din amintirile noastre îndepărtate, pentru că azi se aşteaptă stropitorii !

„Parfumul maşinuţă“, nu cred să fi avut vreun nume, toată lumea îi spunea aşa. Era un parfum ieftin, de vreun 1.50 lei, la fel era şi mirosul, dar popular la stropitul fetelor în a doua zi de Paşti.

La sfîrşitul zilei, fata lăsa în urmă o dîră grea de arome amestecate. Dar pentru ficiori sfîrşitul zilei era mai greu de suportat, giftuiţi fiind cu ouă, prăjituri şi „cocteil“ de băuturi!

Adriana Moscicki

1

Călătorie în timp // Zeitreise // Időutazás vă urează tuturor Sărbători Pascale luminoase! Să semănaţi iubire şi iubire să culegeţi! Sărbători fericite!

Adriana Moscicki

sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

o clipă de iubire şi adevăr

În inima vechii cetăţi a Ierusalimului se ridică o biserică minusculă ce adăposteşte Sfîntul Mormînt. La un capăt, o chilie mică şi întunecoasă e stăpînită de copţi cu piele măslinie şi creştetul acoperit de glugă coturoasa. Întunericul e tăiat fîşii luminoase de lumînările pelerinilor. La celălalt capăt, umbrită de candele grele, se găseşte intrarea în Sfîntul Mormînt stăpînit de biserica ortodoxă. Pelerini smeriţi, cu aparate moderne de filmat şi fotografiat, pătrund în inima bisericii cu speranţă şi emoţie. Piatra albă e tocită de atingeri. Oamenii o cuprind cu mîinile, trupul, cu fotografiile celor dragi, batiste, eşarfe, lumînări… unii plîng, alţii fac mătănii dar toţi se opresc într-o clipă triumfală sub candelele din prag pentru o fotografie victorioasă. Amintire de la Mormîntul sfînt.

Se spune că, în Noaptea de Înviere, misterioasă lumină coboară din înaltul cerului şi cuprinde cetatea într-o clipă, lumînare de la lumînare – vîlvătaie. Din întuneric în lumină, din moarte în viaţă.
Înmulţită lumina pînă în zorile dimineţii de primăvară, se poartă în inimă pe sub cupolele cerului şi în catedrala trupului, în altarul palmelor, în icoana ochilor. Misterul ei este viaţă şi iubire. Şi poate, măcar pentru o clipă, curăţenia gîndului ne cuprinde pe noi păcătosii, o clipă de iubire şi adevăr.

Sărbători luminate!

Adriana Moscicki

Pictura de Octavian Smigelschi (1866-1912)

1

Cîtă forfotă trebuie să fi fost pe vremuri aici în Piaţă!

Frumos rînduite pe toată latura, birjele aşteptau clienţii chiar aici în faţa papetăriei Karl Graef! Pe vrema aceea, librăriile – papetării erau comune şi populare în peisajul urbei, căci oamenii obişnuiau să comunice mult în scris. Mă gîndesc, poate chiar domnişoară Grete (personaj drag nouă!) era clientă obişnuită a magazinului. Cine ştie? Cert este că, ilustratia aceasta, exploatată pînă la ultimul spaţiu gol de scris, a fost cumpărată din papetăria Graef, în Piaţa Mare!

Adriana Moscicki

Sibiu – Piața Mare la sfîrșitul sec al XIX-lea. – În partea de jos a ilustraţiei librăria Karl Graef din Piața Mare nr.12 – Carte Poștală circulată 1902 (sursa foto:www.ebay.ch/…/Litho-Sibiu-Hermannstadt)

1

„Salutări respectuoase din vechiul oraş Sibiu“

Oraş cu turnuri şi porţi prin care se scurgeau, în du-te vino, căruţe şi negustori, cai încărcaţi cu desagi. Tot acolo fustele foşneau şi botine tropoteau spre întinderile verzi aflate la porţi. Şi fiecare turn era oprelişte în caz de război, căci fiecare breaslă avea turn şi arme de apărare spre care mergeau în fuga mare. Va prezentăm trei ferestre spre Cetatea de altă dată, trei locuri ce amintesc strălucirea de odinioară.

Prima fereastră încadrează una dintre cele mai frumoase porţi ale oraşului, Poarta Cisnadiei, văzută din interiorul cetăţii. Turnul şi poarta, construite în jurul anului 1350, făceau parte din a treia centură de apărare şi au fost apărate de breasla măcelarilor. Au fost demolate 1839. A două fereastră înfăţişează Poarta Elisabeta şi turnul cel mare, exterior. Existau două turnuri, unul mic integrat în zidul de apărare al incintei a patra, demolat 1845 (după Böbel 1853) şi unul mai mare, extra muros, demolat 1865. Această intrare în cetate a fost apărată de meseriaşii breslei cojocarilor. În a treia fereastră se vede cel mai impozant Turn de Poartă al oraşului Sibiu, Turnul de la poarta Ocnei construit la mijlocul sec. al XV-lea. A fost apărat de breasla cizmarilor. La 1830 a fost demolată poartă exterioară, iar în 1857 turnul propriu-zis.

Adriana Moscicki

Carte Poştală circulată 1899 – editura G.A. Seraphin, tipografia Josef Drotleff. Ilustraţiile cu cele trei Turnuri de Poartă sînt reproduceri după renumitele tablouri pictate de Johann Böbel

1

Osana Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Matei 21:9)

Aşa intra Fiul Domnului în Cetatea Ierusalimului şi mulţimea purta ramuri şi flori. Azi, ortodocşii serbează Floriile cu ramuri de salcie sfinţite în biserică. Ele vor sta apoi cuminţi, cunună icoanei sau sfeşnicului cu ulei. Multe poveşti şi legende s-au rostogolit în lume încercînd să explice obiceie şi mistere din vremi depărtate. Iată povestea salciei, maestra de ceremonii de azi: Legenda spune că, în vreme ce Iisus era răstignit pe cruce, Maica Domnului, plîngînd, şi-a pus opinci de fier, a luat un toiag de oţel şi a plecat să-şi găsească fiul. Pe drum, a ajuns la o apă şi a rugat o salcie să-i fie punte. Drept mulţumire pentru ajutor, Maica Domnului a binecuvîntat-o să nu poată fi făcută cărbuni şi să fie dusă la biserica în fiecare an de Florii.
De aceea, azi, oamenii duc la biserică flori şi ramuri de salcie, pentru a fi sfinţite. Cu ramurile de salcie, simbol al primăverii şi al fertilităţii, se ating vitele şi copiii mici, să crească şi să înflorească. Sărbători fericite şi La Mulţi Ani tuturor celor ce poartă nume de flori!

Adriana Moscicki

fotografie: icoană din colecţia preotului Costel Burlacu

1

„Salutări respectuoase din vechiul oraș Sibiu“

Trei ferestre spre Cetatea de altădată, trei locuri ce amintesc strălucirea de odinioară.

Prima fereastră încadrează una dintre cele mai frumoase curți din Cetate: curtea interioară de la Primăria veche Casa Altemberger transformată astăzi în muzeu. A doua se deschide ca terasă spre oraşul de jos, în umbra zidului de la Casa Altemberger, spre Pasajul Pempflinger. Azi, deasupra zidului, se află frumoasa terasă a restaurantului Cafe Wien, loc de tihnă cu iz romantic. În a treia fereastră, un alt supraviețuitor al istoriei, Turnul Pielarilor. Parte din a 4 a centură de fortificaţie, victima a trei incendii, dărîmat şi refăcut de-a lungul istoriei, este unul din puținele turnuri ce au supravieţuit din şirul măreţ ce se înălţa de-a lungul zidurilor. Conform tradiţiei, poartă numele breslei care-l avea în grijă în caz de atac, dar şi numele străzii pe care se afla, Mariengasse. I se mai spune şi „Turnul cu pulbere“, indicînd asfel destinaţia lui. Strălucirea de altădată e ştirbită însă de umbra caselor, de gunoaiele ce se adună în jurul şi chiar de locul dosnic care l-a salvat!

Adriana Moscicki

Carte Poștală necirculată – editura G.A. Seraphin, tipografia Josef Drotleff. – Vechea Primărie și Turnul Pielarilor (Ledererturm / Marienturm)

1

Meserii dispărute – Paznicul de noapte

La ora 10 seara, Paznicul de noapte îşi începea rondul, înarmat cu suliţa şi lampa de ulei. Tuu… Tuuu… Tuuuu sufla cornul Paznicului trecerea zilei şi invitaţia la somn. Suliţa lovea uşor şi sacadat pietrele drumului. Cîte un maidanez îl urma credincios pe străzi, straşnică pază Păzitorului!
La ora 3 dimineaţa răsuna deşteptarea pentru meseriaşii care începeau ziua devreme prin cuvintele:

„Domnilor şi doamnelor ia ascultaţi, acuşi ora trei clopotul a sunat, întunericul nopţii, ziua a alungat!
creştini, vioi şi treji să staţi, numele Domnului să lăudaţi!“

La sfîrşitul sec. al XVIII-lea, Magistratul oraşului interzice folosirea cornului la strigarea orelor de noapte, acesta fiind înlocuit cu un clichet din lemn. Paznicul învîrtea clichetul pe străzile Cetăţii şi striga orele. Paznicii uituci sau cei rău-voitori, erau îndată pedepsiţi ori concediaţi dacă săreau anunţarea orelor, mai ales a celor de noapte! Paznicii de noapte erau recrutaţi din ceata micilor meşteşugari săraci, nevoiţi să cîştige cîţiva creiţari suplimentari pentru a supravieţui. Nu aveau uniforme speciale prin care s-ar fi putut recunoaşte, aşa că, fiecare se îmbrăca cum apuca şi, nu de puţine ori, deveneau ţintă de batjocură a tîrgoveţilor nocturni.

Într-un protocol al Magistratului Sibian din 1874 putem citi: „Din cei 29 de paznici de noapte ai oraşului Sibiu, cel puţin 20 sunt indivizi prăpădiţi, al căror loc este mai degrabă într-un azil de bătrîni.“ – Poate arăta ca un clown obosit, scîrţîind din clichetul de lemn şi bătînd Cetatea noaptea întreagă la pas om şi cîine, dar sigur, o asemenea întîlnire nocturnă dădea fiori petrecăreţului întîrziat! Rolul paznicului nu era numai de strigare a stingerii şi desteptării, el trebuia să fie vigilent, să anunţe izbucnirea unui incendiu, să ajute poliţia în „depistarea“ elementelor dubioase, a hoţilor. O mărturie plină de auto-ironie a şefului poliţiei Sibiene de la 1870 sună cam aşa: nu e vina poliţiei şi nici a paznicilor de noapte că se fură aşa de puţin în oraş, ci mai degrabă faptului că, în Sibiu sînt puţini hoţi!

Iată una din instrucţiunile pentru comportamentul paznicilor de noapte: O persoană beată, neputincioasă de a merge singură acasă, indiferent dacă este culcată sau şede pe pămînt, trebuie ridicată şi ajutată, bineînţeles, dacă îşi mai aminteşte unde locuieşte! Paznicul are îndatorirea să însoţească această persoană, dacă este de rang social ridicat! Persoanele de rang inferior sînt trimise acasă neînsoţite iar, cei care nu-şi amintesc unde locuiesc, trebuie duşi la primărie!

Adriana Moscicki

Paznicul de noapte // Nachtwächter // Éjjeliőr (sursă ilustrații „Alt-Hermannstadt)

1

Meserii dispărute – Lampagiul

În anul 1770 magistratul oraşului Sibiu hotăreşte ca toată lumea, ce iasă seara după ora de stingere pe stradă, trebuie să poarte un lampion pentru a-şi ilumina drumul, iar cei care îndrăznesc să iese fără lampion să fie arestaţi şi duşi la casa de pază!
În 1771, trecerea pe sub Podul Mincinoşilor este luminată de trei lanterne şi păzită de două santinele! Tot în acest an, incendiile pe timp de noapte se semnalizau, din turnul bisericii Evanghelice, cu o lanternă roşie. Un actor vienez, aflat în turneu la Sibiu la teatrul lui Hochmeister, îşi aduce aminte cu amuzament de momentul în care, după spectacol, doamnele elegante în satin negru şi dantelă, erau aşteptate la ieşire de servitoare ţinînd un lampion mare în mînă şi strigînd, cît le ţinea gura, numele stăpînelor pentru a le acompania, luminîndu-le drumul spre casă.

Cu ocazia vizitei Împăratului Franz I şi a Împărătesei Carolina Augusta (1817), străzile Sibiului au fost luminate pentru prima dată cu felinare. Timp de două săptămîni, Cetatea a fost învăluită în lumină! După plecarea lor, magistratul a hotărît să renunţe la această „iluminaţie artificială“ pe motiv că: „cetăţenii binecrescuţi oricum nu umblă noaptea pe stradă, iar pentru elemente necivilizate, nu doreşte să cheltuie bani pentru luminarea drumurilor“. Totuşi, unele vecinătăţi continuă să o facă şi, în 1820, cîţiva cetăţeni Sibieni au hotărît să amplaseze laterne în străzile lor. În 1835 se folosesc lămpi cu ulei pentru iluminarea oraşului. Extinderea iluminatului stradal dă naştere unei noi ocupaţii: cea de lampagiu. Responsabili cu aprinderea şi stingerea felinarelor, muncitorii din noua tagmă a lampagiilor puteau fi văzuţi seară de seară şi în fiecare dimineaţă, cărînd coşuri şi cărucioare cu lămpi şi ducînd scări pe umăr.

La 1837, Oraşul preia de la vecinătăţi iluminatul străzilor. În 1851, Guvernatorul ordonă Magistraturii, ca străzile să fie luminate în fiecare noapte, indiferent de prezenţa ori absenţa lunii pe cer. Timp de 40 de ani, lampagii s-au ocupat de luminatul străzilor în Cetate. Ei vor dispare însă, treptat, treptat, odată cu introducerea iluminatului electric.
Deşi au existat spirite inovatoare şi deschise printre locuitorii Cetăţii, iluminatul electric a fost privit cu suspiciune la început. Unul dintre argumentele opozanţilor iluminării electrice era „orbirea“ bietului trecător, care, ieşind din perimetrul fascicolului luminos, n-ar mai fi în stare să-şi măsoare paşii şi să aprecieze corect drumul!

Adriana Moscicki

Lampagiu // Laternenanzünder // Lámpagyújtogató (sursă ilustrații „Alt-Hermannstadt)

1

Parcul Elisabeta

Greu de recunoscut, în puzzelul oraşului de azi, imaginea aceasta. Acum un secol, verdele părea o prelungire firească a Parcului Sub Arini, clădirile în linii drepte şi viguroase impuneau respect. O mică aglomeraţie vegetală supusă rigorilor estetice umbreşte fostul Palat de Justiţie şi adăposteşte, în umbra clorofilei, mici stoluri de păsări cîntătoare ce gîdilă plăcut urechile funcţionarilor şi trecătorilor!
Sîntem în Parcul Elisabeta, oază minusculă în faţa sobrietăţii Palatului de Justiţie, înfiinţat la sfîrşitul sec XIX şi dăruit cu numele Reginei Austriei şi Ungariei. În vecinătatea parcului se ridica, demnă ca un templu roman, Casa Societăţii. Pe la 1903 se mai aflau acolo două vaze masive de piatră, aduse din fosta reşedinţa de vară a Baronului Bruckental. După amenajarea parcului Elisabeta, vazele sînt găzduite în trupul lui verde, pentru o vreme. Pînă în 1904 bulevardul acesta larg şi luminos era străbătut doar de căruţe, poștalioane şi diligenţe. Abia după 1905, liniile de fier ale tramvaiului îi voi tăia trupul şi vor duce în iuţeală vagoane de călători spre Sub Arini. Atîta linişte aici şi o ordine desăvîrşită. Străjuit cu un gard perfect rînduit în lemn, parcul şi trotuarul se bucurau seară de seară de lumina felinarului. Din cuşca lor de sticlă răzbăteau fascicolele de lumină ce învăluiau strada şi trecătorii ei întîrziaţi.

Adriana Moscicki

„Salutări din Sibiu“ – Parcul Elizabeta din fața fostului Palat de Finanțe al autorităților Austro-Ungare. – Carte Poștală circulată 1907 – adresată doamnei Adele von Stör, soția căpitanului von Stör / Kaposvar

1

Trei fire de apă

Din Cindrel coborîte, apele de munte se adună într-un iaz între Răşinari şi Dumbravă: iazul Seviș. Un fir de apă rebel se încăpăţînează să meargă mai departe pînă în Cetatea Sibiului desfăcîndu-se în lacuri şi din nou adunîndu-şi poalele lichide într-o vale umbrită de verde. Şi eu şi tu am alergat de-a lungul ei, demult cînd iarbă era înalta cît creştetul nostru.
Pîrîul Seviș curgea din Răşinari spre Cetate, lăbărţîndu-se într-o salbă de lacuri între Muzeul satului şi Valea Aurie. Dar nu se opreşte aici ci, lăsînd în urmă Valea Aurie, îşi vede de drum mai departe prin parcul Sub Arini, pe lîngă Biserica din Groapă, traversează Hallerwiese în zona str. Gimnasticii, Izvorului şi str. Fabricii, ajungînd pînă în Lazaret unde se aruncă în Cibin. Pentru că avea apă bună de băut, i s-a spus „Trinkbach“.
Pe vremuri, în preajma lacului Dumbrava, s-au amenajat canale prin care apa a fost condusă paralel cu pîrîul Seviș, prin Valea Aurie.
Un canal a alimentat Moara Schreyer şi de acolo se scurgea mai departe în Parcul Sub Arini paralel cu Bulevardul Victoriei / „Schewisgasse“ (numele vechi, chiar numele pîrîului), pe lîngă Fabrica de zahăr, Facultatea de Psihologie şi mai departe pînă în faţă Hotelului Bulevard. Acolo s-a strecurat pe sub promenada „Bretter“ (Brett – scîndură), loc unde cursul lui a fost modificat şi ramificat: un braţ spre Baia Populară şi spre moară de sub Bastionul Soldisch şi altul care intră în Cetate pe lîngă Poarta Cisnadiei ramificindu-se prin străzile Cetăţii şi premenindu-le. Celălalt canal, deşi a curs tot parelel cu pîrîul Seviș, trecea prin Parcul Sub Arini, pe lîngă Bolta Rece, pe strada Școala de Înot şi Radu Stanca. Apele lui au dat gustul berii lui Habermann şi Thomas Binder. De la fabrica de bere curgea mai departe spre Spitalul Municipal unde se unea cu pîrîul Seviș în zona străzilor Lucian Blaga / str. Izvorului (Kaltbrunnengasse). Ajuns în strada Fabricii, apa lui curată dă (din nou) gust altei beri: Trei Stejari şi Hager’s Bräu.
Ca un misionar venit de departe cu învăţătură şi hrană, Sevișul, din trupul lui lichid, potoleşte setea, alungă oboseală şi dogoarea, curăţă trupul omului şi al Cetăţii.
Trei fire de apă au spălat faţă Oraşului, au primenit aerul, au adăpat oameni şi animale, au învîrtit roţile morilor şi s-a făcut pâine. Trei fire de apă care au dat viaţă celor ce au fost şi celor ce mai sînt şi nouă, copii ai Burgului!

Adriana Moscicki

Stradă Seviș // Schewisgasse // Schewis-utca (Calea Victoriei) – Carte Poştală circulată 1908 – În stîngă fotografiei, se vede parcul Elizabeta din fața fostului Palat de Finanțe al autorităților Austro-Ungare şi una din vazele de piatră din grădina Baronului Brukenthal. În zona parcului se afla pe vremuri (sec.18/19) un iaz al canalului Seviș.

P.S. A nu se confundă râul Seviș cu pârîul (iazul/canalul) Seviș! Râul Seviș curge în valea Sevișului, între Sibiu şi Cisnădioara/Cisnădie şi se revarsă în Cibin la Șelimbăr (unde poartă şi numele de Sebeş). Pârîul (iazul/canalul) Seviș curge din iazul de la Rășinari prin Pădurea Dumbravă, Valea Aurie, Sub Arini, oraşul Sibiu şi se revarsă în Cibin în zona cartierului Lazaret. Aval de barajul / digul / viaductul, graniţa între Valea Aurie şi Sub Arini, pârîul este cunoscut şi sub numele de „Zigeunerbach“ (Pârîul Ţiganilor) şi „Trinkbach“ (Pârîul cu apă de băut) iar cele două canale, care curgeau paralel cu el, astăzi dispărute, se numeau:
„Großer Schewisbachl“ (Marele pârăiaş Seviș) dar şi „Obere Schewiskanal“ (Canalul superior al Sevișului)… şi curgea paralel cu B-dul Victoriei
„Kleiner Schewisbachl“ (micul pârăiaş Seviș) dar şi „Untere Schewiskanal“ (Canalul inferior al Sevișului)… şi curgea în zona str. Şcoala de Înot. (sursa: O.Czekelius / E.Sigerus)

1

pentru ca azi este Ziua Internaţională a Rromilor

… mînca-ţi-aş ochii tăi!

Ştiu că o să zîmbiţi, ştiu ce o să gîndiţi. Şi eu am văzut cetele adunate pe sub poduri şi prin oraşe la cerşit şi mie mi-a fost teamă ca imaginea mea să nu fie asociată cu a lor. În Barcelona un localnic îşi spunea cu mîndrie „gitanes“ şi bătea pămîntul uscat cu tocul pantofilor, siluetă neagră pe un cer spălăcit şi numai ritmul palmelor sale, pocnitul degetelor număra timpul. Şi-mi amintesc un ţambal vesel sunînd jazz şi Bach la un colţ de stradă. Lăutarii de ieri în costum şi ţinînd o vioara prin crîşmele sordide, i-am uitat? Imaginea noastră despre Ţigan este pe de o parte idilică – alimentată de filme, pe de altă parte deformată – ca şi cum doar noi am avea dreptul să ne aruncăm straiele bătrîne, catrinţele şi basmalele. Adevărul este undeva la mijloc, mereu…

Ţiganii adevăraţi sînt mîndri, merg cu fruntea spre cer şi soarele le străluceşte pe un dinte de aur ca pe colţul unui animal sălbatic. Ochii de ţigan sînt fulgere ce despică un cer de vară. Cum merge ţiganul cu palma ascunsă în şerpar şi buza strînsă pe o pipă. Ţiganca îl urmează şuşotind în spate, floare pe apă fustele saltă şi salba îi joacă. Ţiganii din copilăria mea îşi aşezau tabăra la malul Cibinului pe sub sălcii. Caii fornăiau în iarba proaspătă, puradeii umblau goi şi fericiţi. Erau ţigani cositori, lingurari, meşteri la împletituri şi făurit măturoaie, meşteri în aur şi aramă bătută cu ciocanul. Umblau cu alambice şi cazane şi oale emailate înflorate, cu desăgile în spinare. Desagii ţiganilor erau spaima copiilor: vine ţiganul şi te bagă în sac!

„Hai să-ţi dau oale doamnaaa!… îmi ţiuie şi acum în ureche vocea puternică şi stridentă a unei ţigănci: Hai să-ţi zic în ghioc domnişoară, mînca-ţi-aş ochii tăi!“

De la porţile Cetăţii au urcat încet, încet şi s-au aşezat Şatra pînă prin Turnişor. Umblau zvonuri despre case învelite în covoare persane şi moi, bijuterii strălucitoare, culmi de fuste întinse în soare colorînd cerul în apus.
Pe vremuri le spuneam doar ţigani şi le-am ignorat istoria şi tradiţia. Dar rromii au o istorie şi au tradiţie, au vîrfuri şi au uscături. În sîngele lor curge muzica, în inima lor bate un singur dor: de libertate!

Adriana Moscicki

Tînăr țigan cu pipă – Kamilla Asboth / fotografie format carte-de-visite (sursa foto: Adrian-Silvan Ionescu)

1

vedere de sus

În 1773, în faţa Porţii Cisnadiei se vînd primele parcele de teren pentru construirea unu nou cartier Josefstadt/Cartierul Josefin. Străzile se deschid largi, străjuite de case impunătoare, dichisite ici colo cu turnuri şi voalete în dantelă de lemn. Calea Sevisului // Schewisgasse este artera principală. La 1875 era încă străbătută de apă. Apoi pîrîul acoperit şi uitat. O vreme i-a păstrat amintirea în nume.

De-a lungul anilor îşi schimbă înfăţişarea şi numele: 1919 Carmen-Sylvagasse, 1947 Bulevardul Carmen-Sylva, după 1947 Bulevardul A. J. Vâșinski iar din 1970 Bulevardul Victoriei.

Adriana Moscicki

multumim cititorului Adi M. pentru fotografie!

1

O imagine cît o mie de cuvinte!

În Cetatea Sibiului limbile nu s-au încurcat şi nu s-au spurcat niciodată!
În trecut s-au împletit armonios pe uliţele strîmte şi prin tîrguri. Nu vorbele i-au dezbinat pe oameni, nu accentul şi nici dialectul. Întotdeauna au găsit un punct comun în viaţa împreună între zidurile aceleiaşi Cetăţi.
Privesc imaginea aceasta din 1907 făcută la aniversarea a 50 de ani de la preluarea Fabricii de bere a oraşului Sibiu de către Johan Haberman.
Prima Fabrica de bere a oraşului, înfiinţată în 1808, se afla în faţa Porţii Cisnădiei, extra muros, şi construirea ei a costat 16.500 Galbeni. (Cronica oraşului Sibiu – E.Sigerus). În 1857 fabrica este preluată de Johan Haberman. A fost și prima „Fierbătorie de Bere din Transilvania“ („Erste Siebenbürgische Dampf-Bierbrauerei“). Dar fotografia aceasta comemorativă spune, cel puţin ochiului meu, şi o altă poveste: dacă vorbim de multi-culturalitate, atunci iată o imagine simbol! Mîndrii angajaţi ce-l înconjoară pe Rudolf Haberman sînt români, saşi şi unguri, fiecare în portul său, cu identitatea şi specificitatea minorităţii ori majorităţii din care face parte, dar împreună, un colectiv!
Aceasta este imaginea Sibiului meu: diversitate în unitate!

Adriana Moscicki

Fabrica de Bere Habermann se afla pe arealul strada Dobrun, str. Berăriei și str. Radu Stanca, între Piața Teatrului și fosta reședință de vară a Baronului Brukenthal. După închiderea ei, fabricantul Thomas Binder va înființa pe același loc Fabrica de Bere Thomas Binder şi Fiii, continuînd astfel tradiția meșteșugului berăritului în Sibiu. (sursa foto: „Alt-Hermannstadt“)

1

…din grădina Baronului

În luna aprilie, cerul şi lumea întreagă se umplu de aroma dezlănţuită a portocalilor. Furişată în nară, rămîne acolo aninată, enervantă şi ispitoare. În pom mai stau încă fructe pîrguite cînd muguri albi pleznesc cu miros aţîţător. Omul priveşte un portocal şi instantaneu îl cuprinde senzaţia de cald şi confort. În zilele mohorîte de iarnă, portocalul respiră picant şi proaspăt aburind pereţii de sticlă ce-l îngrădesc. Dar în primăvară, prin ramuri desfăcute în verde, soarele-şi petrece degetele-i calde. Aromă de portocali cuprindea odată şi aerul Cetăţii, purtată de vînt, de prin grădina Baronului von Bruckenthal. În reşedinţa de vară situată pe arealul între străzile C. Noica (Rotenturmstrasse), str. Berăriei şi str. Dobrun (Bräuhausgasse) se găsea Orangeria, un pavilion măreţ cu geamuri înalte.

Într-o fotografie rară, datorată lui Theodor Glatz, îl putem vedea pe Baronul Josef von Brukenthal (1803-1867) împreună cu cei trei copii ai săi în grădina reşedinţei de vară din Sibiu. Fotografia lui Glatz, datată în jurul anului 1858, este de fapt o reproducere după un negativ tip colaj (fotomontaj). Persoanele au fost decupate din alte fotografii de atelier şi montate / lipite pe o poză cu grădina baronului. Lîngă baronul Brukenthal se află fiul Hermann şi fiicele Wilhelmine (Freiin Mylius) şi Josefine (Freiin Czekelius v. Rosenfeld). În spatele personajelor se poate distinge pavilionul Oranjeriei, iar în fundal turnul Bisericii Evanghelice, acoperişul turnului Archebuzierilor şi turnul bisericii Catolice. După moartea lui Josef von Brukenthal clădirile cu grădina au fost cumpărate de fabricantul de bere Johann Habermann, care a transformat Oranjeria înt-o sală de dans cu Restauraţiune şi popicărie.

Dezvoltarea artei fotografice în Cetate i se datorează într-un fel chiar Baronului Josef von Bruckenthal. El a fost cel care a prezentat, pentru prima oară Sibienilor, o nouă invenţie: cea a lui Daguerre. În 1840 a expus în salonul lui din Palatul Brukenthal o fotografie / daghereotipie cu silueta bisericii „Karlskirche“ din Viena. Fotografia a făcut furori! În Cetate apar maeştrii fotografi inovatori şi prolifici. Unul dintre ei, Glatz, ne lasă imaginea aceasta, document istoric şi operă de artă, căci fotograful devansează prin idee, originalitate şi realizare, arta colajului ce va prospera la cubişti şi dadaişti la începutul secolului 20!

Adriana Moscicki

„Baronul Josef von Brukenthal împreună cu cei trei copiii ai săi în grădina reşedinţei de vară din Sibiu.“ – Theodor Glatz ca.1858. Fotografia originală se află în arhivă Muzeului Brukenthal, Nr.Înv, 30583. (Sursă: K. Klein)

1

„Obere Promenade“

Cea mai nobilă distracţie din Cetate este, fără îndoială, Teatrul. Fancy şi la modă, atrage cetăţenii înstăriţi, nobili şi intelectuali. Lîngă „templul civilizaţiei“, între zidurile de apărare, natura se desfăşoară după alte legi. O mini junglă verde umple spaţiul şi zvîcneşte cu foşnet şi triluri de păsăret. Prin haosul de crengi se întrezăreşte o cărare taman bună de plimbare şi discutat subiectele complicate de viaţă, politică şi teatru după o reprezentaţie cînd minţile sînt înfierbîntate şi trupurile palpită.
Iată că în 1791 se începe amenajarea unei promenade între Teatru şi Cazarmă, spre Poarta Cisnădiei. Topoare şi foarfeci taie drum prin esenţa lemnoasă, bătătoreşte şi pietruieşte cale largă de respirat în verde. În 1818, zidul este străpuns de un pasaj cu scări lîngă teatru şi sus, pe valul de pămînt, se contruieşte Templul Concordia (cunoscut ulterior şi sub numele Templul lui Latzel, dispărut în perioada interbelică). Pe aici or fi trecut copii în panatoni bufanţi şi ciorapi albi împletiţi, fete cu părul unduind sub pălărioara de pai, domni scorţoşi, rochii cu trenă dar şi domnişoara Grete din povestea noastră, actriţă amatoare, viitoarea soţie a lui Anton Maly. Cine să-şi amintească paşii lor, chipul, numele…
Mi-aş fi dorit ca promenada să rămînă aşa cum a fost surprinsă în 1896: o pădure sălbatică rătăcită în milocul Cetăţii! O imagine suprarealistă cu personaje obsesiv prezente în ipostaza pasivă a unui cetăţean cu pălărie şi nu-mi pot abţine zîmbetul şi admiraţia căci Magritte nu se născuse încă, dar arta la mine în Cetate – DA!

Adriana Moscicki

„Obere Promenade“ – fotografie Gustav Theiss 1896

1

Paşte fericit // Frohe Ostern // Kellemes Húsvèti Ünnepeket // Happy Easter // Joyeuses Pâques… tuturor celor care sărbătoresc Paștele Duminica aceasta!
Să va fie trupul Primăvară şi inima în toate anotimpurile cu tihna şi bucurie!

Adriana Moscicki

1

„dragă Grete

mă bucur deja, acum cînd îţi scriu, gîndindu-mă cum ai să baţi din palme ca o copiliţă şi ai să strîngi la piept rîndurile mele. Nu te-ai schimbat şi niciodată copila din tine nu se va face mare!
Mă gîndesc că au înflorit pomii în grădină şi zumzetul albinelor urcă pînă la tine. Îmi amintesc dimineţile cum aşteptam cîntecul mierlei cu geamul deschis. Încă nu se auzea nici o roată de căruţă în stradă, totul era linişte şi cer senin. Doar mierla se desfăşura în vîrful castanului. Din depărtare, o surata îi răspundea ca un ecou. Mi-e dor de zilele acelea cînd ne alergam împreună prin curte! Dar Duminică, de îndată ce va întoarceţi de la Biserică şi staţi la masă, tata grav şi serios, mama cu zîmbet ascuns, tu să ciocneşti un ou şi pentru mine, aşa cum ne războiam în trecut!… Ţi-am trimis un fir firav de Primăvară. Pare trist, dar uite acolo o boabă de speranţă, ştiu că vei colora totul în veselie… Cu drag pentru tine, Fratele tău!“
Poate, aşa i-ar fi scris Günter, surorii sale Grete. Dar nostalgia şi dorul nescris stă în locul acela alb.

Adriana Moscicki

1

Eşti copil al Oraşului

Din depărtare îţi scriu acum. Piciorul meu a uitat forma pietrei de rîu în talpă. Acum talpa mea pe nisip se umple de apă pînă piere înghiţită de spumă. Şi totuşi, cu ochii închişi pe sub soarele Orientului, nu am uitat nimic. În cap am construit treceri şi porţi arcuite, conuri de umbră pentru sărut, pod dantelat. Cum ţopăiam într-un picior, îmi spuneai poveşti şi trebuia să ghicesc adevăr ori minciună. Florile decupau umbre jos pe asfalt. O noapte întreagă am mers aşa pe lîngă zidurile Cetăţii, pipăind fiecare cărămidă, adulmecînd. Nu-mi era teamă, ochii oraşului stăteau ţinti peste noi. Eşti copil al Oraşului, mi-ai spus.
Am rîs cu poza asta în mînă, în întuneric. Am tăcut zeci de ani. Hîrtia îngălbenită păstrează conturul trupurior: copiii oraşului au trecut pe aceleaşi străzi, acum îi văd obsesiv, fantome tăcute cu buze reci şi ochi mari deschişi. Băieţii cu pălărie poartă coşuri, îmi urcă în nară mirosul de cornuri calde şi de lăcrimioare legate în buchet. N-am mai văzut de atunci lăcrimioare. Nu am uitat nimic, nici căuşul palmei în care-mi prindeai o mămăruţă. În fiecare an primăvara curge prin mine cu amintiri, doar oraşul de atunci a murit.

Adriana Moscicki

„Salutări din Sibiu“ sfîrşitul sec al XIX-lea

1

Oshiana!
Palmsonntag – Duminica Floriilor

Căţărat pe coline, Ierusalimul se zăreşte de departe alb şi strălucitor. Departe de orice imagine construită în cap, Cetatea înghite, în marele ei bazar, om călător. Ascuns printre dughene e „Drumul durerii“ (Via dolorosa), tocită şi ferecată în aur şi argint stă culmea Golgotei. Palmierii răsar pe marginea trotuarului, ascunzătoare şi hrană păsărilor cerului. În Duminica Floriilor / PalmSonntag, pe spinarea măgarului, urca în cetate Mîntuitorul Isus. Întîmpinat cu frunze de palmier / finic în cîntări osanale: Oshiana! הושיעה נא! Salvează-ne!

Vechii evrei întîmpinau Sucotul / Sărbătoarea colibelor (Tabernacule) cu mănuchi din cele 4 specii de plante : lulav / finic, etrog / citric, mirt şi salcie, fiecare în parte purtînd un simbol şi împreună cinstind numele Domnului. Aceeaşi evrei, sau o parte din ei, îl însoţesc pe Fiul Domnului cu frunzele de lulav / palmier / finic, recunoscîndu-l că Salvator. Erau zorii unei ere noi, a unei noi religii. În viaţa evreilor palmierul juca un rol important: frunzele dau umbră şi sînt acoperiş de colibă, fructele sînt hrană, copacul ţine pămîntul bine închegat. Imaginea ramurilor este imprimată pe monezi. Sărbătoarea Floriilor era cunoscută local, de comunitatea creştinilor din Ierusalim. S-a răspîndit apoi în lume prin gura pelerinilor credincioşi, luînd drumul, Egiptului, Constantinopolului, Europei. Noii credincioşi nu mai puteau ieşi cu ramuri de palmier, dar trebuiau să se adapteze climei locale şi să folosească plante locale. Salcia este alegerea cea mai bună: ea se găseşte în buchetul iniţial al evreilor, alături de palmier / finic. Salcia creşte pretutindeni şi este simbol al perpetuării / nemuririi şi rezistenţei. Plante diferite servesc aceluiaşi scop în acelaşi ritual: palmier şi salcie, una la catolici/evanghelici – PalmSonntag, alta la ortodocşi – Duminica floriilor.

Numărători / calendare şi egouri diferite fac ca ziua asta să se întîmple la date diferite. Esenţa ei este aceeaşi, Dumnezeul şi Mîntuitorul doar unul, numele lui ivit din acelaş cuvînt: הושיעה– oshia-salvare, Moshia / Mesia!

Azi se sărbătoreşte Duminica Palmierilor / Palmsonntag. În comunitatea catolică / evanghelică este o zi specială. Deja din anul 1793 se hotăreşte in Cetatea Sibiului ,ca singură dată în care să aibă loc Confirmarea, eveniment major în viaţa unui tînăr: intrarea lui în comunitate!
Pe vremuri, în ziua aceasta, fuste infoiate , panglici colorate si rîu de bortene in catifea ar fi umplut pieţele Burgului.

Sărbătorire fericită şi felicitări celor ce vor primi Confirmarea în sfînta Palmsonntag!

Adriana Moscicki

1

şi dacă am face o plimbare? Promenada era pe vremuri un brîu verde de linişte…

„Sibiu – Turnul Dulgherilor (Zimmermannsturm) sec. XVI“ – Carte Poștală circulată 1980

1

poveste la vechiul Han

În dogoarea din mijlocul zilei, Cetatea moţăie pe sub obloane de lemn. Linişte şi toropeală, cu greu întîlneşti picior de om pe uliţele pietruite. Diligenţele au tras la umbră, caii asudaţi rumegă fînul din trăiştile aspre de lînă atîrnate de gîtlejul lor vînjos. Scuturîndu-şi coama, praful joacă în soare o clipă, pleoape cu gene scurte clipesc, copita loveşte pămîntul, coada nervoasă alungă muşte sîcîitoare.

În cămăruţele răcoroase sforăie adînc comedianţii ajunşi în cetate, damele se cufundă în cîte un „beauty sleep“, cuferele stau în aşteptare lîngă uşa. La ora prînzului Hanul lîncezeşte într-o tăcere bolnăvicioasă. Doar după apus cănile se umplu cu vin, carnea sfîrîie, din cămăruţe urcă zumzet vesel de cîntări şi replici repetate în faţa oglinzilor bătrîne, puţin afumate. Turnul e demn cu ochii spre cer. Prin trecerea dinspre Tipografilor (Wisengasse), încă nici un trecător. Peste cîteva ore, sala se va umple de lume, rochiile vor foşni aruncînd ape de mătase. Cu voie bună şi forţele refăcute, actorii părăsesc hanul şi traversează curtea teatrului. După cortina lăsată vor căuta cu privirea starea naţiunii şi măsura interesului cetăţenilor, numărînd locurile rămase neocupate. Vechiul han se înălţa în curtea teatruluii lui Hochmeister şi adăpostea actorii veniţi în turneu. Nu ştim dacă marele actor vienez Ludvig Lowe a locuit aici sau la Împăratul Romanilor, cînd va deschide stagiunea în 1852.

Defapt, „Hanul vechi“ rămîne pentru noi un mister… Meşterul Böbel l-a zugrăvit conştiincios într-o pictură pentru posteritate. De aici doar imaginaţia mai poate face poveşti despre dive şi admiratori, diligenţe şi cufere pline ochi de costume. Pînă şi Sigerus îl trece sub tăcere. Ştim că în anul 1865 oraşul cumpără cu 35.000 de guldeni „teatrul cu clădirile anexe şi grădina“. Se prea poate ca şi hanul, aflat în curtea teatrului, să treacă în proprietatea oraşului. În 1875 are loc „regularizare Pieţei Teatrului“, ne spune Sigerus în Cronică şi fiecare îşi imaginează ce doreşte! Mai ştim că în 1876 Hanul este demolat, după un an cade şi Turnul. Turnul din preajmă a fost în grija breslei Turnătorilor de cositor (Zinngießerturm). Deşi sună curios, se pare că era o ocupaţie importantă în perimetrul Cetăţii! La Sigerus acest turn apare sub denumirea de „Turnul Lăcătuşilor“ (Schlosserturm).
Mai tîrziu, directorul băncii pe nume Michael Herbert (de aici numele de „Turnul lui Herbert“) va primi dreptul de a-l folosi şi transforma în locuinţă. O vreme se putea zări din turnul Bisericii Evanghelice, pînă cînd s-a ales de el doar praf şi pulbere.

Acum cîţiva ani, amintirea lui a fost marcată pe stradă Cetăţii prin construirea unui mini turn. Şi eu cred că Cetatea de altă dată ar fi fost o minune, unică bijuterie ferecată în piatră, de s-ar fi păstrat demnă în picioare.

Adriana Moscicki

Curtea teatrului cu Hanul si „Turnul lui Herbert“ – Johann Böbel (sursa foto: www.turism.sibiu.ro)

1

„Teatrul Municipal“ (Thalia) – Carte Postală circulată 1918

„1919 4-9 mai: Primele reprezentaţii ale Teatrului Naţional din Bucureşti aflat în turneu în Ardeal. Un an mai târziu turneul se va repeta având în frunte pe maeştrii Nottara şi Demetriade;“

Adriana Moscicki

sursa text: www.patrimoniu.sibiu.ro

1

mătase, dantelă şi muselină

Şi cum firul de apă despică uliţa pietruită, Doamnele trebuie să ridice poala rochiei şi să facă un pas săltat pentru a-l trece. Curtenitori, domnii trec primii şi-şi oferă braţul ca pe o treaptă aeriană.

Cîrlionţii vor sălta sub pălărie şi, chiar ea însăşi, pălăria dichisită în dantelă, va sta o clipă suspendată în aer. Desigur, repede mîinile înmănuşate vor prinde bine acul la locul lui în coc. Umbreluţe, pălării şi rochii în volane foşnitoare baletează spre teatrul lui Hochmeister, bătînd în paşi mărunţi Calea Cisnadiei, traversînd dinspre Honterusgasse (Papiu Ilarian), sau venind dinspre Piața Mare prin pasajul de pe Wiesengasse (Tipografilor) sau dinspre Reissenfelsgasse (Gheorghe Lazăr) ori urcînd spre uliţa Harteneck dinspre pasajele Cetăţii.
Adunate petale în corolă, mătase, dantelă şi muselină, rochiile se petrec şi se ating, se apropie şi se despart şi se aşează cuminţi în aşteptare. Domnii aranjează monoclul pe ochi, mîinile încrucişate, şi dregîndu-şi vocea cu importanţă, lasă liniştea să cuprindă lumea pînă la ridicarea cortinei. Să înceapă spectacolul! Sibienii se bucură de spectacole de teatru neîntrerupt de-a lungul anului. De alegerea lor se ocupa Hochmeister în persoană, apoi, după moartea acestuia, antrepenorul Seipp, avea de grijă ca ele să corespundă bunului gust şi moralităţii. Spectacolele se ţineau Duminică, Marţi, Joi şi Sîmbătă cu excepţii în vremea Carnavalului. Obişnuiţii teatrului se puteau abona lunar pentru 2 şi 3 ducaţi la lojele de la etaj, sau rezerva loc decent la parter. Pentru un singur spectacol se plăteau 2 florini pentru rîndul din faţă şi 1 florin mai în spate. Dar chiar venirea spre clădirea teatrului era un spectacol în sine, căci ades vedeai copii şi oameni mai sărmani gură-cască în apropiere, admirînd toaletele elegante şi personajele importante ale Cetăţii.
Şi cum merge meşterul nostru brutar, cu mîinile la spate, în minte cu petele de culoare pastelate ieşite din iarnă cu poftă de viaţă şi veselie, în degete furnicată dorinţa unei plăcinte cu fructe în zahăr pudrată. Nu ştiu dacă Böbel a copt minunăţia în aluat, dar pensula lui a prins povestea în culoare, lumină și umbră, pentru eternitate.

Adriana Moscicki

„Strada Cetății din Sibiu, văzută dispre răsărit“ // „Harteneckgasse aus Hermannstadt, von Osten gesehen“ Johann Böbel – 1886 (detaliu) – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

Azi şi în fiecare zi LA MULŢI ANI!

„Pasărea măiastră“ – un cadou pentru toate femeile lumii! „Dacă n-ai văzut încă o femeie care iubește, atunci n-ai văzut niciodată o femeie frumoasă.” – Camil Petrescu

Asdriana Moscicki

Carte Poștală circulată 1918 – Ferdinand Pamberger pinx. „Der Wundervogel“

1

Primăvara a intrat în Cetate

Odată cu soarele de primăvară, domniţele cu umbreluţe lasă afară la primenit manşoanele de iarnă şi scot în lume tenul delicat şi noile creaţii de modă migălite în serile lungi de iarnă.
Un-doi pletele clădite în cocuri savante, buclele învîrtite, condurii lucioşi, glezna se face zglobie şi sufletul exaltat de verde, în grabă diligenţa oprită la scară cu vreun Domn spilcuit şi băţos, spre Dumbravă se îndreaptă tropotind. Cu paşi mărunţi foşnind mătasea faldurilor, alte Frumoase petrec zumzăind toată calea pietruită a uliţei Harteneck (Cetăţii) şi, ieşind pe Poarta Cisnadiei, se pierd în grădinile înverzite.
Toată iarnă distracţia Cetăţii s-a învîrtit în paşi de dans în sălile de bal, prin colţurile mici cu bîrfă şi idile, dar Primăvara, iată, Cetatea toată scăldată în lumină îşi regăseşte pasiunea pentru natură şi aer curat. După ploaie, buruienile se fac viguroase şi deschid flori delicate, invadează zidul Cetăţii şi adăpostesc în umbră cîntătoare mici şi obosite, venite nu demult din depărtări. Turnul Olarilor, al Dulghierilor şi al Archebuzierilor stau încă legate în cărămida zidului de fortificație. Nu demult, mai în josul străzii se ridica un han pitoresc, curte primitoare de diligenţe şi călători, unde străinul putea pune capul în odihna nopţii şi se cinsti cu vin şi carne. De acolo putea omul să-şi umple clondirul cu beutură pentru acasă, aşa gîndeşte, poate,trecatorul cu şapcă în timp ce poartă carafa plină, adusă de prin Calea Cisnadiei. Cum vinăriile nu au nevoie de aprobare, numărul lor s-a înmulţit şi se poate şedea la un pahar sau umple cana pentru acasă! Copiii mişună pe uliţă, fugărindu-se, copita cailor mai lunecă pe piatră de rîu, caii nechează: „Uf, năzdrăvănii ăştia nu ştiu frică de nimic! Măi copii, ia mergeţi în curţile voastre şi nu mai umblaţi ai nimănui printre trăsuri“! – îi apostrofează un domn cu pălărie, impresionînd cu bunăvoinţa şi inteligenţa lui pe stimabila însoţitoare…
Scăpărînd în viteză trece trăsura cu Domniţa leşinată de căldură, repede la răcorit în pădure! Firul de apă, ramificaţie filigrană al canalului Sevişului, se scurge neputincios, uneori puturos, purtînd cu el amintirile civilizaţiei. Centura a treia de fortificaţii în jurul Cetăţii, dă naştere uliţei acesteia, oameni noi îşi fac case învîrtite în jurul unor scări cu porţi şi curţi boltite.
De-a lungul ei a mers şi meşterul brutar Böbel, cu gîndul la colaci şi cu inima cuprinsă de bucurie. Turnurile sînt în picioare, breslele înfloritoare şi Poarta Cisnădiei deschisă pentru om şi cal, călător şi cetăţean. Primăvară a intrat în Cetate şi inimile oamenilor!

Adriana Moscicki

„Strada Cetății din Sibiu, văzută dispre apus“ // „Harteneckgasse aus Hermannstadt, von Westen gesehen“ Johann Böbel – 1886 (detaliu) – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

Amulete pentru Grete

Mărţişorul aduce cu el aroma dulceagă a cufărului cu amintiri. Chipul necunoscut al Gretei se înfiripă din nou din praful hîrtiilor învechite.
Nu ştiu ce culoare aveau ochii ei, nu ştiu dacă îşi purta părul prins în cozi sau învîrtit ca un melc spre ceafă. Îmi pot imagina foşnetul rochiei pe străzile Cetăţii, gesturile ample interpretînd o piesă de teatru, zîmbetul întins pe faţă croind vreo rochie fantezistă, căci da, Grete a fost spirit deschis, plin de imaginaţie şi creator. Fiecare bucăţică de informaţie se aşează într-un puzzle imaginar.

Grete a fost în tinerețe actriţă amatoare, activă în viaţa culturală a vremii. A fost soţia omului de teatru şi scriitorului Anton Maly şi croitoreasă de modă pentru copii. Ca fiică a lui Julius Pankiewicz (om de succes pe vremea aceea, posesorul mai multor Restauratiuni / Restaurante in Sibiu) desigur făcea parte din lumea bună a oraşului. Sînt convinsă că, doar o personalitate complexă şi interesantă, ar fi putut purta o corespondenţă atît de bogată şi de variată şi mulţumesc providenţei că o parte din ea a ajuns pînă la mine. O simt oarecum apropiată, ca pe o prietenă de demult şi sînt convinsă că m-ar fi fermecat anturajul ei, că ne-am fi tăvălit de rîs pe canapelele salonului elegant şi am fi putut visa împreună cu ochii spre cer.
Între cărţile poştale colorate şi îngălbenite, sub cerneala neagră a tocului ce a scrijelit hîrtia, se adună poveşti nespuse. Chiar existenţa lor este istorie. Nu ştiu dacă Grete a mers mîndră cu un Mărţişor în piept, dar ştiu că altfel de amulete au călătorit din depărtări spre ea: o bomboană de zahăr întinsă pe hîrtie, un bănuţ înverzit de vreme. Sînt Cărţi poştale rare. Cît m-am străduit să le aflu povestea şi n-am reuşit! Doar contextul istoric m-a învăţat că, între 1860 şi 1914 producţia de cărţi poştale / imagini, este influenţată de doi factori: evoluţia tehnicii tipografice (apariţia cromolitografiei) şi dezvoltarea capitalismului industrial. Pe piaţă apar produse noi care trebuie promovate către consumatori. Suportul de hîrtie este şi Cartea Poştală care face reclamă şi se editează în serii scurte cu susţinerea marilor magazine sau firme.
Moda vremii făcea ca, mici obiecte reclamă sau „amulete „, să fie lipite pe dreptunghiul de hîrtie şi trimise în chip de dar şi îmbărbătare.
Există în viaţa fiecăruia şi în general, mici obiecte purtătoare de noroc, sau pe care noi le investim cu „super“ puteri, cu efect de autosugestionare: un ursuleţ de pluş care ne însoţeşte la examen, o pereche de ciorapi îmbrăcaţi pe dos, o bluză care ne aduce noroc, un bănuţ ţinut strîns în pumn, un medalion vechi, un şirag de mătănii. Să nu uităm bănuţii pe care-i aruncăm cu ochii închişi într-o fîntînă, cu dorinţa strînsă bine sub pleoape!
Amulete pentru Grete, ca un Mărţişor, au străbătut anii făcînd corp comun cu hîrtia îngălbenită… Amulete au ajuns pînă la noi şi prin ele amintirea Gretei, om neştiut al Cetăţii.

Adriana Moscicki

1

Ţi-a ieşit coşar în drum, Şi-ţi închipui că de acum
Griji, nevoi, necaz, durere, Se vor duce ca un fum!

Odată, demult, hornarul era o prezenţă pitorească în peisajul Cetăţii. Mi-l amintesc din copilărie, salopetă neagră, peria îmbîrligată peste piept de jur împrejur, trecea zîmbind prin şoaptele oamenilor ca printr-un val de bucurie: uite un hornar!… uite un hornar!
Fetele repede cu pleoapele strînse şi cu dorinţa pregătită în cap, bărbaţii cu o nepăsare aparentă. Apoi au răsărit blocurile înţesate de calorifere şi hornarii s-au rărit. Meşteşugarii au devenit angajaţi de Primării iar ustensilele s-au modernizat.
O fi existat o breaslă a hornarilor sau or fi fost sobari-coşari împreună? Curăţarea coşurilor era treabă importantă pe vremuri, cînd incendiile erau frecvente. În anul 1759 Curtea de la Viena emite un Regulament pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, preluat apoi în toate provinciile Imperiului şi pus în practică în funcţie de posibilităţile locale. Cum meseriaşii erau împărţiţi în bresle, fiecăreia îi revenea un rol în caz de incendiu. Fierarii şi lăcătuşii mînuiau pompele, vizitii şi căruţaşii asigurau transportul apei, alte bresle (tăbăcări, cizmari, curelari etc) treceau din mînă în mînă găleţile, ca pe o bandă rulantă vie, constructorii puneau graniţă flăcărilor prin demolări, iar acoperitorii de case şi hornarii, obişnuiţi cu înălţimea, erau salvatorii de vieţi omeneşti. Aşa se pare, apariţia salvatoare a hornarului a devenit simbol al ivirii norocului în viaţă!
Rămasă doar în amintirea noastră, emoţia unei întîlniri cu norocul în carne şi oase! Azi zîmbim unei imagini pe o felicitare sau vreunui mărţişor de tablă cu un coşar poznaş. Şi, ca norocul să fie sigur, trifoi cu patru foi luat de Eva din grădinile Edenului, potcoavă de alungat răul stau toate legate în firul alb-roşu separat, ori împreună!
Norocul nu face deosebirea între sărbători şi ocazii, el apare în fruntea anului dar şi la sfîrşitul lui, stă speranţă şi dorinţă în inima omului în fiecare zi! Ajunge doar să crezi în el.
Pentru că am întîlnit şi eu cîndva un Hornar, azi vă ofer tuturor imaginea lui în chip de Mărţişor! Să-l purtaţi cu bucurie şi Primăvara frumoasă să va fie!

Adriana Moscicki

1

Amulete în Primăvară

Să fi fost grădina Edenului un teritoriu fermecat, în care domnea armonia iar omul trăia fără teamă şi în toată frumuseţea trupului. Să fi fost tare plictisitoare şi înceată viaţa lipsită de emoţii, dureri, pericole şi încercări, că omul neascultător se răzvrăteşte. Aşa se face că primul Om numit Adam (ehad dam=primul sînge), de mînă cu soaţa lui Eva (hava=viaţă), lipsiţi de apărarea divină, iau pieptiş drumul cunoaşterii.
Pericolele umblă prin cer şi pe pămînt, în întunericul nopţii şi în miezul zilei. Omul se teme şi doreşte să fie apărat, omul vrea să trăiască! Aşa, în drumul cunoaşterii, mă gîndesc, omul îşi face duşmani şi prieteni zei şi, imitîndu-i, plămădeşte din pămînt, din lemn şi din aţă amulete şi talismane de noroc, de apărare, de iubire, de boală şi de bunăstare. Se spune că la început erau înşirate pe aţă albă şi neagră figurine de lut şi purtate la mînă ori în jurul gîtului. Nici nu-i de mirare, doar Yin şi Yang răsuciţi, învîrtiţi sînt cerc, punct de început şi punct de sfîşit neîntrerupt, viaţă la infinit. Aşa, aţa asta împreună stătea în două fire: una simbol pentru bărbat, cealaltă simbol pentru femeie.
Omul iubeşte soarele de pe cer ce-l încălzeşte şi-i coace roadele, omul cinsteşte luna ce-i luminează nopţile şi-i încîntă inima. După imaginea lor atîrnă pe aţă talismane de soare şi talismane de lună.
Nu ştiu cînd firul asta s-a făcut roşu şi alb. Poate chiar sîngele să-l fi vopsit, poate o fi fost mai vesel în culoarea macului strivit, dar noi ne-am trezit cu firul de Mărţişor aşa, în roşu şi alb. Să ne fie cu noroc, să ne fie cu rod.
Fetele legau firele de lînă împletite la gît cu un bănuţ rotund drept chip de soare la începutul anului, pe atunci început de primăvară, şi îl ţineau pînă pomii dădeau floare. Atunci firul de la gît se lega pe ram să aducă pomilor roade, iar omului bunăstare. Fir de viaţă şi fir de primăvară cu ciucuri de mătase ce se încîlceau, aşa am mers şi noi cu pieptul roşu de Mărţişoare şi eram mîndri. Din tablă vopsită, din lînă, de lemn ori de os, minuscule animale şi flori, Mărţişoarele din trecut zac într-o cutie de carton.
Ani de zile, în fiecare an, tata îmi timitea prin poştă Mărţişor, deşi ştia că nu am nici unde, nici cum să-l port. Am ridicat din umeri şi am zîmbit. De mulţi ani nu-l mai primesc şi doar acum îmi lipseşte.
Să aveţi o primăvară în iubire şi armonie.

Adriana Moscicki

1

„Sanatoriul Păltiniş“

Mai zăbovesc o clipă în amintire. Am în cap imaginea unei săli întunecoase şi reci, inundată de fumul ţigărilor, cu un bar trist în spatele căruia se chinuia un radio şi nişte boxe cu lumini care nu se mai aprindeau niciodată, perdele gri şi oameni gri pe la mese cu bere şi sticle de vin. De ce urcau oamenii la munte să se închidă într-o camera tristă şi umedă?

Pe vremuri vizitatorii locului erau categorisiţi în trei categorii: „oaspeţi“, veniţi cu rezervare din vreme şi pentru o şedere mai îndelungată la tratament, „turişti“, aflaţi pentru o perioada mai scurtă de cîteva zile şi „excursionişti“, care se aflau doar în trecere, în plimbare.
Staţiunea presupune un scop terapeutic, de îngrijire şi însănătoşire. Cum treaba săsească este temeinică şi se face „fix“, o staţiune construită după modelele europene ale vremii presupunea şi existenţa unui sanatoriu dotat cu personal de specialitate şi aparatură modernă. A existat un Sanatoriu de cură în Păltiniş care a funcţionat după reguli europene şi cu tratamente inovatoare pentru perioada respectivă.

Multă vreme n-am avut habar de prezenţa lui! Totdeauna am fost doar ecursionist în Păltiniş. Zîmbesc acum gîndindu-mă cît de puţine ştiam despre locurile prin care ne duceam existenţa! Vine o vreme cînd auzim în noi nisipul clepsidrei cernut, cînd ne aplecăm cu răbdare spre o imagine şi urcăm pe firul ei spre cunoaştere şi recuperarea unei amintiri. Amănunte despre funcţionarea staţiunii şi specificul ei puteţi afla din lucrarea „Casa de cură Păltiniş“, autori Mircea Dragoteanu şi Oana Mihaela Tamas, pe care o recomand cu căldură. Eu personal am citit cu plăcere şi curiozitate!

Adriana Moscicki

Sursa: Reclame interbelice – Alexandru Cicio Pop – Ghidul Bucurestilor (Sursa foto: imagoromaniae.ro)

1

„Casa Turiştilor“

Înainte ca Gică şi Mitică să treacă în trombă cu maşina de lux şi jeepul, pe drumul Păltinişului urca tropotind trăsura „Omnibuzul Hohe Rinne“!
Mă gîndesc la mîndreţea de birjar cu spatele drept şi asudînd sub pălărioară, suduind şi îndemnîndu-şi caii să urce binişor, să nu zgîlţîie domniţele aşezate frumos pe canapelele capitonate. Avantajele turistului puteau fi pauzele de adunat floricele şi vederea panoramică de la înălţimea trăsurii. Construită după modelul staţiunilor austriece, Păltinişul era o aşezare de cabane din bîrna, simple şi eficiente. Destinată iubitorilor de munte şi de natură în special, vilele nu au fost niciodată gîndite ca locaţii de lux ci de odihnă, ele au fost numite „case“ şi îşi doreau, desigur, să fie loc de intimitate şi tihnă turiştilor.
În 1895 s-a inaugurat „Casa Turiştilor“, o cabană cu mansardă şi terasă lungă, străjuită de bare de lemn, cu ferestre mari deschise spre vale ca nişte ochi veşnic ţintiţi spre cetinile verzi. De acolo puteai privi ca de pe un ponton spre pădure, desigur aşezat într-un şezlong puteai lîncezi în soarele amiezii. Seara, un felinar lumina terasa învăluită în răcoare, dar ştiu, nimic n-ar fi oprit îndrăgostiţi de la privirea cerului înstelat în liniştea întunericului şi foşnetul misterios al lighioanelor prin păduri. Pînă în 1960, cînd a fost mistuită de incediu, Casa Turiştilor a primit în căldura trupului ei de lemn turişti veniţi din depărtări ori de din Cetate şi a făcut-o cu aplicaţiune în simplitate, altfel nu s-ar putea explica faptul că, hotelul, ce se construieşte în 1963, primeşte numele „Casa Turiştilor“ în amintirea ei.
A fost „Casa Turiştilor“ într-o staţiune ce n-a devenit niciodată un nou Innsbruck ci a rămas împietrită în timp, uneori abandonată, uneori uitată, purtîndu-şi secretele în tăcere şi frumuseţile ascunse.

Adriana Moscicki

Păltiniș, Casa turiștilor – Carte poștală circulată 1927 – Text verso: S.C.a.T. Secția Sibiu – Ortsgruppe Hermannstadt S.K.V. – Casa de turiști „Hohe Rinne“ – Turistenhaus / Fot. orig. E.J. Fischer, Reproducere interzis“

1

A fost odată… „Păltiniș – casa de odihnă / Пэлтиниш – Дома отдыха“

De zeci de ani ochiul meu n-a măsurat tăcerea ei, nici în ureche nu mi-au curs ici colo izvoare coborîte din munte, nici nara mea nu a tremurat la întîlnirea cu aerul ei tare…
La Păltiniş era pe vremuri suficient de aproape să ajungi şi suficient de departe să evadezi. Un autobuz mirosind a motorină te urca hurducat sus în vîrful muntelui şi mîndria locală urca şi ea la cota cea mai înaltă de staţiune naţională. Dificultatea drumului şi unghiul serpentinelor îi făcea pe tinerii noştri de atunci să se umfle în pene ca demni stăpîni ai volanului şi cuceritori ai populaţiei feminine. Ce putea fi mai macho decît plimbarea la Păltiniş, grătarul cu cartofi prăjiţi, vinul şi Kentul în hala restaurantului?
Daciile erau deja stăpîne pe drumurile noastre şi astfel te puteai opri o clipă cu mîna streaşină la ochi să cuprinzi pînă departe imaginea stînelor risipite pe muchia văilor. Atîta linişte că nici nu-i de mirare că un filozof s-a aciuit aici să-şi asculte gîndurile. Iarna te trezeai în poveste. Albul se înviora de culoarea clăparilor şi schiurilor primite „de afară“, locul întreg se anima şi inima lui bătea într-un ritm de tinereţe şi iubire. Atît de frumos va fi fost prin pădurea neumblată, pe cărările ştiute doar de dihănii şi nici nu-i de mirare că o mînă de oameni au visat să facă aici un cuib de fericire şi tihnă.
După naţionalizare, staţiunea a devenit mîndrie colectivă, atracţia şi visul proletarilor, dar auxiliar de lux al conducătorilor lor. Restaurantele primeau nunţi chic ale marilor oraşului, vilele se umpleau în vacanţe sau la sfîrşit de săptămînă. Acolo se urzeau intrigi, amiciţii şi mici idile. Aleile erau şi atunci pustii, camerele întunecate, pădurea tăcută.Turişti de prin ţară se mişcau cu încetinitorul în sus şi jos pînă cînd ameţiţi de aerul tare se refugiau în camere la lîncezit. Nu am cunoscut frumuseţea de altă dată, doar tristeţea de altă dată, doar drumul gri cu răni adînci, doar cîntecul lupilor a pustie. Cabanele au îmbătrînit sub zăpezi şi vînturi.
În mintea mea o amintire însorită de iarnă, două copile alergau prin zăpada neîncepută şi rîdeau.

Adriana Moscicki

Carte Poștală – „Librăria noastră“ din anii ’50 – Text verso: Republica Populară Romînă, Păltiniș – Casa de odihnă / Пэлтиниш – Дома отдыха

1

A fost odată Hohe Rinne!
Stațiunea Păltiniș – Carte poștală (cromofotografie) tipărită la institutul tipografic Jos. Drotleff / Sibiu, editat de S.K.V. Siebenbürgischer Karpatenverein // A.C.A.a.T. – Asociația Carpatină Ardeleană a Turiștilor – Carte poștală circulată c.1910

1

Prima carte poștală ilustrată cu Păltiniș.

Stațiunea a fost întemeiată de S.K.V. Siebenbürgischer Karpatenverein // A.C.A.a.T. – Asociația Carpatină Ardeleană a Turiștilor, inaugurată de Robert Gutt la data de 10 iunie 1894 și este cea mai veche staţiune montană din România. Cartea poștală a apărut dupăa o lună.

Cartea Poștală ilustrată cu Păltiniș a fost tipărită la institutul litografic „Dibberna & Sperling“ din Leipzig. Ilustrația arată Cabana Grigoriwarte, Cabana Prejba, Cabana Bâlea, Cabana Negoiu si ansamblul primelor cabane construite la Paltiniș. Sub ilustraţie (o litografie albastră) se poate citi un text în limba germană „Stațiunea Păltiniș – Salut din Carpații ardelenești“ // „Kurhaus auf der Hohen Rinne – Gruss aus den Siebenbürgischen Karpathen“.

În ziarul Sibian „Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt“ apărut la data de 9 iulie 1895 găsim următoarea informație: „La Cabanele Bâlea și Negoiu sunt depozitate următoarele alimente și băuturi: conserve de supe, carne si pește… făină, mălai, macaroane, slănină, oțet, sare, paprică, piper, cafea, ceai, spirt, apă minerală, precum și lumînări, chibrite, ulei pentru uns pielea și cărți poștale cu ilustrații ale cabanelor Asociatiei Carpatine. Lista cu prețurile articolelor depozitate este afișată în fiecare cabană.“

Adriana Moscicki

sursă: Konrad Klein

1

Prima „ardeleană“… și prima de pe teritoriul României

Iată un exemplar din prima serie de cărţi poştale ilustrate, editată și emisă 1885 în Sibiu. A fost și prima serie de cărți poştale ilustrate editată și emisă pe teritoriul României!
Iniţiatorul acestei noutăţi poştale sibiene a fost Emil Sigerus (1854-1947) care, împreună cu Carl Friedrich Theil (1851-1894, editor și comerciant Sibian), a pregătit şi comandat la tipografia vieneză „Angerer & Göschl“ 4.000 de exemplare de cărţi poştale cu o ilustraţie a oraşului Sibiu. Pentru această serie s-au folosit cărţi poştale cu înscris „Levelezö-Laps“ şi tipar sub formă de timbru în valoare de 2 creiţari. Pentru ilustraţie s-a ales o fotografie retușată a lui Theodor Glatz din anii 1860. Sub ilustraţie se află un text în limba germană cu salutări din Sibiu: „Gruß aus Hermannstadt“.
Ornamentele şi emblema Sibiului au fost desenate de Emil Sigerus. Se cunosc 7 exemplare din care 4 au circulat. Exemplarul reprodus aici a fost expediat din Sibiu, în data de 16 aprilie 1889 şi a fost adresat doamnei Maria Bergleiter din Avrig.
Scurt istoric de Cartofilie Sibiană:
1869, 23 iulie – Ziarul Sibian „Hermannstädter Zeitung“ (care fuzionase cu „Siebenbürger Bote“) scrie despre intenţia de a se introduce în Austria o noutate poştală.
1869, 01 octombrie – Se introduce cartea poştală pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar. Pe teritoriul Austriei se va numi „Correspondenz-Karte“, pe teritoriul Ungariei „Levelezéşi-Lap“ (iar după 1874 „Levelezö-Lap“).
1884, 19-24 august – apar 3 cărţi poştale / vederi ilustrate cu motive Sibiene (Panorama Sibiului, stradă Saag şi Casa Asociaţiunii). Sursă Emil Sigerus.
1885, decembrie – În Sibiu apare prima serie de cărţi poştale ilustrate. Au fost tipărite prin procedeul numit „autotipie“. În partea superioară se vede o ilustrație cu silueta oraşului Sibiu. Este și prima serie de cărţi poştale ilustrate care apar pe teritoriul României!
1888, 25 aprilie -datează cea mai veche carte poştală cu reclamă cunoscută şi circulată în Transilvania: Reclama pentru magazinul sibianului C. F. Jickeli.
1889, 16 aprilie – cea mai veche carte poştală cunoscută, circulată (ştampila 16 Aprilie 1889) cu motivul/silueta Sibiului, din prima serie de cărţi poştale ilustrate, editată și emisă 1885.
1892, 31 decembrie – cea mai veche carte poştală ilustrată colorată, cunoscută, cu motivul oraşului Sibiu, circulată (ştampila: 31 decembrie 1892). Cromolitografie realizată la Institutul litografic „A. Rosenblatt, Frankfurt/M“.
1894, 8 iulie – S.K.V. Siebenbürgischer Karpatenverein // A.C.A.a.T. – Asociația Carpatină Ardeleană a Turiștilor prezintă prima carte poştală ilustrată, o vedere cu Păltiniş.
1897, noiembrie – Tipografia Jos. Drotleff din Sibiu începe producţia cărţilor poştale.
1899, iulie – În Institutul litografic Jos. Drotleff începe producţia cărţilor poştale ilustrate, colorate (Cromolitografie)

Adriana Moscicki

sursă: Konrad Klein

1