„Das Glückskind und die Schwarze Fee” // „Copilul fericit și Zâna Neagră”
Când am văzut prima dată această fotografie, mi-am amintit de disputa socială fără sens care avusese loc în Sibiu la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1859, când Mărul Discordiei a fost finalizat și deschis publicului, a izbucnit gâlceava între cei care promovau denumirea „Podul Minciunilor” și cei care favorizau numele „Podul culcat” sau „Podul suspendat”.
În ziarul sibian Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt a fost publicat în anul 1881 un scurt articol în care se explică proveniența denumirii corecte a podului construit în anii 1850 pe strada Ocnei // Burgergasse în Piața Mică.
În articolul intitulat„Wie lautet der richtige Name: Liegen- oder Lügenbrücke” ( „Cum e corect: Liegenbrücke sau Lügenbrücke” ) se amintește odată pentru totdeauna că numele podului este Lügenbrücke = Podul Minciunilor! Proveniența numelui este explicată astfel:
>> Pe vremuri, cei care spuneau minciuni, mințeau în instanță, erau pedepsiți să stea pe acest pod vreme de câteva ore și la fiecare persoană care trecea prin fața lor erau obligați să ducă mâna la gură și să rostească cu voce tare: „Dieser Mund hat geredet, dieser Mund hat gelogen!” / tradus: „Această gură a vorbit, această gură a mințit.” <<
În povestioara oferită aici nu este vorba de minciunile croșetate la urechile turiștilor pe podul legendelor!
Chiar dacă mâna care acoperă gura copilului în această fotografie sugerează că „această gură a mințit”, vreau totuși să subliniez aici și acum că, în lumina războaielor declanșate de ideologia fascistă și a atrocităților comise împotriva sufletelor supraviețuitorilor celor două Războaie Mondiale, avem datoria să „ne luăm mâinile de la gură”, să spunem adevărul și să dăm „un nume și o voce” copiilor fără nume care au murit în războaiele celor care trăiesc și ucid în numele unei ființe superioare, legii pedepsei ( lex talionis ) sau pentru că se consideră „Übermenschen” ai rasei stăpâne !
„Copilul fericit și Zâna Neagră”
În urmă cu peste un secol, în Orașul Roșu trăia un fotograf deosebit de talentat. Era renumit pentru fotografiile sale neobișnuit de frumoase în care se ascundeau nenumerate povești. Povestioara pitită în această frântură de fotografie este strâns legată de soarta celor patru protagoniști, aflați, mai mult sau mai puțin vizibili, lângă Podul Minciunilor în Piața Mică din Sibiu.
Noima acestei povestiri se naște dincolo de obiectivul fotografului necunoscut în irisul cititorului prin abilitatea acestuia de a înșira și îmbina vizibilul nomen cu invizibilul omen.
Trista poveste a copilului fără nume cu mâna la gură, precum și cea a femeii necunoscute îmbrăcată în doliu și a victimei de sub trifoiul cu patru foi, rămâne nespusă aici…
~~~o~~~
Această deosebit de frumoasă fotografie a fost realizată în al doilea deceniu al secolului al XX-lea în Piața Mică din Sibiu. În perioada respectivă casa din Piața Mică nr.17, cunoscută în zilele noastre sub numele de „Casa Luxemburg” se afla în proprietatea Parohiei evanghelice Sibiu. În secolul al XIX-lea și începutul secolului XX imobilul se afla în proprietatea familiei Schaser. În jurul anului 1906 casa a intrat în proprietatea Parohiei evanghelice. În cartea de adrese din 1933 clădirea este menționată în proprietatea Fundației Brukenthal.
Cărțile de adrese din perioada respectivă menționează la capitolul „Măcelării” și măcelăria de carne cușer ( hală cu produse de carne cușer / kosher ) a măcelarului Glückmann Mano / Glückmann Emanuel: Glückmann Mano / Glückmann Emanuel, Fleischhauer, koschere Fleischbank / Fleischhalle.
