ӔQUILIBRIUM
The Alchemy of Words and Ten Thousand other Stories

„And then, when there is nothing left to be sayd, we will be words,
poetry and fulfilled silence!” ( eviana | occurrence in words )

… oo …

Amintiri ~ frânturi |senza nome

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Heute steige ich zum letzten Mal vom Kutschbock und kehre zurück in die Schankstube des Hotels „Zum Römischen Kaiser”, an jenen Tisch, an dem ich einst saß und die in zarten Pastellfarben gehaltene Fiktion „Rendez-vous im Redoutensaal” zu Papier brachte.
Das Thema, die Handlung meiner kleinen Geschichte, findet kein Gegenstück in der Wirklichkeit. „Rendez-vous im Redoutensaal” ist eine Erzählung aus der Welt der Fiktion, eine Eingebung, geboren aus den Tiefen meiner Fantasie; eine imaginäre Reise in ein Märchenreich, bestreut mit wundersamen Begebenheiten und erfüllt von Worten, die dem zum Schweigen verdammten Künstler ins Ohr geflüstert wurden – so wie einst dem stummen, zungenlosen Soldaten im Palast der Scheherazade.

Das alte Hotel Zum Römischen Kaiser ~ Hermannstadt / 19. Jh.
( digital bearbeitete, vielfarbige Variante in Pastelltönen )

~~~o~~~

Rendez-vous im Redoutensaal

Fünf pseudoliterarische Skizzen

Die Farba des Schweigens | Die Rückkehr der Amsel | Der Wolkenvertreiber | Die Zigeunerin Eviana | Die transluzente Kathedrale

Für Eviana aus den Unsterblichen Geschichten

* * *

Die Farba des Schweigens | Gedankenspiel (anstelle eines Prologs)

„So wie sich die Farba im Wasser langsam ausbreitet und darin versinkt, sanft und doch anmutig, hast du mein Herz mit deinen Farben erfüllt, und nun werde ich niemals mehr mein farbloses Selbst sein können.” | Amadeo

Vor einigen Jahren stieß ich in einem Album mit alten Illustrationen auf eine monochrome Reproduktion – genauer gesagt auf einen quadratischen Ausschnitt aus einem mir unbekannten Gemälde. Darauf war das alte Hotel „Zum Römischen Kaiser” in Hermannstadt ( rumänisch, Sibiu ) zu sehen.
Die farblose Darstellung jenes Gebäudes, in dem sich bis zu seinem Abriss am 2. Juli 1891 das alte Hotel „Zum Römischen Kaiser” befand, faszinierte mich vom ersten Augenblick an. Gerade das Fehlen der Farben verleiht dem Bild eine eigentümliche, beinahe geheimnisvolle Atmosphäre – als wäre es ein altes, aus einem längst vergessenen Stummfilm herausgelöstes Filmbild. Und doch muss das Original in leuchtenden Farben erstrahlt haben, ganz im Geist jener Malerei, wie sie zu Beginn des 19. Jahrhunderts entstand.

Zwei Varianten beziehungsweise Gemälde, die nach diesem Bild geschaffen wurden, sind mir bekannt. Eines trägt die Signatur „R. Krabs” und ist auf das Jahr 1861 datiert; das andere, ein Ausschnitt aus einem weiteren Gemälde, ist unsigniert.
Das Werk des Hermannstädter Buchhändlers und Lithografen Friedrich August Robert Krabs erreicht allerdings nicht die Vollkommenheit des Originals. Die zweite Variante wiederum wirkt auf den ersten Blick beinahe identisch mit derjenigen von Krabs. Bei genauerem Hinsehen jedoch zeigt sich, dass sie wohl nicht von dem Hermannstädter Lithografen stammen kann. Sowohl die Komposition und die Formen als auch die Gestaltung der Buchstaben des Schriftzugs an der Fassade weichen von Krabs’ Gemälde ab. Die unsignierte Fassung scheint vielmehr von einem geübten Künstler geschaffen worden zu sein – möglicherweise von einem Lithografen aus Krabs’ Werkstatt.
Vergleicht man die monochrome Illustration mit der von mir angefertigten Variante in Pastelltönen, wird deutlich, wie sehr sich die Botschaft eines Bildes, das, was wir in ihm lesen, deuten und wahrnehmen, mitunter allein durch seine Farbigkeit verändert. Schon eine Retusche oder eine andere Form der Reproduktion kann den Blick des Betrachters in eine neue Richtung lenken und einem vertrauten Bild eine andere Bedeutung verleihen.

Wer das Originalgemälde geschaffen hat, das auf der schwarz-weißen Illustration zu erkennen ist, weiß ich nicht. Ich würde mir allerdings wünschen, es wäre der berühmte Hermannstädter Maler Franz Neuhauser der Jüngere ( 1763–1836 ) gewesen. Auch der Amateurmaler Johann Böbel ( 1824–1887 ) war für kurze Zeit sein Schüler.
Natürlich könnte ich mich auf die Suche begeben und den Namen des unbekannten Malers herausfinden. Doch das wäre bereits eine andere Geschichte …

* * *

„Ich lebe in einer Welt, in der die alltägliche Leere und die Nacktheit des Geistes zum Inbegriff von Anstand und erlesenem Geschmack erhoben werden. Von den Manipulatoren der globalen Medien zu exklusiven Werten verklärt, werden sie von den Händlern des geistigen Trödels feilgeboten – und von jenen bedenkenlos erworben und verschlungen, die längst verlernt haben, zwischen Wert und Wertlosigkeit zu unterscheiden; allzu oft aus schlichter Gedankenlosigkeit ( Dummheit ).
Was uns als fertiges Bekenntnis vorgesetzt wird, bereits vorgekaut und jeder eigenen Bedeutung beraubt, wird bereitwillig übernommen und zur Schau getragen. Eine Gesellschaft gefügiger Konsumenten, jederzeit bereit, alles in sich aufzunehmen, was man ihr vorsetzt – vor allem aber die Mittelmäßigkeit, die sich als Einzigartigkeit tarnt, sei sie nun in der wirklichen oder in der virtuellen Welt –, scheint dabei den ersten Schritt auf jenem Weg zu tun, der in die kollektive Verblödung führt.”
Ich aber sehne mich nach einer anderen Welt. Nach einer Welt, aus der wir Sterblichen jederzeit entfliehen können, wenn uns die Wirklichkeit zu eng wird. Einer Welt, in der die Fantasie uns bei der Hand nimmt und der entfesselte Gedanke sich aus den Fesseln des Alltäglichen löst.
Ich sehne mich nach einem Universum jenseits des Sichtbaren – nach einer Welt der Märchen und Geschichten, einer Welt unter den Sternen, geheimnisvoll und wunderbar, erfüllt von Rätseln, von Magie und Zauber, von Illusionen und Verwandlungen, von jenem leisen Wunder, das nur dort erscheint, wo der Mensch noch zu träumen wagt.

Gibt es eine solche Welt? Existiert ein solches Universum wirklich – oder ist es nur eine Zuflucht, die unsere Sehnsucht erfindet, weil die Wirklichkeit ihr nicht genügt?
Ich glaube, dass es existiert.
Vielleicht nicht dort, wo wir es mit offenen Augen suchen. Vielleicht nicht in einer Welt, die sich messen, besitzen und erklären lässt. Vielleicht beginnt es genau dort, wo die Wirklichkeit ihre Grenzen erreicht und die Vorstellungskraft darüber hinausgeht.
Denn wäre es nicht da – wie könnten wir davon erzählen? Und wenn wir noch davon erzählen können, dann muss es irgendwo sein …” | aus „Jenseits der Quintessenz”

* * *

Nach einem kurzen Sommerregen ist der Weg unserer Schritte mit Wasserpfützen übersät – kleinen Wasserspiegel, in denen sich unser Konterfei vor dem bläulichen Hintergrund widerspiegelt, den der Himmel auf die Erde herab geträufelt hat.
Manchmal erliegen wir der Versuchung, beugen uns vor und treten absichtlich in eine bis zum Rand gefüllte Pfütze, nur um herauszufinden, wie tief wir jenseits unseres eigenen Spiegelbilds eintauchen können – das sich im himmlischen Blau auf der Wasseroberfläche abzeichnet.
So wie wir uns über dieses blaue Auge des Wassers beugen, können wir uns auch über das Bild eines Gemäldes beugen und hinter seine sichtbare Oberfläche blicken.

Wenn es uns gelingt, in eine dieser Bild-Geschichten „einzutreten” und uns mit einer Landschaft oder einer Figur aus dem Spiel zu identifizieren, das sich hinter dem Vorhang aus Formen und Farben auf der Bühne unserer Vorstellung entfaltet, können wir uns umdrehe und dem Betrachter, dem Zuschauer – oder sogar dem Schöpfer selbst – in die Augen schauen. Aus dem Inneren des Bildes heraus sehen wir das Gemälde, so wie es sich vor uns spiegelt – genau wie jenes Bild, das sich in der blauen Pfütze spiegelt.
Dieses Bild, das sich wesentlich von der realen, gewohnten, ungespiegelten Wirklichkeit unterscheidet, erzeugt und vermittelt neue, seltsame, manchmal vielleicht sogar beunruhigende Botschaften und Empfindungen, die sich von allem unterscheiden, was wir zuvor wahrgenommen und interpretiert haben.

Ein anschauliches Beispiel hierfür ist das Selbstbildnis von Vincent van Gogh mit verbundenen linken Ohr. Jeder kennt das Porträt des Künstlers, und die meisten Menschen sind davon überzeugt, dass das Gemälde das tatsächliche Aussehen van Goghs wiedergibt – obwohl er es vor einem Spiegel gemalt hat.
Ich beziehe mich hier nicht ausdrücklich auf das Prinzip der Bildprojektion aus dem Gesichtsfeld, das vom Auge in den Richtungen links–rechts und oben–unten umgekehrt und anschließend im visuellen Wahrnehmungsraum des Betrachters sozusagen wieder „neu ausgerichtet, gedreht” wird. Mich interessiert vielmehr unsere Begegnung mit den neuen, veränderten Erscheinungsformen von Bildern, die wir schon länger kennen und die tief in unserem Gedächtnis verankert sind.
Eine solche veränderte Wahrnehmung der Realität der scheinbar gespiegelten Formen begegnet uns auch im Universum der Farben – immer dann, wenn sich die Farbgebung eines uns vertrauten Gemäldes verändert. Denn mit der Farbe verändert sich nicht nur das Bild. Auch unser Blick auf das Bild verändert sich – und vielleicht sogar die Geschichte, die wir darin zu erkennen glaubten oder glauben.

Ein Gemälde kann weit mehr sein als etwas, das geschaffen und anschließend in eine Ausstellung, ein Museum, eine eiserne Kiste oder unter das Bett des Vergessens geworfen wird.
Ein Gemälde ist vor allem eine Geschichte, die durch monochrome oder polychrome Formen und Farben während der Schaffenszeit eingefangen und festgehalten wurde… | eine Geschichte aus einem Stummfilm mit Tausenden von Klischees, Deutungen und Erzählungen, die im Laufe der Zeit vor den Augen vorübergehender Betrachter aufscheinen, sich entfalten und schließlich in den Erinnerungen des Gemäldes sammeln… | ein Schauspiel, aufgeführt auf einer hinter dem Vorhang verborgenen Bühne – ein kleines Szene, eine Satire oder ein Drama –, inszeniert auf einer Fläche aus unschuldigem Weiß, gespannt über ein sündiges Keilrahmen ( oder vielleicht auch umgekehrt )… | oder eine Scharade, verborgen hinter einer Mauer aus Illusionen, ohne Eingänge oder mit verborgenen Türen, durch die wir uns hindurchzwängen können in ein Universum, das sich hinter einer Wirklichkeit verbirgt, die dem Auge durch die Illusion einer glaubwürdigen Realität verschleiert wird; einer Realität, hinter der sich jener verbirgt, der schweigt.

Selbst wenn es uns gelingt, in eine dieser Geschichten „hineinzublicken”, werden wir niemals jene ursprüngliche Einzigartigkeit – die aus der Vorstellungskraft des als Demiurg agierenden Künstlers geboren wurde – wirklich „sehen” können. Sie bleibt den Augen des Betrachters für immer entzogen.
Und doch ermöglicht uns unsere Vorstellungskraft, in ein Gemälde „einzutreten”; mit geschlossenen Augen durch schattige Alleen zu wandeln, über weite Felder zu laufen, verwunschene Wälder zu durchstreifen oder uns in einem Labyrinth, einem „Irrgarten”, zu verlieren – auf der Suche nach jener Vision, die der Künstler auf sichtbaren Pfaden oder vielleicht in einem verborgenen Heiligtum hinterlassen hat.

Das eigentliche Labyrinth besteht aus einem einzigen, gewundenen Pfad, der zu einem verborgenen Ort führt, von dem aus der Ausgang nur schwer wiederzufinden ist. Ein Labyrinth hingegen, in dem man sich aufgrund einer komplizierten Anlage aus verschlungenen Wegen, Kreuzungen, Irrwegen und Sackgassen verirren kann, wird als „Irrgarten“ bezeichnet. Mit anderen Worten: eine trügerische Gartenanlage mit komplexer Struktur, mit verschlungenen Wegen die einen in die Irre führen, und Seitenpfade, auf denen man sich verlaufen kann…

* * *

Gýom, die Chimäre im Spiegel, schaut mir in die Augen und sagt lächelnd:
„Amadeo, ich bin deine Illusion, die dich widerspiegelt, denn du bist unfähig, dich selbst mit deinen eigenen Augen zu sehen. Du brauchst eine Oberfläche, die dir dein Bild zurückwirft – einen Spiegel, den Blick eines anderen Ichs. Du brauchst mich, dein Spiegelbild.
Ich kann zu dem werden, was Menschen begehren; zum Spiegel ihrer Wünsche, zum Schatten ihrer Sehnsucht, zur Gestalt dessen, was sie in mir erkennen wollen. Und dasselbe kann ich auch für dich tun, Amadeo!
Gib mir deine Wünsche. Lass sie durch mich hindurchströmen, und ich werde aus deinem Spiegelbild eine vollkommene Version deiner selbst erschaffen. Eine Gestalt ohne Risse. Ein Bild ohne Schatten. Ein Traum, der so vollkommen erscheint, dass du vergisst, wer den Traum geträumt hat.”

Einen Augenblick lang betrachtete ich den Spiegel. Mein eigenes Bild sah mich schweigend an, als wüsste es längst, was ich sagen werde, Dann antwortete ich:
„Durch dich wird die reflexive Wahrnehmung, die ich von mir selbst habe, zu nichts anderem als einer Illusion. Ein flüchtiges Gebilde aus Erinnerungen, Sehnsüchten und den Geschichten, die du dir selbst über mich erzählt hast.
Dasselbe gilt für das Bild, das andere von mir erschaffen. Sie sehen nicht mich. Sie sehen das, was sie sehen wollen. Sie nehmen einen Splitter von mir, legen ihn in das Mosaik ihrer eigenen Vorstellungen und nennen das entstandene Bild meine Wirklichkeit. Doch es ist nur eine Illusion.
Menschen sehen nichts anderes als Illusionen. Sie wandeln durch eine Welt aus Spiegelbildern, in der jedes Gesicht, jeder Blick und jede Erinnerung nur eine andere Oberfläche derselben Täuschung ist.
Ein Spiegel ist nur solange von Bedeutung, so lange jemand vor ihm steht – also, meine Illusion, nur solange ich vor dir stehe. Ohne mich, ohne mein Bild bist du nichts. Ohne mein Spiegelbild bist du nichts weiter als eine leere Oberfläche – stumm, kalt und ohne Erinnerung daran, dass sich jemals jemand vor dir geöffnet hat.
Gýom, ich weiß, dass du dich nach mir sehnst, aber ich brauche weder mein Spiegelbild, noch deine Illusion – denn mein Blick zeigt mir, wie ich mich selbst sehe, wie ich mein Gesicht sehe, wenn ich ihn nach innen richte, wenn ich ihn in mein Innerstes werfe.”

* * *

Hier beginnt das Phantasiegebilde in Pastellfarben !
Obwohl die Rahmengeschichte Rendez-vous im Redoutensaal bei der ersten Lektüre wie ein Irrgarten erscheint – ein trügerischer Garten mit einer verwirrenden, verschlungenen Anlage –, ist sie in Wirklichkeit nur ein einfaches „Labyrinth aus Wörtern”. Zumindest solange Sie auf dem Pfad meiner Vorstellungskraft spazieren gehen, ohne Ihren Blick über die Bilder und die bloßen Erscheinungen hinaus schweifen zu lassen – jene randständigen, fremdartigen Bilder, die aus einem zerbrochenen Mosaik zusammengetragen und aneinandergereiht wurden und deren jedes einzelne Fragment, jeder Satz, ja jedes Wort zu einer kleinen Pforte in eine neue Geschichte werden kann – zu einem Fraktal, herausgebrochen aus einem unergründlichen Ganzen.
Meine Geschichte führt Ihre Schritte nicht zu einem bestimmten Ort, denn mein Labyrinth ist kein Weg, den man tatsächlich beschreiten kann.
In dem Augenblick, in dem Sie glauben, das Heiligtum erreicht zu haben, stehen Sie erst am Anfang eines Kreises, der nirgendwohin führt!
Der Sinn dieser Erzählung erschließt sich dem Leser, jenseits seiner Iris, durch seine Scholomonar’sche Fähigkeit, den Drachen aus dem Beutel meiner Geschichten zu bändigen, seine Gedanken zu entwirren, sinnvoll aufzureihen und miteinander zu einer eigenen Geschichte zu verweben. Dieser Beutel wird in einer Truhe, verborgen unter der Sitzbank des Kutschers, aufbewahrt. Aus meinen Stein-Perlen-Splitter entsteht euer eigenes Universum – wújí ; tàijí ; wànwù !

Rendez-vous im Redoutensaal schenkt Ihnen eine imaginäre Reise durch ein märchenhaftes Universum, durchsetzt mit fabelhaften Begebenheiten, die in Worten verborgen liegen – Worten, die dem zum Schweigen verurteilten Künstler ins Ohr geflüstert wurden, gleich jenem sprachlosen Soldaten im Palast der Scheherazade.
Doch was geschieht mit solchen Geschichten? Mit Geschichten, die auf den Lippen der Muse geboren werden, die ihren Durst am Rand einer versiegten Quelle stillen wollten und dort verdursteten – Geschichten, die ohne Stimme zurückbleiben und sich, durch den freiwilligen Schwur des Erzählers, selbst zu ewigem Schweigen verdammen?
Die pastellfarbene Geschichte liegt schweigend am Ufer des verwunschenen Sees. Nur ihre Farbe bleibt sichtbar – hier, vorerst, für die Ewigkeit.

Eines Tages sagte mir irgendein Jemand: „Unsterbliche Geschichten werden im Dunkel der Nacht geschrieben, ertränkt im Alkohol und in den Armen der Liebe, und am Morgen werden sie gemeinsam mit den ersten Strahlen der Sonne in den Farben des Regenbogens geboren.”
Ich weiß nicht, ob dieser Mensch recht hat. Aber meine Geschichte ist eine ganz andere – und dennoch dieselbe.

~~~o~~~

Die Rückkehr der Amsel | Beschwörung

„Auch wenn unsere Taten uns am Tag unserer Vertreibung aus dem Paradies der Worte einholen und heimsuchen werden, wir werden überleben; du dort, unter den Sterblichen, ich hier, einsam, gefangen in den Seiten einer Geschichte.” | Amadeo

In manchen Nächten, wenn der Mond sich hinter dem furchtsamen Himmel verborgen hält und die schweigsamen Sterne so tun, als schliefen sie, kann man – wenn man aufmerksam lauscht – das Echo von Rädern und das Klappern der Hufe der Pferde hören, die vor eine Kutsche angespannt sind, die noch nie von sterblichen Augen gesehen wurde, das aus dem Tunnel der Zeit unter der Arkadenkirche widerhallt.
Es sind Nächte, in denen die Alten ein Kreuz schlagen, bevor sie mit gedämpfter Stimme den Namen dessen erwähnen, den man den „Vorübergehenden” nennt. Niemand kennt sein Gesicht, niemand kennt seinen wahren Namen, denn niemals wurde er gesehen.
Wie dem auch sei – wir werden wohl niemals erfahren, ob ihm tatsächlich jemand begegnet ist. Denn es geht das Gerücht, dass jene, die ihm wirklich begegnet sein sollen, versprochen hätten, darüber für immer zu schweigen.

Und auch in dieser Nacht ist das Stampfen der Pferdehufe zu hören. Jenseits des Morgengrauens erklingt zum letzten Mal der Gesang der Amsel auf dem verborgenen Pfad nahe der versiegten Quelle, „wo der Wind den Himmel streichelt”.
Aus dem Westen erscheint, wie aus dem Nichts, ein Lichtstrahl. Auf einem schmalen, weißen und leuchtenden Band zieht er sich über das Gewölbe des dämmrigen Himmels, schlängelt sich nach Osten und wird von einer Kutsche verfolgt, die von ihren rasenden Pferden vorangetrieben wird – als jagte sie den Schatten, den die Tiere selbst auf den unsichtbaren Weg vor ihnen werfen.
Die Kutsche, ein für die Augen der Sterblichen unsichtbares Phantom, gleitet auf der Spur des Lichtes dahin, die sich auf der Erde spiegelt – ohne das Geräusch von Rädern, ohne Wiehern der Pferde, ohne den scharfen Knall der Peitsche.
In der fernen Weite, irgendwo dort, wo die Silhouetten der Türme am Rand des nebligen Horizonts erscheinen, ragen sie über den Dächern der roten Stadt empor.
Der Weg des himmlischen Lichtbandes nähert sich, folgt dem Lauf des Wassers, das dem Mund des wilden Flusses entspringt, und führt zur von Mauern umringten Stadt – jener Festung, die von mächtigen, hoch zum Himmel emporstrebenden Befestigungsringen umschlossen und verteidigt wird.
Vor dem gewaltigen Bollwerk, errichtet neben dem Tor-Turm im Norden, wartet die hölzerne Brücke. Auf den Ufern des Wassers ruht sie, aus dem Holz uralter Eichen errichtet – von der Hand eines unbekannten Zimmermanns zu einem Bauwerk aus einer anderen Zeit gefügt.
Die Kutsche überquert die Brücke wie aus einem Märchen und kündet dem Tor des Schneiderturms von der Ankunft des Vorübergehenden.
Die Flügel des Portals öffnen sich und die unsichtbare Kutsche wird eingelassen.

Der Kutscher, auf dem Bock vor der Kabine sitzend, lenkt die Kutsche mit sicherer Hand durch die engen Gassen. In der linken Hand hält er die Zügel der Pferde, in der rechten die Peitsche mit der Naga des Geistes, geflochten aus zwölf Riemen. Die schlanke Schlange schwebt über den Pferden, ohne deren Rücken zu berühren, ohne zu knallen, ohne zu beißen.
Die Kutsche zieht an der Sag-Mühle, am Rosenmarkt vorbei, erfüllt vom Duft der Rosen aus dem Garten Rosenanger, und am Weinmarkt mit seinen Aromen, die heimlich aus den Weinfässern emporsteigen, verborgen in den Kellern der Häuser am Weinanger. Dann biegt sie in die Schmiedegasse ein, die Gasse der Schmiede, und fährt weiter zur Dragonerwache.
Als die Kutsche den kleinen Platz der Dragonerwache erreicht, wendet sie und steigt die Burgergasse hinauf – den Weg zum Kerker, der das Ratstor mit dem Herzen der Stadt verbindet.
Weiter geht es zur Lügenbrücke. Dort verschwindet die Kutsche in dem gewölbten Tunnel, durch dessen aufgebrochene Öffnung sie unter der Brücke der Lügen hindurchgleitet. Auf der Brücke steht das kleine Haus des Barbiers Kisch.
Über dem gemauerten Durchgang stehen, gleichsam gespreizt darüber, das Jikeli-Haus, das Haus des Barons Rosenfeld, jenes Gebäude, in dem sich das Amt der öffentlichen Waage befindet, und schließlich das Haus, in dem die kleine Laubenkirche untergebracht ist.
Sie erhebt sich auf Arkaden am Ausgang des gewölbten Tunnels, dort, wo der Kleine Ring – Circulus minor – beginnt.
Das Stampfen der Pferde hallt durch den Tunnel der Zeit.
Und aus dem Bauch der Erde taucht die Kutsche des Reisenden wieder auf. Sie fährt in den Tunnel des Rathausturms hinein und kommt schließlich mitten im Herzen der Stadt wieder ans Licht – auf dem Großen Ring – Circulus major.
Der Kutscher lenkt die Pferde Richtung Einmündung zur Platea Heltensis, die sich auf der gegenüberliegenden Seite des Platzes befindet. Dabei fährt er an dem alten Brunnen mit seinem schmiedeeisernen Gitter vorbei, auf dem ein Rheier thront.
Als er die Statue des Heiligen der Wasser erreicht – tief im Herzen der Stadt und in die Seele ihrer Ketzer gerammt von einem allzu selbstgewissen Missionar –, wirft er einen Blick auf die beiden Kanonen vor dem Generalhaus.
Einen Augenblick lang fragt er sich, ob es Zufall oder Absicht war, dass ihre Rohre ausgerechnet in Richtung des heiligen Nepomuk weisen.
Die Kutsche biegt in die Heltauergasse Richtung Heltauertor ein und hält schließlich vor dem Gebäude des alten Hotels „Zum Römischen Kaiser”, an der Ecke zur Ballgasse.

* * *

Der Kutscher steigt von seinem Sitz vor der Kabine herab, nimmt mit der linken Hand den Zylinder vom Kopf, öffnet den Schlag, klappt das Trittbrett herunter, hebt den rechten Arm und sagt:
„Meine Herrin, wir sind angekommen.”
In der Tür der Kutsche erscheint, als wäre sie soeben aus der Leinwand eines Gemäldes herausgetreten, eine Gestalt, gekleidet in das Weiß der Unschuld, gehüllt in die Farbe vollkommener Reinheit.
Eine wunderschöne junge Dame, klug und von außergewöhnlicher Eleganz und Zartheit – eine Frau, wie man sie wohl niemals wieder begegnen wird.
Die Frau in Weiß ergreift den Arm des Kutschers, hebt mit der linken Hand leicht den Saum ihres Kleides und setzt den rechten Fuß auf die Stufe.
Der Absatz ihres Schuhs verfängt sich im Saum, und die Frau gleitet aus.
Da taucht aus dem inneren Dunkel des Kutsche eine Hand auf und fasst sie am linken Arm, gerade noch rechtzeitig, um ihren Sturz zu verhindern.
Die Schöne in Weiß steigt langsam herab, wendet den Kopf dem Kutscher zu, hebt leicht den Schleier vor ihren Augen und bedankt sich mit einem Flüstern:
„Danke, Johannes.”
Sie macht zwei Schritte und bleibt stehen.
Aus dem Inneren der Kutsche ertönt eine gedämpfte Stimme:
„Bitte geh weiter. Dreh dich nicht um und schau nicht zurück!”
Die Frau in Weiß zögert einen Augenblick, bevor sie die Ballgasse betritt.
Aus dem Schatten der Häuser löst sich eine schwarze Gestalt. Sie kommt auf die Frau zu und bietet ihr schweigend den Arm.
Die Frau nimmt den Arm des Fremden, und gemeinsam gehen sie in Richtung Tanzsaal, dessen Eingang von der Kleinen Querstraße her führt.
Doch bevor sie den Redoutensaal betritt, bleibt die Frau auf der Türschwelle stehen, wendet sich noch einmal um und wirft einen Blick auf die andere Straßenseite, dorthin, wo sich der Garten des Hauses mit den Karyatiden befindet.
Eva von Sachsenheim erinnert sich an die unzähligen Streifzüge durch die schmalen Wege dieses Gartens und an die märchenhaften Straßen der Stadt, die sie so sehr geliebt hat.
Da begreift sie, dass der Weg des Reisenden nirgendwohin führt. Er dreht sie nur im Kreis.
Kreise, immer wieder Kreise – in einem wilden Tanz der Volta oder des Langaus.
Am anderen Ende der Ballgasse setzt der Kutscher seinen Zylinder wieder auf, hebt das Trittbrett an und schließt die Tür der Berline.
Die Märchenkutsche verschwindet.

* * *

Das Glöckchen über der Tür erklingt und kündet vom Eintreten des Kutschers.
Der Wirt hinter dem Schanktisch hebt den Kopf, mustert den Neuankömmling und brummt:
„Habe die Ehre, Mein Herr, womit dürfen wir ihnen dienen?”
Der alte Mann mit dem weißen Haar erwidert höflich den Gruß des Wirtes, hängt Zylinder und schwarzen Mantel an den Haken und setzt sich an den Tisch neben dem letzten Fenster.
Währenddessen ruft der Wirt seine Frau aus der Küche.
Die Wirtin kommt heraus, geht mit wiegenden Schritten zum Tisch des Fremden und fragt:
„Gnädiger Herr, was wünschen Sie zu speisen und zu trinken?”
Der Kutscher bestellt ein Stück Speck, etwas Käse, geräucherte Wurst, Zwiebeln, Brot und eine Karaffe roten Weines.
Die Wirtin verschwindet in der Küche und kehrt wenig später mit einer Karaffe Wein und einem Stielglas zurück. Sie stellt beides auf den Tisch und sagt:
„Zum Wohle, mein lieber Herr.”
Der Alte nimmt die Karaffe und füllt das Glas mit rotem Wein, hebt es an die Augen und betrachtet neugierig das Rot, das sich im geschliffenen Glas bricht und darin widerspiegelt.
Vom Nebentisch erklingt ein:
„Healf Gott, Geseangthiet!”
Darauf folgen von den anderen Tischen ein:
„S-ajute Dumnezeu, Noroc și sănătate”, und ein:
„Egészségünkre!”
Der alte Mann mit dem weißen Haar hebt sein Glas zum Wohl aller, leert es in einem einzigen Zug und füllt es erneut.

Am anderen Ende der Straße öffnet der Mann in Schwarz die Tür, bietet der Frau in Weiß seinen Arm an, und gemeinsam betreten sie den Redoutensaal, bis zum letzten Winkel gefüllt mit verkleideten Erscheinungen.
Das schwarz-weiße Paar begibt sich zur Mitte des Saales und bleibt dort stehen. Die Musik auf dem Orchesterpodium verstummt und dir tanzenden Paare lösen sich aus ihren Umarmungen.
Der Mann in Schwarz nimmt die Frau in Weiß in seine Arme und „der Tanz beginnt ganz sacht, ein Schritt vorwärz vorn und zwei zurück … und alles war nur noch ein Schleier aus Licht, und mitten darin standen zwei ineinander verschlungene Körper, eingehüllt in einen Wirbel, der sich drehte, sich drehte, sich drehte …”
Die Orchester setzt wieder ein und die wiedervereinten Paare stürzen sich in die Arme eines neuen Langaus Walzers, der die ausgelassenen Gestalten sie über das Parkett hinwegtanzt – so, als gäbe es nach dieser Nacht keinen Morgen.
Kalte Augen, verborgen hinter freundlichen Blicken, beobachten heimlich von der schmalen, über dem Eingang erhöhten Holzgalerie aus jede Bewegung und registrieren jede noch so kleine Veränderung auf der Tanzfläche der Marionetten, deren Paare nach Belieben vom Puppenspieler an den unsichtbaren Fäden zusammengefügt werden.
Die Menschen auf dem Tanzparkett bemerken die Anwesenheit des Vorübergehenden in ihrer Mitte nicht. Und auch das Augenpaar auf der Galerie spüren seinen Atem nicht in ihrem Nacken.
Aus der Ferne erklingt ein Lied aus den Unsterblichen Geschichten …

Der Lärm der Musik, vermischt mit dem Lachen der Masken im Tanzsaal, entweicht durch die weit geöffneten Fenster hinaus in die Ballgasse und dringt von dort in die Schenke.
Das kleine Dienstmädchen stellt das große hölzerne Tablett auf den Tisch des Kaisers. Es ist in Form eines kleinen Schweinchens ausgeschnitten und reich beladen mit allerlei Speisen.
Sie wünscht ihm mit freundlicher Stimme einen guten Appetit, und sagt:
„Gneadijer Hearr, ech weangtschen Ejer einen geaden Apetit.”
Ein Schmunzeln huscht über die Lippen, die unter dem Schnurrbart des Kutschers verborgen liegen.
Der Grund sind ihre Worte, gesprochen im Hermannstädter Jargon, den man abfällig „Kucheldeutsch”, ( Küchendeutsch ) nannte: eine eigentümliche Sprachmischung, durchsetzt mit Ausdrücken und Wörtern aus dem sächsischen Idiom.
Es war die Sprache, die vor allem von den jungen Dienstboten gesprochen wurde, die aus den Dörfern in jene Stadt gekommen waren, die man einst das „Kleine Wien” nannte …

~~~o~~~

Der Wolkenvertreiber | Reflexion

„Ein alter und nutzloser Körper; Ich habe viele Generationen von Blumen gesehen in dieser einsamen, geborgenen Einsiedelei. Wenn der Frühling kommt, und wenn ich da noch lebe, Werde ich sicher kommen, um dich wieder zu sehen – Horche auf den Klang meines Stabes.” Gogō-an | Ryōkan Taigu

Nachdem der Alte ausgiebig und in aller Ruhe gespeist hat, zieht er seine Pfeife und das kleine Tabaksäckchen aus der Tasche seines Wamses und beginnt, den aus Meerschaum geschnitzten Pfeifenkopf in Form eines Frauengesichts zu füllen.
Er nimmt einen dünnen Holzspan aus dem irdenen Krug auf dem Tisch, hält ihn in die Flamme der Kerze und entzündet damit den Tabak in der Pfeife.
Die Pfeife, ein Andenken aus der alten Stadt am Pilgerweg in das Land der Verheißung, war zu einer treuen Begleiterin auf den Reisen des Mannes geworden.
Unter dem Sitz des Kutschers, fest verschnürt und verborgen, liegen neben dem hölzernen Wanderstab, dem Mantel und dem Hut einige Bücher und die unsterblichen Hánshān shī, mit einer Schnur zusammengebunden.
In der Ledertasche, eingehüllt in den schwarzen Mantel, befindet sich ein Holzkästchen. Darin liegen ein Säckchen mit Perlen und eine Handvoll heiliger – oder weniger heiliger – Erinnerungsstücke, die er im Laufe seiner Reisen auf den durchwanderten Wegen gesammelt hat.
Zwischen Muscheln und Steinen verschiedenster Formen und Farben verbergen sich ein Edelstein, ein kleiner achtstrahliger Stern, ein Stab aus Selenit, Fetische, ein winziges Fläschchen mit dem Duft eines exotischen Elixiers, eine Hand-Auge-Amulett an einer roten Schnur und andere Gegenstände, die ihm Glück gebracht haben – aber auch eine Miniatur des Schutzengels, jenes Prinzen, der nach Enoch den Schwur entgegennahm und den Drachen bezwang, ihn jedoch nicht tötete, denn ohne den Drachen gäbe es auch kein Nichts.

Jenseits des Südens rückt die Mitternacht näher und reißt eine Maske nach der anderen von den vor Ekstase verzerrten Gesichtern. Hinter dem Gelächter, der Schminke, hinter den bunten Masken kommt das wahre Gesicht der Nacht nach und nach zum Vorschein.
Der Kutscher füllt das Glas mit dem letzten Rest des roten Elixiers. Die Zeit rinnt aus der Karaffe in das geschliffene Glas, dessen Oberfläche sich in dutzende kristallene Facetten bricht. Der Alte nimmt einen Schluck, dreht den Kopf zum Fenster zu seiner Linken und verfolgt durch die beschlagene Scheibe das Tanzen der nebelhaften Silhouetten.
Das Licht der Laternen, getragen von den Dienstmädchen der Damen, die es eilig zum Tanzsaal zieht, erhellt das schlammige Kopfsteinpflaster und hüpft zögernd im Rhythmus ihrer Schritte durch die Nacht. Die verkleideten Schönheiten folgen ihnen wie die leuchtende Mähne eines nächtlichen Kometen.
Zwei Lichter lösen sich aus der Reihe der Laternen und nähern sich langsam, bis sie das Fensterglas berühren. Jenseits des Spiegels erscheint ein Gesicht, eine Erscheinung mit zwei Augen die leuchteten wie glühende Kohlen, umgeben von einer Feueraura. Es ist kein menschliches Licht, das aus ihm hervorging. Es ist ein Glanz, älter als die Nacht selbst – als hätte die Dunkelheit für einen Augenblick Augen bekommen.
Das unsichtbare, geheimnisvolle Leuchten dringt durch das Fenster in die Gaststätte ein und breitet sich langsam im Raum aus. Aber es scheint, als ob nicht das Licht selbst in die Schenke strömt, sonder eher eine andere Welt.

* * *

Eine für das sterbliche Auge unsichtbare Gestalt nimmt vor dem Kutscher Platz, stürzt den vergessenen Augenblick, der auf dem Grund des Glases vergessen ward, die Kehle hinunter und sagt:
„Würde wohl einer von denen, die hier an den Tischen des Kaisers sitzen oder draußen vor unseren Augen vorbeigehen, begreifen, dass in etwas mehr als hundert Jahren irgendein Nachfahre einige Bücher über ihre Welt schreiben wird, über ihr Leben voller Frustrationen und Vergnügungen? Und würde wohl einer von ihnen begreifen, dass zwei Jahrhunderte später irgendwo ein Unbekannter an einem Tisch unter dem Fenster einer Mansarde sitzen und eine Geschichte schreiben wird, in der ein gewisser Sigerus die Welt beschreibt, in der jene leben, die jetzt hier durch die Sanduhr der Worte rieseln?

Einst hast du mich gefragt, was das Ziel dieser Reise sei. In Wahrheit wolltest du wissen, welchen Sinn dieses Gebilde aus verstreuten Worten besitzt, die dilettantisch am Faden einer zusammenhanglosen Geschichte aneinandergereiht wurden. Ich weiß, dass du weder Sänger noch Maler noch Dichter bist, und doch verstehe ich nicht, warum du nicht den Wunsch hegtest, einen Gedanken zu vertiefen, eine Idee zu entwickeln, ein bestimmtes Ziel zu verfolgen, um … zu werden. Und vor allem möchte ich gerne wissen, wieso du aufgehört hattest, das Spiel des Könige zu spielen, als dir klar wurdet, dass du Probleme im Schlaf lösen kannst?
Vielleicht war es gerade diese vermeintliche Gleichgültigkeit deinerseits, die meine Neugier geweckt hat. Ich weiß, dass du ein musikalisches Ohr besitzt. Ich weiß, dass in deinen Händen schon in jungen Jahren die Formen und Farben deines Universums aufblühten. Und ich weiß, dass du heute all das ignorierst, was du dir einst mit der nötigen Leichtigkeit und dem gebotenen Fleiß hättest aneignen können!
Auch wenn der Wunsch, zu einem Wertesystem zu gehören, das, als erstrebenswert gilt, etwas ganz Natürliches zu sein scheint, hast du in dieser Hinsicht keinerlei Interesse gezeigt, geschweige denn, dich einer solchen Gemeinschaft anzuschließen. Bedeutet Zugehörigkeit für dich etwa Schwäche? Führt sie zu Abhängigkeit, zu Knechtschaft … so wie Einsamkeit für dich Unabhängigkeit bedeutet?

Ein Prinz, der auf einer Wolke durch die Welt reiste, sehnte sich danach, sanft zum Schloss seiner Träume zu schweben. Er kehrte nicht zurück, hinterließ der Nachwelt jedoch eine aus Worten bestehende Landkarte, auf der er einen möglichen Weg durch die zerstörerische Wüste, hin zu einer lebensfähigen Zitadelle beschreibt.”
Das Schloss deiner Einsiedelei liegt, in Schweigen gehüllt, unter der Kuppel der transluzenten Kathedrale. Das Collier der Liebe, in tausend funkelnde Splitter zerfallen, liegt verstreut neben dem Schlüssel zum Paradies auf dem Grund des Sees. Du hast mich gefragt, was von eurer Geschichte übrig bleiben wird. Wenn du fortgehst, wird eure Erinnerung gemeinsam mit demjenigen verschwinden, der dich vergessen wird!
So wie du das Unmessbare nicht messen kannst, kannst du auch nicht das Verrinnen des Sandkorns messen, das in eurer gläsernen Kugel eingeschlossen ist und durch die Enge des Augenblicks zum Nadir hinabrinnt. Jenseits des Spiegels der Kugel atmet die unermessliche Ewigkeit.

Auf meine Frage, wohin euch der Weg führen wird, den ihr gemeinsam beschreitet, und was von der Geschichte des Sandkorns – das in Vergessenheit geraten wird – überleben wird, hast du mir geantwortet: «Ich weiß es nicht, und der Allwissende noch weniger!»
«Die Wege, übersät mit magischen Mantras, heiligen Formeln, Ritualen, Gesängen und Anrufungen durch Gebete, führen nirgendwohin. Die missionierenden, bekehrten Gläubigen vergessen, dass jener heilige Glaube – von dem sie meinen, er erhebe ihr sündiges Ich über diejenigen, die sie als Ungläubige betrachten – bereits von Geburt an in den Herzen der Sterblichen wohnt. Der freie Mensch duldet den Glauben jener, die sich im Namen einer Metapher auf zwei oder allen Vieren kriechend fortbewegen, aber er toleriert keine Verbrechen, die im Namen eines Gottes begangen werden. Denn der freie Mensch atmet weder religiöse Metaphern noch Heilige noch Götter!»

Die Chimäre stellt das Glas verkehrt herum auf die Tischplatte, neben die leere Karaffe, und fährt fort:
„Du bist ein glückliches Wesen. Du hast ein außergewöhnliches Leben geführt, reich an Erlebnissen und unvorhergesehenen Begegnungen. Beim Wandeln durch deinen Garten hattest du das Glück, Dutzende Generationen von Blumen zu sehen, die ihre Schönheit und ihren Duft aus den Knospen der Zeit hervortrieben.
Deine ersten Frühlinge hast du, am Arm der Schönheit der Jugend, die heimatlichen Gefilde des Mioritischen Universums durchstreift. Doch du hast die Zeit weder im verhängnisvollen Kreis der Möbiusschleife vergeudet noch damit, etwas aufzurichten, das die Zeit der anderen ohnehin wieder zerstört hätte.
Als du fortgingst, hast du deine Zeit-Schatulle mitgenommen, gefüllt mit den Erinnerungen an ein erfülltes Leben, das du mit außergewöhnlichen Menschen in einer einzigartigen Stadt geteilt hattest. Als du fortgingst, bist du in allem geblieben, was du betrachtet, berührt und geliebt hattest.
Wärst du jemals zurückgegangen, wärst du niemals wirklich zurückgekehrt!
In noch ziemlich jungen Jahren entdecktest du im Bücherregal deiner Eltern das Buch „Cadmos – Kurze Geschichte der Schrift”. Noch heute bewahrst du es auf, ohne Schutzumschlag, neben den anderen Büchern, die du auf deinem Weg jenseits des Waldes mitgenommen hast.
Das Buch eröffnete dir die Möglichkeit, mit Champollion durch das Labyrinth der ägyptischen Hieroglyphen zu reisen und mit Rawlinson durch jenes der Keilschrift. Doch am meisten faszinierte dich die chinesische Schrift!
Der Ausflug in das Reich der Mitte gab dir die Gelegenheit, die Kunst der Kalligrafie zu erlernen – ein kleines Tor hin zum Denken, zur Philosophie und zur Manifestation des Qi-Prinzips in diesem unserem Universum.

Und dennoch hast du dich einsam gefühlt, bis zu jenem Tag, an dem du das Leben kennengelernt bist, das in der Poesie eurer Worte gelebt und eingefangen wurde. Da wurde dir klar, dass alle Gedichte dieser Welt, die aus den Gefühlen und Gedanken anderer entspringen, nichts anderes als Wort-Halos sind und bleiben – Illusionen, die nur die Hälfte der Wahrheit beschreiben.
Hast du etwa die Worte vergessen, die Siddhartha sprach, als ihn sein Freund Govinda nach den Gedanken fragte, die ihm helfen würden, im Alter zu (über)leben?
«Ich habe einen Gedanken gefunden, Govinda, den du wieder für Scherz oder Narrheit halten wirst, der aber mein bester Gedanke ist. Er heißt: von jeder Wahrheit ist das Gegenteil ebenso wahr! Nämlich so: eine Wahrheit lässt sich immer nur aussprechen und in Worte hüllen, wenn sie einseitig ist. Einseitig ist alles was mit Gedanken gedacht und mit Worten gesagt werden kann, alles einseitig, alles halb, alles entbehrt der Ganzheit, des Runden, der Einheit.»  Siddhartha | Hermann Hesse

Sind die Gedichte und Geschichten, die an all den Morgen dieser Welt geboren wurden, wahre Erfahrungen eures wirklichen Lebens – Wahrheiten, die deine Hälfte zu einem Ganzen vervollständigt haben?”, fragt die Chimäre.
Der Mann mit dem weißen Haar geht über die Frage der Chimäre hinweg, knöpft seinen Wams auf und holt eine kleine Schatulle aus der Brusttasche. Er öffnet das Döschen, nimmt eine in Samt gehüllte Kostbarkeit heraus, legt sie auf den Tisch und enthüllt sie langsam.
Das Schmuckstück, ein Anhänger mit einer Kamee, eingefasst in ein von einem italienischen Kunsthandwerker gefertigtes ovale Fassung, ist mit einer filigran aus einer Muschel ausgeschnittenen Miniatur verziert – nach einer authentischen Vorbild, die das Porträt einer Frau darstellt.
Die Schönheit ruht verborgen und geschützt an der Brust des Sterblichen und wartend auf den Tag, an dem sie aus dem Labyrinth der Chimäre hervortreten wird, unbeeindruckt von den Vorhersagen jener fünf Tage im Dezember.

„Fünf Dezembertage waren ein Tanz aus Worten, ein Teufelskreis ohne Anfang und somit ohne Ende – eine Geschichte, eingeschlossen in einer Zeitschleife. Warum bist du an den Tisch des Kaisers zurückgekehrt, wo du doch vom ersten Tag an wusstest, dass die Verzerrung der Zeit dich aus dem Boot schleudern würde, in das du niemals zurückkehren kannst, weil die Alchemie eurer Zeit nur in einem flüchtigen Hier und Jetzt existiert hat! Eure Anwesenheit jenseits der solitären Zeit war der einzige reale Augenblick eurer gemeinsamen Reise. Einmal gelebt, kann er nicht mehr verändert oder verleugnet werden …”, sagt die Erscheinung, erhebt sich und verschwindet.

* * *

Die Wirtin taucht unvermittelt vor dem Kutscher auf, mustert ihn mit einem prüfenden Blick und fragt ihn, ob er noch etwas zu essen oder zu trinken wünsche. Der Kutscher steckt die Schatulle mit dem Edelstein zurück in seine Brusttasche, dankt ihr für ihre Nachfrage und bestellt eine neue Karaffe Wein.
Die Frau kehrt in die Küche zurück, während der Wirt ihr mit scharfem Blick folgt; er steht da, den Kopf in die Hände, die Ellbogen auf den Schanktisch gestützt.
Hinter dem Ofen, nahe der Küchentür, taucht eine getigerte Gestalt aus dem Schatten auf. Sie schleicht sich ins Licht und spitzt die Ohren. Sichtbar erschrocken von etwas Unbekanntem starrt sie mit weit aufgerissenen Augen auf die Eingangstür; das Fell gesträubt, den Rücken gekrümmt.
Das Pendel der kleinen Uhr, die einst bei einem Uhrhändler im Schwarzwald erworben wurde, schwankt noch ein letztes Mal – dann bleibt es stehen.
Für einen Augenblick hält die Zeit den Atem an.
Der Kutscher schließt die Augen.

~~~o~~~

Die Zigeunerin Eviana | Anrufung

„Umherirrend, wie einst Vergil durch die Wüsten des Parnass, angelockt von deinem verführerisch süßen Ruf, würde ich jeden noch so erhabenen Grat überwinden und jeden noch so abyssalen Abgrund durchqueren, um die Mioritischen Gefilde deiner Liebe zu erreichen.” | Amadeo

Das Glöckchen an der Eingangstür erklingt und verkündet mit schriller Stimme das Erscheinen der Frau. Das Pendel der Uhr erwacht erschrocken und beginnt wieder zu schwingen, den Schritt der Zeit zu schlagen. Die Herzen der Sterblichen beginnen wieder zu schwingen, so als wäre nichts geschehen.
Ich öffne die Augen.

Meine Zigeunerin betritt die Schenke, und die Schenke, überrascht und geblendet von der Schönheit der Frau, wirkt wie von Sinnen erstarrt, gleich jenem Gast, der mitten in der Bewegung innehält, den Weinkrug auf halbem Weg zu seinen leicht geöffneten Lippen.
Der Wirt, mit einem Glas und einem Tuch in den Händen, tritt überrascht hinter der Schanktheke hervor. Doch noch bevor er seinen Unmut äußern kann, hebe ich meine Hand und gebe ihm ein Zeichen still zu sein.
Meine Eviana, eine vollkommene Frau, faszinierend, mit einem durchdringenden, leuchtenden Blick, war eine Zigeunerin, wie sie euch in eurer Welt kein zweites Mal begegnen wird.
Sie trägt einen langen, weiten, bauschigen und farbenreichen Rock, der bis zu ihren Füßen reicht, weiße Rüschenbluse und natürlich, goldene Kreolen, Halskette und Armreif.
Ihr langes, schwarzes Haar fällt in Wellen über ihre Schultern Und in ihren verführerischen Augen, in diesem fesselnden, hypnotischen Blick, kann man sich verlieren – auf einem Weg ohne Möglichkeit zur Rückkehr.

Während sie mit großen Schritten auf ihren weichen, katzenhaften Sohlen auf meinem Tisch zukommt, wirft sie dem Wirt einen vernichtenden Blick zu, woraufhin dieser in die Küche verschwindet.
Die Zigeunerin bleibt vor mir stehen, stemmt die Hände in die Hüften und sagt:
„Was zum Teufel machst du hier unter den Sterblichen? Du hast versprochen, sie in ihre Welt zurückzubringen und in unsere Geschichte zurückzukehren!”
Sie setzt sich auf die Kante des Stuhls und sagt mit erhobener Stimme:
„Sprich, Mensch!”
Ich sehe ihr in die Augen und schweige. Alles, was ich ihr hätte antworten könnte, habe ich ihr bereits tausendmal gesagt. Sich aus der Lust am Sprechen zu verlieren, ist am Ende nur das Vergnügen dessen, der deinem Gesang lauscht. Doch ihr Gesang ist mehr als Klang – es ist Verführung, denn jedes ihrer Worte zieht mich tiefer in ihren Bann, in einen Abgrund aus dem es keinen Weg zurück gibt.
Hingegen sind meine Worte keine Gesänge, keine Lieder. Zu oft habe ich sie im Namen einer vermeintlichen Wahrheit ausgesprochen, vergeudet, bis zu jenem Tag als ich begriff, dass niemand nach meiner Wahrheit sucht, geschweige denn sie hören möchte.

„Die Welt der Sterblichen ist nicht deine Welt. Du kannst nicht hierbleiben, du musst so schnell wie möglich in unsere Welt zurückkehren”, sagt die Schöne und fährt fort:
„Auch wenn wir beide einander gleichen, kann ich in ihrer Welt leben, weil ‚sie‘ in ihrer Welt existiert. Du hingegen nicht, denn du existierst nicht – weder hier noch anderswo! Du bist nur der unsterbliche Wanderer, durch den sich das definiert, was existiert …!
Hast du dich denn nie gefragt, warum du vor jenem aus Shakya erschienen bist, obwohl er dich nicht gerufen hat? Die anderen elf waren sterbliche Wesen. Du nicht!
Nicht nur, dass dir die Gestalt fehlt, der Körper, der sichtbare Leib – du besitzt nicht einmal Eigenschaften, durch die du dich selbst definieren könntest. Du warst gezwungen, die Eigenschaften anderer anzueignen, um erahnt, wahrgenommen werden zu können.
Die Tatsache, dass du die Gedanken der Sterblichen erkennen kannst, ohne sie zu lesen, dass du die Geburt und das Aussprechen der Unwahrheit auf den Lippen menschlicher Schwächen vorausahnen kannst – und vor allem deine Fähigkeit, den Lauf der Welt zu sehen, begreifen und zu verstehen, während du an deinem einsamen Ufer sitzt und das Verrinnen der Augenblicke in der zerbrochenen Sanduhr betrachtest – macht dich noch lange nicht allwissend.
Für wen hältst du dich eigentlich, du großer Besserwisser?”
Ach ja, ich weiß, du lebst nach dem Grundprinzip des Nichthandelns – wúwéi – jene höchste Wahrheit, die nur spontan „wirkt“, ohne dass ein Eingreifen des Verstandes erforderlich ist. Dein Handeln geschieht nicht gegen die Natur der Dinge, sondern Absichtslos und Zwangslos, im Einklang mit dem natürlichen Lauf der Welt.
Also, wieso schweigst du?
Und natürlich weiß ich nur zu gut, dass deine Fähigkeit, mit silberner Zunge zu sprechen, für ein empfängliches Ohr gefährlich sein kann. Eben noch, in der Kutsche, hast du dich zu Evas Ohr geneigt und sie gefragt, warum ihre Träume traurig seien! Worauf sie dir ohne zu zögern zu verstehen gab, dass sie von die enttäuscht sei, weil du sie auch in ihren Träumen heimsuchst und dass sie sich trotzdem nach dir sehnt!”, sagt Eviana eifersüchtig.
„Meine Geliebte, in deinen Fragen atmen bereits deine Antworten. Horche in dich hinein und du wirst sie spüren!”, antworte ich und fahre fort:
„Und auch du, meine eifersüchtige Schöne, solltest wissen, dass die Fragen, die ich einer Frau ins Ohr flüstert, jene Antwort hervorbringen werden, die du im nächsten Augenblick selbst aussprechen wirst – die Alchemie meiner Einsamkeit atmet nicht in den Herzen der Sterblichen!

Die Wirtin erscheint neben unserem Tisch, wirft Eviana einen herausfordernden Blick zu und fragt, ob sie etwas zu trinken wünsche. Ich gebe ihr zu verstehen, dass wir vorerst nichts von ihr möchten, weder zu essen noch zu trinken. Die Wirtin verschwindet in der Küche, während die Zigeunerin mein Glas nimmt, es mit rotem Wein aus der Karaffe füllt, in einem Zug leert und sagt:
„Du hast sie bei der Hand genommen und in eine unwirkliche, fantastische Welt getanzt, wo deine verführerische Einsamkeit am Ufer einer märchenhaften Geschichte weilt, in dem festen Glauben, dass die ‚Einsamkeit der Weg ist, auf dem das Schicksal versucht, den Menschen zu sich selbst zu führen‘. Doch deine Einsamkeit kann niemals der Weg eines anderen sein!
Da ihre Rückkehr unvermeidlich war, hast du sie zurück in die Welt der Sterblichen getanzt – in eine Welt, in der jeder versucht, mit der Hoffnung im Herzen im Gleichgewicht zu leben, solange die geworfenen Würfel noch über dem Möglichen schweben; und zu überleben, wenn die Würfel gefallen sind und nur noch Verzweiflung bleibt.
Was weißt du schon über die kleinen täglichen Rituale, über jene Praktiken, die den Menschen die Sicherheit und die Kraft geben, in einer grausamen Welt fortzubestehen – einer Welt, die sich vom Licht des freien Geistes abgewandt und in das düstere, mittelmäßige Zeitalter zurückgekehrt ist, regiert von ihresgleichen im Namen einer allmächtigen Metapher …?
Und was weißt du schon über religiösen Glauben und die Dogmen der Religionen? Wer gibt dir das Recht, jemanden wegen seines Glaubens oder seiner Taten anzuklagen, zu richten oder zu verurteilen, zu verdammen?”
Eviana sagt es mit erhobener Stimme:
„Und falls du es noch immer nicht verstanden hast: ‚Sie‘ ist allein aus der Geschichte herausgetreten und nach Hause zurückgekehrt, in ihre eigene Welt, in der wir nichts weiter sind als Schöpfungen der Vorstellungskraft – Figuren in einem flüchtigen Spiels, getanzt in vergoldeten Worten. In diesem Spiel warst du der schwarze Spieler; manchmal der König, manchmal der Narr, manchmal der Harlekin, aber vorwiegend Pierrot …”

„Und was zum Teufel machst du hier am Tisch des Kaisers? Auf wen wartest du?”, fragt meine Schöne erneut.
„Auf dich. Nur auf dich, aber ich verstehe nicht, wie du auf dich selbst eifersüchtig sein kannst!”, sagte ich schmunzelnd.
„Was willst du damit andeuten?”, fragt sie gereizt.
„Du bist Eva!”, antworte ich.
„Wenn ich Eva bin, wer ist dann die Frau aus der Kutsche, in dessen Armen du im Redoutensaal getanzt hast? Sag mir nicht, dass du den ‚Geist des Windes‘ zurück in die Welt der Sterblichen gebracht hast!”, schreit die Zigeunerin außer sich.
„Ja. Ich habe Lilith sie bei der Hand genommen und zurück in das Universum der Sterblichen getanzt, in dem sie existiert, seit es die Menschheit gibt”, sage ich.
„Und wer aufmerksam um sich blickt, wird sie mit eigenen Augen erkennen – wie sie, mit dem Blick der siegreichen Unschuld, am Arm des wandernden Mannes durch die Welt dahinschreitet!”

* * *

Die Zigeunerin legt ihre geöffneten Handflächen auf den Tisch, beugt sich vor und nähert sich mir langsam, wie eine Raubkatze, die sich ihrer ihrer Beute nähert.
Ihre Augen, glühend wie Feuer, bohren sich in meinen Blick.
Sie zieht den Dolch hervor, den sie in der Falte ihres Rockes verborgen trägt, und rammt ihn mit einer blitzschnellen Bewegung in die Tischplatte.
Die leise gesprochenen Worte, mit der Hand am Messer, gleiten über die Schneide ihrer Zunge, die mit einem zischenden, scharfen Geräusch aus ihrem halb geöffneten Lippen hervorkommen – als würden sie über die Klinge des Dolches fließen, den sie zwischen den Zähnen hält:
„Kehre zurück in die Geschichte! Wenn du morgen nicht auftauchst, komme ich zurück und …”

In diesem Augenblick, und nur für einen kurzen Moment, hebt sich der Schleier vor meinen Augen und aus der Tiefe, jenseits der Iris, brechen die Drachenaugen hervor.
Die Zigeunerin verstummt mitten im Stz, weicht langsam zurück, richtet sich auf, und für einen flüchtigen Augenblick erscheint sie vor mir in ihrer ganzen katzenhaften Pracht.
Sie blickt mir in die Augen und sagt:
„Mein Geliebter, diese Geschichte ist nicht unsere Geschichte. Bitte kehre zurück in unsere Welt.”
Dann dreht sie sich um und verlässt die Schenke, gefolgt von dem kleinen getigerten Schatten.
Der Wirt verfolgt sie mit weit aufgerissenen Augen, während er die mit einem saubere Tuch über den Schanktisch wischt.
Hinter ihm steht die neugierige Wirtin und beobachtet, gemeinsam mit der jungen Magd, von der Küchentür aus, wie die Zigeunerin hinaus in die Nacht tritt.
Ich sehe sie am Fenster vorübergehen und höre mich flüstern:
„Hey, Zigeunerin – ganz gleich, ob du nun Eva oder Johanna bist – warte an der blauen Pforte auf mich!”

Ich erhebe mich, ziehe den Dolch aus dem Holz der Tischplatte, hole eine Handvoll Florin aus der Tasche meines Wamses und lege einen Gulden auf die Wunde im Holz, die übrigen neben den Kelch mit dem Rotwein. Die dreißig Silberlinge werde ich auf dem Handlauf des Geländers an der hölzernen Galerie aufreihen!
Ich nehme meinen Zylinder und den schwarzen Mantel vom Garderobenhaken, danke dem Wirt für seine Gastfreundschaft, für Speise und Trank, grüße die Gäste an den anderen Tischen und verlasse die Schenke, während der Wirt sich verbeugt und sagt:
„Habe die Ehre mein Herr, bis zum nächsten Mal.”
Ich werfe einen letzten Blick durch das Fenster zurück in die Schenke und sehe, im gelblichen Schein der Kerze auf dem Tisch, die Gestalt des Wirtes, wie er mit weit aufgerissenen Augen die Goldmünzen aus seiner Hand verschlingt.
Neben ihm steht die Wirtin reglos da und blickt durch die Scheibe mit den Augen eines Adlers zu mir herüber – und ich weiß, dass sie mich gespürt hat …

Der Laternenanzünder zieht mit seiner Leiter und dem Feuer der Nacht durch die menschenleeren Straßen. Die Finsternis der Nacht tritt aus der Dunkelheit der Schatten hervor und wacht über der schlafenden Stadt.
Die Zigeunerin ruft nach mir und murmelt ihre Beschwörung über glühende Kohlen:
„Vor dem Zelt sitze ich, Geliebter, über glühenden Kohlen murmele ich,
Hände aus Weihrauch und getrockneten Kräutern im Brodeln der wüsten Flamme.
Mit Blut beschwöre ich den verlassenen Morgen, in den Augen das Aufblitzen des Feindes,
unter den Nägeln bewahre ich Erinnerungen an den Kampf – Stilett und Zigeunerherz …” Siedendes Blut | a.m.

Auf dem Weg nach Nirgendwo halte ich in der Ballgasse inne, öffne meine Handflächen und lese deine letzten, niedergeschriebenen Worte, die langsam und doch anmutig in das Weiß unseres Zufalls versinken, während im Tanzsaal das Licht der Kronleuchter in deinem Schweigen erlischt und gemeinsam mit der Erinnerung an unsere Reise verschwindet – jene Reise, die in den Armen des ewigen Langaus endete, bei unserem einzigen Rendez-vous im Redoutensaal.

~~~o~~~

Die transluzente Kathedrale | Bruchstücke (an Stelle eines Epilogs)

„So wie bisweilen ein strahlendes Licht aufscheint, wenn eine Wolke auf eine andere trifft, so wünsche ich mir, dass du einen Lichtstrahl auf meinen einsamen Weg wirfst, von dem du dich einst schweigend abgewandt hast.” | Amadeo

Natürlich erinnerst du dich an unsere erste Begegnung.
Du saßt im Ferienzug Richtung Schwarzes Meer, die Knie an die Brust gezogen, den Blick fest auf das Fenster gerichtet, beobachtetest du den Tanz der Silhouetten – jenseits des Spiegels des dunklen Abteils – auf der Agora der eiligen Reisenden, unterwegs nach irgendwohin oder zurück von irgendwoher, an dem du auch gerne gewesen wärst!
Ich war für eine letzte Zigarette aus meinem Zug ausgestiegen.
In dem Augenblick, als ich dich erblickte, dich erkannte, trat ich aus dem Halbdunkel des Bahnsteigs. Du hast mir einen Moment lang in die Augen gesehen und darin ein verborgenes Wesen erkannt, das tief in meiner Einsamkeit verbannt, darauf wartete, in deinen Worttanz aufzusteigen!
„Hey!”, las ich auf deinen Lippen, „Kannst du auf den Schienen balancieren? Zeig es mir!” … „Komm, lass uns Hand in Hand davonlaufen! Komm, lass uns laufen!”
Reglos stand ich am Bahnsteigrand und sah dir in die Augen, während ein heranrasender Zug mit dröhnendem Signal seine Ankunft im Bahnhof ankündigte.

Du warfst mir einen letzten Blick zu und warst überrascht zu sehen, wie ich dastand und langsam meine gefalteten Handflächen vor meiner Brust öffnete, die Finger leicht nach oben gerichtet.
Eine schwarze Silhouette durchschnitt unseren Blick, während dein Zug knarrend in Richtung Meer davonfuhr.
Du wandtest deinen Blick dem leeren Abteil zu und entdecktest ein Buch auf dem ausklappbaren Tisch.
In diesem Moment verstandest du, was ich dir mit meinen Händen gesagt hatte.
Du nahmst das Buch blättertest neugierig darin. Da die Seiten alle leer, weiß waren, warfst du es wütend zurück auf den Tisch und holtest deine Zigarettenschachtel hervor.

Bevor du zum Rauchen auf den Gang hinausgingst, nahmst du das Buch noch einmal in die Hand, schlugst es diesmal aber auf der Titelseite auf. Auf dem weißen Papier erschien langsam, Buchstabe für Buchstabe, die Worte: „ӔQUILIBRIUM”, geschrieben in goldenen Großbuchstaben, gefolgt vom Untertitel: „Die Alchemie der Worte und weitere Zehntausend Geschichten”. Oben, nahe am Rand des Blattes, hatte jemand folgende Zeilen geschrieben: „Thank you for our life! Thank you for our love!”, gefolgt von einer Unterschrift, dem Datum und einige unleserliche, handgeschriebene Zeichen in schwarzer Tinte.
Du blättertest um, doch das nächste Blatt war ebenso weiß wie alle anderen Seiten. Langsam, ganz langsam, sog das Weiß vor deinen Augen deinen Blick in sich auf, und Buchstaben, Wörter, Sätze und Geschichten erschienen auf dem jungfräulichen Papier.
Ohne Eile und mit sanfter Stimme begannst du uns vorzulesen:

Sed fugit interea, fugit irreparabile tempus,
singula dum capti circumvectamur amore.

„Man sagt, die Zeit ‚fließt‘ durch uns hindurch und verändert unaufhörlich unsere Welt, unser Innerstes und unsere Umgebung. Ich weiß nicht, ob sich die ungezähmte Zeit im Spiel der Wolken oder im Flug der Vögel sichtbar offenbart, doch ich weiß, dass irgendwo, verborgen in einem transzendentalen Universum, ein unsterbliches Wesen schwebt und über dich und deinen Träumen wacht.
Diese, «von Flammen verzehrte und durch Gebete ans Licht gebrachte», Erscheinung besitzt die Macht, die Zeit für einen märchenhaften Augenblick des Glücks anzuhalten und sie sogar zurückzudrehen – durch die Aussprache der Worte: «sed tempus nostrum non transit, dum in amore mutuo natamus.»
Hier und jetzt erschaffe ich dir allein durch die Macht meiner Worte ein wundersames Universum, in dem die närrische, nun umkehrbare Zeit dich aus einer wirklichen Welt in ein fantastisches, magisches Universum tanzen wird, entsprungen meiner Vorstellungskraft.

Zweifellos hat alles irgendwann einen Anfang, und hinter jedem Anfang stehen eine Ursache und ein Grund. Diese können von uns selbst oder von anderen ausgehen. Wenn solche Ereignisse eintreten, beginnt jedes Mal ein neuer Weg, der eine ‚Reise‘ und eine neue Form des Daseins in der Zeit hervorbringt.
Diese ‚Ereignisse‘ können wundersame, fantastische Wege sein, von denen die meisten Menschen glauben, dass sie nicht existieren, obwohl sie wissen, dass sie existieren sollten. Dennoch hoffen sie, dass jemand sie beschreiten kann.
Selbst wenn es in unserem leben Weggabelungen gibt, die uns nicht die Möglichkeit bieten, die von uns gewünschten Pfade zu wählen, sollten wir nicht aufhören zu träumen und nach ihnen zu suchen, und vor allem nicht aufhören, uns zu fragen, warum und für wen wir lebt, wen wir vermissen oder nach wem wir uns sehnen, wen wir mit brennender Leidenschaft begehren.
In dem Augenblick, in dem wir damit aufhört, endet die Liebe und verschwindet aus unserem Leben.
Gibt es ein Schicksal oder einen Zufall, der kraftvoller und schöner ist als das Erscheinen eines solchen wundersamen Weges in unserem wirklichen Leben, der angeblich jeden unsere Träume zerstören könnte? Ich sage, es gibt nur eine einzige Wirklichkeit, die schöner ist als jede noch so wundersame Vorstellungskraft: Du!”

Nachdem du das Vorwort gelesen hattest, schlugst du das Buch zu und unterbrachst die Geschichte für eine Zigarette – aber nicht, ohne vorher die nächste Seite umzublättern, wo dich das erste Gedicht unserer in Worte gefasste Reisen erwartete …

* * *

Die Hauptfigur der Geschichte Rendez-vous im Redoutensaal ist die ewige Femme fatale, verkörpert von der schönen Eva, der unschuldigen Jungfrau ; Johanna, der verführerischen Frau ; Eviana, der rassige Zigeunerin ; und natürlich von Hanna, der kleinen trügerischen Erscheinung, dessen Teint in tausend perlmuttartigen Schattierungen schimmert.
Die Magie der Fiktion gab mir die Möglichkeit, mich von einem treuen Leser in einen mehr oder weniger abstrakten Geschichtenerzähler namens Amadeo zu verwandeln ; in die Chimäre Gýom, ein sine corpore Wesen ; und selbstverständlich in den bescheidenen Zecher – den alten Kutscher mit dem weißen Haar.

Die Geschichte erzählt von einer kurzen Episode aus dem Leben der wunderschönen Eva von Sachsenheim, einer jungen Frau, die in der ersten Hälfte des 19. Jahrhunderts jenseits des Waldes, in der Roten Stadt lebte; unweit des Gartens der Versuchungen, der am Fuße des kleinen Monte Sancti Michaelis lag.
Auch wenn Evas Existenz nicht bewiesen werden kann, da sie eine von mir erfundene Person ist, lebte zu jener zeit tatsächlich eine Familie namens Sachsenheim in Hermannstadt.
Laut den Aufzeichnungen des Hermannstädter Ethnographen Emil Sigerus, in seinem Buch „Vom alten Hermannstadt” (Band 3), wohnte die Familie Sachsenheim, Anfang des 19.Jh., in dem Gebäude, das als „Haus mit den Karyatiden” bekannt war. Angeblich haten sie das Haus von der Gräfin Gergely, der Witwe des Grafen Gregorius Bethlen, erworben, die das kleine Palais im Jahre 1787 errichtet haben soll und dabei die zur Strasse gewandte Fassade mit einem schönen, von zwei Steinstatuen ( Karyatiden ) getragenen Erker versah.

Meine Eva, ein schönes und kluges Fräulein von außergewöhnlicher Eleganz und Zartheit, war eine Frau, wie ihr sie kein zweites Mal in eurer Welt antreffen werdet.
Im Alter von neunzehn Jahren begann sie sich aus dem Korsett der von der „kleinen örtlichen Bourgeoisie” auferlegten Verhaltensnormen loszulösen.
Von Zeit zu Zeit schlich sie sich durch das kleine Tor aus dem Elternhaus, das vom Garten zur Ballgasse führte, und verschwand im Labyrinth der schmalen Gassen der Stadt, deren Pflaster mit Geschichten bedeckt war.
Während dieser Eskapaden entdeckte sie einen verborgenen Durchgang, Steg, Brückenkopf in ein unbekanntes, fremdes und geheimnisvolles Universum, voller verlockender Reize und gefährlicher Versuchungen – eine Welt jenseits des roten Schutzwalls, errichtet aus gleichförmigen Mauer- und Dachziegeln …

* * *

An einem heiteren Sommertag des Jahres 1819 verlässt unsere schöne Eva gemeinsam mit ihrem kleinen, kostbaren Hündchen Gemme das Haus und begibt sich auf die Platea carnificum, mit der Absicht, auf den Hundsrücken zu schleichen, von wo aus sie einen umfassenden Blick über die Unterstadt hat und weiter, über die Sag-Bastei hinaus, bis an den Rand des Horizonts, der sich jenseits des wilden Flusses erstreckte.
Vor den steinernen Jungfrauen wartete eine elegante Kutsche.
Eva wirft einen kurzen Blick auf die wunderschöne Berline mit ihren vier Sitzplätzen, während das Hündchen neugierig auf den Kutscher zugeht, der vom Bock vor der Kabine herabgestiegen war und zur Wagentüre begibt, die mit einem seltsamen, vergoldeten Wappen geschmückt war.
Eva macht einige Schritte auf die Kutsche zu und ruft dabei ihren kleinen Hund zurück.
Der Kutscher nimmt mit der linken Hand den Zylinder vom Kopf, öffnet die Wagentür, klappt das Trittbrett herab und ladet die junge Dame mit einer Bewegung seiner rechten Hand ein, in die Kutsche einzusteigen.
Im nächsten Augenblick verschwindet das schwarze Kleinod mit einem Sprung in der Kutsche.
Eva, sichtlich erschrocken, steigt hastig hinterher in die Kabine und ruft dabei den Namen der Hündin.
In dem Augenblick, als die Schöne die Kabine betritt, setzt sich der Kutscher den Zylinder wieder auf, hebt das Trittbrett an und schließt die Tür der Berline.
Die Märchenkutsche verschwindet.

Die Frau beugt sich vor, hebt die auf der Rückbank erstarrte Hündin auf und drückt sie an ihre Brust. Instinktiv dreht sie sich um, denn sie spürt die Gegenwart eines Wesens in ihrer Nähe und erkennt den Umriss einer Gestalt auf der gegenüberliegenden Sitzbank.
Die Erscheinung, die sich aus dem Halbdunkel der Kabine gelöst hat, beugt sich in den Sonnenstrahl, der durch das kleine Seitenfenster fällt, und sagt:
„Johanna, endlich bist du erschienen! Ich bin unendlich glücklich, dich hier zu treffen, in deiner Welt, deinem vertrauten Universum.”
Verunsichert streckt Eva die linke Hand zur Türe aus und deutet an, dass sie die Kutsche verlassen möchte. Der Mann erhebt sich rasch, verneigt sich kurz aus Respekt und sagt:
„Gestatten Sie, dass ich mich vorstelle: Mein Name ist Amadeo.”
Er deutet auf die Rückbank und lädt die junge Dame ein, Platz zu nehmen. Eva folgt seiner Aufforderung ohne Zögern und setzt sich langsam – wie im Trance – mit dem Hündchen auf dem Arm auf die Sitzbank.
Der Mann beginnt ihr, mit gedämpfter Stimme von fantastischen Reisen durch unsichtbare Pforten zu erzählen, Tore, die im Schatten der tellurischen Zeit verborgen liegen; er spricht von Universen voller Sphären und wundersamen Welten, bevölkert von Fabelwesen – Welten, in denen jene Zeit der Chimären, die die Sterblichen so sehr fürchten, nicht existiert.
Eva ist fasziniert von den fantastischen Bildern, die der unbekannte Erzähler in Worte kleidet. Die Bilder strömen aus dem Mund dieses wundersamen Wesens in die Seele der Frau, wo sie mit ihren eigenen, tief verborgenen Bildern verweben – jenen Bildern, die im Geheimen Eva erträumt hatten und sich unter ihrem Kopfkissen in Schweigen gehüllt verbargen.

„Eva, deine Welt, in der du geboren wurdest und lebst, ist nicht singulär. Sie ist nur eine von zwei identischen Welten, die – hier und jetzt – in deinem Raum und deiner Zeit existieren. Deine Welt, mit allem und jedem, was in ihr existiert, existiert gespiegelt in der anderen, der Zwillingswelt. Und so existierst auch du, Eva, in der anderen Welt. Ich weiß, dass du dies gespürt hast, seit deine Welt dich geboren hat! Die beiden Welten sind identisch, mit nur einem einzigen Unterschied: In deiner Welt ordnet sich das Unmögliche dem Möglichen unter, während in der anderen Welt alles möglich ist und geschieht – solange es aus deinem Wunsch hervorgeht! Alles, was du dir gewünscht hast zu sein und wozu du nicht die Möglichkeit hattest zu werden, existiert durch dein Zwillingswesen – und umgekehrt.
Der gewöhnliche Sterbliche besitzt nicht die Fähigkeit, die Existenz der Zwillingswelten wahrzunehmen – und du Eva, ebenfalls nicht. Doch es gibt die Möglichkeit in die jeweils andere Welt zu gelange – denn es existiert ein Übergangsweg, eine Pforte, die man ohne magische Formeln und ohne Zauber oder Hexerei durchschreiten kann.
Der Weg und das Tor bin ich. Dein Zwillingsname – von dir selbst vor dem Durchgang ausgesprochen, ist der Schlüssel, der die unsichtbare ‚Blaue Pforte‘ aufschließt! Gemeinsam mit mir kannst du jederzeit in die andere Sphäre hinübergehen. Allein aber kannst du die andere Seite nicht erreichen, denn die Übergangspforte existiert ohne mich nicht in deiner Zeit und deinem Raum.
In der Zwillingswelt lautet dein Name Johanna. Dort, jenseits der Zeit, kannst du die verführerische Johanna sein, die kleine Hanna und die bezaubernde, rassige Zigeunerin Eviana, jene mit dem schwingenden Schritt und dem geschmeidigen Dolch.
Ich bin alles oder nichts. In der anmutigen Welt der Hanna bin ich der See aus dem Märchen, der Felsen am Ufer des Wassers, der verwunschenen Wald, die Geschichte – und er …”

* * *

Und dennoch wäre es nicht wahr, würde ich behaupten, dass wir uns kennen!
Die Rahmengeschichte Rendez-vous im Redoutensaal umfasst fünf Skizzen und Textfragmente. Meine sogenannten Prosaskizzen, die ohne Berücksichtigung der klassischen Kriterien einer Erzählung entstanden sind, sind natürlich nichts weiteres als pseudoliterarische Entwürfe – naiv, arm an Nuancen und Ausdrucksmitteln – im Vergleich zur literarischen Kunst der Dichterin Eva Ana Mein. Der Versuch, diese Mängel durch klischeehafte, träge sprachliche Konstruktionen auszugleichen, verwandelt mich nicht von einem Salvatore, in einen Adson, geschweige denn in einen Guglielmo.
Obwohl mir die schriftstellerische Begabung nicht in die Wiege gelegt wurde, wagte ich es, mich auf die Bühne der schönen Worte zu begeben um meine Gedanken der virtuellen Agora zu offenbaren, denn nur so hatte ich die Möglichkeit, dir, euch diese Geschichte zu schenken!
Mein Verschwinden aus den Mioritischen Gefilden vor Jahrzehnten kann keineswegs als mildernder Umstand für meine Unfähigkeit gelten, mich in deiner, eurer, Sprache korrekt auszudrücken.

Die Idee zu dieser fiktiven Erzählung kam mir beim durchblättern eine Sammlung literarischer Texte in Versen und Prosa; zusammengetragen und zu einem Bouquet wundervoller Filigrane verwoben, wahre Beschwörungen güldenen Worten, gewoben aus bezaubernden Bildern, bemerkenswert in der Tiefe poetischer Gedanken und die Schönheit des gewählten Worte!
Die Sammlung umfasste fast zweihundert handgeschriebene Texte auf losen Blättern, vermutlich aus einem Notizheft gerissen.
Obwohl einige der Gedichte offenbar reale, datierbare Augenblicke, Empfindungen und Ereignisse widerspiegelten, ließen sich die meisten Texte nicht in der Zeit verankern.
Die Blätter waren mit «a.m.» oder «Eva Ana Main» signiert, vermutlich ein Pseudonym, hinter dem jemand seine wahre Identität schützte.
Mit jedem Textfragment, das ich las und genoss, mit jedem Satz, jedem Vers und jedem Wort drang ich tiefer in das Labyrinth der Gedanken ein, das unter der goldenen Oberfläche der Worte verborgen lag. Dieser Prozess schuf eine mystische Verbindung zwischen Leser und Autor und weckte in mir den Wunsch, dem prachtvollen Wortgemälde mit meinen eigenen Farben der Fantasie zu antworten.
Um die fiktive Erzählung Rendez-vous im Redoutensaal mit einem bereits existierenden Text zu zu verbinden, miteinander zu verknüpfen, habe ich mir die Freiheit genommen, das letzte Fragment des „ӔQUILIBRIUM” fortzuführen, indem ich der Skizze „Die transluzente Kathedrale” mein Nachwort hinzufügte.
Tatsächlich ist die imaginäre Reise Rendez-vous im Redoutensaal nicht das Gemälde selbst, sondern lediglich sein Rahmen, die Umhüllung des Bildes, in dessen Innerem unsere Geschichte eingebettet ist – verriegelt in der Skizze „Der Wolkenvertreiber”.

Vor einigen Jahren hast du mich gefragt, was die Metapher des Schweigens bedeute. Ich nahm dich bei der Hand, schritt durch das Schloss meiner Einsiedelei in die Hallen deines Herrn, öffnete unser Buch und bat dich, deinen Wunsch in das Marmorweiße Antlitz des Altars zu meißeln. Deine Worte waren die Antwort auf deine eigene Frage.

* * *

Unsere Reise endet mit dem Anfang des „Dàodéjīng”, der klassischen chinesischen Textsammlung die dem daoistischen Philosophen Lǎozǐ zugeschrieben werden: „Dào kě dào, fēicháng dào. Míng kě míng, fēicháng míng.”
In der Geschichte des alten Meisters Lǎozǐ besitzt der Begriff „dao” eine abstrakte Bedeutung, kann jedoch auch als Weg verstanden werden – von dem der Autor in Kapitel 53 als dem großen, äußerst ebenen Weg spricht, einem Weg, den die meisten Sterblichen meiden und stattdessen die Seitenpfade bevorzugen!
Das Wort „míng” lässt sich mit Name übersetzen und bezieht sich auf die sprachliche Bezeichnung und auf das, was durch Worte ausgedrückt und verstanden werden kann.
Doch ein Wort, das verwendet wird, um auf etwas zu verweisen, ist nicht identisch mit dem, worauf es verweist. Denn das, was ist, kann durch Sprache weder vollständig ausgedrückt noch anschließend tatsächlich in ihr erfasst werden.
Das bedeutet, dass praktisch keine Ideologie und keine von uns angewandte Methode für sich beanspruchen kann, absolut zu sein. Was wir durch Worte ausdrücken, ist und bleibt eine relative Sicht auf die Welt, in der wir leben.

Ich muss gestehen, dass ich nicht weiß, ob ein Weg [ dào ], über den man „sprechen” kann, ein besonderer bzw. beständiger Weg ist [ dào kě dào, fēicháng dào ], und ich weiß auch nicht, ob ein Name [ míng ], der „benannt” werden kann, ein besonderer bzw. beständiger Name ist [ míng kě míng, fēicháng míng ].
Doch ich weiß, dass ein Weg in dem Augenblick zur Wirklichkeit wird, in dem derjenige, der ihn beschreitet, benannt werden kann!
Die Reise durch die Zeit hat einen märchenhaften Weg hervorgebracht, auf dem wir zu Wort geworden sind!
Doch Worte können die Vergangenheit nicht verändern, nur die Gegenwart und folglich die Zukunft.
Und dennoch wurde unsere Geschichte in dem Augenblick Wirklichkeit, als du begannst, uns mit sanfter Stimme die ersten Worte des Vorworts des Zyklus erneut vorzulesen.
Deine Stimme verlieh dem gesprochenen Wort Gestalt. Durch den Sprechakt wurde es performativ für die gesamte Geschichte.
In diesem Zusammenhang unterwarf sich die Zeit deinem Wort, ignorierte ihre eigene Unumkehrbarkeit und führte uns so zurück in die Vergangenheit – an jene Kreuzung, an der wir uns entschieden hatten ad ein sof zu sein.

„Einst lachten wir, tanzten und träumten gemeinsam vom Leuchten in den Augen des anderen. Wir sahen nur das, was wir sehen wollten. Wir waren ein einsames Wort zwischen zwei Worten, ein nächtlicher Tanz zwischen zwei Hochzeiten. Unsere Poesie, niedergeschrieben auf einem Stückchen ad ein sof, wurde vom närrischen Wind davongetragen, der sich durch das Dornengestrüpp hindurch zum Mittelmeer geschlichen hatte. Vielleicht bist du deshalb ohne Zögern fortgegangen. Morgen wird es uns schwerfallen, uns nach etwas zu sehnen, dessen Fehlen wir nicht mehr spüren werden, selbst wenn wir irgendwo am Rand der Zeit im Gleichgewicht dahinschreiten.”, sagt Amadeo mit gedrückter Stimme.
„Nichts hat sich verändert, alles ist genauso, wie es vorher war”, antwortet Eva.
„Hebe deinen Blick. Der Sternenhimmel lässt fremde Geschichten erstrahlen”, flüstert Amadeo.
„Es sind nur Glühwürmchen. Was ist anders als zuvor?”, fragt die Frau.
„Zuvor… Eva, wirst du hier allein sein”, antwortet der Fuhrmann der güldenen Worte, schließt das Buch, wendet seinen Blick Lilith zu, und fragt dich: „ubi eamus, domina mea?”

* * *

„Neque porro quisquam est, qui dolorem ipsum quia dolor sit amet,
consectetur, adipisci velit, sed quia non numquam eius modi tempora
incidunt ut labore et dolore magnam aliquam quaerat voluptatem.”

~~~o~~~

Post Skriptum
Das pastellfarbene Phantasiegebilde Rendez-vous im Redoutensaal ist reine Fiktion. Jenseits des Schleiers der Fiktion, dort, wo Worte aufhören, nur noch das Spiel einer Geschichte zu sein, beginnt die Realität. Was nun folgt, ist wirklich geschehen – eine Begebenheit aus dem Leben, in meiner Erinnerung bewahrt wie eine Spur, die die Zeit, so sehr sie es auch versucht, nicht auslöschen kann!

Ursprünglich hatte ich die pastellfarbene Geschichte Rendez-vous im Redoutensaal mit folgendem Satz beendet: „…antwortet der Fuhrmann der güldenen Worte, schließt das Buch, wendet seinen Blick dir zu und fragt dich: „quo vademus, domina mea?”
In dem Augenblick, als ich das Ende der Geschichte verändert hatte, indem ich das Wort „dir” durch „Lilith” ersetzt hatte, öffnete sich der Himmel und ein Blitz, fest umschlungen von einem furchterregenden Donnerschlag, wie ich ihn noch niemals zuvor gehört hatte, schlug in unser Haus ein. Ich trat auf den Balkon hinaus, weil ich der Meinung war, dass etwas Ungeheuerliches auf das Dach des Gebäudes gestürzt sein müßte. Draußen herrschte tiefste Finsternis. Ein Hund aus der Nachbarschaft bellte, und im Haus gegenüber schaltete jemand das Licht ein.
Es war beinahe Mitternacht, und es begann zu regnen.
Ich hob den Kopf zum schwarzen Augusthimmel und spürte die Tränen der Amsel auf das Antlitz meiner Einsamkeit tröpfeln – Wir sind dào !

Amadeo Gýom, 2015 / 2026

* * *

„Der Redoutensaal”

Durch die Eingangstür zum Redoutensaal, die sich auf der rechten Seite der Lithografie befindet, sind der Gartenzaun und die Rückfassade des Gebäudes zu sehen, das sich neben dem Haus mit den Karyatiden befand, in dem angeblich die Familie von Sachsenheim zu Beginn des 19. Jahrhunderts gewohnt haben soll.

~~~o~~~

Astăzi cobor pentru ultima oară de pe bancheta vizitiului și mă întorc la cârciuma hotelului „La Împăratul Romanilor”, la masa unde am stat și am scris plăsmuirea în culori pastelate „Rendez-vous în Sala Redută”.
Subiectul, intriga povestioarei mele nu are corespondent în viața reală. Rendez-vous în Sala Redută este o poveste fictivă, o născocire izvorâtă din fantezia mea, o călătorie imaginară într-o lume de basm presărată cu întâmplări fabuloase în cuvinte, șoptite la urechea artistului blestemat la tăcere precum ostașul fără limbă din palatul Șeherezadei.

Altes Hotel Zum Römischen Kaiser ~ Hermannstadt / 19. Jh.
Vechiul hotel La Împăratul Romanilor ~ Sibiu / secolul 19.
( variantă policromă prelucrată digital în culori pastelate )

~~~o~~~

Rendez-vous în Sala Redută

Cinci schițe pseudoliterare
Farba tăcerii | Întoarcerea mierlei | Izgonitorul norilor | Tziganca Eviana | Catedrala străvezie

Pentru Eviana din Povești nemuritoare

* * *

Farba tăcerii | chiteală (în loc de prolog)

„Așa cum Farba se răspândește încet în apă și se cufundă în ea, blândă și totuși plină de grație, mi-ai umplut inima cu culorile tale, iar acum nu voi mai putea fi niciodată eu însumi cel fără de culoare.” | Amadeo

Cu câțiva ani în urmă, am dat, într-un album cu ilustrații vechi, peste o reproducere monocromă, mai precis, peste un fragment pătrat decupat dintr-un tablou pe care nu-l cunoșteam. În imagine se afla vechiul hotel „Zum Römischen Kaiser” // „Împăratul Romanilor” din Sibiu ( în germană, Hermannstadt ).
Imaginea lipsită de culoare a acelei clădiri, în care s-a aflat, până la demolarea sa, la 2 iulie 1891, vechiul hotel „Împăratul Romanilor”, m-a fascinat din prima clipă. Tocmai absența culorilor îi conferă imaginii o atmosferă stranie, aproape misterioasă – ca și cum ar fi un fotogram desprins dintr-un vechi film mut, uitat undeva în adâncul timpului. Și totuși, originalul trebuie să fi strălucit în culori vii, în spiritul acelei picturi care se năștea la începutul secolului al XIX-lea.

Îmi sunt cunoscute două variante, respectiv două picturi realizate după această imagine. Una poartă semnătura „R. Krabs” și este datată 1861; cealaltă, un fragment dintr-un alt tablou, este nesemnată.
Lucrarea librarului și litografului sibian Friedrich August Robert Krabs nu atinge însă desăvârșirea originalului. A doua variantă, în schimb, pare la prima vedere aproape identică cu cea a lui Krabs. Privită cu mai multă atenție, însă, se dovedește că probabil nu poate proveni de la litograful sibian. Atât compoziția și formele, cât și alcătuirea literelor din inscripția de pe fațadă se îndepărtează de pictura lui Krabs. Versiunea nesemnată pare, mai degrabă, să fi fost realizată de un artist experimentat, posibil de un litograf din atelierul lui Krabs.
Dacă punem în alăturare ilustrația monocromă și varianta realizată de mine în tonuri pastelate, devine limpede cât de mult se poate schimba, uneori numai prin culoare, mesajul unei imagini – ceea ce citim în ea, ceea ce interpretăm și ceea ce ajungem să percepem. Uneori, este suficientă o simplă retușare sau o altă formă de reproducere pentru a îndrepta privirea celui care privește într-o direcție nouă și pentru a dărui unei imagini familiare o altă semnificație.

Cine a fost autorul tabloului original, care se deslușește în ilustrația alb-negru, nu știu. Mi-aș dori însă ca el să fi fost celebrul pictor sibian Franz Neuhauser cel Tânăr ( 1763–1836 ). Și pictorul amator Johann Böbel ( 1824–1887 ) i-a fost, pentru scurt timp, elev.
Desigur, aș putea porni în căutarea lui și aș putea afla numele pictorului necunoscut. Dar atunci ar fi deja o altă poveste…

* * *

„Trăiesc într-o lume în care goliciunea cotidiană și nuditatea mentală sunt elevate la rang de chintesență a decenței și a gustului ales. Metamorfozate de manipulatorii mass-mediei globale în valori exclusive, ele sunt puse la vânzare de negustorii de bric-à-brac-uri spirituale – și cumpărate fără ezitare, apoi devorate, de cei care au uitat demult să mai deosebească valoarea de lipsa de valoare; prea adesea din simplă necugetare ( sau prostie ).
Tot ceea ce ni se servește drept mărturisire gata făcută, mestecată în prealabil și golită de orice înțeles propriu, este preluat cu bunăvoință. O societate de consumatori docili, mereu pregătiți să înghită tot ceea ce li se pune înainte – mai ales însă mediocritatea exclusivității, fie ea în lumea reală sau în cea virtuală – poate fi considerat primul pas pe drumul care duce spre îndobitocirea colectivă.
Eu însă tânjesc după o altă lume. După o lume din care noi, muritorii, să putem evada oricând, atunci când realitatea devine prea strâmtă pentru suflet. O lume în care imaginația să ne ia de mână, iar gândul dezlănțuit să se desprindă de lanțurile cotidianului.
Mi-e dor de un univers dincolo de ceea ce se vede – de o lume a basmelor și a poveștilor, o lume de sub stele, misterioasă și minunată, plină de enigme, de magie și farmec, de iluzii și metamorfoze, de acea minune tăcută care apare numai acolo unde omul încă mai îndrăznește să viseze.
Există oare o asemenea lume? Există cu adevărat un asemenea univers – sau nu este decât un refugiu pe care dorul nostru îl născocește, pentru că realitatea nu-i este de ajuns?
Eu cred că există.
Poate că nu acolo unde îl căutăm cu ochii deschiși. Poate că nu într-o lume care poate fi măsurată, posedată și explicată. Poate că începe tocmai acolo unde realitatea își atinge hotarele, iar imaginația trece dincolo de ele.
Căci, dacă nu ar exista – cum am putea vorbi despre el?
Iar dacă încă putem povesti despre el, atunci trebuie să fie undeva…” | din „Dincolo de chintesență”

* * *

După o scurtă ploaie de vară, drumul pașilor noștri este presărat cu bălți – mici oglinzi de apă în care chipul nostru se oglindește pe fondul albăstrui pe care cerul l-a picurat asupra pământului.
Uneori cedăm ispitei, ne aplecăm și pășim înadins într-o baltă umplută până la margine, numai pentru a afla cât de adânc putem coborî dincolo de propria noastră imagine reflectată – cea care se desenează în albastrul ceresc de pe suprafața apei.

Așa cum ne aplecăm deasupra acestui ochi albastru al apei, ne putem apleca și deasupra unui tablou și putem privi dincolo de suprafața lui vizibilă. Dacă reușim să „intrăm” într-una dintre aceste povești pictate și să ne identificăm cu un peisaj sau cu unul dintre personajele jocului care se desfășoară în spatele cortinei de forme și culori, pe scena imaginației noastre, ne putem întoarce și îi putem privi în ochi pe cel care privește, pe spectator, sau chiar pe însuși creatorul. Din interiorul imaginii, vedem tabloul așa cum se reflectă el în fața noastră – asemenea imaginii care se oglindește în balta albastră.
Această imagine, atât de diferită de realitatea reală, obișnuită, nemirată, creează și transmite mesaje și senzații noi, stranii, poate uneori chiar tulburătoare – diferite de tot ceea ce am perceput și interpretat înainte.

Un exemplu grăitor în acest sens este autoportretul lui Vincent van Gogh cu urechea stângă bandajată. Toată lumea cunoaște portretul artistului, iar cei mai mulți oameni sunt convinși că tabloul redă înfățișarea reală a lui van Gogh – deși acesta l-a pictat privind într-o oglindă.
Nu mă refer aici în mod explicit la principiul proiecției imaginii din câmpul vizual, care este inversat de ochi pe direcțiile stânga–dreapta și sus–jos și apoi, în spațiul percepției vizuale a privitorului, este, ca să spunem așa, „realiniat, rotit” din nou. Mă interesează mai degrabă întâlnirea noastră cu formele noi, schimbate, ale unor imagini pe care le cunoaștem de mult și care s-au înrădăcinat adânc în memoria noastră.
O asemenea percepție schimbată a realității formelor aparent oglindite ne întâmpină și în universul culorilor – ori de câte ori cromatica unui tablou familiar se schimbă. Căci, odată cu culoarea, nu se schimbă doar imaginea. Se schimbă și privirea noastră asupra ei; și poate chiar povestea pe care credeam sau credem că o deslușim înăuntrul ei.

Un tablou poate fi cu mult mai mult decât un lucru care este creat și apoi aruncat într-o expoziție, într-un muzeu, într-o cutie de fier sau sub patul uitării.
Un tablou este, înainte de toate, o poveste care, în timpul creației, a fost capturată și fixată prin forme și culori monocrome sau policrome… | o poveste desprinsă dintr-un film mut, cu mii de clișee, interpretări și narațiuni care, de-a lungul timpului, apar înaintea ochilor privitorilor trecători, se desfășoară și, în cele din urmă, se adună în amintirile tabloului… | un spectacol jucat pe o scenă ascunsă în spatele cortinei – o mică scenă, o satiră sau o dramă – pus în scenă pe o suprafață de alb nevinovat, întinsă peste un șasiu păcătos (sau poate invers)… | sau o farsă teatrală, o șaradă ascunsă în spatele unui zid de iluzii, fără intrări sau cu uși tainice, prin care ne putem strecura într-un univers ce se ascunde în spatele unei realități pe care ochiul o percepe voalat, înșelat de iluzia unei realități credibile; o realitate în spatele căreia se ascunde cel care tace.

Chiar dacă reușim să „privim înăuntrul” uneia dintre aceste povești, nu vom putea „vedea” niciodată cu adevărat acea unicitate originară, născută din imaginația artistului care, în clipa creației, devine Demiurg. Ea va rămâne pentru totdeauna ascunsă ochilor privitorului.
Și totuși, imaginația ne îngăduie să „intrăm” într-un tablou; să rătăcim, cu ochii închiși, pe alei umbroase, să alergăm peste câmpuri nesfârșite, să străbatem păduri fermecate sau să ne pierdem într-un labirint, într-un, „Irrgarten”, în căutarea acelei viziuni pe care artistul a lăsat-o în urmă, fie pe cărări vizibile, fie poate într-un sanctuar ascuns.

Labirintul propriu-zis este alcătuit dintr-o singură cale sinuoasă, care duce către un loc ascuns, de unde ieșirea poate fi regăsită cu greu. Un labirint în care, în schimb, te poți rătăci din cauza unei alcătuiri complicate, formată din drumuri întortocheate, răspântii, căi înșelătoare și fundături, este numit „Irrgarten”. Cu alte cuvinte: o grădină înșelătoare, cu o structură complexă, cu poteci întortocheate care te duc în rătăcire și cu cărări laterale pe care te poți pierde…

* * *

Gýom, Himera din oglindă, mă privește drept în ochi și spune, zâmbind:
„Amadeo, sunt iluzia ta care te reflectă, căci tu ești incapabil să te vezi cu propriii tăi ochi. Ai nevoie de o suprafață care să-ți întoarcă imaginea – de o oglindă, de privirea unui alt eu. Ai nevoie de mine, de chipul tău oglindit.
Pot deveni ceea ce oamenii doresc; oglinda dorințelor lor, umbra dorului lor, chipul a ceea ce vor să recunoască în mine. Și același lucru îl pot face și pentru tine, Amadeo!
Dă-mi dorințele tale. Lasă-le să curgă prin mine, iar eu voi plăsmui din chipul tău oglindit o versiune desăvârșită a ta. Un chip fără fisuri. O imagine fără umbre. Un vis atât de desăvârșit, încât vei uita cine a fost cel care a visat visul.

Pentru o clipă, privesc oglinda. Propria mea imagine mă privea în tăcere, ca și cum ar fi știut de mult ce aveam să spun. Apoi am răspuns:
„Prin tine, percepția reflexivă pe care o am despre mine nu devine nimic altceva decât o iluzie. O plăsmuire trecătoare, alcătuită din amintiri, dorințe și poveștile pe care ți le-ai spus singură despre mine.
Același lucru este valabil și pentru imaginea pe care ceilalți o plăsmuiesc despre mine. Ei nu mă văd pe mine. Văd ceea ce vor să vadă. Iau un ciob din mine, îl așază în mozaicul propriilor lor închipuiri și numesc imaginea care se naște de acolo realitatea mea. Dar ea nu este decât o iluzie.
Oamenii nu văd nimic altceva decât iluzii. Rătăcesc printr-o lume alcătuită din chipuri oglindite, în care fiecare față, fiecare privire și fiecare amintire nu sunt decât o altă suprafață a aceleiași amăgiri.
O oglindă are însemnătate doar atât timp cât cineva stă în fața ei – așadar, iluzia mea, doar atât timp cât eu stau în fața ta. Fără mine, fără chipul meu, tu nu ești nimic. Fără imaginea mea oglindită, nu ești decât o suprafață goală, mută, rece și lipsită de amintirea că vreodată cineva și-a deschis sufletul în fața ta.
Gýom, știu că tânjești după mine, dar eu nu am nevoie nici de chipul meu oglindit, nici de iluzia ta – căci privirea mea îmi arată felul în care mă văd pe mine însumi, felul în care îmi văd chipul atunci când îmi întorc privirea spre înăuntru, când o arunc în abisul ființei mele.”

* * *

Aici începe Plăsmuirea în culori pastelate!
Deși povestea în ramă Rendez-vous în sala Redută, la prima lectură, pare un „Irrgarten”, – o grădină înșelătoare, cu o alcătuire labirintică și încâlcită –, ea nu este, în fond, decât un simplu „labirint de cuvinte”. Cel puțin atât timp cât pășiți pe cărările imaginației mele fără să vă lăsați privirea să rătăcească dincolo de imagini și de simplele lor aparențe; acele imagini marginale, stranii, adunate și înșirate asemenea fragmentelor unui mozaic spart, în care fiecare ciob, fiecare frază, ba chiar fiecare cuvânt poate deveni o mică poartă către o altă poveste – un fractal desprins dintr-un întreg fără fund.
Povestea mea nu vă poartă pașii către un loc anume, căci labirintul meu nu este un drum pe care să-l puteți străbate cu adevărat. În clipa în care credeți că ați ajuns la sanctuar, abia atunci vă aflați la începutul unui cerc care nu duce nicăieri!
Noima acestei povestiri se dezvăluie cititorului dincolo de irisul său, prin abilitatea solomonarului de a îmblânzi cuvintele dragonului din săculețul imaginației mele, ( păstrate în sipetul ascuns sub bancheta vizitiului ), de a le înșira și de a le ordona într-o succesiune logocă, pentru a le țese într-o poveste proprie – wújí ; tàijí ; wànwù!

Rendez-vous în sala Redută vă dăruiește o călătorie imaginară printr-un univers de basm, presărat cu întâmplări fabuloase ascunse în cuvinte – cuvinte care au fost șoptite la urechea artistului condamnat la tăcere, asemenea acelui soldat fără glas din palatul Șeherezadei.
Dar ce se întâmplă cu asemenea povești? Cu poveștile care se nasc pe buzele Muzei, care au vrut să-și potolească setea la marginea unui izvor secat și au murit acolo de sete – povești care rămân fără glas și care, prin jurământul de bunăvoie al celui ce le-ar putea povestesti, se condamnă singure la o tăcere veșnică?
Povestea în culori pastelate zace în tăcere pe malul lacului fermecat. Doar culoarea ei mai poate fi văzută – aici, deocamdată, pentru eternitate.

Într-o zi, cineva oarecare mi-a spus: „Poveștile nemuritoare sunt scrise în întunericul nopții, înecate în alcool și în brațele iubirii, iar dimineața se nasc împreună cu primele raze ale soarelui, în culorile curcubeului.”
Nu știu dacă acel om avea dreptate. Dar povestea mea este cu totul alta – și, totuși, este aceeași.

~~~o~~~

Întoarcerea mierlei | descântare

„Chiar dacă faptele noastre ne vor urmări și ne vor bântui în ziua izgonirii noastre din Paradisul Cuvintelor, noi doi vom supraviețui; tu acolo, printre muritori, eu aici, singur, ferecat într-o poveste efemeră.” | Amadeo

În unele nopți, când luna se ascunde în spatele cerului fricos, iar stelele tăcute se prefac că dorm, se poate auzi, dacă asculți cu luare-aminte, ecoul roților și tropotul copitelor cailor înhămați la o trăsură pe care ochii muritorilor n-au văzut-o vreodată, răsunând din tunelul timpului de sub Biserica Arcadelor. Sunt nopți în care bătrânii își fac semnul crucii înainte de a rosti, cu glas înăbușit, numele celui pe care oamenii îl numesc „Trecătorul”. Nimeni nu-i cunoaște chipul, nimeni nu-i știe adevăratul nume, căci nimeni nu l-a văzut vreodată. Oricum ar fi, probabil că nu vom afla niciodată dacă cineva s-a întâlnit cu adevărat cu el. Căci umblă vorba că aceia care se spune că l-ar fi întâlnit cu adevărat au făgăduit să păstreze pentru totdeauna tăcerea asupra acelei întâlniri.

Și în această noapte se aude tropotul copitelor cailor. Dincolo de cenușiul zorilor se înalță, pentru ultima oară, cântecul mierlei pe cărarea ascunsă de lângă izvorul secat, „acolo unde vântul mângâie cerul”.
Dinspre apus apare, ca din neant, o rază de lumină. Pe o fâșie îngustă, albă și strălucitoare, ea se întinde peste bolta cerului în amurg, șerpuiește spre răsărit și este urmărită de o caleașcă în goana cailor în galop năvalnic – de parcă ar vâna umbra pe care animalele însele o aruncă pe drumul nevăzut dinaintea lor. Trăsura, o năluceală invizibilă ochilor muritorilor, alunecă pe urma luminii, reflectată pe pământ, fără zgomot de roți, fără nechezat de cai, fără pocnetul ascuțit al biciului.
În zarea îndepărtată, undeva acolo pe muchia orizontului cețos, se ivesc siluetele turnurilor înălțate deasupra acoperișurilor orașului roșu.
Calea fâșiei de lumină cerească urmează cursul apei care izvorăște din gura râului sălbatic și se apropie de orașul înconjurat de ziduri, o cetatea cuprinsă și apărată de puternice inele de fortificații, înălțate până spre cer.
În fața uriașului bastion Sag, ridicat în fața turnului porții dinspre miazănoapte, așteaptă podul de lemn. Așezat peste malurile apei, el este făcut din lemnul stejarilor străvechi, închegat de mâna unui tâmplar necunoscut într-o construcție venită parcă dintr-un alt timp.
Trăsura traversează podul de poveste și vestește Porții Turnului Croitorilor sosirea Trecătorului. Canaturile porții se deschid, iar trăsura invizibilă este lăsată să intre.

Vizitiul de pe bancheta din fața cabinei mână trăsura cu dibăcie prin ulițele înguste, ținând frâiele cailor în mâna stângă și biciul cu Naga duhului, împletită în douăsprezece benzi, în mâna dreaptă. Șarpele subțire plutește deasupra cailor fără să le atingă spinarea, fără să pocnească, fără să muște.
Trăsura trece pe lângă moara Sag, pe lângă Târgul Trandafirilor, învăluit în parfumul trandafirilor din grădina Rosenanger, și pe lângă Târgul Vinului, cu aromele sale care se ridică pe furiș din butoaiele ascunse în pivnițele caselor de pe Weinanger. Apoi cotește în Schmiedgasse, ulița fierarilor, și își continuă drumul spre straja Dragonilor, Dragonerwache.
Când trăsura ajunge în mica piață a Dragonilor, Dragonerplatz, se întoarce și urcă pe ulița Burgergasse, drumul Ocnei, care leagă Poarta Consilierilor, Burgertor, de inima orașului. Mai departe, drumul duce spre podul neadevărurilor, Lügenbrücke, unde intră în tunelul boltit prin gura spartă sub Podul Minciunilor, pe care se află căsuța bărbierului Kisch.
Deasupra trecerii zidite stau crăcănate, casa lui Jikeli, casa baronului Rosenfeld, casa în care funcționează oficiul balanței publice și clădirea în care se află bisericuța pe arcade, Laubenkirche, ridicată pe arcade, la ieșirea din tunelul boltit, acolo unde începe Kleiner Ring, Piața Mică – Circulus minor.
Tropotul copitelor răsună prin tunelul timpului și din pântecul pământului reapare trăsura călătorului. Pătrunde în tunelul Turnului Sfatului și, în cele din urmă, iese din nou la lumină chiar în inima orașului pe Großer Ring, Piața Mare – Circulus major.
Vizitiul mână caii către intrarea în Platea Heltensis, aflată pe partea opusă a pieței. În trecere, lasă în urmă fântâna cea veche, cu grilajul ei din fier forjat, pe care tronează un cocostârc.
Ajuns lângă statuia sfântului apelor, înfiptă în inima orașului și sufletul ereticilor de un misionar prea încrezut, vizitiul aruncă o privire spre cele două tunuri amplasate în fața Casei Generalului întrebându-se dacă poziționarea lor cu țevile spre Sf. Nepomuk a fost întâmplătoare sau voită.
Caleașca intră pe drumul care duce spre Poarta Cisnădiei / Heltauer Tor și se oprește în fața clădirii vechiului hotel „Zum Römischen Kaiser” // „La Împăratul Romanilor”, la colț cu strada, Ballgasse, Ulița Balului.

* * *

Vizitiul coboară de pe capra din fața cabinei, își scoate cu mâna stângă jobenul de pe cap, deschide portiera, lasă în jos scărița, își ridică brațul drept și spune:
„Stăpâna mea, am ajuns.” // „Meine Herrin, Wir sind angekommen”.
În ușa trăsurii apare, ca și cum tocmai ar fi pășit afară din pânza unui tablou, o făptură îmbrăcată în albul inocenței, învăluită în culoarea unei purități desăvârșite.
O tânără de o frumusețe rară, inteligentă și de o eleganță și delicatețe ieșite din comun – o femeie cum, poate, nu vom mai întâlni niciodată.
Femeia în alb apucă brațul vizitiului, ridică ușor, cu mâna stângă, poala rochiei și așază piciorul drept pe treaptă. Tocul pantofului i se agață în tiv, iar femeia își pierde echilibrul.
Atunci, din întunericul dinăuntrul trăsurii, se ivește o mână și o prinde de brațul stâng, tocmai la timp pentru a-i împiedica prăbușirea.
Frumoasa în alb coboară încet, își întoarce capul spre vizitiu, ridică ușor vălul de pe ochi și îi mulțumește în șoaptă:
„Mulțumesc, Johannes.” // „Danke Johannes”
Face doi pași și se oprește. Din adâncul trăsurii se aude o voce înăbușită:
„Te rog, mergi mai departe. Nu te întoarce și nu privi înapoi!” // „Bitte geh weiter. Dreh dich nicht um und schau nicht zurück!”
Femeia în alb ezită o clipă înainte de a păși în Ulița Balului. Din umbra caselor se desprinde o siluetă neagră. Se apropie de femeie și îi oferă, în tăcere, brațul. Femeia apucă brațul străinului și, împreună, pornesc spre sala de dans, a cărei intrare se află dinspre Mica uliță transversală, Kleine Querstraße.
Dar înainte de a intra în sala Redută, femeia se oprește în prag, se întoarce încă o dată și aruncă o privire peste drum, acolo unde se află grădina casei cu cariatide.
Eva von Sachsenheim își aduce aminte de nenumeratele escapade prin potița grădinii pe cărările și străzile înguste, de basm, ale orașului pe care l-a iubit atât de mult.
În acel moment, își dă seama că drumul călătorului nu duce nicăieri, ci doar o învârte pe loc, cercuri, cercuri, într-un dans nebunesc, sălbatic de Voltă sau de Langaus.

La celălalt capăt al Uliței Balului, vizitiul își pune din nou jobenul, ridică scărița și închide portiera berlinei.
Caleașca de poveste dispare.

* * *

Clopoțelul de deasupra ușii sună și vestește intrarea vizitiului.
Cârciumarul din spatele tejghelei își ridică privirea, îl măsoară din ochi pe noul venit și mormăie:
„Am onoarea, domnule. Cu ce vă putem fi de folos?” // „Habe die Ehre, Mein Herr, womit können wir ihnen dienen?”
Bătrânul cu părul alb răspunde politicos salutului cârciumarul, își agață jobenul și mantia neagră în cuier, apoi se așază la masa de lângă ultima fereastră.
Între timp, crâșmarul își strigă nevasta din bucătărie. Crâșmărița iese, se îndreaptă cu pași legănați spre masa mustierului nou venit și întreabă:
„Preaalesule domn, ce doriți să mâncați și să beți?” // „Gnädiger Herr, was wünschen Sie zu speisen und zu trinken?”
Vizitiul comandă o bucată de slănină, puțină brânză, cârnați afumați, ceapă, pâine și o carafă cu vin roșu. Hangița dispare în bucătărie și se întoarce, puțin mai târziu, cu o carafă de vin și un pahar cu picior. Le așază pe masă și spune:
„Noroc, dragă domnule.” // „Zum Wohle, mein lieber Herr”.
Bătrânul ia carafa și umple paharul cu vin roșu, îl ridică la înălțimea ochilor și privește cu curiozitate roșul care se frânge în sticla șlefuită și se oglindește în ea. De la masa alăturată se aude:
„Healf Gott, Geseangthiet!”
De la celelalte mese răsună un:
„S-ajute Dumnezeu, noroc și sănătate!”, și un: „Egészségünkre!”
Bătrânul cu părul alb își ridică paharul în cinstea tuturor, îl golește dintr-o singură sorbitură și îl umple din nou.

La celălalt capăt al străzii, bărbatul în negru deschide ușa, îi oferă femeii în alb brațul, iar împreună pătrund în sala Redută, plină până în ultimul colț de făpturi travestite. Perechea alb-neagră se îndreaptă spre mijlocul sălii și se oprește. Muzica de pe podiumul orchestrei amuțește, iar perechile dansatoare se desprind din îmbrățișările lor.
Bărbatul în negru o cuprinde pe femeia în alb în brațe și „dansul începe atât de lin, un pas înainte și doi înapoi… și totul nu mai era decât un văl de lumină, iar în mijlocul lui se aflau două trupuri înlănțuite, învăluite într-un vârtej care se rotea, se rotea, se rotea…” Orchestra izbucnește din nou, iar perechile reunite se aruncă în brațele unui nou vals Langaus, care poartă făpturile dezlănțuite peste parchet – ca și cum după această noapte n-ar mai exista nicio dimineață.
Ochii reci, ascunși în spatele unor priviri binevoitoare, urmăresc pe furiș, de pe galeria îngustă de lemn ridicată deasupra intrării, fiecare mișcare și înregistrează fiecare schimbare, oricât de neînsemnată, de pe ringul de dans al marionetelor, ale căror perechi sunt unite după bunul plac al păpușarului, prin fire nevăzute.
Oamenii de pe ringul de dans nu simt prezența Trecătorului printre ei. Și nici perechea de ochi de pe galerie nu-i simte răsuflarea în ceafă.
Din depărtare se aude un cântec din Poveștile nemuritoare…

Zgomotul muzicii, amestecat cu râsul măștilor din sala de dans, se revarsă prin ferestrele larg deschise în ulița Ballgasse și, de acolo, pătrunde până în cârciumă.
Tânăra servitoare așază pe masa împăratului platoul mare de lemn. Este decupată în forma unui purceluș și încărcată din belșug cu tot felul de bucate. Îi urează, cu glas prietenos, poftă bună și spune:
„Gneadijer Hearr, ech weangtschen Ejer einen geaden Apetit.”
Un zâmbet fugar îi trece peste buzele ascunse sub mustața vizitiului. Pricina sunt cuvintele ei, rostite în jargonul sibian, numit cu dispreț „Kucheldeutsch”, așanumita „germana de bucătărie”, – un amestec lingvistic aparte, presărat cu expresii și cuvinte din graiul săsesc. Era limba vorbită mai ales de tinerele slujnice și de tinerii servitori veniți din sate în acel oraș pe care, odinioară, oamenii îl numeau „Mica Vienă”…

~~~o~~~

Izgonitorul norilor | reflectare

„Un trup bătrân și inutil; Am văzut multe generații de flori în solitudinea sihăstriei mele. Când va veni primăvara și dacă voi mai fi în viață, mă voi întoarce cu siguranță, să te revăd – ascultă sunetul toiagului meu.” Gogō-an | Ryōkan Taigu

După ce mâncase îndelung și în tihnă, cu acea răbdare pe care o cunosc doar oamenii care au învățat să nu mai ceară nimic timpului, Bătrânul își scoase din buzunarul vestei pipa și săculețul cu tutun. Cu grijă, începu să umple capul pipei, cioplit din spumă de mare, înfățișând chipul unei femei. Luă o așchie subțire de lemn din ulciorul de lut de pe masă, o ținu în flacăra lumânării și aprinse cu ea tutunul. O mică scânteie sări, licări asemenea unei stele uitate și se stinse în răsuflarea cenușie a fumului. Pipa, o amintire din acel oraș străvechi de pe drumul pelerinilor către Țara Făgăduinței, devenise de mult mai mult decât un obiect. Era o tovarășă tăcută a călătoriilor sale, o bucată de trecut care îl urma oriunde îl purtau pașii.
Sub scaunul vizitiului, bine legate și ascunse de privirile curioase, zăceau, alături de toiagul de lemn, mantie și o pălărie neagră cu boruri late, câteva cărți și nemuritoarele Hánshān shī, ( Poeziile Muntelui Rece ), legate cu o sfoară simplă. În geanta de piele, înfășurată cu grijă în mantia neagră, se afla o cutiuță de lemn. În ea se odihneau un săculeț plin cu perle și o mână de amintiri sfinte, sau poate mai puțin sfinte, pe care Bătrânul le adunase de-a lungul călătoriilor sale.
Printre scoici și pietre de cele mai felurite forme și culori se ascundeau o piatră prețioasă, o mică stea cu opt raze, o baghetă de selenit, câteva fetișuri, o sticluță minusculă cu parfumul unui elixir exotic, un talisman Mână-Ochi prins de un șnur roșu și alte lucruri care îi aduseseră noroc. Dar printre toate aceste mici relicve se afla și miniatura îngerului păzitor – acel prinț care, după Enoh, primise jurământul și îl învinsese pe dragon, fără să-l ucidă. Căci ce ar mai fi Nimicul dacă n-ar exista un dragon care să-l păzească?

Dincolo de miazăzi, se apropie miezul nopții. Și cu fiecare clipă care trece, smulge mască după mască de pe fețele schimonosite de frenezia dansului. Sub râsete, sub machiaj, sub măștile colorate, adevărata față a nopții iese treptat la iveală.
Vizitiul umple păharul cu ultima rămășiță de elixir roșu. Timpul însuși pare să picure din carafă și să se adune în paharul șlefuit, a cărui suprafață sfărâmă lumina lumânării în zeci de fațete cristaline. Bătrânul luă o înghițitură, își întoarce capul spre fereastra din stânga și privi, prin geamul aburit, dansul tăcut al siluetelor încețoșate. Luminile felinarelor, purtate de slujnicele doamnelor care se grăbeau spre sala de bal, se așterne peste caldarâmul noroios și sar șovăielnic, pas cu pas, prin noapte. În spatele lor urmau frumusețile deghizate – precum coama luminoasă a unei comete nocturne care își târâ coada prin orașul întunecat.
Două lumini se desprind de șirul de felinare și se apropie încet până când ating geamul ferestrei. În spatele oglinzii, apare o față, o apariție cu ochi care strălucesc ca jarul, înconjurați de un halou de foc. Nu este lumină «omenească» cea care emană din ei. Este o strălucire mai veche decât noaptea însăși – ca și cum întunericul ar fi primit, pentru o clipă trecătoare, ochi.
Strălucirea invizibilă și misteroasă pătrunde prin feresatra cârciumei și se răspândește încet în toată camera. Totuși, pare ca și cum nu lumina însăși este cea care se revarsă în cârciumă, ci mai degtabă o altă lume.

* * *

O făptură nevăzută ochiului muritor se așază în fața vizitiului, răstoarnă pe gât ultima clipă uitată, rămasă pe fundul paharului, și spune:
„Oare ar putea vreunul dintre cei care stau aici, la mesele Împăratului, sau dintre cei care trec acum pe lângă ochii noștri, să înțeleagă că, peste ceva mai bine de o sută de ani, un oarecare urmaș va scrie câteva cărți despre lumea lor, despre viața lor plină de frustrări și plăceri? Și oare ar putea vreunul dintre ei să înțeleagă că, două secole mai târziu, undeva, un necunoscut va sta la o masă sub fereastra unei mansarde și va scrie o poveste în care un anume Sigerus va descrie lumea în care trăiesc cei care acum se scurg prin clepsidra cuvintelor?

Cândva m-ai întrebat care este scopul acestei călătorii. În realitate, voiai să știi ce sens are această alcătuire din cuvinte risipite, înșirate cu stângăcie pe firul unei povești fără legătură. Știu că nu ești nici cântăreț, nici pictor, nici poet și, totuși, nu înțeleg de ce nu ai simțit dorința de a adânci un gând, de a dezvolta o idee, de a urmări un anumit țel, pentru a… deveni. Și, mai presus de toate, aș vrea să știu de ce ai încetat să joci jocul regilor atunci când ai înțeles că poți rezolva problemele în somn?
Poate că tocmai această aparentă nepăsare a ta mi-a trezit curiozitatea. Știu că ai ureche muzicală. Știu că, încă din tinerețe, sub mâinile tale înfloreau formele și culorile universului tău. Și știu că astăzi ignori tot ceea ce odinioară ai fi putut dobândi cu ușurința necesară și cu sârguința cuvenită!
Chiar dacă dorința de a aparține unui sistem de valori considerat demn de a fi urmat pare a fi ceva cât se poate de firesc, în această privință nu ai manifestat niciun interes, cu atât mai puțin dorința de a te alătura unei asemenea comunități. Înseamnă oare apartenența, pentru tine, slăbiciune? Te duce ea spre dependență, spre robie… așa cum singurătatea înseamnă pentru tine independență?

Un prinț care călătorea prin lume pe un nor tânjea să plutească lin către castelul visurilor sale. Nu s-a mai întors, dar a lăsat posterității o hartă alcătuită din cuvinte, pe care descrie un posibil drum prin deșertul nimicitor, către o citadela viabilă, capabilă să dăinuie.
Castelul sihăstriei tale zace, învăluit în tăcere, sub cupola catedralei străvezii. Colierul iubirii, prefăcut în o mie de cioburi scânteietoare, zace împrăștiat lângă cheia Paradisului, pe fundul lacului. M-ai întrebat ce va mai rămâne din povestea voastră. Când vei pleca, amintirea voastră va dispărea odată cu cel care te va uita!
La fel cum nu poți măsura ceea ce este de nemăsurat, nu poți măsura nici scurgerea firului de nisip închis în globul vostru de sticlă, care se prelinge, prin strâmtoarea clipei, către nadir. Dincolo de oglinda globului respiră eternitatea fără margini.

La întrebarea mea, unde vă va duce drumul pe care îl parcurgeți împreumă, și ce va supraviețui din povestea firului de nisip – care va cădea în uitare – mi-ai răspuns: «Eu nu știu, iar Cel Atotștiutor și mai puțin!»
«Drumurile presărate cu mantre magice, formule sacre, ritualuri, cântece și invocații rostite prin rugăciuni nu duc nicăieri. Credincioșii convertiți, deveniți misionari, uită că acea credință sfântă – despre care își închipuie că le ridică eul păcătos deasupra celor pe care îi numesc necredincioși – locuiește încă de la naștere în inimile muritorilor. Omul liber îngăduie credința celor care, în numele unei metafore, se târăsc în genunchi sau în patru labe, dar nu tolerează crimele săvârșite în numele unui Dumnezeu. Căci omul liber nu respiră metafore religioase, nici sfinți, nici zei!”»

Himera așază paharul cu gura în jos pe tăblia mesei, lângă carafa goală, apoi continuă:
„Ești o făptură fericită. Ai dus o viață neobișnuită, bogată în întâmplări și întâlniri neprevăzute. Plimbându-te prin grădina ta, ai avut norocul și plăcerea de a privi zeci de generații de flori ivindu-și frumusețea și mireasma din bobocii timpului.
Primele tale primăveri le-ai străbătut, la brațul frumuseții tinereții, prin ținuturile natale ale Universului Mioritic. Dar nu ți-ai risipit timpul în cercul funest al buclei lui Möbius și nici nu l-ai irosit ridicând ceva ce timpul celorlalți avea să distrugă, oricum, din nou.
Când ai plecat, ți-ai luat cu tine sipetul timpului împlinit, plin cu amintirile unei vieți trăite împreună cu oameni deosebiți într-un oraș unic. Când ai plecat ai rămas în tot ce ai privit, atins și iubit. Dacă te-ai fi întors vreodată, nu te-ai fi întors niciodată cu adevărat!
La o vârstă încă destul de fragedă, ai descoperit în biblioteca părinților tăi cartea «Cadmos – Scurtă istorie a scrisului». Și astăzi o păstrezi, fără supracopertă, alături de celelalte cărți pe care le-ai luat cu tine pe drumul de dincolo de pădure. Cartea ți-a deschis posibilitatea de a călători împreună cu Champollion prin labirintul hieroglifelor egiptene și împreună cu Rawlinson prin cel al scrierii cuneiforme. Dar, mai presus de toate, te-a fascinat scrierea chineză!
Excursia în Regatul de Mijloc ți-a oferit prilejul de a învăța arta caligrafiei, o mică poartă către gândire, către filosofie și către manifestarea principiului Qi în acest univers al nostru.

Și, totuși, te-ai simțit singur până în ziua în care ai descoperit viața care trăia și fusese prinsă în poezia cuvintelor voastre. Atunci ai înțeles că toate poemele acestei lumi, născute din sentimentele și gândurile altora, nu sunt și nu rămân nimic altceva decât halo-uri, aure ale cuvintelor, iluzii care nu descriu decât jumătatea adevărului.
Ai uitat oare cuvintele rostite de Siddhartha atunci când prietenul său, Govinda, l-a întrebat despre gândurile care l-ar putea ajuta să supraviețuiască bătrâneții?
«Am găsit un gând, Govinda, pe care îl vei socoti din nou o glumă sau o nebunie, dar care este cel mai bun gând al meu. Se spune: contrariul oricărui adevăr este, de asemenea, adevărat! Și anume așa: un adevăr poate fi exprimat și învelit în cuvinte doar atunci când este unilateral. Tot ceea ce poate fi gândit prin gânduri și spus prin cuvinte este unilateral, totul este unilateral, totul este doar jumătate, totul este lipsit de întreg, de rotunjime, de unitate.»  Siddhartha | Hermann Hesse

Sunt oare poemele și poveștile voastre, care s-au născut în toate diminețile lumii, trăiri adevărate ale vieții voastre reale – adevăruri care au completat jumătatea ta, prefăcând-o într-un întreg?”, întreabă Himera.

Bărbatul cu părul alb trece peste întrebarea Himerei, își descheie vesta și scoate din buzunarul de la piept o cutiuță mică. Deschide cutia, scoate o podoabă învelită în catifea, o așază pe masă și o dezvăluie încet, ca pe un secret păstrat prea multă vreme în întuneric. Bijuteria, un pandantiv cu camee, prins într-o montură ovală lucrată de mâna unui meșter italian, este împodobită cu o miniatură filigranată, decupată dintr-o scoică, după un model autentic, înfățișând portretul unei femei. Frumusețea ei rămâne ascunsă și ocrotită la pieptul muritorului, așteptând ziua în care va ieși din labirintul Himerei, nepăsătoare la profețiile acelor cinci zile din decembrie.

„Cinci zile de decembrie au fost un dans al cuvintelor, un cerc vicios fără început și, prin urmare, fără sfârșit – o poveste închisă într-o buclă a timpului. De ce te-ai întors la masa Împăratului, când știai încă din prima zi că deformarea timpului te va arunca din barca în care nu te vei mai putea întoarce niciodată, pentru că alchimia timpului vostru a existat doar într-un aici și acum trecător! Prezența voastră dincolo de timpul solitar a fost singura clipă reală a călătoriei voastre împreună. Odată trăită, ea nu mai poate fi schimbată și nici negată…”, spune himera, se ridică și dispare.

* * *

Cârciumăreasa apare pe neașteptate în fața vizitiului, îl măsoară cu o privire cercetătoare și îl întreabă dacă mai dorește ceva de mâncare sau de băut. Vizitiul bagă la loc, în buzunarul de la piept, cutiuța cu piatra prețioasă, îi mulțumește pentru grijă și comandă o nouă carafă cu vin.
Femeia se întoarce în bucătărie, în timp ce cârciumarul o urmărește cu o privire ascuțită; stă acolo, cu capul sprijinit în mâini și coatele rezemate de tejgheaua cârciumii.
Din spatele sobei, aproape de ușa bucătăriei, o făptură tărcată iese din umbră. Se strecoară spre lumină și își ciulește urechile. Vizibil înspăimântată de ceva necunoscut, privește cu ochii larg deschiși către ușa de la intrare, cu blana zbârlită și spinarea arcuită.
Pendulul mic al ceasului, cumpărat odinioară de la un ceasornicar din Pădurea Neagră, mai oscilează o ultimă dată, apoi se oprește. Pentru o clipă, timpul își ține răsuflarea.
Vizitiul închide ochii.

~~~o~~~

Tziganca Eviana | invocare

„Rătăcind, asemenea lui Vergiliu odinioară prin pustiurile Parnasului, atras de chemarea ta dulce și înșelător de seducătoare, aș străbate orice creastă, oricât de semeață, și aș coborî în orice abis, oricât de fără fund, numai pentru a ajunge în ținuturile mioritice ale iubirii tale.”  | Amadeo

Clopoțelul de la ușa de la intrare sună și vestește, cu glasul său ascuțit, apariția femeii. Pendulul ceasului se trezește speriat și începe din nou să oscileze, bătând pasul timpului. Inimile muritorilor încep și ele să bată din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Deschid ochii.

Tziganca mea intră în cârciumă, iar cârciuma, surprinsă și orbită de frumusețea femeii, pare să fi încremenit, asemenea acelui oaspete care rămâne suspendat în mijlocul unei mișcări, cu ulciorul de vin oprit la jumătatea drumului către buzele sale întredeschise. Cârciumarul, cu un pahar și o cârpă în mâini, iese surprins de după tejghea. Dar, înainte să apuce să-și rostească nemulțumirea, ridic mâna și îi fac semn să tacă.
Eviana mea, femeie desăvârșită, fascinantă, cu o privire pătrunzătoare și luminoasă, era o tzigancă așa cum în lumea voastră nu veți mai întâlni vreodată o alta.
Poartă o fustă lungă, largă, bogată în falduri și culori, care îi ajunge până la picioare, o bluză albă cu volane și, bineînțeles, cercei mari, aurii, în formă de inele, un colier și o brățară.
Părul ei lung și negru îi cade în valuri peste umeri. Iar în ochii ei seducători, în privirea aceea hipnotică și vrăjitoare, te poți pierde pe un drum de pe care nu mai există întoarcere.

În timp ce se apropie de masa mea cu pași mari, pe tălpile ei moi de felină, îi aruncă crâșmarului o privire nimicitoare, iar acesta dispare fără un cuvânt în bucătărie.
Tziganca se oprește în fața mea, își sprijină mâinile în șolduri și spune:
„Ce naiba faci aici, printre muritori? Ai promis că o vei duce înapoi în lumea ei și că te vei întoarce în povestea noastră!”
Se așază pe marginea scaunului și spune cu glas ridicat:
„Vorbește, făptură de om!”
O privesc în ochi și tac. Tot ceea ce aș fi putut să-i răspund i-am spus deja de o mie de ori. Să te pierzi în plăcerea de a vorbi nu este, în cele din urmă, decât desfătarea celui care îți ascultă cântecul. Dar cântecul ei este mai mult decât sunet – este seducție, căci fiecare dintre cuvintele ei mă atrage mai adânc în vraja sa, într-un abis din care nu mai există drum de întoarcere.
Cuvintele mele, în schimb, nu sunt cântece, nu sunt melodii. De prea multe ori le-am rostit în numele unei pretinse adevăruri, le-am risipit până în ziua în care am înțeles că nimeni nu caută adevărul meu, cu atât mai puțin nu dorește să-l audă.

„Lumea muritorilor nu este lumea ta. Nu poți rămâne aici; trebuie să te întorci cât mai repede în lumea noastră”, spune Frumoasa și continuă:
„Chiar dacă noi doi ne asemănăm, eu pot trăi în lumea lor, pentru că «ea» există în lumea lor. Tu, însă, nu poți, pentru că tu nu exiști – nici aici, nici în altă parte! Ești doar Călătorul nemuritor prin care se definește ceea ce există…!
Nu te-ai întrebat niciodată de ce ai apărut în fața celui din Shakya, deși el nu te-a chemat? Ceilalți unsprezece erau ființe muritoare. Tu, nu!
Nu doar că îți lipsește înfățișarea, trupul, corpul văzut – nu ai nici măcar însușiri prin care să te poți defini pe tine însuți. Ai fost silit să-ți însușești însușirile celorlalți pentru a putea fi măcar bănuit, perceput, întrezărit.
Faptul că poți recunoaște gândurile muritorilor fără să le citești, că poți presimți nașterea și rostirea neadevărului pe buzele slăbiciunilor omenești – și, mai ales, faptul că poți vedea, pătrunde și înțelege mersul lumii în timp ce stai pe malul tău solitar și privești cum se scurg clipele prin clepsidra spartă – nu te face nicidecum atotștiutor.
Oare pe cine te crezi? Marele deștept, atotștiutorul?
Ah, da, știu. Tu trăiești după principiul fundamental al non-acțiunii – wúwéi – acel adevăr suprem care «lucrează» spontan, fără ca mintea să fie nevoită să intervină. Fapta ta nu se împotrivește naturii lucrurilor, ci se naște fără intenție și fără constrângere, în armonie cu mersul firesc al lumii.”
„Atunci, de ce taci?”, întreabă furioasă.
„Și, desigur, știu prea bine că darul tău de a vorbi cu limba de argint poate fi primejdios pentru o ureche pregătită să primească. Cu doar o clipă în urmă, în trăsură, te-ai aplecat spre urechea Evei și ai întrebat-o de ce îi sunt visele triste! Iar ea ți-a dat, fără să ezite, de înțeles că este dezamăgită de tine, pentru că o bântui chiar și în visele ei și că, în ciuda tuturor acestora, încă tânjește după tine!”, spune Eviana, geloasă.
„Iubita mea, în întrebările tale respiră deja răspunsurile tale. Ascultă în adâncul tău și le vei simți!”, îi răspund și continui:
„Iar tu, frumoasa mea geloasă, ar trebui să știi că întrebările pe care i le șoptesc unei femei la ureche vor naște acel răspuns pe care tu însăți îl vei rosti în clipa următoare – alchimia singurătății mele nu respiră în inimile muritorilor!”

Cârciumăreasa apare lângă masa noastră, îi aruncă Evianei o privire provocatoare și o întreabă dacă dorește ceva de băut. Îi fac semn că, deocamdată, nu dorim nimic de la ea, nici de mâncare, nici de băut. Femeia dispare în bucătărie, în timp ce tziganca îmi ia paharul, îl umple cu vin roșu din carafă, îl golește dintr-o singură înghițitură și spune:
„Ai luat-o de mână și ai dansat-o într-o lume ireală, fantastică, acolo unde singurătatea ta seducătoare sălășluiește pe malul unei povești de basm, cu credința neclintită că «singurătatea este drumul pe care destinul încearcă să-l conducă pe om către sine însuși». Dar singurătatea ta nu poate fi niciodată drumul altcuiva!
Pentru că întoarcerea ei era inevitabilă, ai dansat-o înapoi în lumea muritorilor – într-o lume în care fiecare încearcă să trăiască în echilibru, cu speranța în inimă, câtă vreme zarurile aruncate încă plutesc deasupra posibilului; și să supraviețuiască atunci când zarurile au căzut și nu mai rămâne decât disperarea.
Ce știi tu despre micile ritualuri ale fiecărei zile, despre acele practici care le dăruiesc oamenilor siguranța și puterea de a dăinui într-o lume crudă – o lume care și-a întors fața de la lumina spiritului liber și s-a întors în veacul întunecat al mediocrității, cârmuit de cei asemenea ei în numele unei metafore atotputernice…?
Și ce știi tu despre credința religioasă și despre dogmele religiilor? Cine îți dă dreptul să acuzi, să judeci sau să condamni pe cineva pentru credința ori pentru faptele sale, să-l osândești?”, zice Eviana cu glas ridicat, „Și, dacă încă nu ai înțeles: «Ea» a ieșit singură din poveste și s-a întors acasă, în propria ei lume, în care noi nu suntem nimic mai mult decât plăsmuiri ale imaginației – personaje într-un joc trecător, dansat în cuvinte aurite. În acest joc, tu ai fost jucătorul negru; uneori regele, alteori nebunul, alteori arlechinul, dar mai ales Pierrot…”

„Și ce naiba faci aici, la masa Împăratului? Pe cine aștepți?”, mă întreabă din nou frumoasa mea.
„Pe tine. Doar pe tine, dar nu înțeleg cum poți fi geloasă pe tine însăți!”, îi răspund zâmbind.
„Ce vrei să insinuezi?”, întreabă ea iritată.
„Tu ești Eva!”, îi răspund.
„Dacă eu sunt Eva, atunci cine este femeia din trăsură, în brațele căreia ai dansat în sala Redută? Să nu-mi spui că ai adus «Spiritul vântului» înapoi în lumea muritorilor!”, strigă tziganca, ieșită din fire.
„Da. Am luat-o pe Lilith de mână și am dansat-o înapoi în universul muritorilor, în care ea există de când există omenirea”, spun eu, „Iar cine privește cu atenție în jurul său o va recunoaște cu propriii ochi – cum pășește prin lume, cu privirea inocenței biruitoare, la brațul bărbatului rătăcitor!”

* * *

Tziganca își așază palmele deschise pe masă, se apleacă înainte și se apropie încet de mine, asemenea unei feline care se strecoară spre victima sa. Ochii ei, arzând ca focul, se înfig în privirea mea. Scoate șișul pe care îl poartă ascuns în pliul fustei și, cu o mișcare fulgerătoare, îl înfige în tăblia mesei. Cuvintele rostite în șoaptă, cu mâna strânsă pe mânerul cuțitului, îi alunecă peste tăișul limbii și ies printre buzele întredeschise, însoțite de un șuierat ascuțit, ca și cum s-ar prelinge chiar de-a lungul lamei șișului ținut între dinți:
„Întoarce-te în poveste! Dacă mâine nu apari, mă întorc și eu și…”

În clipa aceea, și numai pentru o sclipire, vălul dinaintea ochilor mei se ridică, iar din adâncul privirii, dincolo de iris, ies la iveală ochii dragonului. Tziganca amuțește în mijlocul cuvântului, se retrage încet, se îndreaptă de spate, iar pentru o clipă fugară îmi apare înainte în toată splendoarea ei de felină.
Mă privește în ochi și spune:
„Iubitul meu, povestea aceasta nu este povestea noastră. Te rog, întoarce-te în lumea noastră.”
Apoi se întoarce și părăsește cârciuma, urmată de mica umbră tărcată. Cârciumarul o urmărește cu ochii larg deschiși, în timp ce șterge tejgheaua curată cu o cârpă la fel de murdară. În spatele lui, cârciumăreasa cea curioasă privește, împreună cu servitoarea tinerică, de la ușa bucătăriei, cum tziganca pășește afară, în noapte.
O văd trecând pe lângă fereastră și mă aud șoptind:
„Hei, tziganco – fie că ești Eva sau Johanna – așteaptă-mă la poartița albastră!”

Mă ridic, trag șișul din lemnul tăbliei, scot din buzunarul vestonului un pumn de florini și așez un Gulden peste rana din lemn, iar pe ceilalți îi pun lângă cupa de vin roșu. Cei treizeci de arginți îi voi înșira pe balustrada galeriei de lemn! Îmi iau jobenul și mantia neagră din cuier, îi mulțumesc crâșmarului pentru ospitalitate, pentru mâncare și băutură, salut oaspeții de la celelalte mese și părăsesc cârciuma, în timp ce crâșmarul se înclină și spune:
„Am onoarea, domnule. Până data viitoare.” // „Habe die Ehre mein Herr, bis zum nächsten Mal.”
Arunc o ultimă privire, prin fereastră, înapoi spre cârciumă și văd, în lumina gălbuie a lumânării de pe masă, silueta crașmarului, cum infulecă cu ochii larg deschiși monedele de aur din palma sa. Lângă el stă cârciumăreasa, nemișcată, și mă privește prin geam cu ochii unui vultur – iar eu știu că m-a simțit…
Aprinzătorul de felinare își poartă scara și focul nopții prin străzile pustii de oameni. Întunericul nopții iese din întunericul umbrelor și veghează asupra orașului adormit.

Tziganca mă cheamă și murmură vrăji peste cărbunii încinși:
„În faţa cortului stau iubite peste tăciuni aprinşi bolborosesc,
mâini de tămâie şi ierburi uscate, în clocotirea flăcării deşert.
Cu sânge descânt dimineaţa pustie, În ochi licărire de duşman,
Sub unghii ţin amintiri de luptă, Stilet şi inima de ţigan…” Sânge clocotit | a.m.

Pe drumul către Nicăieri mă opresc pe Ulița Balului, îmi deschid palmele și citesc ultimele tale cuvinte cernite, care se scufundă încet și totuși grațios în albul întâmplării noastre, în timp ce în sala de bal lumina candelabrelor se stinge în tăcerea ta și dispare împreună cu amintirea călătoriei noastre – acea călătorie care s-a sfârșit în brațele eternului Langaus, la singurul nostru Rendez-vous în sala Redută.

~~~o~~~

Catedrala străvezie | frânturi (în loc de epilog)

„Așa cu, uneori, apare o lumină strălucitoare, atunci când un nor se întâlnește cu un altul, tot astfel îmi doresc sa lași să cadă o fărâmă din lumina ta asupra drumului meu solitar, de care te-ai abătut în tăcere.” | Amadeo

Desigur că îți amintești de prima noastră întâlnire. Stăteai în trenul de vacanță care se îndrepta spre Marea Neagră, cu genunchii strânși la piept și privirea ațintită asupra ferestrei. Priveai dansul siluetelor, dincolo de oglinda compartimentului întunecat, pe agora călătorilor grăbiți, aflați în drum spre cine știe unde sau întorcându-se de undeva unde și tu ți-ai fi dorit să fi fost.
Coborâsem din tren pentru o ultimă țigară.
În clipa în care te-am zărit, în care te-am recunoscut, am ieșit din penumbra peronului. Mi-ai privit în ochii pentru o clipă și ai descoperit în ei o făptură ascunsă, stând ciuci şi aşteptând să zvâcnească la joc, în dansul cuvintelor tale!
„Hei!”, am citit pe buzele tale, „poţi să mergi pe şine în echilibru?, să te văd!”… „Hai să fugim de mână!, hai să fugim!”!
Stăteam nemișcat la marginea peronului uitându-mă în ochii tăi, în timp ce un tren care se apropia grăbit își anunța intrarea în gară printr-un semnal asurzitor.

Mi-ai aruncat o ultimă privire și ai fost surprinsă să mă vezi stând acolo, în timp ce îmi deschideam încet palmele împreunate în fața pieptului, cu degetele ușor îndreptate în sus.
O siluetă neagră ne-a tăiat privirea, în timp ce trenul tău pornise scârțăind spre mare. Ți-ai întors privirea spre compartimentul gol și ai descoperit o carte pe măsuța rabatabilă. În clipa aceea ai înțeles ce îți spusesem prin mâinile mele.
Ai luat cartea și ai răsfoit-o curioasă. Cum toate paginile erau goale, albe, ai aruncat-o furioasă înapoi pe masă și ți-ai scos pachetul de țigări.

Înainte de a ieși pe culoar ca să fumezi, ai luat din nou cartea în mână, dar de data aceasta ai deschis-o la pagina de titlu. Pe hârtia albă au apărut încet, literă cu literă, cuvintele: „ӔQUILIBRIUM”, scrise cu majuscule aurii, urmate de subtitlul: „Alchimia cuvintelor și alte zece mii de povestiri”. Sus, aproape de marginea dreaptă a foii, cineva scrisese următoarele rânduri: „Thank you for our life! Thank you for our love!” , urmate de o semnătură, de dată și de câteva semne ilizibile, trasate cu cerneală neagră.
Ai întors pagina, dar următoarea filă era la fel de albă ca toate celelalte. Încet, foarte încet, albul din fața ochilor tăi îți sorbea privirea, iar litere, cuvinte, fraze și povești începeau să se ivească pe hârtia virgină. Fără grabă și cu glas blând, ai început să ne citești:

Sed fugit interea, fugit irreparabile tempus,
singula dum capti circumvectamur amore.

„Se spune că timpul «curge» prin noi și ne schimbă fără încetare lumea, lăuntrul și împrejurimile. Nu știu dacă timpul neîmblânzit se dezvăluie privirii în jocul norilor sau în zborul păsărilor, dar știu că undeva, ascuns într-un univers transcendental, plutește o ființă nemuritoare care veghează asupra ta și asupra viselor tale. Această apariție, «mistuită de flăcări și adusă la lumină prin rugăciuni», are puterea de a opri timpul pentru o clipă de fericire și chiar de a-l întoarce înapoi, prin rostirea cuvintelor: «sed tempus nostrum non transit, dum in amore mutuo natamus».
Aici și acum îți creez, numai prin puterea cuvintelor mele, un univers miraculos în care timpul nebunesc, devenit acum reversibil, te va dansa dintr-o lume reală într-un univers fantastic, magic, născut din imaginația mea.

Fără îndoială, totul are un început la un moment dat, iar în spatele fiecărui început se află o cauză și un motiv. Acestea pot porni de la noi înșine sau de la ceilalți. Atunci când asemenea evenimente se petrec, începe de fiecare dată un drum nou, care naște o «călătorie» și o nouă formă de existență în timp. Aceste «evenimente» pot fi drumuri miraculoase, fantastice, despre care cei mai mulți oameni cred că nu există, deși știu că ar trebui să existe. Și totuși, speră că cineva le va putea străbate.
Chiar dacă în drumul vieții noastre există răscruci care nu ne oferă posibilitatea de a alege căile pe care ni le dorim, nu ar trebui să încetăm să visăm și să le căutăm și, mai ales, să nu încetăm să ne întrebăm de ce și pentru cine trăim, pe cine ne este dor să revedem, sau după cine tânjim, pe cine dorim cu o pasiune arzătoare. În clipa în care încetăm să ne mai punem aceste întrebări, iubirea se sfârșește și dispare din viața noastră.
Există oare un «destin» sau o «întâmplare» mai puternică și mai frumoasă decât apariția unui asemenea drum miraculos în viața noastră reală, despre care se spune că ne-ar putea distruge toate visurile? Eu spun că există o singură realitate mai frumoasă decât orice imaginație miraculoasă: «Tu»!”

După ce ai citit prefața, ai închis cartea și ai întrerupt povestea pentru o țigară, dar nu înainte de a întoarce pagina următoare, unde te aștepta prima poezie a călătoriei noastre, așternută în cuvinte…

* * *

Personajul principal al poveștii Rendez-vous în sala Redutei este eterna Femme fatale, întruchipată de frumoasa Eva, fecioara inocentă ; de Johanna, femeia seducătoare ; de Eviana, țiganca aprigă și plină de foc ; și, desigur, de Hanna, mica apariție înșelătoare, al cărei ten strălucește în o mie de nuanțe sidefii. Magia ficțiunii mi-a oferit posibilitatea să mă transform dintr-un cititor fidel într-un povestitor mai mult sau mai puțin abstract, pe nume Amadeo ; în Himera Gýom, o ființă sine corpore ; și, de bună seamă, în petrecătorul smerit – bătrânul vizitiu cu părul alb.

Povestea vorbește despre un scurt episod din viața frumoasei Eva von Sachsenheim, o tânără care, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, trăia dincolo de pădure, în Orașul Roșu, nu departe de Grădina ispitelor, aflată la poalele micului Monte Sancti Michaelis.
Chiar dacă existența Evei nu poate fi dovedită, fiind un personaj plăsmuit de mine, în acea vreme a trăit cu adevărat la Sibiu // Hermannstadt o familie cu numele Sachsenheim.
Potrivit însemnărilor etnografului sibian Emil Sigerus, din cartea sa Vom alten Hermannstadt (volumul 3), familia Sachsenheim locuia, la începutul secolului al XIX-lea, în clădirea cunoscută sub numele de „Casa cu cariatide”. Se spune că familia ar fi cumpărat casa de la contesa Gergely, văduva contelui Gregorius Bethlen, cea care ar fi ridicat micul palat în anul 1787 și i-ar fi împodobit fațada orientată spre stradă cu un frumos bovindou susținut de două statui de piatră – cariatidele.

Eva mea, o domnișoară frumoasă și inteligentă, de o eleganță și o delicatețe neobișnuite, era o femeie cum nu veți mai întâlni vreodată în lumea voastră.
La vârsta de nouăsprezece ani a început să se desprindă din corsetul normelor de conduită impuse de „mica burghezie locală”. Din când în când, se strecura pe poarta cea mică din casa părintească, cea care dădea dinspre grădină spre Ballgasse, și dispărea în labirintul străduțelor înguste ale orașului, ale căror pietre de pavaj păreau acoperite de povești. În timpul acestor escapade, descoperi un pasaj ascuns, o potecă, un cap de pod către un univers necunoscut, străin și misterios, plin de ispite seducătoare și primejdii amețitoare – o lume aflată dincolo de zidul de apărare roșu, ridicat din cărămizi de zid și țiglă, toate asemenea între ele…

* * *

Într-o zi senină de vară a anului 1819, frumoasa noastră Eva părăsește casa împreună cu mica și prețioasa ei cățelușă, Gemme, și pornește spre Platea carnificum, hotărâtă să se strecoare până pe Hundsrücken, de unde privirea putea cuprinde întreaga parte de jos a orașului și, mai departe, dincolo de Bastionul Sag, până la marginea orizontului ce se întindea dincolo de râul sălbatic.
În fața fecioarelor de piatră aștepta o trăsură elegantă.
Eva aruncă o privire scurtă spre frumoasa berlină cu cele patru locuri, în timp ce cățelușa, mânată de curiozitate, se apropie de vizitiul care coborâse de pe capră și se îndrepta spre ușa trăsurii, împodobită cu o stemă ciudată, aurită.
Eva face câțiva pași spre trăsură și își strigă cățelușa înapoi. Vizitiul își scoate jobenul de pe cap cu mâna stângă, deschide portiera, rabatează scărița și, printr-o mișcare elegantă a mâinii drepte, o invită pe tânăra domnișoară să urce. În clipa următoare, mica nestemată neagră sare în trăsură. Eva, vizibil speriată, urcă în grabă după ea în cabină, strigând numele cățelușei.
În chiar clipa în care frumoasa pășește în cabină, vizitiul își așază din nou jobenul pe cap, ridică scărița și închide portiera berlinei.
Trăsura de basm dispare.

Femeia se apleacă înainte, ridică de pe bancheta din spate cățelușa încremenită și o strânge la piept. Instinctiv, se întoarce, căci simte în apropierea ei prezența unei făpturi, și deslușește silueta unei ființe așezate pe bancheta din față.
Apariția, desprinsă din penumbra cabinei, se apleacă în raza de soare care pătrunde prin mica fereastră laterală și spune: „Johanna, în sfârșit ai apărut! Sunt nespus de fericit să te întâlnesc aici, în lumea ta, în universul tău familiar.”
Nesigură, Eva își întinde mâna stângă spre portieră, făcând semn că dorește să coboare din trăsură. Bărbatul se ridică repede, se înclină scurt, din respect, și spune:
„Îngăduiți-mi să mă prezint: numele meu este Amadeo.”
Arată spre bancheta din spate și o invită pe tânăra domnișoară să ia loc. Eva îi urmează îndemnul fără ezitare și se așază încet, ca într-o transă, pe banchetă, cu cățelușa în brațe.
Bărbatul începe să-i vorbească, cu glas coborât, despre călătorii fantastice prin porți nevăzute, despre porți ascunse în umbra timpului teluric; îi vorbește despre universuri alcătuite din sfere și lumi miraculoase, populate de făpturi fabuloase, lumi în care timpul himerelor, de care muritorii se tem atât de mult, nu există.
Eva este fascinată de imaginile fantastice pe care povestitorul necunoscut le îmbracă în cuvinte. Imaginile se revarsă din gura acestei făpturi miraculoase în sufletul femeii, unde se împletesc cu propriile ei imagini, ascunse adânc în ființa sa, acele imagini pe care Eva le visase în taină și pe care le ascunsese, învelite în tăcere, sub perna ei.

„Eva, lumea ta, lumea în care te-ai născut și în care trăiești, nu este una singulară. Este doar una dintre cele două lumi identice care – aici și acum – există în spațiul și în timpul tău. Lumea ta, cu tot ceea ce există în ea și cu fiecare făptură care o locuiește, există oglindită în cealaltă, lumea geamănă. Și astfel exiști și tu, Eva, în cealaltă lume. Știu că ai simțit acest lucru încă din clipa în care lumea ta te-a născut!
Cele două lumi sunt identice, cu o singură excepție: în lumea ta, imposibilul se supune posibilului, în timp ce în cealaltă lume totul este posibil și totul se întâmplă – atâta vreme cât se naște din dorința ta! Tot ceea ce ți-ai dorit să fii și ceea ce, în lumea ta, nu ai avut puterea să devii există prin ființa ta geamănă – și invers.
Muritorul obișnuit nu are capacitatea de a percepe existența lumilor gemene – iar tu, Eva, nu faci excepție. Și totuși, există o cale de a trece dintr-o lume în cealaltă – căci există un drum de trecere, o poartă pe care o poți străbate fără formule magice, fără descântece și fără vrăjitorie.
Drumul și poarta sunt eu. Numele tău geamăn – rostit chiar de tine înainte de trecere – este cheia care deschide nevăzuta «Poartă Albastră»! Împreună cu mine poți trece oricând în cealaltă sferă. Singură însă nu poți ajunge dincolo, pentru că poarta de trecere nu există în timpul și în spațiul tău fără mine.
În lumea geamănă, numele tău este Johanna. Acolo, dincolo de timp, poți fi Johanna cea seducătoare, mica Hanna și fermecătoarea, apriga țigancă Eviana, cea cu pasul legănat și pumnalul mlădios.
Eu sunt totul sau nimic. În lumea grațioasei Hanna, eu sunt lacul de poveste, stânca la buza apei, pădurea fermecată, povestea – și el…”

* * *

Și totuși, nu ar fi adevărat dacă aș spune că ne cunoaștem!
Povestea în ramă Rendez-vous în sala Redutei cuprinde cinci schițe și fragmente de text. Așa-numitele mele schițe în proză, născute fără a ține seama de criteriile clasice ale unei narațiuni, nu sunt, desigur, nimic mai mult decât niște încercări pseudoliterare – naive, sărace în nuanțe și în mijloace de expresie – în comparație cu arta literară a poetei Eva Ana Mein. Încercarea de a compensa aceste neajunsuri prin construcții lingvistice clișeice, stereotipe și greoaie nu mă poate transforma dintr-un Salvatore într-un Adson, cu atât mai puțin într-un Guglielmo.
Deși talentul de scriitor nu mi-a fost pus în leagăn, am îndrăznit să pășesc pe scena frumoaselor cuvinte pentru a-mi dezvălui gândurile în agora virtuală, căci numai astfel am avut posibilitatea de a-ți oferi această poveste! Dispariția mea din ținuturile mioritice, petrecută cu zeci de ani în urmă, nu poate fi nicidecum socotită o circumstanță atenuantă pentru neputința mea de a mă exprima corect în limba ta, în limba voastră.

Ideea acestei povestiri fictive mi-a venit răsfoind o colecție de texte literare în versuri și în proză – „strânse și împletite într-un buchet de mirabile filigrane, adevărate evocări în cuvinte aurite, țesute din imagini încântătoare, remarcabile prin profunzimea gândului poetic și prin frumusețea cuvântului ales!”
Culegerea cuprindea aproape două sute de texte scrise de mână pe foi desprinse, probabil, dintr-un caiet de notițe. Deși unele dintre poezii oglindeau, în mod evident, clipe, trăiri și întâmplări reale, care puteau fi datate, cele mai multe dintre texte nu puteau fi ancorate în timp. Foile erau semnate cu «a.m.» sau «Eva Ana Main», probabil un pseudonim în spatele căruia cineva își ascundea adevărata identitate.
Cu fiecare fragment de text pe care îl citeam și îl savuram, cu fiecare frază, fiecare vers și fiecare cuvânt, pătrundeam tot mai adânc în labirintul gândurilor ascuns sub suprafața aurită a cuvintelor. Acest proces a creat o legătură tainică între cititor și autor și a trezit în mine dorința de a răspunde fastuoasei picturi de cuvinte cu propriile mele culori ale imaginației.
Pentru a lega povestirea fictivă Rendez-vous în sala Redutei de un text deja existent, pentru a le împleti unul în celălalt, mi-am îngăduit libertatea de a continua ultimul fragment din „ӔQUILIBRIUM” , adăugând schiței „Catedrala străvezie” postfața mea.
În realitate, călătoria imaginară Rendez-vous în sala Redutei nu este tabloul însuși, ci doar rama lui, învelișul imaginii în interiorul căruia este așezată povestea «noastră» ferecată în schița „Izgonitorul norilor”.

Cu câțiva ani în urmă, m-ai întrebat ce înseamnă metafora tăcerii. Te-am luat de mână și am pășit prin castelul sihăstriei mele, până în hala Domnului tău. Am deschis cartea noastră și te-am rugat să-ți dăltuiești dorința în chipul alb, marmorat, al altarului. Cuvintele tale au fost răspunsul la propria ta întrebare.

* * *

Călătoria noastră se încheie cu începutul Dàodéjīng-ului, străvechea culegere de texte clasice chinezești atribuită filosofului daoist Lǎozǐ: „Dào kě dào, fēicháng dào. Míng kě míng, fēicháng míng.”
În povestea vechiului maestru Lǎozǐ, termenul „dao” are o semnificație abstractă, dar poate fi înțeles și ca drum – acel drum despre care autorul vorbește în capitolul 53 ca despre marele drum, larg și nespus de neted, un drum pe care cei mai mulți muritori îl evită, preferând în schimb cărările lăturalnice! Cuvântul „míng” poate fi tradus prin „nume” și se referă atât la denumirea dată prin limbaj, cât și la ceea ce poate fi exprimat și înțeles prin cuvinte. Dar un cuvânt folosit pentru a desemna ceva nu este identic cu lucrul pe care îl desemnează. Căci ceea ce există nu poate fi exprimat pe deplin prin limbaj și nici, mai apoi, cuprins în întregime de acesta.
Asta înseamnă că, în fond, nicio ideologie și nicio metodă pe care o folosim nu poate pretinde că este absolută. Ceea ce exprimăm prin cuvinte este și rămâne o perspectivă relativă asupra lumii în care trăim.

Trebuie să mărturisesc că nu știu dacă un drum [ dào ] despre care se poate „vorbi” este un drum aparte, statornic [ dào kě dào, fēicháng dào ] și nici nu știu dacă un nume [ míng ] care poate fi „numit” este un nume aparte, statornic [ míng kě míng, fēicháng míng ]. Știu însă că un drum devine realitate în clipa în care cel care îl străbate poate fi numit!
Călătoria prin timp a dat naștere unui drum de basm, pe care noi am devenit cuvânt! Dar cuvintele nu pot schimba trecutul, ci doar prezentul și, prin urmare, viitorul. Și totuși, povestea noastră a devenit realitate în clipa în care ai început să ne citești din nou, cu glas blând, primele cuvinte ale prefeței ciclului. Glasul tău a dat formă cuvântului rostit. Prin însuși actul rostirii, cuvântul a devenit performativ pentru întreaga poveste.
În acest context, timpul s-a supus cuvântului tău, și-a ignorat propria ireversibilitate și ne-a purtat astfel înapoi în trecut – până la acea răscruce în care am ales să fim «ad ein sof».

„Cândva râdeam, dansam și visam împreună la strălucirea din ochii celuilalt. Vedeam doar ceea ce doream să vedem. Eram un cuvânt solitar între două cuvinte, un dans nocturn între două nunți. Poezia noastră, așternută pe o fărâmă de «ad ein sof», a fost purtată de vântul nebun care se strecurase printre mărăcinii de spini, făcându-și drum până la Marea Mediterană. Poate că de aceea ai plecat fără ezitare. Mâine ne va fi greu să tânjim după ceva a cărui absență nu o vom mai simți, chiar dacă, undeva, la marginea timpului, vom păși în echilibru.”, spune Amadeo cu glas înăbușit.
„Nimic nu s-a schimbat, totul este exact așa cum a fost înainte,”, răspunde Eva.
„Ridică-ți privirea. Bolta înstelată străluce povești străine,”, șoptește Amadeo.
„Sunt doar licurici. Ce este diferit față de înainte?”, întreabă femeia.
„Înainte… Eva, vei fi singură aici”, răspunde vizitiul cuvintelor aurite, închide cartea, își întoarce privirea către Lilith și te întreabă: „Ubi eamus, domina mea?”

* * *

„Neque porro quisquam est, qui dolorem ipsum quia dolor sit amet,
consectetur, adipisci velit, sed quia non numquam eius modi tempora
incidunt ut labore et dolore magnam aliquam quaerat voluptatem.”

~~~o~~~

Post Scriptum
Plăsmuirea în culori pastelate Rendez-vous în sala Redută este pură ficțiune. Dincolo de perdeaua ficțiunii, acolo unde cuvintele încetează să mai fie doar jocul unei povești, începe realitatea. Ceea ce urmează s-a întâmplat cu adevărat, o întâmplare desprinsă din viață, păstrată în memoria mea asemenea unei urme pe care timpul, oricât ar încerca, nu va reuși să o șteargă!

Inițial, încheiasem povestea în culori pastelate Rendez-vous în sala Redutei cu următoarea frază: „…răspunde vizitiul cuvintelor de aur, închide cartea, își întoarce privirea către tine și te întreabă: quo vademus, domina mea?”
În clipa în care am schimbat sfârșitul poveștii, înlocuind cuvântul „tine” cu „Lilith”, cerul s-a deschis și un fulger, strâns în brațele unui tunet înspăimântător, cum nu mai auzisem vreodată, a lovit casa noastră. Am ieșit pe balcon, convins că ceva monstruos s-a prăbușit pe acoperișul casei. Afară domnea întunericul deplin. Un câine din vecini lătra, iar în casa de vizavi cineva aprinse lumina. Era aproape miezul nopții și începea să plouă. Mi-am ridicat capul spre cerul negru al lui august și am simțit lacrimile mierlei picurând pe chipul singurătății mele – suntem dào!

Amadeo Gýom, 2015

* * *

„Sala Redută”

Prin ușa de intrare în Sala Redouta, situată în partea dreaptă a litografiei, se pot vedea gardul grădinii și fațada din spate a clădirii, care se afla lângă Casa cu Cariatide, în care se spune că ar fi locuit familia von Sachsenheim la începutul secolului al XIX-lea.

~~~o~~~