Paşte fericit // Frohe Ostern // Kellemes Húsvèti Ünnepeket… tuturor celor care sărbătoresc Paștele Duminica aceasta!

1

Ostara, iepurele şi oul

În vremuri păgîne, demult uitate, de îndată ce iarna se sfîrşea, frigul se înmuia şi zilele egalau nopţile, începea sărbătorirea zeiţei Eostre. Perioada aceasta coincide cu luna Martie şi începutul lui Aprilie, după Echinocţiul de primăvară.
În anul 1835, Jacob Grimm (unul dintre fraţii Grimm), publică lucrarea „Deutsche Mythologie” (Mitologia germană), o colecţie de mituri şi povestiri populare, care includea şi comentarii despre zeiţa Eostre / Ostara. El arată că adorarea acestei zeiţe era atît de bine înrădăcinată în rândul populaţiei germanice, încît creştinismul a trebuit să păstreze aceste sărbători şi să le dea o semnificaţie proprie: „La vechii germani, există un festival de primăvară numit Ostertaga sau Aostortaga. Etimologic Eostre / Ostara provine din rădăcina germanică AEW care semnifică lumina şi stă la baza cuvântului austron, prin care era desemnat răsăritul Soarelui. Şi în limba germană modernă prefixul OST se referă la Orient, la Est (osten înseamnă în limba germană şi „oriental“). Rădăcina semitică ISTRT se referea şi ea la răsărit.” Eostre (Easter), sau după Jacob Grimm, Ostara era deci Zeiţa primăverii, a împerecherii animalelor şi a înmulţirii plantelor, a fertilităţii dar şi a răsăritului, a noului început şi a creşterii. În timpul acestor sărbători i se aduceau ca ofrande seminţe şi ouă (căci ambele conţin germenele noii vieţi) şi i se cerea ajutorul şi binecuvântarea pentru a avea culturi fertile. Ostara era adorată în vechime, nu doar de anglo-saxoni ci şi de babilonieni, sub numele de Isthar, de fenicieni sub numele de Astoreth (zeiţa Lunii şi a fertilităţii) şi de greci sub numele de Astarte sau Eos (zeiţa răsăritului, echivalată ca Aurora la români). Cuvîntul este preluat de limbile germanice şi va denumi apoi sărbătoarea creştină de Ostern-Easter, spre deosebire de cuvîntul ebraic Pesah care va denumi Paştele în celelate limbi, inclusiv română!
Obiceiul de a dărui ouă vopsite de Ostara este cunoscut de către vechii egipteni, persani, greci, romani şi gali. Simbol al vieţii, oul reprezintă universul nostru cosmic… el este „imago mundi“. Practica vopsirii ouălor datează de la vechile civilizaţii: persanii le vopseau în roşu, pe când locuitorii altor ţări alegeau culori obţinute din fierberea lor cu flori sau frunze.
Ulterior, creştinismul va lega culoarea roşie a ouălor de Paşti, de răstignirea lui Isus. Se povestește, că sîngele s-ar fi scurs de pe trupul lui Isus peste coşul cu ouă aşezat sub cruce de mama venită să-şi plîngă Fiul… Iepurele este si el un personaj de legendă. Înca din Egiptul antic, iepurele a fost recunoscut ca fiind un simbol al fertilităţii şi al reînnoirii. Această credinţă a fost preluata de greci şi apoi de romani care au împărtăşit-o cu restul Europei.
Iată cum Eostre / Ostara – Ostern, Oul şi Iepurele se întîlnesc simbolic în sărbătorirea Primăverii, a vieţii, a renaşterii şi a bucurie!

Adriana Moscicki

Felicitare din 1917

1

Paşte fericit // Gesegnete Ostern // Áldott Húsvéti Ünnepet – Carte Poștală circulată 1916

1

„Săptămînă mare“ sau săptămînă liniştită

… una la români, cealaltă la saşi. Uneori se suprapuneau şi sărbătoream cu toţii împreună. Cel mai bine era cînd urmau una după alta şi aşa se bucura Burgul de o continuă sărbătoare!
Au fost vremuri în care religia şi respectul erau în inimă şi tăcute, neimpuse de şcoli şi nici de legi. Români, saşi, unguri, evrei şi ţigani, sărbătoream împreună şi în paralel fiecare sărbătoarea celuilalt cu veselie şi inima curata. Şi nu conta în ce limbă se cîntă în biserica – deasupra un singur cer!
De Paști soseau pachetele din Germania şi rudele în vizită. Atunci veneau şi noile abtzibilde (Abziehbilder) ce se lipeau pe ouă, sau culorile pastel sau cele amestecate curcubeu şi şerveţelele cu iepuraşi şi ciocolata şi cafeaua Jacobs şi ţigările Ernte23 şi berea la cutie.
În ziua de Paşti lumea se îmbrăca de sărbătoare, fetele după Confirmare se mişcau mîndre de Bortenul nou nouţ. Clopotele se dezlănţuiau după săptămîna de tăcere şi soarele strălucea totdeauna pe cer. Sub Arin-ul era galben de floare şi ochiul cuprindea verde crud. A două zi se pornea la stropit, căci Primăvara fiecare floare trebuie udată şi parfumată. La ţară se mai ţinea încă obiceiul stropitului cu apă şi sărman era cel ce trecea pe drum. În oraş băieţii plecau cu sticluţele de parfum în buzunar… eram copii şi parfumul era Maşinuţa cu un leu, sau sticluţa de Viorele. Apoi, în timp s-a transformat în Apă de Cologne 4711 sau spray Bac, Rexona şi Quikfresh. Şi dacă în săptămînă saşilor mîncam Hanklich, în următoarea mîncam cozonaci cu nucă. Şi dacă la saşi ouăle colorate se ascundeau în iarbă sau se atîrnau frumos în pom, în săptămîna următoare se rostogoleau în coşuri şi mîndre impodobeaua mesele noastre, ale românilor. Nimic nu umbrea bucuria acelor zile, nici magazinele goale, lipsa banilor, a maşinilor de lux, sau vilelor etajate…
Bucuria era în inima şi pe faţă, bucatele aveau gust şi noi eram cu toţii prieteni, eram cu toţii oameni. Sărbătoarea Învierii lumina Burgul nostru medieval.

Adriana Moscicki

Sibiu – Piața Mare, anii ’30

1

Biserica Evanghelică ”Sfănta Maria” Sibiu. Fresca „Răstignirea“ de Johannes von Rosenau, pictată în 1445. Această frescă a fost restaurată în anii 1989-1990 de pictorul Liviu Ciungan.

Adriana Moscicki

1

„să se adune apa cea de sub cer într-o singură adunare şi să se arate uscatul!“ (Facerea 1, 9)

Aşa s-au scurs apele zăpezilor şi pămîntul s-a arătat plin de sevă şi mustind. Şi doar o mîngîiere de soare e destul ca boabele închise în somnul de gheaţă să ţîşnească spre lumină şi să explodeze în verde. Şi pămîntul se îmbracă aşa an de an în culoare.
Primăvara este naştere! Primăvara este viaţă! Nu întîmplător Primăvara este cel mai cîntat şi iubit anotimp. Din vechime i-au fost dedicate ceremonii, obiceiuri păgîne au fost asimilitate în religia locală şi încă se mai serbează în zilele noastre: Ostara, sărbătoarea focurilor, înflorirea pomilor. În Orientul îndepărtat Primăvara este Început de An, frigul este alungat cu zgomot de artificii, cu strigăte de bucurie, sub pragul casei se pun suluri de hîrtie roşie înscrise cu semne şi animale şi cîntări. Oamenii poartă haine colorate şi vesele ca însăşi primăvară înflorită.
Dar poate cea mai mare sărbătorire este cea a cireşilor în floare – Sakura. Atunci curge sakeul în pahare şi el dezleagă limbile şi îmbujorează feţele.
Pe la noi pe acasă primăvara se năştea în straturile cu ceapă verde, în cele cu usturoi şi cele cu ridichii fragede de lună. Şi în poala ţigăncilor se aduna în urzici şi salata ursului şi păpădie fragedă. Şi adînc în pămînt cuiburi, cuiburi se lăfăiau cartofii noi. Ramurile toate explodau în flori galbene şi mirositoare şi miţişorii strîngeau albinele încă ameţite de frig. În Duminica Floriilor femeile duceau ramuri la biserică, apoi le puneau la crucile celor duşi, sau le făceau cunună în jurul oglinzilor şi icoanelor. Şi cîtă bucurie cînd se arătau primele flori! Aveam în faţa ferestrei un cais cu ramuri roşiatice. Înflorea elegant şi în tăcere. Dintr-o dată se umplea de nori rozalii. Turturelele mişcau ramurile şi lăsau în urmă voal uşor de petale. Apoi veneau mierlele şi îi cîntau dimineaţa devreme şi ramurile caisului se deschideau în îmbrăţişare.
La noi, primii înfloreau corcoduşii şi caişii. Apoi se grăbeau merii şi prunii să-i prindă din urmă. Cerul se deschidea dintr-o dată senin şi vedeai pînă hăt departe Munţii Făgăraşului şi crestele lor încă ninse. Şi de urcai puţin pe dealurile Cisnădioarei, în zare, culmile păreau turme de mioare: merii şi cireşeii dădeau în floare! Oamenii de pe la noi erau zgîrciţi în cuvinte şi scriau poezia în inimă… dar pe faţa lor se urca un zîmbet larg şi ochii străluceau cu bucurie la gîndul fructului pîrguit ce se va ivi în livadă. Şi de închid ochii şi acum văd în cap ramurile grele de cireşe pietroase, mari şi zemoase şi oamenii la cules cu căldări.
Dar acum în primăvară, ramurile sînt ciorchini de flori, omul ţine bucuria în inimă şi cîntecul pe buza curată. Pe sub cireşi curg cîntări şi viaţă e de jur împrejur, roată!

Adriana Moscicki

Cisnădioara sub cireşi – Foto Emil Fischer

1

„Dominica in Palmis de passione Domini“ – Palmsonntag / Duminica Floriilor – Isus intră în cetatea Ierusalimului și este întîmpinat cu frunze de palmier. Simbolic, tot în această zi, tinerii sași intră în rîndurile comunitații și primesc Confirmarea. Schönen Palmsonntag! Sărbătorire fericită!

Adriana Moscicki

Săsoaice din Cisnădioara în drum spre biserică – Carte Poștală circulată 1933

1

…din sertare

Care e soarta fotografiilor?, doar nu toate ajung în clasoare de colecţionari!
Cele mai multe nu…. Cele mai multe ajung în coşul uitării. Oamenii duşi, amintirile nu le mai poartă nimeni… istoria uitată. Am cotrobăit în sertare, am desfăcut şi eu case. Acum nu sînt amintirile mele. Acum nu sînt sertarele mele. O fotografie este o poveste. Uneori se amestecă în istoria locurilor şi o duce mai departe. Alteori rămîne intimă, personală.
Două femei tinere se bucură de soarele primăverii pe Centru. La noi pe Centru, Împăratul Romanilor era înfipt în memorie, ca steaua Nordului care te călăuzeşte!
La „Römischer Kaiser“ se bea coniac franţuzesc şi se juca bridge. Acolo se învîrteau rochiile ce trebuie văzute, trupurile ce trebuie admirate. În hol, acolo se amestecau parfumurile ca în alambic. Mii de oameni au trecut prin faţa lui neştiuţi, necunoscuţi. După Război, cerul de primăvară este totdeauna mai albastru. Femeile ies în soare cu faţă senină şi zîmbet larg şi ele sînt flori. Rochiile le mulează corpul şi se îngîna în serenade peste liniile sinuoase de carne. Buzele sînt petale. Femeile desfac dimineaţa papiotele ce ondulează părul. Trupul lor miroase a curat, apă de izvor şi a săpun.
„Römischer Kaiser“ nu şi-a pierdut nimic din strălucire. I-au schimbat numele dar nimeni nu i-a putut lua istoria, identitatea. După 1948 hotelul a fost naţionalizat şi i s-a spus Păltiniş… apoi Bucureşti… apoi numele s-a întors firesc pe firmament alungînd pe toate celalte ca pe amintirile rele dintr-un coşmar. Împăratul Romanilor nu-şi schimbă identitatea, nu-şi schimbă numele!
Şi iată, din sertarele cu amintiri ale unei mame, răzbate o imagine din vremuri demult duse: o faţă veselă, o femeie planturoasă , impresionantă, braţ la braţ cu o prietenă, poate la întîlnire, poate la plimbare… desigur e Sărbătoare, faţa senină, inima uşoară. Seva pulsează în chipurile aceastea şi bucurie existenţială. Poate e primăvară! Nici nume, nici an scris acolo in dosul imaginii, dar numele hotelului întrezărit luminează ca un far prin beznă trecutului.
Azi, o femeie priveşte imaginea altei femei: i-a fost mamă. Din timpul scurs nimic nu rămîne. Doar pentru veşnicie un chip pe hîrtie, doar amintirea şi nostalgie în inima copilului, pînă cînd tăcere!
Istoria omului şi istoria locului se amestecă uneori pentru o clipă de veşnicie!

Adriana Moskocki

Împăratul Romanilor, Str. N.Bălcescu /“Unitatea N.11 – Restaurantul Păltinis“
Fotografie personală Adriana Constantin. Mulțumim Dia!

1

Un aer de Primavara // Frühlingsstimmung – „Blumentag“

1

Sub voal brodată frumusețe de altă dată / Port Sibian – Leopold Adler, fotograf Braşovean

1

„Frumusețe in floare“ – Sibiancă în vestimentație orășenească // Hermannstädter Bürgertracht – până cca.1787 – foto Kamilla Asbóth

1

Casa Altemberger/Pempflinger, Primăria veche // Altemberger/Pempflinger Haus, Altes Rathaus – foto Kamilla Asbóth

1

„Port popular săsesc“ // „Sächsin in Tracht“ & „Săsoaică din Cisnădioara” //„Sächsisches Mädchen aus Michelsberg“ – foto „Kamilla Asbóth

1

Oamenii cetăţii – Fotografa Kamilla Asbóth (1838 – 1908)

La moartea lui Theodor Gltaz în 1871, atelierul şi arhiva, plăcile fotografice (clişeele negative de sticlă) rămîn moştenire nepoatei acestuia: Kamilla Asbóth.
Fire întreprinzătoare şi perfect ancorată în realităţile şi trendurile vremii, Kamilla continuă munca de portretist şi etnograf începută de unchiul său. Kamilla Asbóth nu se sfieşte să folosească aceleaşi plăci şi să transforme / îmbunătăţească reproducerile fotografice colorîndu-le manual, creînd decoruri şi accentuînd în culoare trăsături şi caractere.
O obişnuinţă în epoca era comercializarea fotografiilor, în set sau separat, cu bucata, în dimensiune „carte de vizită“ sau „cabinet“. La mare modă erau portretele în costum naţional, fotografiile etnografice, care se vindeau la mai toţi marii fotografi şi în librării. Fotografii cumpărau unii de la alţii plăcile, negativele, şi le foloseau apoi sub numele propriu. Pentru Kamilla Asbóth este la îndemînă: ea posedă deja atelier şi plăci create de Theodor Glatz, le înnoieşte prin schimbarea decorului sau prin plasarea personajului într-un décor pictat de mînă.
Din 1875 până 1897 lucrează în propriul atelier foto „Atellier Camilla“. Participa la diferite expoziţii internaţionale. În 1881 şi 1890 la Budapesta obţine medalii de aur pentru fotografiile expuse! În 1897 Kamilla Asbóth vinde atelierul lui Emil Fischer (1873-1965).
Artistă prolifică, Kamilla Asbóth a lăsat o colecţie impresionantă de portrete etnografice de o calitate excepţională şi are meritul de a se număra printre primele femei fotograf din Sibiu şi din ţară!
Adriana Moscicki

„Sibiul văzut dinspre nord-vest“ – Kamilla Asbóth ca. 1884. Țăranca din Turnișor și persoanele din fundal au fost pictate în clișeu negativ al lui Theodor Glatz din ca. 1860!

1

Strada Gladiolelor – Târgul Cailor // „Ross Platz“- Carte Poștală („Leonar“) ca.1943

1

Târgul Cailor de pe strada Gladiolelor din Cartierul Terezian văzut dinspre Biserica „Sfanta Elisabeta“ – ca. 1890. Cinematograful „7 Noiembrie“ a fost construit aproximativ pe locația unde se afla clădirea din dreapta!

Sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

Podul de Piatră!

Desigur, numele lui este mai sofisticat, istoria lui mai lungă… Podul de la Poarta Ocnei // Burgertorbrücke! Neuhauser ne pictează un falnic pod de lemn şi îl face punctul central al tabloului său din 1808. El va fi ulterior înlocuit cu unul şi mai impunător din piatră şi va deveni primul pod peste Cibin construit în piatră! Sînt doar un povestitor în trecere pe pod. Mă opresc şi-l privesc, acum de departe şi în timp şi în spaţiu. Îl privesc mai degrabă în imagini vechi căci acolo îmi pare măreţ şi gîndul mă duce la Podul Carol şi Praga. Dar noi nu am avut Vîltava cea învolburată! Doar un rîuleţ nervos uneori, Cibinul, şi limpede în anii copilăriei că te puteai scălda liniştit. Apoi, nu l-am împodobit cu statui aurite dar ne-am străduit să-l dichisim cît de cît.

Dau fuga prin imensul vitual căutînd povestea lui şi mă întîlnesc mereu cu aceeaşi explicaţie şi aceeaşi propoziţie repetată la nesfîrşit că nici nu mai ştiu exact cui aparţine, de fapt: „În 24 octombrie 1864 este inaugurat podul din faţa fostei porţi a Ocnei“.
Evrika! îmi spun…
Dar apoi apare Sigerus, un domn serios şi la locul lui cu cartea „Cronica orasului Sibiu 1100-1929“ // „Chronik der Stadt Hermannstadt 1100-1929“. La pagina 60 scrie referitor la data de 20 Iunie 1908: „Noul pod peste Cibin din fața Poartii Ocnei este predat circulației“.
„Die neue Zibinsbrücke vor dem Burgertor wird dem Verkehr übergeben.“
În aceeaşi carte, la pagina 44 se găseşte următoarea informaţie referitor la data de 24 octombrie 1864: „Podul peste rîul Cibin din fața Portii Ocnei este predat circulației“. „Der Zibinssteg vor dem Burgertor wird dem Verkehr übergeben“. Însă cuvîntul german „Steg“ înseamnă de fapt pod mic, poduț, poduleț peste o apă, pentru pietoni! Deci…??? Şi uite aşa, învîrtindu-mă eu în zadar, fără să ştiu a vă poveşti cine şi cînd l-a construit, mă gîndesc: de era Cibinul învolburat ca Vîltava, de s-ar fi încoronat Împăraţii în cetatea noastră, sigur am fi avut o istorie amănunţită a faptelor… dar mai cred că, dincolo de nostalgia locului, avem datoria să spunem mai departe măcar atît cît ştim!
Acesta este Podul de Piatră din oraşul meu! El nu s-a dărîmat! Stă în picioare aproape în acelaşi loc în care Neuhauser l-a văzut mîndru meşteşugit în lemn. Şi aşa să rămînă, amin!

Adriana Moscicki

Podul de Piatră sau Podul de la Poarta Ocnei

1

Podul de lemn!

Mă întorc în pictura lui F. Neuhauser – Sibiul în 1808, cu imensă bucurie! Pictorul ne înfăţişează oraşul văzut din nord, de dincolo de rîul Cibin. Oamenii sînt desăvîrşiţi pînă în cele mai mici detalii, adunarea este plină de viaţă şi colorată, în zare oraşul se iveşte impunător cu turnuri şi ziduri ca o cetate falnică, de neînvins. Şi între oamenii aceştia ocupaţi de ei înşişi şi cetatea încrîncenată, între aglomeraţia umană veselă şi pitorească şi aglomeraţia urbană, stă Podul de lemn din fața Porții Ocnei. Soarele apune peste clădiri şi oameni şi podul el, strălucitor în simplitate, este singura legătură între natură şi construcţie, între între bucolicul rural si spatiul sobru al urbanului. În timp, oraşul, ca o caracatiţă imensă, va cuprinde oamenii, va sparge zidurile, podul însuşi va fi înghiţit… dar aici, Podul stă cu fruntea în lumina roşiatică, el este punct de echilibru, punte şi trecere între două lumi!
Iată un pod! strigă Neuhauser în tăcerea culorilor şi podul acesta este o trecere în timp!

Adriana Moscicki

Franz Neuhauser cel Tânăr – Sibiul văzut dinspre nord 1808 (detaliu cu Podul de lemn)

1

Sibiul văzut dinspre nord – Jakob Alt 1832 (tablou realizat după pictura lui Franz Neuhauser cel Tânăr)
Sursa foto: Georg Schoenpflug von Gambsenberg

1

Franz Neuhauser cel Tânăr – pictorul cetăţii! (1763 Viena – 1836 Sibiu)

Îmi place Neuhauser!… îmi place spiritul lui pudic şi ordonat, bucuria reţinută cu care pictează dar şi exuberanţa culorii! Îmi place migala cu care înfăţişează oameni şi caractere, corectitudinea cu care ne descrie vestimentaţia, arhitectura şi topografia. Meticulos precum un cartograf dar şi jucăuş ca un spiriduş, Neuhauser zugrăveşte poveşti din Burgul care l-a adoptat şi pe care l-a adoptat. Numai un Vienez în Sibiu/Hermannstadt se putea încumeta la o operă de asemenea dimensiune şi valoare: Neuhauser este artist dar lasă posterităţii, dincolo de artă, documente nepreţuite: imaginea oraşului!
Şi cred că nu exagerez deloc dacă va spun că, în ochii mei, Neuhauser este un Breugel autohton! La 200 de ani distanţă şi în spaţii diferite, Neuhauser înşiră poveştile cetăţii cu mult bun simţ dar cu zîmbet, cu conştiinţa unui istoric şi cu mîna unui maestru!
Pe Neuhauser trebuie să-l priveşti sub lupă, să-l piguleşti bine – bine de detalii… Iată un pod peste rîu! Să căutăm povestea lui… A fost odată un pod de lemn ce se arcuia peste cele două maluri ale Cibinului. Era destoinic şi armonios şi lat să poată trece căruţe şi diligenţe în goană spre Iarmaroc şi ciurde de animale de la păscut. Uneori era mare vînzoleala deasupra apei, alteori podul rămînea pustiu dar mîndru în apusul soarelui.

Adriana Moscicki

Franz Neuhauser cel Tânăr – Sibiul văzut dinspe nord 1808

1

„…în cerul gurii“

Drumuri bătătorite străbat dealuri şi văi şi, de-a lungul rîului, şerpuiesc spre Cetate. Căruţe încărcate, cai cu desagii plini duc bucatele spre Iarmaroc. Şi pe acelaşi drum se întorc ţăranii cu coşurile goale şi fişicurile pitite bine în brăcinar ori legate în colţul cîrpei şi furişate pe sub bărbie. Sute de ani, acelaşi drum au urmat carele cu struguri, hîrdăurile cu mere, căruţele cu porumb şi cartofi.
Dealurile line înconjoară Cetatea Sibiului. Omul muncitor a socotit căderea ploilor, ghiduşia vîntului, dogoarea soarelui apoi a semănat şi cultivat livezi de pomi fructiferi, păduri de hamei, viţă de vie. A arat şi semănat cartofi şi porumbi ori a lăsat natura să se dezmeţe în mii de flori şi ierburi aromate. Cu piatră a ascuţit tăişul coasei şi a făcut fîn pentru animalele ce coborau la iernat din munte. „Vrem să rămînem ceea ce sîntem“ cîntau pe vremuri „muncitorii pămîntului“ şi meşteşugarii şi bătrînii aşezaţi cuminţi în faţa porţii şi timpul se scurgea rotund în legea anotimpului prin sat şi prin livadă şi prin om.

Cu cîtă ironie, uneori, amintirile se ridică în oameni şi învelesc în frumuseţe anii cei mai trişti ai unei societăţi în derivă, în abuz şi în tiranie.
Munci patriotice, munci agricole – erau pe vremuri coşmarul tuturor. Motiv de îmbufnare liceană (naţională) spun acum cu un zîmbet, în ani, au rămas cele mai frumoase şi zburdalnice amintiri ale tinereţii. Dimineaţa devreme, încărcaţi în autobuze sau în tren, ne îndreptam noi, liceenii, spre practica agricolă! Mijlocul de transport era deja un indiciu de destinaţie. Ne plăcea mai mult cu trenul căci aveam liberatate de mişcare şi era mai uşor de spălat putina!
Am fost în Valea Viilor la cules de mere. Nu ştiu dacă mai există livezile de atunci. Nu am mîncat niciodată de atunci, (nici pînă atunci), mere atît de frumoase şi atît de zemoase. Umblam cu saci atîrnaţi pe noi şi culegeam fructele cu mîna. Aveam desigur normă un anumit număr de lăzi, dar, odată îndeplinite, eram liberi să plecăm şi să luăm cu noi o anumită cantitate de mere. Totdeauna luam mai mult! Cele mai frumoase mere sfîrşeau ronţăite de noi sau în genţile noastre în drum spre casă. Nu o să uit niciodată gustul lor!

La o aruncătură de băţ, livezile se înfăşurau ca un brîu verde în jurul satului, oraşului, atît de aproape dar, pentru noi atunci, suficient de departe pentru rîs nebun şi aventură. Şi acum, în Primăvară, imaginea aceasta trezeşte amintirea fîneţelor verzi, lăfăite în soarele blînd, zumzăială nesfîrşită a insectelor, mirosul de iarbă şi de flori, pielea netedă a fructului şi aroma lui în cerul gurii.

Adriana Moscicki

Sibiu văzut dinspre vest – Fogarasy Nagy Miklos (1865)

1

În așteptarea primăverii… „Salutări din Viile Sibiului“ – Carte Poștală necirculată

1

Femei din toată lumea, La Multi Ani!

Aş putea să va povestesc Istoria acestei zile începînd cu demonstraţiile din New York (1909), Danemarca, Germania, Austria (1911), Londra (1914) şi încheind cu St.Petersburg (1917)… Ziua Femeii nu a fost o „invenţie“ bolșevică, Comunistă. Dar a devenit o zi Internaţională și datorită femeilor din Rusia! Este o diferenţa de nuanţă!
Femeile luptau pentru dreptul de vot şi drepturi egale (civice) cu bărbaţii. Abia din 1965 devine zi nelucrătoare şi Sărbătoare Internaţională a femeii!
În alte locuri în lume există Ziua mamei, Ziua tatălui şi Ziua familiei. Pentru noi însă, 8 Martie devenise Ziua Mamei.
Încă din grădiniţă învăţam să lipim frumos fotografia noastră într-un carneţel pe care desenam aşa cum ne pricepeam. Apoi am învăţat să facem semne de carte ajurate în roşu şi brodate, scriam compuneri în care, fiecare din noi povestea despre „fiinta cea mai dragă, cea mai frumoasă şi cea mai bună“!
Mă gîndesc că era un lucru bun, doar cu toţii, cu greu ne exprimam sentimentele în cuvinte şi, chiar dacă folosirea unui clişeu era comună în zilele acelea, cu toţii ştim cum mamele noastre se emoţionau şi scăpau o lacrimă. Era apoi forfota aceea în căutare de ghiocei, frezii, lăcrimioare sau garoafe (pentru cei mai nobili). Vă amintiţi floraria de lîngă Pacea? De 8 Martie gemea de coşuri şi aranjamente! La Cadouri stăteau deja ambalate bunătate de bibelouri în formă de flori şi fluturi, coşuleţe impletitte, marchize cu pantofi uşori, balerine cu preţ mare şi mai modeşti iepuraşi, măgăruşi, boboci de raţă sau te miri ce…
De ce Ziua Mamei se lega neapărat de un obiect casnic? Dar poate aşa am învăţat atunci să dăruim?
Am învăţat să scriem cuvinte pe care le simţeam, am învăţat să dăruim şi să respectăm… şi eu zic, a fost un lucru bun.
Astăzi este 8 martie!
Sînt departe, dar am să-i cînt mamei prin telefon, ca în fiecare an „mulţi ani trăiască“ şi ea o să plîngă… şi eu o să mă bucur că (încă) sînt copilul cuiva!
Şi vouă femei, pe unde veţi fi în lume, va doresc să fiţi cele mai frumoase şi iubite şi puternice!
La Mulţi Ani de ziua Femeii / Mamei!

Adriana Moscicki

Carte Poștală circulată 1903

1

„Pasărea măiastră“ – un cadou pentru toate femeile lumii! – Adriana Moscicki

Carte Poștală circulată 1918 – Ferdinand Pamberger pinx. „Der Wundervogel“

1

„Pâine și vin“ Theodor Glatz & Carl Koller – „Perechi în costume populare săseşti“ Theodor Glatz

1

„Joc in Oglindă“ (autoportrete) – Fotograful Theodor (Tivadar) Glatz s-a născut în 10 decembrie 1818 la Viena și a decedat în 3 aprilie 1871 la Sibiu

1

Sibiul Idilic

„Sibiu privit dinspre Str.Turnisor“ // Hermannstadt von der Neppendorfer Strasse“ – Fotografie de Theodor Glatz ca.1857. Poziția fotografului: Str. Reconstrucției colț cu Str. T.Vladimirescu. În această fotografie se vede Turnul Croitorilor de la Poarta Turnului, demolat 1858.

Adriana Moscicki

Sursă foto: Gerog Schoenpflug von Gambsenberg

1

Oamenii Cetăţii – Fotograful Theodor Glatz (1818-1871)

Prin anii ’70 a sosit în Burgul nostru Expoziţia Americană de fotografie! Tot Burgul a vuit! Am văzut-o, am adunat toate pliantele posibile, le-am tocit privindu-le şi visînd. Erau ferigi ce-şi deschideau misterios petalele ca nişte arătări extraterestre cu capete învîrtite melc, păduri de trifoi şi muşchi pufoşi, picături de apă ce în cădere arătau precum o coroana lichidă. Expoziţia a fost un mare succes. Pe vremea aceea nu ştiam însă că Burgul nostru este un oraş cu tradiţie fotografică! Nu ştiam că au funcţionat 37 de ateliere fotografice, toate cu proprietari germani, toate între ~1850 şi ~1950. Nu auzisem numele Glatz, Asboth, Fischer! Dar acum, toate aceste nume îmi sînt cunoscute şi ele trebuie spuse mai departe: acesta este un lanţ de tradiţie fotografică, de artă!

În 1839, în Franţa, un anumit Louis Daguerre, pictor, îşi prezintă invenţia: aparatul care păstrează imagini… parintele aparatului de fotografiat. Foaia Transilvană Săptămînală publică în paginile ei informaţii despre acest procedeu.

Sibiul este oraş cu populaţie cosmopolită. Cetațean al orașului, profesor de desen, interesat de noul procedeu de fixare a imaginii pe hîrtie fotografică, Theodor Glatz devine unul dintre primii mari fotografi ai Sibiului si ai României. Glatz deschide în Piaţa Mică propriul atelier de fotografie, unde experimenteza şi creează folosindu-şi măiestria de pictor şi imaginaţia de artist. Glatz meştereşte decoruri, fundaluri pictate pe pînze, adaugă elemente naturale, trunchiuri de copaci, iarbă, fîn, obiecte. În studioul lui se perindă burghezi, ţărani, ţigani. Încearcă (şi reuşeşte zic eu) să ne transmită poveşti în lumina şi umbră, se joacă şi se transformă el însuşi în personaj. Fotografiile lui sînt opere de artă, participa la expoziţii internaţionale şi cîştigă medalii: Medalia de Aur la Salonul Internaţional din 1867 la Paris, distincţii în Hamburg (1868) şi Viena. Asociat cu Carl Koller din Bistriţa, Glatz va publica un Album de 200 de fotografii etnografice, documente nepreţuite în ziua de azi!

Dacă Böbel şi-a folosit talentul pictînd pentru postaritate turnurile şi porţile Sibiului, Glatz a mers pe acelaşi drum dar ne-a lăsat şi imaginea oamenilor, un mosaic al societatii in culorile pitoreşti ale epocii. Glatz a pictat în lumină caractere, a re-creat atmosfera satului Transilvănean, o imagine puţin idilică dar de nepreţuit document pentru posteritate!

Adriana Moscicki

Biserica evanghelică din Dârlos // Durles // Darlac (Portalul de vest) – ca. 1865

1

Şi a fost Mărţişor!

Miţişori, toporaşi, ghiocei, zambile, lăcrimioare şi ghiocei stăteau buchete, buchete rînduite în coşul de nuiele al ţigăncilor. Ca nişte prunci legaţi în feşe, aşa stăteau , cu codiţele înfăşurate în aţă albă de papiotă.
De 1 Martie femeile treceau ocoşe, cu pieptul împodobit de Mărţişoare. Cele mai curtate îşi purtau darurile ca pe nişte trofee dobîndite în luptă.
Flori şi amulete în alb şi roşu înveseleau ziua aceasta de început de Primăvară.
Şi o mai fac şi azi.

Să aveţi o Primăvară frumoasă, plină de flori!

Adriana Moscicki

(foto-Amintiri din vechiul Regat)

1

Bubalus bubalus: bivol, ghivol, drigan

pînă nu demult, turmele lor treceau ca umbre întunecate pe albastrul caselor, legănîndu-şi trupul greu dar puternic. Pînă nu demult, în zilele însorite, se lăfăiau la marginea rîului, în nămol şi nemişcare şi de priveai din depărtare păreau stînci neclintite!

Adriana Moscicki

Târg de bivolițe în Sibiu // Büffelmarkt in Hermannstadt // Bivály vásár – Carte Poștală 1917 (Foto Emil Fischer)

1

Iată trăsura noastră prin Călătoria în timp se opreşte o clipă în staţia 500 (de like-uri!)
Caii noştri pe loc tropotesc şi în mulţumire înclină capul!

Va mulţumim tuturor pentru încrederea şi interesul arătat!
Va mulţumim tuturor Sibienilor şi celor îndrăgostiţi de Sibiu!
Va mulţumim tuturor celor ce ne citiţi, ne urmăriţi şi va opriţi o clipă în timp şi în povestea noastră!

În staţia 5oo va rugăm să poftiţi în trăsura doamna Krisztina Krisz ! Caii pregătiţi, înapoi în timp pornim!

va mulţumim! // Dankeschön! // Köszönöm szépen!

Adriana Moscicki

1

din sertarele bunicii…

În mijlocul zilei, soarele în mijlocul cerului, în creştetul capului dogoreşte! Omu dezleagă ghivolii, îşi şterge fruntea asudată, împrăştie fîn proaspăt şi se aşează la masă. Pîinea înfăşurată în ştergar, cuţitu, slană, brînză şi ceapă. Doamne ajută, zice omu şi face cruce pe crusta pîinii cu cuţitu. Apoi sprijină bucata pe piept şi taie o felie rotundă ca o lună. De cîte ori nu am repetat cu toţii aceleaşi gesturi? De cîte ori nu ne-am privit bunicii, părinţii făcînd acelaşi gest? Cu cîtă pioşenie dar în acelaşi timp mulţumire şi hotărîre omul a cuprins pîinea în braţe şi a feliat-o. Apoi brînza ori slana tăiată, culcată pe lama cuţitului şi dusă la gură, degetul mare ţine preţioasă îmbucătura, degetul arătător cuţitul. Omu mestecă bine îmbucătura, parcă visează sau poate dus pe gînduri priveşte în gol. Dealurile golaşe, brazda întoarsă se zbureste în coama dealului.

Om şi animal împart aerul frăţeşte şi, fără cuvinte, îşi mulţumesc pentru hrana cea de toate zilele.

O fotografie cît o viaţă. Pe dosul ei scrie doar „Fodor“. Poate o fi fost vreun atelier, vreun fotograf, poate chiar omu cu căciulă ce împarte miezul zilei cu ghivolii sus în deal? Bunica a lipit o bucată de ziar din 1929, aşa, să stea fotografia ţapănă şi să nu treacă lumina! Nu voi ştii să vă spun cine a surpins omu acesta în mijlocul zilei! În Sibiu erau zeci de ateliere de fotografi! Marea invenţie a lui Daguerre a făcut furori în oraş, în ţară, în lume şi s-a răspîndit ca praful de făină în aer! Poate nici nu are importanţă, poate povestea ce a ajuns pînă la noi este esenţa. Bunica a păstrat poza asta şi nepotul o priveşte acum. Povestea de pe hîrtie e neschimbată. Doar oamenii s-au dus, doar ghivolii au murit, doar dealul a înverzit, îngălbenit, nins, înverzit.
Aşa trecerea timpului în noi. Omul şi animalul de povara şi muncă în mijlocul zilei, soarele în mijlocul cerului. Omu taie pâinea rotund ca o felie de lună.

Adriana Moscicki

fotografie personală din colecția Kobori Johann Sibiu, mulțumim domnului Kobori

1

Dacă vrei să cunoști un popor, vizitează-i piața!
Piața este locul care vorbește despre oameni și obiceiuri, despre viață.

Minunatul spectacol al pieței este sărbătoare pentru ochi, încântare pentru nară, bucurie pe limbă! Copil fiind, mă plictiseau turele ce se dădeau in piaţă in căutarea roșiilor perfecte, a cepelor fragede și nepișcăcioase, a castraveților cornișon mici (și nu răscopți cu semințe mari!), a cartofilor nobili, a salatei, a ardeilor, vinetelor, cepei, usturoiului, a brînzei şi, in final, a florilor!

Mesele gemeau invadate de culori, vînzătorii chemau muşterii strigîndu-și prețurile, lumea se învîrtea ca într-un joc mecanic cu păpuşi. Oamenii pieței iți vorbeau despre o ţară întreagă, despre meserii, despre caractere: oltenii vindeau roșii, ardei, gogoșari, vinete și fructe. Ardelenii vindeau cartofi, ceapă și castraveți. Moldovenii vindeau varză. Țiganii vindeau ciuperci, fructe de pădure și urzici, linguri de lemn, tocătoare, făcăleţe şi blide cioplite. Săsoicile vindeau rabarbură, agrise, rozinchine, finchen, ceapă verde (rosie!), varză creată, hamei, frunze de tot felul și flori de gradină. Unguroaicele vindeau ceapă, ardei şi paprica. Mărginenii vindeau brînză și (ascunși bine în desagii țesuți) miei si iezi.
N-am auzit să moară oameni de foame. Piața gemea. Vara mîncam fructele direct de pe tarabă: cireșele pietroase, căpşuni, mere verzi, caise și piersici, struguri.
Închid ochii și amintirea lor îmi umple gura de apă! Totul era plin de gust si aromă. În piața nu visam niciodata la banane, portocale, ananas sau mai stiu eu ce alte fructe exotice. Visul asta se năstea doar pe centru! Rodul pământului, din mîna muncită a țaranului era doar acolo: la piață! Piaţa era colorată, diversă, sănătoasă şi aşa erau şi oamenii pe vremea aceea.

Exista un chiosc cu langoși care-ți gîdila nările, un restaurant ce ridica fumul grătarului şi miros de mici. Lumea mînca în picioare și bea bere. Toamna, de Ziua recoltei, toată piața era o paradă de fructe și legume dichisite in lăzi, se deschideau pastramării şi se bea must proaspăt. Toată hărmălaia aceea veselă mi-a rămas plăcut în ureche, așa o amintire îndepărtată.

Iarna, piața era un pic dezolantă, mohorîtă. Doar vînzători de usturoi, ceapă, morcovi, mere, cartofi, varză si paprica. Dar era cit se poate de normal! Anotimpurile iși urmau cursul și toată aroma și culoarea verii era deja închisă etanș în borcanele din pivniță: zacuscă, dulcețuri și compoturi, gemuri, murături, și vin ce clocotea în butoaie. Dar odată cu primvăra, tarabele explodau în verde crud și roșu, căci asta este culoarea vieții. Și soarele strălucea.
Cine a mușcat o dată dintr-o roșie românească, nu i-a uitat niciodată gustul!

Adriana Moscicki

1

Din plimbare acum, cu un tramvai, în Piaţă Cibin am sosit,… de viaţă şi forfotă, în curînd, Piaţa va fi plină şi toată în culori!

Adriana Moscicki

Carte Poștală tipărită la „Combinatul Poligrafic CASA SCÂNTEII (detaliu)

1

şi cînd în primăvară livezile toate în floare,
turme de oi suie la munte, agale.
zăpezile stau munţilor doar pe frunte.
Mierlele cîntă a bucurie,
Burgul în zare deschide ochi spre soare!

Adriana Moscicki

Privire dinspre nord/vest – J.J.Kirchner 1881

1