„Der Martergarten im Alten Rathaus zu Hermannstadt” // „Grădina Martirilor ( Grădina Torturii ) din Primăria Veche din Sibiu”

Curtea interioară a complexului muzeal Casa Altemberger din Sibiu.
Fotografie realizată de Gustav Theiss la sfârșitul secolului al XIX-lea (*).

A doua curte interioară a complexului muzeal Casa Altemberger din Sibiu este cunoscută și sub numele de Grădina Martirilor, în germană Martergarten. Denumirea „Grădina Martirilor” s-a impus în limbajul curent, deși nu reflectă în mod corect „istoria” acestui loc/ curte/ grădină!

Denumirea „Martergarten” ( Marter-Garten ) este un toponim german arhaic format din cuvintele Marter = tortură, maltratare, chin și Garten = grădină. În limba română, acest toponim se poate traduce prin „Grădina Torturii” sau „Grădina Maltratării”. Cuvântul german „martern” este un verb care înseamnă: a tortura ; a maltrata ; a chinui ; a provoca cuiva dureri fizice extreme. Poate fi folosit atât pentru suferințe fizice, cât și pentru dureri sufletești sau mentale. În vechile cronici sau texte, cuvântul „Martergarten” desemna o curte sau o zonă anume unde erau deținuți prizonierii și unde erau supuși la torturi.

Deși substantivul german „Marter” ( tortură ) și verbul „martern” ( a tortura ) își au rădăcinile în cuvântul latin „martyrium”, ( care, în contextul religios se referă la mărturisire – martiriu – tortură sau moartea suferită pentru credință ), nu este recomandabil folosirea denumirii române „Grădina Martirilor” în legătura cu a doua curte interioară a Muzeului de Istorie, Casa Altemberger din Sibiu.

Martiriul se referă la suferința fizică extremă, tortura ( până la moarte ) pe care o persoană o îndură pentru convingeri, cauze considerate nobile, idealuri naționale sau în apărarea credinței sale.
În mica curte „Martergarten” ( Grădina Torturii ), numită și „Martergärtchen” ( Grădinuța Torturii ), au fost chinuiți și toturați deținuții, infractorii, criminalii și cetățenii arestați pentru diferite infracțiuni.

Închisoarea orașului Sibiu se afla în clădirea vechii primării. În 1545, Magistratul orașului cumpără casa comitelui Markus Pempflinger, scoasă la licitație, și mută primăria, aflată din 1470 în casa lui Thomas Gulden, în Casa Altemberger-Pempflinger, unde va funcționa până în 1947. În 1747, închisoarea se mută pe strada Turnului în clădirea de la nr.17 construită cu destinație de închisoare, iar în 1901, tribunalul municipal se mută pe strada Mitropoliei nr.8.

(*) Ilustrația intitulată „Rathausgärtchen” arată a doua curte interioară a complexului muzeal Casa Altemberger din Sibiu ( Muzeul de Istorie ) fotografiată de Gustav Theiss la sfârșitul secolului al XIX-lea. Fotograful amator Gustav Theis, notarul și viceprimarul orașului Sibiu, a fost cel care a inițiat fondarea clubului fotografic sibian „Photoklub Hermannstadt”, împreună cu renumitul fotograf sibian Emil Fischer, Guido von Kováts, Béla Hanák și Hermann Wagner la data de 17 noiembrie 1904.

~~~o~~~

Loggia deschisă, construită înainte de 1491, din curtea a doua a vechii primării, fotografiată în 1865. Fotografia din atelierul fotografului Theodor Glatz ( 1818-1871 ) a fost realizată de un asistent deoarece persoana din stânga este însuși fotograful Theodor Glatz, în discuție cu Ludwig Reissenberger. Fotografia originală, GD 18232, face parte din colecția de grafică documentară a Muzeului Național Brukenthal.

~~~o~~~

Loggia deschisă ( stânga ) și grădina ( dreapta ) din curtea a doua a vechii primării.
Fotografia din stânga a fost realizată de Theodor Glatz, cea din dreapta de fotograful Emil Fischer.

 

Prima ilustrație din cartea lui Emil Sigerus, „Chronik der Stadt Hermannstadt 1100-1929” // „Cronica orașului Sibiu 1100-1929”, (ediția a doua). Cartea a fost editată și tipărită la tipografia Bisericii Evanghelice C.A. din România, „Honterus” din Sibiu în 1930. Ilustrația intitulată, „Rathaus – Bau aus dem letzten Viertel des XV Jahrhunderts”, ( Primărie – clădire din ultimul sfert al secolului al XV-lea ) arată Loggia și grădina din curtea a doua a vechii promării. Fotografia din stânga a fost realizată de Theodor Glatz în 1865, cea din dreapta de fotograful Emil Fischer în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.

Textul descriptiv la prima ilustrație din cronica lui Sigerus:
…
„1. Das Rathaus ist der einzige bürgerliche Bau im Stil der Gotik des ausgehenden 15. Jahrhunderts in Hermannstadt. An der Nordseite befand sich eine offen gewölbte Halle gegen den Martergarten zu, die den Gerichtsherren während der im Garten ausgeführten Torturen zum Aufenthalt diente. Die schöne Halle ist in den sechziger Jahren des 19. Jahrhunderts zugemauert und in ein Zimmer umgestaltet worden.”
…
„1. Primăria este singura clădire civilă în stil gotic de la sfârșitul secolului al XV-lea din Sibiul. Pe latura nordică se afla o hală deschisă cu bolți, orientată spre Grădina Torturilor, care servea drept loc de odihnă pentru judecători în timpul torturilor care aveau loc în grădină. Această frumoasă sală a fost zidită în anii ’60 ai secolului al XIX-lea și transformată într-o cameră.”

~~~o~~~

Două ilustrații din albumul „Aus Alter Zeit” // „Din vremuri vechi” editat de Emil Sigerus în 1903 și tipărit la Institulul tipografic Kunstanstalt Jos. Drotleff, Hermannstadt, din Sibiu. Albumul conține 50 de reproduceri realizate prin procedeul tiparului în dublu ton // Doppelton-Lichtdruck. Ilustrațiile redau instantanee din 7 orașe săsești din Ardeal. Acest exemplar, tipărit 1904, se află în colecția Helmut Wolff.
Ilustrațiile arată loggia deschisă și grădina din curtea a doua a vechii primării. Fotografia din stânga a fost realizată de Theodor Glatz, cea din dreapta de fotograful Emil Fischer.

Ilustrația din stânga este înscripționată cu următorul text:
…
LAUBE IM RATHAUS (HERMANNSTADT).
Zu den schönsten Bauteilen des Hermannstädter Rathauses gehörte die Laube im Garten. Dieselbe, von zwei Pfeilern getragen, zeigte reine gotische Bauformen und gehörte demnach dem Ende des XV. und Anfang des XVI. Jahrhunderts an. Die Gewölberippen sassen auf schöngemeisselten Konsolen und Kragsteinen auf, von denen letztere Brustbilder von Männern in alter Tracht zeigten. Die Laube wurde in der letzten Hälfte des XIX. Jahrhunderts vermauert und in ein Zimmer umgewandelt.
…
LOGGIA DIN PRIMĂRIE (SIBIU).
Printre cele mai frumoase elemente arhitecturale ale Primăriei din Sibiu se număra loggia din grădină. Aceasta, susținută de doi stâlpi, prezenta forme arhitecturale pur gotice și data, prin urmare, de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea. Nervurile bolții se sprijineau pe console frumos cioplite și pe console în consolă, acestea din urmă prezentând busturi de bărbați în costume tradiționale. Loggia a fost zidită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și transformată într-o cameră.

Ilustrația din dreapta este înscripționată cu următorul text:
…
RATHAUS IN HERMANNSADT.
Die dem Gärtchen zugekehrte Seite des Rathauses ist zum grösseren Teil noch in der ursprünglichen Bauart erhalten. Der hohe südwestliche Gebäudeteil mit seinen breiten Fenstern, deren Rahmen zierlich aus Stein gemeisselt, enthält im ersten Stockwerk das Archiv, im zweiten die Rüstkammer, über der sich ein Lugtürmchen erhebt. An die von zwei Flachbögen gebildete kleine Laube unter bloss stockhohem Trakt, schloss sich ehemals eine spitzbogige grössere Laube an.
…
PRIMĂRIA DIN SIBIU.
Fațada primăriei orientată spre grădină s-a păstrat în mare parte în forma sa arhitecturală inițială. Partea înaltă a clădirii, orientată spre sud-vest, cu ferestrele sale largi, ale căror rame sunt sculptate elegant în piatră, adăpostește la primul etaj arhiva, iar la al doilea etaj camera de arme, deasupra căreia se înalță un turnuleț de observație. La loggia format din două arcade bombate, situat sub o aripă cu doar un singur etaj, se alătura odinioară o loggie mai mare, cu arcade ogivale.

~~~o~~~

Grădina Torturii // Martergarten din curtea a doua a vechii primării, Casa Altemberger7 Pempflinger, descrisă de Emil Sigerus în cartea „Vom alten Hermannstadt” // „Despre vechiul Sibiu”, vol.I, 1922.

Fragment de text – pagina 22:
…
„Traurige Erinnerungen knüpfen sich an das kleine, nach Westen hin gelegene Gärtchen, da in diesem die Verbrecher den Folterqualen ausgesetzt wurden. Der Garten hieß daher „Martergarten“, ein Name, der ihm auch noch lange, nachdem die Tortur aufgehoben worden war (1776), verblieb.(5)”
…
„Amintiri triste se leagă de micuța grădină situată spre vest, întrucât acolo infractorii erau supuși torturii. De aceea, grădina se numea „Martergarten” [ Grădina Torturii ], un nume care i-a rămas mult timp după ce tortura a fost abolită (1776).(5)”

Fragment de text – pagina 253:
…
„(5) Im Magistrats-Protokoll vom Jahre 1770, Seite 256, heißt es: „Weilen es in dem Rath-Haus in loco Torturae das Verhör nur unter dem freyen Himmel zu halten beschwerlich fällt, und deßwegen die Sekretarii Jud. oft Klagen geführt: so wird resolviert, allda an die Mauer des Hopfners-Gebäudes ein kleines Zimmerl mit einem Abdach anbauen zu laßen.“ In dem Index zu diesem Protokoll wird dieser Verhandlungsgegenstand in folgender Weise registriert: „Rathaus, im M a r t e r – G a r t e n soll ein Zimmer für die Sekretary Jud. zum Verhör erbaut werden“. 1804 beschwert sich die Nachbarschaft des Johannisreges über den Graben, der aus dem Martergarten herauskommt.”
…
„(5) În procesul-verbal al magistraturii din anul 1770, la pagina 256, se menționează: „Deoarece în clădirea consiliului, în locul numit Torturae, este dificil să se țină interogatoriile doar în aer liber, iar secretarii judiciari s-au plâns adesea de acest lucru, s-a hotărât să se construiască acolo, lângă zidul clădirii Hopfner [ primărie ], o mică încăpere cu acoperiș.” În indexul acestui proces-verbal, acest subiect de dezbatere este înregistrat după cum urmează: „Primărie, în M a r t e r – G a r t e n trebuie construită o cameră pentru secretarii judecătorești pentru interogatorii”. În 1804, vecinătatea din Johannisreges [ Spinarea câinelui ] se plâng de șanțul care iese din Martergarten.”

~~~o~~~

Curte interioară a complexului muzeal Casa Altemberger din Sibiu.
Două fotografii realizate în al doilea deceniu al secolului al XX-lea.

~~~o~~~

Grădina Torturii // Martergarten din curtea a doua a vechii primării, Casa Altemberger7 Pempflinger, descrisă de Emil Sigerus în cartea „Vom alten Hermannstadt” // „Despre vechiul Sibiu”, vol.1I, 1923, la capitolul intitulat „Der Arm der Gerechtigkeit” // „Brațul justiției”.

Der Arm der Gerechtigkeit
…
„Deshalb sind in den „Statuta” für geringe Verbrechen schwere Strafen gesetzt. Da heißt es: „Daß die ergriffene überwiesene Diebe mit dem Strang gerichtet werden; Jene aber, so geweihte oder Kirchen-Güter aus den Kirchen stehlen, werden mit dem Feuer gestraft” usw.
Um einen verstockten Verbrecher zum Geständnis zu bringen, ward er »ad locum torturae«, also in die Folterkammer gebracht, um wenn möglich schon durch den Anblick der Werkzeuge und die Vorbereitung zur Tortur mürbe zu werden. Hatte dies keine Wirkung, dann kamen „strengere Mittel, als Schläge in der Schwitzbank” oder die „gewöhnlichen gradices torturae” an die Reihe.
Es wurden Daumschrauben, dann das „Leiteraufwärtsziehen”, brennendes Peh auf den Rüden träufeln oder den Rücken mit glühenden Eisen brennen u. a. m. angewendet. War endlich ein Geständnis erzwungen und das Todesurteil gefällt, dann zerbrach der Stuhlrichter einen Stab mit den Worten: „So wie ich diesen Stab breche soll heute deine Seele vom Leibe geschieden werden.”
Hierauf wurden dem Verurteilten die Eisen abgenommen und der Scharfrichter führte ihn, um das Urteil zu vollziehen, auf den Richtplatz.
Der Richtplatz war bis in das XVII. Jahrhundert hinein der große Ring, auf dessen nord-östlicher Seite der steinerne Pranger (f. 1, S. 16, 18) als Gegenstück zum Nepomukstandbild sich befand.
Daneben bestand aber auch ein Richtplatz „außerhalb dem Tranchement” gegen die alte Salzburger Straße hin. Doch scheinen zeitweilig noch andere Plätze als Richtstätten benützt worden zu sein, denn 1747 z. B. wurde ein Zeugleutnant, der Kriegsmaterial auf eigene Rechnung verkauft hatte, „vor das Höldner Thor aufgehengt”. Für Prügelstrafen diente oft der Rathaushof als Richtplatz, doch wurden „Auspeitschungen” auch bei dem Pranger auf dem großen Ring vorgenommen.
An dem Pranger stand bis 1734 das Narrenhäusel, ein großer Käfig, in dem Trunkenbolde, nächtliche Ruhestörer und andere Uebeltäter zur Schau gestellt wurden. 1724 befahl der Magistrat: „die Nachts-Grassanten sollen ohne Unterschied in das Narren Häusel kommen. Dieserwegen man einen nachdrücklichen Zettel wirdt umlaufen lassen und publicieren, daß sich niemand ohne Nothdringende Ursache nach 10 Uhr Sommers und 9 Uhr winters zeith auf dere Straßen soll finden laßen.”
Die Folterstrafe ward in dem Gärtchen des Rathauses, das daher den Namen „Martergärtchen” führte, vollzogen (I, S. 15, 237).
Das Landesgubernium teilte dem Magistrat 1783 mit, daß: „nachdem Allerhöchst Ihro Majestät die Tortur für ein sehr gefährliches und zur Erforschung der Wahrheit unzulängliches Mittel anerkannt, so geruhen hochdieselben vermöge Allerhöchsten Dekret dtto. 27. August a. c. allergnädigst zu befehlen, damit in Zukunft, solche einiger Mißethat wegen verdächtige Personen nicht einmal durch Stockschläge zum Bekändniß zu zwingen sind.” Damit war jene fchauerliche Einrichtung der Folter, der durch Jahrhunderte ungezählte Scharen zum Opfer fielen, für immer abgeschafft. Allerdings hatte schon die Kaiserin Maria Theresia 1778 die Tortur verboten, doch ward sie trotzdem hie und da noch vorgenommen und durch fie manch Unschuldiger zu falscher Selbstanklage gezwungen. Auch nach 1783 scheint mitunter die Tortur ausgeübt worden zu fein, denn 1792 erschien neuerdings ein diesbezügliches Verbot.
Arrestlokalitäten befanden sich auf dem Rathause. Es gab hier verschiedene Abstufungen und Verschärfungen. Widerhaarige Uebeltäter wurden in die „stinkende Kammer” oder in die „Marterkammer” gesperrt. Als ein Bäcker und ein Schmied 1723 Streitigkeiten mit ihren Zunftmeiftern hatten und die Sache vor den Magistrat kam, wurde der Bäder für „8 Tage in die bürgerliche Kammer bei schlechter Kost” gesteckt, der Schmied aber erhielt „wegen feiner großen unbesonnenen, Bosheit” vor erst 12 Streiche mit der Lapaten und dann kam er „in Eisen in die Marterkammer,” Gleichfalls in die Marterkammer für 8 Tage bei Wasser und Brot wurden mehrere Bürger eingesperrt, weil sie während der Woche in einem Wirtshaus gewesen waren und „auch überigens ein liederliches und Bürgern unanständiges Leben führten.” Ihr „Haupt – Rädelsführer,” ein Tschismenmacher, wurde aber zu einem halben Jahr Zuchthaus verurteilt. 1730 wurden 6 Viehdiebe eingefangen, von denen 3 in die stinkende Kammer, 3 in die Marterkammer bis zu ihrer Aburteilung kamen. Ein Kürschner, der feine Frau und feine Schwiegermutter „sehr brutall tracktieret” hatte „wird in ein scharff Arest in die salva venia Kammer gestecket.” Zu längeren Freiheitsstrafen Verurteilte kamen in das Zuchthaus, das bis 1747 in der Burgergasse stand.”

Brațul justiției
…
„De aceea, în „Statuta” sunt prevăzute pedepse severe pentru infracțiuni minore. Acolo se spune: „Hoții prinși și condamnați să fie pedepsiți cu spânzurătoarea; iar cei care fură bunuri sfințite sau bisericești din biserici vor fi pedepsiți cu focul” etc.
Pentru a-l determina pe un criminal încăpățânat să mărturisească, acesta era dus „ad locum torturae”, adică în camera de tortură, pentru a fi, dacă era posibil, înfrânt deja prin simpla vedere a instrumentelor și prin pregătirea pentru tortură. Dacă acest lucru nu avea niciun efect, atunci se recurgea la „mijloace mai severe, precum loviturile pe banca de transpirație” sau la „obijnuitele gradices torturae”.
Se foloseau șuruburi pentru strivirea degetelor, apoi „tragerea pe scară”, picurarea de smoală aprinsă pe spatele criminalului sau arderea spatelui cu fier înroșit și multe altele. Când, în cele din urmă, se obținea o mărturisire și se pronunța sentința de moarte, judecătorul rupea un baston cu cuvintele: „Așa cum rup acest baston, așa va fi astăzi sufletul tău despărțit de trup.”
După aceea, condamnatului i se scoteau lanțurile, iar călăul îl conducea la locul execuției pentru a executa sentința.
Până în secolul al XVII-lea, locul de execuție era marele Inel [ Piața Mare ], pe latura de nord-est a căruia se afla stâlpul de infamie din piatră (f. 1, p. 16, 18), ca contrapondere la statuia lui Nepomuk.
Pe lângă acesta, exista însă și un loc de execuție „în afara Tranchementului”, spre vechea stradă Salzburger Straße [ Straße Ocna Sibiului ]. Totuși, se pare că, temporar, au fost folosite și alte locuri de execuție, deoarece, de exemplu, în 1747, un sublocotenent care vânduse material de război pe cont propriu a fost „spânzurat în fața Porții Höldner” Poarții Cisnădiei. Pentru pedepsele corporale, curtea primăriei servea adesea ca loc de execuție, dar „biciuirile” se efectuau și lângă stâlpul de rușine de pe marele Inel [ Piața Mare ].
Lângă stâlpul infamiei se afla până în 1734 „Narrenhäusel”, Cușca de nebuni, o cușcă mare în care erau expuși bețivii, cei care tulburau liniștea noaptea și alți răufăcători. În 1724, magistratul a ordonat: „Cei care umblă noaptea pe străzi trebuie să fie duși fără excepție în Cușca de nebuni [ Narrenhäusel ]. Din acest motiv, se va distribui și publica un afiș insistent, prin care se va preciza că nimeni nu are voie să se afle pe străzi după ora 10 vara și ora 9 iarna, fără un motiv urgent.
Pedeapsa prin tortură era aplicată în grădinuța primăriei [ Gärtchen des Rathauses ], care purta de aceea numele de „Martergärtchen” [ Grădinuța Torturii ] (I, p. 15, 237).
Guvernul provincial a comunicat magistraturii în 1783 că: „întrucât Majestatea Sa a recunoscut tortura ca fiind un mijloc foarte periculos și insuficient pentru aflarea adevărului, aceasta a binevoit, prin decretul său din 27 august a. c., să se dispună cu cea mai mare îndurare ca, în viitor, persoanele suspectate de anumite fapte reprobabile să nu mai fie forțate să mărturisească nici măcar prin lovituri cu bastonul.” Astfel, acea instituție îngrozitoare a torturii, care a făcut victime nenumărate de-a lungul secolelor, a fost abolită pentru totdeauna. Cu toate acestea, împărăteasa Maria Tereza interzisese deja tortura în 1778, dar aceasta era totuși practicată ici și colo, iar prin ea mulți nevinovați erau forțați să se autoacuze în mod fals. Chiar și după 1783, tortura pare să fi fost practicată ocazional, deoarece în 1792 a apărut o nouă interdicție în acest sens.
Celulele de arest se aflau în clădirea primăriei. Existau aici diferite niveluri de severitate. Infractorii recidiviști erau închiși în „camera împuțită” sau în „camera de tortură”. Când, în 1723, un brutar și un fierar au avut dispute cu maiștrii breslei lor și cazul a ajuns în fața magistraturii, brutarul a fost închis „pentru 8 zile în camera cetățenească, cu mâncare proastă”, iar fierarul a primit „din cauza răutății sale mari și nechibzuite” mai întâi 12 lovituri cu lopata, iar apoi a ajuns „în lanțuri în camera de tortură”. De asemenea, mai mulți cetățeni au fost închiși în camera de tortură timp de 8 zile, cu apă și pâine, pentru că fuseseră într-o cârciumă în timpul săptămânii și „duceau, de altfel, o viață desfrânată și nepotrivită pentru cetățeni”. „Liderul lor principal”, un cizmar, a fost însă condamnat la jumătate de an de închisoare. În 1730 au fost prinși 6 hoți de vite, dintre care 3 au ajuns în camera puturoasă, iar 3 în camera de tortură până la judecarea lor. Un blănar, care „și-a maltratat foarte brutal” soția și soacra, „va fi închis în arest strict în camera salva venia”. Cei condamnați la pedepse mai lungi cu închisoarea ajungeau în închisoare, care până în 1747 se afla în strada Burger [ Burgergasse // strada Turnului ].”