Rendez-vous in Hermannstadt

Carte poștală tip LEVELEZÖ-LAP circulată 1910, realizată la editura și librăria G. A. Seraphin din Sibiu (Verl. d. Buchh. G. A. Seraphin, Hermannstadt) tipărită la tipografia Jos. Drotleff din Sibiu. Carte poștală din colecția personală. Clădirea noului han din Pădurea Dumbrava (Sibiului) // Junger Wald a fost construită la începutul celui de al doilea deceniu al secolului al XX-lea, după planurile arhitectului sibian Ludwig Orendt (1876-1930).

Prima ilustrație, un detaliu dintr-o pictură realizată de artistul sibian August Sporner în 1878, arată lacul cu bărci, Iazul Arinilor // Erlenteich, amenajat în 1863 în Valea Arinilor // Erlental și clădirea construită în perioada anilor 1863-1865, cu destinație de restaurant, lângă Digul Pinilor // Föhrendamm. În clădirea respectivă a funcționat, cu întreruperi, Restaurantul Sub Arini // Gastätte Unter den Erlen, cunoscut de locuitorii Sibiului ca Bolta Rece din 25 mai 1946.

Istoria pe scurt a clădirii „Sub Arini” // Unter den Erlen din Valea Arinilor // Erlental:

În 1860, administrația orașului Sibiu a amenajat un patinoar artificial în Valea Arinilor // Erlental pe prima luncă, amonte de Digul Pinilor // Föhrendamm. Intrarea era 6 creițari (Kreuzer) pentru adulți și 4 creițari pentru copii. Patinoarul a funcționat pe locul respectiv până în anul 1874.
În 1863, Societatea piscicolă pe acțiuni // Fischzuchtgesellschaft, al cărui președinte era Friedrich Michael Herberth (1802-1889) – fondatorul și primul director al Casei Generale de Economii din Sibiu // Hermannstädter Allgemeinen Sparkassa – a încheiat un contract cu orașul Sibiu prin care a luat în arendă terenul aflat între Digul Pinilor și vechea Stea, contra sumei anuale de 150 de Gulden (Galbeni) pentru o perioadă de 20 de ani, cu condiția ca după 20 de ani clădirea cu anexele planificate să treacă în proprietatea orașului. Pe vremea aceea terenul între Digul Pinilor și Stea se afla în proprietatea Institutului fondației de ajutor Reißenfels // Reißenfelsischer Institutfond înființat în 1828 de primăria orașului pentru a gestiona averea familiei Reissenfels, după moartea ultimul descendent Georg Andreas von Reissenfels în 1818.
În 1863, au fost finalizate două iazuri și s-a început construcția clădirii în care a funcționat la parter Restaurantul Sub Arini // Gastätte Unter den Erlen!
În 1865, negustorul Adolf Stoffel a luat în chirie toate facilitățile Societății piscicole pe acțiuni, inclusiv cele 5 iazuri amenajate între timp. Stoffel a depus eforturi enorme pentru a crea acolo o „zonă de distracții” la scară mai mare. Un carusel „Ringelspiel”, o popicarie, focuri de artificii, 6 bărci, din care una avea montată în partea din față o sculptură din lemn reprezentând-ul pe „Regele ielelor ” (Erlkönig), un restaurant cu cofetarie au oferit cetăţenilor puncte suplimentare de atracţie şi destindere. Din diferite motive compania a intrat în faliment și Stoffel și-a pierdut averea, ceea ce a dus la degradarea şi înnămolirea rapidă a lacului din care scapaseră pestii în urma unei inundații.
În 1871, medicul orașului a identificat iazurile din Arini ca focar de malarie și a cerut desființarea acestora.
În 1874, orașul a preluat toate faclitațiile companiei piscicole, a desființat lacurile și a drenat terenul. Restaurantul fusese închis de câțiva ani ( ! ) și clădirea a fost dată în chirie unor persoane private de către Oficiul economic al orașului, care trebuia să se ocupe și de întreținerea promenadelor din Arini.

~~~o~~~

În 1881, Asociația pentru Înfrumusețarea Orașului Sibiu // Verein zur Verschönerung der Stadt Hermannstadt a preluat toate promenadele în grija sa. În același an, cel de-al doilea președinte al asociației, Adolf von Stock, a prezentat comitetului asociației un proiect elaborat cu scopul de a amenaja un parc în valea sub Arini // im Tal unter den Erlen, între Spitalul Militar, Școala de Înot și Digul Pinilor. Primul președinte al Asociației de înfrumusețare ales la adunarea constitutivă din 1879 a fost dr. Gustav Lindner, pe atunci profesor la Academia de Drept din Sibiu.
În 1882, a început implementarea planului Stock. Până atunci, terenurile dintre cele două promenade din Arini, aflate în proprietatea „Fundației Reißenfeld” // „Reißenfeld´scher Stiftungsfond”, erau date în arendă și cultivate cu diverse legume, cum ar fi porumb, grâu și cartofi. Orașul a dislocat aceste terenuri din fondul fundației mentionațe mai sus și le-a transferat către Asociația de Înfrumusețare. Grădinarul asociației s-a mutat în clădirea fostului restaurant.

~~~o~~~

Deci, abia din 1882, se poate vorbi de un așa-numit Parc Sub Arini în Valea Arinilor // Park Unter den Erlen im Erlental !

În 1883, a fost construită prima seră a asociației lângă această clădire.
În 1894, parcul a primit o înfrumusețare remarcabilă prin amenajarea unei fântâni arteziene, în al cărui bazin de beton „sburdau pești aurii” lângă broaște țestoase.
În 1898(99), s-a construit, din inițiativa primarului Josef Drotleff, pavilionul muzical sub clădirea grădinarului.
În 1898(99), s-a dat în chirie spațiul fostului restaurant cofetarului Berthold Frentz care a deschis acolo o cafenea și cofetărie.
În 1903(04), spațiul comercial a fost luat în chirie de cofetarul Oskar Seiser care a deschis o cofetărie și cafenea, care a funcționat acolo până la izbucnirea războiului în 1914.
În 1904, Uzina electrică din Sibiu // Hermannstädter Elektrizitätswerk [ H.E.W. ], ( înființată din inițiativa lui Carl Wolff ), a iluminat promenada din dreapta până la Stea, instalând 36 de becuri, și parcul inferior cu 6 lămpi cu arc.
În 1905, Uzina electrică a încântat publicul cu o magnifică fântână arteziana iluminată, care și-a aruncat jeturile de apă colorate către orizontul întunecat în fiecare seară până la izbucnirea Războiul Mondial.
În 1906, a fost amenajat un drum, finanțat de banca sibiana Hermannstädter Sparkassa, care pornea în valea Arinilor la Digul Pinilor și se termina în pădurea Dumbrava // Junger Wald.
În 1909, au fost amplasate în parc două vase ornamentale de piatră din secolul al XVIII-lea, făcute cadou din partea prezbiteriului protestant. Vasele au împodobit odată grădina guvernatorului, baronul Samuel von Brukenthal, situat pe str. Nocrichului ( Leschkircher Strasse ).
În același an, Asociația femeilor // Frauenverein a organizat pentru prima dată un mare festival caritabil în Parcul Arinilor pentru a ajuta financiar Școala evanghelică de fete.
În 1916, cofetăria a fost complet prădată, închisă și redeschisă abia după război.

~~~o~~~

În 1921, spațiul comercial a fost dat în arendă cofetarului Leobacher, care deschide acolo o cofetărie cu cafenea.
În 1929, Asociaţiei de Înfrumusețare a Orașului Sibiu // Hermannstädter Verschönerungsverein” a amplasat în zona rozariului un vas de piatră cu ocazia aniversării semicentenarului înfiinţării asociației.
În 1934, comerciantul Gustav Schintzel a luat în chirie spațiul comercial de la parterul clădirii din Sub Arini unde a deschis cofetăria cu restaurant, SUB ARINI // ERLENPARK, care a funcționat acolo până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
În 2 octombrie 1938, a fost dezvelită statuia cu bustul poetului Mihai Eminescu ( realizat de sculptorul Radu Moga). Cu această ocazie monumentul „Asociației de Înfrumusețare a orașului Sibiu” a fost mutat în faţa Pavilionului de muzică.
În iunie 1939, a fost reamenajată noua fântână arteziană luminată din apropierea Pavilionului de muzică.

~~~o~~~

În 25 mai 1946, restaurantul a fost redeschis sub noua denumire de Bolta Rece.
În 1949, numele restaurantului a fost schimbat din nou în Sub Arini. În Noua nomenclatură a străzilor SIBIU din 1949, la capitolul Reclame comerciale, restaurantul este listat sub denumirea de : Restaurant și Grădina de vară „Sub Arini” – Aleea M. Eminescu, 4 – Tel. 2989.
În 5 iulie 1961, au fost instalate două fântâni arteziene, una lângă rozariu(?) şi alta lîngă bustul lui Eminescu.
În 1979, a fost demolat vechiul Pavilion de muzică și înlocuit cu o construcție nouă. În cursul acestor lucrări a fost reamenajată și fântâna arteziană de lângă noul pavilion.

~~~o~~~

„Cafenea și Cofetărie” – Berthold Frentz – 1899-1904/ 1902?

~~~o~~~

„Cofetărie și Cafenea” – Oskar Seiser – 1904-1908~1911

~~~o~~~

Reclame comerciale „Cofetăria Oskar Seiser” – 1904 & 1908

~~~o~~~

Cofetăria cu restaurant „Sub Arini / Erlenpark” – Gustav Schintzel – 1935
„Noua nomenclatură a străzilor SIBIU” – 1949

~~~o~~~

Nuntă la „Bolta Rece” – 1966 ( fotografii din arhiva personală )

~~~o~~~

Articolul „Genialer Städteplaner und Architekt / Leben und Wirken von Josef Baron Bedeus von Scharberg”, scris de cunoscutul filolog, fotograf și specialist în istoria fotografiei din Transilvania dl Konrad Klein, este dedicat vieții și activității genialului urbanist și arhitect sibian Josef Baron Bedeus von Scharberg. Vă oferim aici traducerea liberă în limba română și articolul original în limba germană. Textul în limba română a fost completate cu informații și detalii suplimentare adăugate în parantezele drepte […].

~~~o~~~

Urbanist și arhitect genial / Viața și opera lui Josef Baron Bedeus von Scharberg

Josef Baron Bedeus von Scharberg: născut la 21 noiembrie 1889 în Asnières, lângă Paris – decedat: 1960

El rămâne în memoria compatrioților săi ca arhitect al Bisericii Sf. Johannis [ Johanniskirche ] și a clădirii Arhivei Națiunii Săsești [ Sächsisches Nationalarchiv ]. Însă, Josef Baron Bedeus von Scharberg, a fost cu adevărat genial în domeniul arhitecturii și planificării urbane, devenind unul dintre cei mai importanți specialist în domeniul urbanisticii al României. După aceea, desigur, și el a ajuns în închisorile justiției arbitrare staliniste, după cum arată noile documente descoperite. Când jurnalistul cultural, de altfel bine informat, Manfred Wittstock, a scris un omagiu dedicat lui Josef Baron Bedeus von Scharberg cu ocazia aniversarii a 100 de ani de la nașterea arhitectului (Neuer Weg din 2 decembrie 1989), a făcut o greșeală jenantă. El a confundat, amestecat biografia arhitectului cu cea a unchiului acestuia, Gustav Baron Bedeus von Scharberg (1868-1939), o persoană foarte educată, dar notoriu de capricioasă. De altfel, enciclopedia artiștilor ardeleni oferă foarte puține informații despre acest arhitect. Cu toate acestea, activitatea sa ca arhitect și urbanist nu poate fi supraestimată.

Constructorul bisericii Sf. Johannis s-a născut ca fiul lui Josef [ Anton Hugo ] Baron Bedeus von Scharberg (1854-1906), care a emigrat la Berlin și a fost fiul fondatorului Băncii de Credit Funciar „Bodenkreditanstalt” din Sibiu, Dr. Josef [ Karl Ludwig ] Bedeus von Scharberg (1826-1901). Faptul că [ viitorul arhitect Josef ] s-a născut la 21 noiembrie 1889 la Asnières, lângă Paris, are de-a face cu profesia tatălui său, care a lucrat ca contabil financiar pentru o firmă specializată în expoziții și care este chiar considerat unul dintre părinții intelectuali ai Expoziției Mondiale de la Paris din 1889. Acesta a fost, de asemenea, activ și ca scriitor și era foarte talentat la desen.
După absolvirea școlii primare la Berlin-Friedenau (1896-1903), tânărul Bedeus a făcut o ucenicie ca zidar, pe care a încheiat-o cu un certificat de calfă de la „Asociația Zidarilor și Maeștrilor Tâmplari” din Berlin (1908). Pentru că tatăl murise între timp, a trebuit să-și plătească singur educația și să întrețină familia de cinci persoane. Din moment ce și-a finanțat viața ca zidar și pictând tablouri, nu a rămas timp pentru un studiu adecvat al arhitecturii, dar a studiat doi ani formativi, între 1910 și 1912, la Școala de Arte Aplicate cu prof. Bruno Paul, co-fondatorul Asociației „Deutscher Werkbund” [ Uniunea arhitecților, artiștilor, meseriașilor și antreprenorilor germani ] și cu Prof. Hermann Jansen (arhitectură), un pionier al arhitecturii urbane moderne. Nu se poate exclude faptul că Bedeus i-a cunoscut pe Mies van der Rohe și Walter Gropius, care la acea vreme aparțineau aceluiași cerc. Între timp și-a făcut și serviciul militar la trupa de pionieri (1911).

Este cu atât mai uimitor că tocmai tânărul de 21 de ani a mai găsit timp să participe la concursul de arhitectură anunțat de prezbiteriul din Sibiu [ Hermannstadt ] la 12 noiembrie 1910 pentru noua construcție a bisericii Johanniskirche și a orfelinatului (cf. eseul lui Timo Hagen). „Trei clădiri sacrale din Sibiu din jurul anului 1900” în Revista de Studii Regionale Transilvane 2007). Designul său – un amestec armonios de neogotic și stil local – a fost imediat convingător lăsându-i pe mai puțin ingenioși maiștri constructori Gustav Maetz și Fritz Buertmes într-o lumină proastă (unele dintre planurile lui Heinrich C. Eder din 1910 fuseseră deja respinse). 1911 s-a luat și decizia de a merge pe proiectul lui Bedeus pentru realizarea clădirii care va găzdui Căminul de copii școlari [ Schulkinderhort | astăzi str. Bastionului nr. 1 ] cu turnul fortificat pe fațada spre strada Bastionului, altfel contemporană – probabil în omagiu adus turnului de pe Soldisch [ Turnul Aurarilor ], demolat 1881.

În 1912, Bedeus s-a stabilit în orașul părinților săi. Inițial a fost preocupat cu lucrările de restaurare la biserica fortificată din Șura Mică [ Kleinscheuern ], dar a participat și la concursuri de arhitectură pentru clădiri de liceu: în 1912 pentru o școală în grădinile Harteneck (premiul II) și în 1914 pentru una la patinoar (neevaluat din cauza izbucnirii războiului). În 1913, Bedeus a fost însărcinat de către Universitatea Națională [ Nationsuniversität ] să proiecteze o nouă clădire de arhivă – arhiva din vechea primărie era plină ochi. Arhiva Națiunii Săsești a fost construită în anii 1914-15 – sub conducerea lui Bedeus – dupa cele mai moderne criterii arhivistice si a fost cea mai veche cladire functională de acest gen din țară (din cauza razboiului nu a fost finalizata decat 1923). Din păcate, culorile frumoasei frize cu steme de pe fațadă – arată stemele provinciei Sibiu (cu coroana înlăturată deasupra triunghiul de frunze!), a comitatului (înlocuit cu o stemă comunistă a județului Sibiu) și a Națiunii Săsești (7 castele in cerc) – s-au vestejit. În 1914, Bedeus a ridicat și clădirea administrației financiare și forestiere a Universității Naționale în str. Arhivelor [ Armbrustergasse ] nr. 1, prevăzută cu coloane și pilaștri. Aceasta este legată de clădirea arhivei printr-o aripă intermediară, care înainte de a fi împărțită în apartamente închiriate conținea o sală de lectură unde se putea studia presa zilnică. În același timp, Bedeus a creat și o legătură între clădirea administrației și casa Comitelui [ Comeshaus ] numită (Hecht-Haus) din Piața Mare [ Großer Ring ] 8. Nu întâmplător cele două clădiri au fost ocupate împreună cu Arhivele Naționale la 30 decembrie 1944 – au servit drept sediu oficial al conducerii raionale a Etniei Germane.

În aprilie 1915, Bedeus a proiectat „Străjerul de Fier” din Sibiu [ Hermannstädter „Wehrmann in Eisen” ], o figură din lemn de forma unei statui Roland, în care putea fi bătut un cui atunci când se făcea o donație pentru sprijinirea victimelor războiului (azi la Muzeul de Istorie). Era planificată poziționarea statuii Wehrmann-ului în fața Arhivei Națiunii Săsești după încheierea războiului „ca un memorial permanent al războiului dur și al dorinței oamenilor de a face sacrificii” (Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt din 30 martie 1915). Un design de fațadă din 1916 arată clădirea arhivei cu Străjerul de Fier pe un soclu în fața ei – sumbru și marțial și încă în totalitate în concordanță cu gustul epocii Bismarck. Pe 7 decembrie 1915, Bedeus a trebuit să se înroleze. În vara anului 1916, comandamentul militar din Sibiu l-a însărcinat, împreună cu locotenentul Julius(?) Gutt, să rechizitioneze clopotele bisericilor – în întreaga monarhie cezaro-crăiască se începuse cu demontarea clopotelor pentru a le topi și turna țevi de tun.

La 26 mai 1920, Bedeus s-a căsătorit cu Erna Bielz (1894-1968), sora istoricului de artă Dr. Julius Bielz. Din căsătorie a rezultat Ingrid, căsătorită mai târziu von Friedeburg-Bedeus (1923-2006). După cum, mai târziu, Ingrid i-a plăcut să povestească, venea adesea să-l vadă pe Emil Sigerus în Casa Albastră [ Blaues Stadthaus ] aflată vizavi de apartamentul părinților ei din clădirea Băncii de Credit Funciar [ Bodenkreditanstalt ], unde se afla și biroul tatălui ei. Aici și-a permis să stea pe genunchi lui Sigerus și să ciugulească dulciuri. În 1930, bineînțeles, divorțul părinților a pus capăt brusc idilei copilăriei. Contemporanii ei și-au amintit de „Bedea” cu casa ospitalieră Bielz din str. Cisnădiei / N. Bălcescu [ Heltauergasse ] nr. 19 și iubita mică carte despre E. Sigerus (după cum l-a informat Alfred Hann von Hannenheim pe germanistul Udo Peter Wagner, textul constă în mare parte din ceea ce însuși Sigerus a scris sau dictat). Memoriile Ernei Bielz-Bedeus despre bunicul ei, merituosul politician Jakob Rannicher, sunt încă nepublicate (dactilocris în IKGS München).

La începutul anilor 1920, Bedeus a început să lucreze intens la noi metode de construcție și concepte de localități. Acestea au variat de la o casă standard, simplă (cuvânt cheie „clădire ieftină”) și locuințe sociale până la cartiere orașe-grădini orientate pentru cerințe mai mari. În 1921 și-a prezentat în grădina mitropolitului casa unifamilială patentată System Bedeus („Ibs”), care se baza pe o construcție din lemn armat cu zăbrele, de construcție ușoară (cf. SDT din 28 mai și 1 iunie 1921, dosar în Arhivele Naţionale; un certificat de brevet din 1923 la Institutul Transilvania). În 1922 Bedeus a construit complexul de locuințe a muncitorilor din Petroșani – Petrila, iar în 1923-24 clădirea fabricii de sticlă „Vitrometan” din Mediaș cu complexul de locuințe asociate fabricii. Clădirea Fabricii de Salam Josef Theil din str. Morilor [ Heidengasse ], cunoscută mai târziu sub numele de „Scandia”, este, și ea, proiectată de Bedeus (1926).

În 1924, tânărul arhitect Robert Kisch (1897-1977) s-a alăturat ca colaborator. Kisch, de asemenea student al lui Jansen și absolvent al universității tehnice TH Charlottenburg, era interesat în primul rând de concepte urbanistice, un domeniu la care Bedeus lucra din 1923. Considerațiile lui Kisch despre reproiectarea Pieței Mari, pe care l-a prezentat în SDT [ Siebenbürgisch–Deutsches Tageblatt ] v. publicate la 20 aprilie 1924, au sugererat că ar fi avut calificarea necesar pentru deveni următorul arhitect al orașului. Dar nu a putut să se împrietenească cu condițiile înghesuite din orașul natal. În mai 1925, s-a căsătorit cu nepoata arhitectului Hermann Phleps și s-a întors la Berlin, unde a avut curând succes cu extinderea Cancelariei Reich-ului.

1925 a fost și anul în care noua lege administrativă a impus elaborarea planurilor de urbanism. Consilierul local Dr. Richard Zintz (1891-1964), însărcinat cu elaborarea acestora, a fost mulțumit când Bedeus și-a exprimat interesul – ceilalți arhitecți (11!) au refuzat cu mulțumiri. „Prin el se va naște orașului un urbanist genial”, scrie Zintz retrospectiv în memoriile sale „Im Wandel” (p. 106 și urm.). Planul de sistematizare prezentat de Bedeus în 1927 a fost „plin de idei îndrăznețe și soluții uimitoare”, dar a fost criticat în mod meschin de colegii profesioniști – în special de inginerul principal [ Oberingenieur ] al orașului Ernst Kirscher – inclusiv faptul că autorul planului, Bedeus, nu era un inginer licențiat (deși fără diplomă de arhitect, Bedeus a stăpânit cu încredere subiectul, ceea ce a determinat Camera Arhitecților din România să-l recunoască arhitect fără diplomă la 5 noiembrie 1933). În această situație nu a ajutat prea mult nici sprijinul jurnalistic oferit de consilierul orășenesc, care era prieten cu Zintz și Bedeus, dr. Albert Arz von Straussenburg – mai bine cunoscut de mulți ca cercetător iubitor de heraldică – în ziarul Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt și cu broșura „Planul de dezvoltare a Hermannstadt” (1928).

Consiliul local a găsit soluția optimă pentru rezolvarea acestui impas atunci când l-a invitat pe profesorul principal de urbanism Hermann Jansen de la TH Charlottenburg în calitate de expert la Sibiu. Remarcile sale au redus imediat la tăcere orice critică la adresa planului de extindere și reglementare a orașului propus de Bedeus, astfel încât să înceapă în sfârșit lucrările la detalii (planuri de subdiviziune pentru zonele Rosenfeldgrund, Erlenpark etc.) – o sarcină mamut, deoarece reforma agrară din 1921-1923 a stabilit urbaniştilor parcelări complet nerezonabile pentru şantierele de construcţii şi zonele rezidenţiale definite la întâmplare. Când planul terminat a fost lăudat de regele Carol al II-lea într-o excelentă germană la o expoziție a planurilor de dezvoltare urbană a României la București în 1931, pacea a fost restabilită. La urma urmei, regele discutase aproape o oră cu delegația sibiană – Zintz, Bedeus, Arz și Kirscher – și chiar arăta o apreciere față de vechile fortificații, pe care i-a recomandat lui Bedeus să le păstreze. Nu este de mirare că i s-a încredințat curând întocmirea planurilor de dezvoltare pentru Câmpina (1931), Balcic (1935), Constanța (1939-42), Focșani (1940/41) și Jassy (1942-44). Planurile de dezvoltare create la acea vreme fac ca judecata lui Zintz despre Bedeus ca urbanist („cel mai cunoscut expert din țară în domeniul urbanismului”) să pară pe deplin justificată.

Din jurul anilor 1928-32 datează mai multe rânduri de casa unifamiliale [ Einfamilienhaus ] cu două etaje, din str. N. D. Cocea (Meltzlstraße). Au făcut parte din zona rezidențială nobilă, din Parcul Sub Arini [ Erlenpark ], proiectată de Bedeus și impresionează prin modernitatea lor moderată. Bedeus s-a mutat el însuși într-una dintre case (nr. 4), alte două au fost cumpărate de căpitanul de fregata Arnold Freiherr v. Aichelburg (nr. 10 și 11). În jurul anului 1930, Bedeus a făcut reclamă cu ajutorul unui pliant de calitate pentru noul său proiect numit „Gartenstadt-Konzept” [ Concept Oraș-Grădină ] cu rânduri de case planificate pentru acesta, dar criza economică și excentricitățile proprietarilor i-au spulberat visul cartierului rezidențial verde.

Înainte de a pleca la București, Bedeus a reușit să evite exproprierea (totală) a sanatoriului Brukenthal din Avrig [ Freck ] de către ministrul Educației Angelescu (1934/35). Lupta dramatică din acele luni, în care viitorul director al Școlii Brukenthal, Michael Hannerth, a jucat și el un rol, este descrisă de fiica sa Marianne Kühn în memoriile sale, care merită citite, „Was mich prägte“ (Ce m-a format), p. 316 și urm.

În anii petrecuți la București (1935-1945) Bedeus a lucrat în principal ca urbanist (arhitect urbanist) – mai ales în colaborare cu Ing. Arh. T. Radulescu. 1938-41 a urmat a doua clădire bisericească proiectată de Bedeus: monumentala biserică evanghelică din Ploiești, ale cărei forme gotice sunt modelate după bisericile fortificate săsești. Povestea ilustrată a ridicării bisericii sub conducerea maestrului constructor Rudolf Nunweiler poate fi citită în cartea lui Hans Durlesser „Istoria comunității bisericești evanghelico-germane C.A. din Ploieşti (…) 1843-1942”.
În anul 1940 „Joe” Bedeus, cum îl numeau prietenii, s-a căsătorit cu Emilia (Lili) Perussich (1909-2006), o frumusețe exotică din Brăila, româncă de origine armeană. Poate că o cunoscuse la Constanța, unde ridicase școala evanghelică în 1936-37, sau poate în timpul unui exercițiu de rezervist ca constructor de pontoane la Brăila (1939). Ea a supraviețuit soțului ei cu 46 de ani și a murit în Căminul pentru persoane vârstnice „Carl Wolff” [ din Sibiu ], unde a fost adusă de fiica vitregă Ingrid von Friedeburg-Bedeus. În jurul anului 1940, Bedeus era vicepreședintele societății Ceremag, o societate comercială româno-germană care construia silozuri de cereale. Dar nici contactul cu Sibiu nu s-a întrerupt. În 1938, Bedeus a proiectat o casă de vară pentru prietenul său „Rick” Zintz, pe care a construit-o în iubita sa Cisnădioara [ Michelsberg ]. Casa de la țară [ Landhaus ], care a câștigat chiar premiul I la concursul artiștilor germani „Gesamtschau der deutschen Künstler” organizat la Brașov [ Kronstadt ] (SDT din 20 noiembrie 1938), a fost folosită ca grădiniță după expropriere și aparține din 1994 de Casa de odihnă Elim-Heim ca pensiune.

Între 1945-52 Bedeus a trăit din nou la Sibiu. În această perioadă a fost ridicat Palatul Telefoanelor din str. N. Bălcescu [ Heltauergasse ] (1947-48) și continuate lucrările prevăzute în planul de dezvoltare urbană a orașului Sibiu (1948-52). În 1950, Otto Czekelius, care era un prieten de-al său, i s-a alăturat ca colaborator. S-au întâlnit în biroul lui Bedeus lângă parcul Sub Arini [ Erlenpark ] și au elaborat planuri de urbanism pentru Pajiștea Măcelarilor [ Fleischhauer Wiese / astăzi cartierul Ștrand ], propunând amenajarea unei zone de recreere cu lacuri artificiale și multe altele. Nu poate fi pe deplin explicat de ce Bedeus a fost arestat brusc în iulie 1952. Oare a refuzat directorului Uzinei Independenţa, Ion Meţiu, un Hardliner comunist şi „Ilegalist” din prima zi, transferul de proprietate asupra terenului din zona Aleea Studenților/ strada Zidului [ Schülerschanze/ Maurergasse ] pentru fosta fabrică Rieger, conform celor relatate de Dr. Hans-Udo Krasser? Potrivit lui Krasser, Bedeus făcea la acea vreme chiar și muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră – ceea ce nu ar trebui să fie o surpriză, întrucât Mețiu încă îl amenințase și pe episcopul Müller cu câțiva ani de închisoare în 1955 dacă ar refuza transformarea palatul episcopal, retrocedat, într-un cinematograf.

Bedeus însuși afirmă undeva că a fost luat în detenție preventivă politică în 1952 din cauza unui denunț, dar rămâne tăcut ceea ce privește motivul. Pentru a afla mai multe, am apelat la Fundația Academia Civică, al cărei director Romulus Rusan a curatat recent o expoziție despre construcția criminală a Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cele trei formulare personale trimise mie de la arhivele Jilavei (Recensământul populației concentrației din România în anii 1945-89) permit reconstrucția stațiunilor de detenție trecute și chiar dau un motiv de denunț de internare: „A avut legături cu consulul german [ al ] GEG [ Grupului Etnic German ]” (Relații întreținute cu consulul german [ ?! ] al Grupului Etnic German/ Deutsche Volksgruppe). Drept urmare, Bedeus a fost luat în arest preventiv la mijlocul lui iulie 1952, pe 16 septembrie a fost dus la Brașov Kronstadt în renumita închisoare de tranzit de pe Schlossberg/Cetăţuia şi pe 8 decembrie transferat la Centrul de Triere București (CTB). Internarea sa la București este menționată și în memoriile încă nepublicate ale fostului șef de raion din Sibiu, Rudolf Schuller, tatăl administratorului enciclopediei de artiști Rolf Schuller. Schuller, care a venit la Ghencea în jurul Crăciunului anului 1952 și s-a împrietenit cu baronul Bedeus, chiar a împărțit un pat cu el pentru o vreme. Se aflau în bună companie, pentru că aici au fost întemnițați și alți sibieni cunoscuți, precum Rudolf Spek, F. X. Dressler, Richard Zintz și la scurt timp urmat și de Hans Otto Roth – nu de puține ori pentru a fi duși după aceea la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Din păcate, întrebarea când și dacă Bedeus a fost „la canal” trebuie să rămână fără răspuns.

Nou început miraculoasă în București

Deși Bedeus era prevăzut să rămână închis timp de 18 luni – fără o condamnare legală! – a fost din nou liber, după nouă luni (24 martie 1953). Aceasta s-a datorat, probabil, intervenției unor cunoscuți influenți, pentru că deja în luna iunie 1953 îi reușește la București un nou început ca șef de proiect la Institutul de Arhitectură și Urbanism ISPROR și ICSOR. În mod surprinzător, Bedeus își ceruse deja pensionarea la sfârșitul anului 1953 – fără succes, desigur. Într-un staccato fără răgaz a întocmit în continuu planuri de urbanizare, parțiale și complete, pentru Roman (1953), Galați [ Galatz ] (1954), Sibiu [ Hermannstadt ], Cisnădie [ Heltau ], Ocna Sibiului [ Salzburg ] și Sighișoara [ Schäßburg ] (1955-56) ca și Jași [ Jassy ] (1956). Se spune că Bedeus a jucat un rol major în proiectarea pieței și a clădirilor din jurul fostului palat regal (azi Muzeul Naţional de Artă). În 1958 s-a mutat la IRP din Brașov [ Kronstadt ].

Este o tragedie personală, a unuia care a fost activ până la sfârșit, de a muri de cancer chiar înainte de pensionare [ 26 august 1960 ]. Împreună cu el a murit ultimul bărbat purtător al numelui de familie Bedeus, originar din Danemarca. Istoria familiei ridicate la nobilime în secolul al XVIII-lea cu predicatul „von Scharberg” (după fosta moșie Teleki Scharberg / Sáromberke / Dumbrăvioara de lângă Sächsisch-Reen / Reghin) ajunsese la sfârșit.

Konrad Klein
Siebenbürgische Zeitung, 30 septembrie 2011

~~~o~~~

Genialer Städteplaner und Architekt / Leben und Wirken von Josef Baron Bedeus von Scharberg

Josef Baron Bedeus von Scharberg: geboren 21.11.1889 in Asnières bei Paris (gestorben: 1960)

Im Gedächtnis seiner Landsleute lebt er als Schöpfer der Johanniskirche und des ehemaligen Sächsischen Nationalarchivs fort. Doch wirklich genial war Josef Baron Bedeus von Scharberg im Städtebau, wo er es zum führenden Stadtplaner Rumäniens brachte. Danach landete freilich auch er in den Gefängnissen stalinistischer Justizwillkür, wie neue Aktenfunde belegen.

Als der sonst so kundige Kulturjournalist Manfred Wittstock eine Würdigung für den Architekten Josef Baron Bedeus von Scharberg zum 100sten verfasste (Neuer Weg vom 2.12.1989), unterlief ihm Peinliches. Er vermischte die Biographie des Architekten mit jener seines hochgebildeten, aber bekanntermaßen etwas spleenigen Onkels Gustav Baron Bedeus von Scharberg (1868-1939). Tatsächlich gibt das Siebenbürgische Künstlerlexikon zur Person des Architekten nur wenig her. Dabei ist sein Wirken als Baukünstler und Stadtplaner kaum zu überschätzen.

Geboren wurde der Erbauer der Johanniskirche als Sohn des nach Berlin zugewanderten Josef Baron Bedeus von Scharberg (1854-1906), einem Sohn des Begründers der Bodenkreditanstalt Dr. Josef Bedeus von Scharberg (1826-1901). Dass er am 21.11.1889 in Asnières bei Paris zur Welt kam, hängt mit dem Beruf des Vaters zusammen, der als Finanzbuchhalter für eine auf Ausstellungen spezialisierte Firma arbeitete und sogar als einer der geistigen Väter der Pariser Weltausstellung von 1889 gilt. Dieser habe sich auch schriftstellerisch betätigt und sei zeichnerisch sehr begabt gewesen. Nach der Volksschule in Berlin-Friedenau (1896-1903) machte der junge Bedeus eine Maurerlehre, die er mit einem Gesellenbrief des Berliner „Bundes der Bau-Maurer und Zimmermeister“ abschloss (1908). Weil inzwischen der Vater verstorben war, musste er selbst für seine Ausbildung und den Unterhalt der fünfköpfigen Familie aufkommen. Da er sich diesen als Maurer und durch Bildermalen finanzierte, blieb keine Zeit für ein richtiges Architekturstudium, doch verbrachte er von 1910 bis 1912 noch zwei prägende Jahre an der Kunstgewerbeschule bei Prof. Bruno Paul, dem Mitbegründer des Deutschen Werkbundes, und bei Prof. Hermann Jansen (Architektur), einem Pionier der modernen Stadtbaukunst. Nicht ausgeschlossen, dass Bedeus damals Mies van der Rohe und Walter Gropius kennenlernte, die damals zum gleichen Umfeld gehörten. Zwischendurch leistete er auch seinen Militärdienst bei der Pioniertruppe ab (1911).

Umso erstaunlicher, dass der gerade mal 21-Jährige noch Zeit fand, sich an dem am 12.11.1910 ausgeschriebenen Architekturwettbewerb des Hermannstädter Presbyteriums für den Neubau der Johanniskirche und des Waisenhauses teilzunehmen (vgl. hierzu Timo Hagens Aufsatz „Drei Hermannstädter Sakralbauten aus der Zeit um 1900“ in der Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde 2007). Sein Entwurf – ein stimmiger Mix aus Neugotik und Heimatstil – überzeugte sofort und ließ die weniger genialen Baumeister Gustav Maetz und Fritz Buertmes alt aussehen (einige Pläne Heinrich C. Eders von 1910 hatte man bereits vorher verworfen). 1911 entschied man sich auch für Bedeus’ Entwurf des Schulkinderhortes mit seinem mittelalterlichen Wehrturm an der im übrigen zeitgemäßen Fassade – wohl eine Reverenz für den hier bis 1881 stehenden Soldischturm (Str. Bastionului 6).

1912 ließ sich Bedeus in der Stadt seiner Väter nieder. Zunächst war er mit Restaurierungsarbeiten an der Kirchenburg in Kleinscheuern beschäftigt, nahm aber auch an Architekturwettbewerben für Mittelschulbauten teil: 1912 für eine Schule in den Harteneckgärten (2. Preis) und 1914 für eine beim Eislaufplatz (nicht mehr bewertet wegen Kriegsausbruch). 1913 wurde Bedeus von der Nationsuniversität mit dem Entwurf eines Archivneubaus beauftragt – das Archiv im Alten Rathaus platzte aus allen Nähten. Das 1914-15 errichtete Sächsische Nationalarchiv – auch die Bauleitung lag bei Bedeus – wurde nach modernsten archivtechnischen Kriterien ausgeführt und war der älteste Zweckbau dieser Art im Lande (kriegsbedingt erst 1923 fertiggestellt). Leider sind die Farben des hübschen Wappenfrieses an der Fassade – es zeigt die Wappen der Hermannstädter Provinz (mit entfernter Krone über dem Blätterdreieck!), des Komitats (ersetzt durch ein kommunistisches ­Judeţ-Wappen) und der Sächsischen Nation (7 Burgen in einem Kreis) – völlig verblasst. 1914 errichtete Bedeus auch das säulen- und pilasterbestückte Finanz- und Forstverwaltungsgebäude der Nationsuniversität in der Armbrustergasse 1. Mit dem Archivbau ist es durch einen Zwischentrakt verbunden, der vor seiner Zerstückelung in Mietwohnungen eine Lesehalle barg, wo man die Tagespresse studieren konnte. Gleichzeitig schuf Bedeus auch eine Verbindung zwischen dem Verwaltungsgebäude und dem Comeshaus (Hecht-Haus) am Großen Ring 8. Nicht von ungefähr wurden die beiden Gebäude zusammen mit dem Nationalarchiv bereits am 30.12.1944 besetzt – sie hatten der Kreisleitung der Deutschen Volksgruppe als Amtssitz gedient.

Josef Baron Bedeus von Scharberg mit einem Gipsmodell des Wehrmanns in Eisen (1915). Foto: Sammlung des Verfassers Im April 1915 entwarf Bedeus den Hermannstädter „Wehrmann in Eisen“, eine rolandgestaltige Holzfigur, in die man bei Entrichten einer Spende zur Unterstützung von Kriegsopfern einen Nagel einschlagen konnte (heute im Geschichtsmuseum). Vorgesehen war, den Wehrmann nach Kriegsende vor dem Nationalarchiv aufzustellen „als bleibendes Denkmal für den schweren Krieg und die Opferwilligkeit des Volkes“ (Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt vom 30.3.1915). Ein Fassadenentwurf von 1916 zeigt den Archivbau mit dem Wehrmann auf einem Sockel davor – grimmig-martialisch und noch ganz nach Geschmack der Bismarckzeit. Am 7.12.1915 musste dann auch Bedeus einrücken. Im Sommer 1916 beauftragte ihn das Hermannstädter Militärkommando zusammen mit Leutnant Julius(?) Gutt mit dem Requirieren der Kirchenglocken – überall in der k.u.k. Monarchie hatte man mit dem Abbauen der Glocken begonnen, um sie zu Kanonenrohren umzugießen.

Am 26.5.1920 heiratete Bedeus Erna Bielz (1894-1968), die Schwester des Kunsthistorikers Dr. Julius Bielz. Aus der Ehe ging Ingrid, später verheiratete von Friedeburg-Bedeus (1923-2006) hervor. Oft sei sie, wie sie später gern erzählte, aus der elterlichen Wohnung im Gebäude der Bodenkreditanstalt, wo sich auch das Büro des Vaters befand, zu Emil Sigerus ins gegenüberliegende Blaue Stadthaus gekommen. Hier durfte sie dann auf seinen Knien sitzen und Süßigkeiten naschen. 1930 freilich setzte die Scheidung der Eltern der Kindheitsidylle ein jähes Ende. Ihren Zeitgenossen ist „Bedea“ mit dem gastfreundlichen Bielzischen Haus in der Heltauergasse 19 und dem liebenswerten Büchlein über E. Sigerus in Erinnerung geblieben (wie Alfred Hann von Hannenheim dem Germanisten Udo Peter Wagner mitteilte, besteht der Text weitgehend aus von Sigerus selbst Verfasstem bzw. Diktiertem). Noch unveröffentlicht sind Erna Bielz-Bedeus’ Erinnerungen an den Großvater, den verdienstvollen Politiker Jakob Rannicher (Typoskript im Münchner IKGS).

Anfang der 1920er Jahre begann Bedeus, sich intensiv mit neuen Bauweisen und Siedlungskonzepten zu beschäftigen. Sie reichten vom einfachen Typenhaus (Stichwort „billiges Bauen“) und sozialem Wohnungsbau bis hin zum gartenstadt-orientierten Viertel für gehobene Ansprüche. 1921 führte er im Garten des Metropoliten sein patentiertes Einfamilienhaus System Bedeus („Ibs“) vor, dem eine gitterverstärkte Holzkonstruktion in Leichtbauweise zugrunde lag (vgl. SDT v. 28.5. u. 1.6.1921, Mappe dazu im Nationalarchiv; eine Patenturkunde von 1923 im Siebenbürgen-Institut). 1922 errichtete Bedeus die Arbeiterwohnsiedlung in Petroșani-Petrila, 1923-24 das Fabrikgebäude der Mediascher Glasfabrik Vitrometan mit der dazugehörigen Werksiedlung. Auch das Gebäude der Salamifabrik Josef Theil in der Heidengasse, die nachmalige Scandia, geht auf Bedeus zurück (1926).

1924 stieß der junge Architekt Robert Kisch (1897-1977) als Mitarbeiter hinzu. Kisch, ebenfalls Jansen-Schüler und Absolvent der TH Charlottenburg, war vor allem an städtebaulichen Aufgaben interessiert, ein Bereich, mit dem sich Bedeus seit 1923 beschäftigte. Kischs Überlegungen zur Neugestaltung des Großen Rings, die er im SDT v. 20.4.1924 veröffentlichte, lassen erahnen, dass er das Zeug zum nächsten Stadtarchitekten gehabt hätte. Doch konnte er sich mit den engen Verhältnissen seiner Heimatstadt nicht anfreunden. Im Mai 1925 heiratete er die Nichte des Architekten Hermann Phleps und ging wieder nach Berlin, wo ihm auch bald darauf der Durchbruch mit dem Erweiterungsbau der Reichskanzlei gelang.

1925 war auch das Jahr, in dem das neue Verwaltungsgesetz die Erarbeitung von Stadtbauplänen vorschrieb. Der mit dem Stadtbebauungsreferat betraute Stadtrat Dr. Richard Zintz (1891-1964) war froh, als Bedeus Interesse signalisierte – die restlichen Architekten (11!) lehnten dankend ab. „In ihm sollte der Stadt ein genialer Städtebauer erwachsen“, schreibt Zintz rückblickend in seinen Erinnerungen „Im Wandel“ (S. 106ff.). Bedeus’ Stadtbebauungsplan (plan de sistematizare) von 1927 habe „voller kühner Gedanken und verblüffender Lösungen“ gesteckt, sei aber von Berufskollegen – insbesondere vom städtischen Oberingenieur Ernst Kirscher – in kleinlicher Weise kritisiert worden, einschließlich damit, dass sein Urheber kein Diplomingenieur sei (obwohl ohne Architektendiplom, beherrschte Bedeus das Fach souverän, was die Rumänische Architektenkammer am 5.11.1933 bewog, ihn als arhitect fără diplomă anzuerkennen). Da half es auch wenig, als der mit Zintz und Bedeus befreundete Stadtrat, der Magistratsrat Dr. Albert Arz von Straussenburg – vielen besser als kunstsinniger Wappenforscher bekannt – publizistische Unterstützung im Siebenbürgisch-Deutschen Tageblatt und mit der Broschüre „Der Bebauungsplan von Hermannstadt“ (1928) leistete.

Für die festgefahrene Situation fand der Stadtrat die optimale Lösung, als er den damals führenden Professor für Städtebau Hermann Jansen von der TH Charlottenburg als Gutachter nach Hermannstadt einlud. Seine Ausführungen ließen sofort jede Kritik an Bedeus’ Stadterweiterungs- und Regulierungsplan verstummen, so dass nun endlich mit der Ausarbeitung der Details (Parzellierungspläne für die Gebiete Rosenfeldgrund, Erlenpark usw.) begonnen werden konnte – eine Mammutaufgabe, weil die Agrarreform von 1921-23 den Stadtplanern völlig unvernünftige Parzellierungen für Baustellen und willkürlich festgelegte Wohnviertel beschert hatte. Als der fertige Plan auf einer Ausstellung der Stadtbebauungspläne von Rumänien 1931 in Bukarest von König Carol II. mit Lobesworten in bestem Deutsch bedacht wurde, war der Burgfrieden wieder hergestellt. Immerhin hatte sich der König mit der Hermannstädter Delegation – Zintz, Bedeus, Arz und Kirscher – fast eine Stunde lang unterhalten und sogar Sinn für die alten Wehrbauten bewiesen, deren Erhaltung er Bedeus ans Herz legte. Was wunder, dass er bald darauf mit der Ausarbeitung der Bebauungspläne von Câmpina (1931), Balcic (1935), Konstanza (1939-42), Focșani (1940/41) und Jassy (1942-44) betraut wurde. Die damals entstandenen Bebauungspläne lassen Zintz’ Urteil über Bedeus als Stadtplaner („der anerkannteste Fachmann des Landes auf dem Gebiete des Städtebaus“) als vollauf berechtigt erscheinen.

Aus den Jahren um 1928-32 stammen mehrere zeilenartig angeordnete zweigeschossige Einfamilienhäuser in der Meltzlstraße/ N.D. Cocea. Sie waren Teil des von Bedeus geplanten Edelwohnviertels am Erlenpark und imponieren durch ihre verhaltene Modernität. Eines der Häuser bezog er selbst (Nr. 4), zwei weitere erwarb Fregattenkapitän Arnold Freiherr v. Aichelburg (Nr. 10 und 11). Um 1930 warb Bedeus auch mit einem gediegenen Faltblatt für sein „Gartenstadt-Konzept“ und die hierfür vorgesehenen (Reihen-)Haustypen, doch ließen Wirtschaftskrise und Bauherren-Eigenbrötelei seinen grünen Siedlungstraum bald platzen.

Ehe Bedeus nach Bukarest ging, vermochte er noch die (Total-)Enteignung des Brukenthal-Sanatoriums in Freck durch Unterrichtsminister Angelescu abzuwenden (1934/35). Das dramatische Ringen jener Monate, in denen auch der nachmalige Direktor der Brukenthalschule Michael Hannerth eine Rolle spielte, beschreibt seine Tochter Marianne Kühn in ihren lesenswerten Erinnerungen „Was mich prägte“ S. 316 ff.

Während seiner Bukarester Jahre (1935-45) war Bedeus hauptsächlich als Städteplaner (arhitect urbanist) tätig – meist in Zusammenarbeit mit Ing.-Arch. T. Rădulescu. 1938-41 kam Bedeus’ zweiter Kirchenbau hinzu: die monumentale evangelische Kirche in Ploiești, deren gotisierenden Formen den sächsischen Wehrkirchen nachempfunden sind. Die bebilderte Geschichte ihrer Entstehung unter Baumeister Rudolf Nunweiler ist in Hans Durlessers „Geschichte der ev.-deutschen Kirchengemeinde A.B. in Ploiești (…) 1843-1942“ nachzulesen. 1940 heiratete „Joe“ Bedeus, wie ihn seine Freunde nannten, die Rumänin armenischer Herkunft Emilia (Lili) Perussich (1909-2006), eine exotische, aus Brăila stammende Schönheit. Vielleicht hatte er sie in Konstanza kennengelernt, wo er 1936-37 die evangelische Schule errichtet hatte, vielleicht aber auch bei einer Reservistenübung als Pontonbauer in Brăila (1939). Sie überlebte ihren Mann um 46 Jahre und starb im Altenheim „Carl Wolff“, wohin sie ihre Stieftochter Ingrid von Friedeburg-Bedeus gebracht hatte. Um 1940 firmierte Bedeus als Vizepräsident der Ceremag, einer rumänisch-deutschen Handelsgesellschaft, die sich mit dem Bau von Getreidesilos beschäftigte. Doch auch der Kontakt zu Hermannstadt riss nicht ab. So entwarf Bedeus 1938 für seinen Freund „Rick“ Zintz ein Sommerhaus, das sich dieser im geliebten Michelsberg errichten ließ. Das Landhaus, das auf der Kronstädter‚ Gesamtschau der deutschen Künstler’ sogar einen ersten Preis gewann (SDT v. 20.11.1938), wurde nach der Enteignung als Kindergarten genutzt und gehört seit 1994 als Gästehaus zum Elim-Heim.

1945-52 lebte Bedeus wieder in Hermannstadt. In diese Zeit fällt die Errichtung des Telefongebäudes in der Heltauergasse (1947-48) und die abermalige Beschäftigung mit dem Hermannstädter Stadtbebauungsplan (1948-52). 1950 stieß auch der ihm freundschaftlich verbundene Otto Czekelius als Mitarbeiter hinzu. Man traf sich in Bedeus’ Büro am Erlenpark und entwarf hochfliegende Bebauungspläne mit einem Naherholungsgebiet auf der Fleischhauer Wiese, künstlichen Seen u.v.a.m. Nicht ganz aufzuklären ist, warum Bedeus im Juli 1952 plötzlich verhaftet wurde. Hatte er dem Direktor der Independenţa-Werke Ion Meţiu, einem kommunistischen Hardliner und „Illegalisten“ der ersten Stunde, die Übereignung des Geländes im Bereich Schülerschanze/Maurergasse für die ehemaligen Rieger-Werke verweigert, wie Dr. Hans-Udo Krasser zu berichten weiß? Krasser zufolge sei Bedeus damals sogar zur Zwangsarbeit am Donau-Schwarzmeer-Kanal gewesen – was weiter nicht wundern würde, drohte Meţiu doch noch 1955 Bischof Müller mit mehrjähriger Gefängnishaft, falls er sich weigere, das rückerstattete Bischofspalais zum Kino umzugestalten.

Dass Bedeus 1952 wegen einer Denunziation in politische Untersuchungshaft kam, führt er selber irgendwo an, schweigt sich aber über die Hintergründe aus. Um Genaueres zu erfahren, wendete ich mich an die Stiftung Academia Civică, deren Leiter Romulus Rusan erst jüngst eine Ausstellung über den mörderischen Bau des Donau-Schwarzmeer-Kanals kuratierte. Die drei mir zugeschickten Personalbögen aus den Beständen des Jilava-Archivs (Recensământul populaţiei concentraţio- nare din România în anii 1945-89) ermöglichen die Rekonstruktion der durchlaufenen Haft-Stationen und geben sogar einen in der Tat denunziatorischen Internierungsgrund an: „A avut legături cu consulul german [al] GEG [Grupului Etnic German]“ (Unterhielt Beziehungen zum deutschen Konsul [?!] der Deutschen Volksgruppe). Demzufolge kam Bedeus Mitte Juli 1952 in Untersuchungshaft, wurde am 16.9. nach Kronstadt ins berüchtigte Transitgefängnis auf dem Schlossberg/Cetăţuia und am 8.12. ins Centrul de Triere București (CTB) überstellt. Seine Internierung in Bukarest wird auch in den bislang unveröffentlichten Erinnerungen des ehemaligen Kreisleiters von Hermannstadt Rudolf Schuller, dem Vater des Künstlerlexikon-Verwalters Rolf Schuller, erwähnt. Schuller, der um die Weihnachtszeit 1952 nach Ghencea kam und sich hier mit Baron Bedeus anfreundete, teilte mit diesem zeitweilig sogar das Bett. Damit befand man sich in guter Gesellschaft, denn auch andere bekannte Hermannstädter saßen hier schon ein, etwa Rudolf Spek, F. X. Dressler, Richard Zintz und bald darauf auch Hans Otto Roth – nicht selten, um anschließend an den Donau-Schwarzmeer-Kanal gebracht zu werden. Wann und ob Bedeus überhaupt „am Kanal“ war, muss leider offenbleiben.

Wundersamer Neustart in Bukarest.

Obwohl für Bedeus 18 Monate Haft – ohne eine rechtmäßige Verurteilung! – vorgesehen waren, war er schon nach neun Monaten wieder frei (24.3.1953). Wahrscheinlich hatten dies einflussreiche Bekannte erreicht, denn schon im Juni 1953 gelang ihm in Bukarest ein Neustart als verantwortlicher Projektleiter beim Institut für Architektur und Stadtplanung ISPROR bzw. ICSOR. Auffallenderweise bat Bedeus bereits Ende 1953 um seine Versetzung in den Ruhestand – freilich erfolglos. In atemlosen Stakkato erarbeitete er in der Folge weitere Teil- und Ganzbebauungspläne für Roman (1953), Galatz (1954), Hermannstadt, Heltau, Salzburg und Schäßburg (1955-56) sowie Jassy (1956). Auch bei der Gestaltung des Platzes und der Bauten rund um das ehemalige Königsschloss (heute Muzeul Naţional de Artă) soll Bedeus maßgeblich mitgewirkt haben. 1958 wechselte er zum IRP nach Kronstadt.

Es ist die persönliche Tragik des bis zuletzt Aktiven, noch vor Eintritt in den Ruhestand einem Krebsleiden erlegen zu sein. Mit ihm starb der letzte männliche Namensträger der ursprünglich aus Dänemark stammenden Familie Bedeus. Die Geschichte der im 18. Jahrhundert mit dem Prädikat „von Scharberg“ (nach dem einstigen Teleki-Gut Scharberg/Sáromberke/Dumbrăvioara bei Sächsisch-Reen) in den Adelsstand erhobenen Familie hatte ihr Ende gefunden.

Konrad Klein
Siebenbürgische Zeitung, 30. September 2011

„Archiva a Națiunii săsești și a orașului Sibiu – Archiv der sächsischen Nation und der Stadt Hermannstadt”
Carte poștală ilustrată postată pe grupul de Facebook Alt-Hermannstadt.

Această interesantă carte poștală, tip „Cartă Poștală”, a circulat între Sibiu și Contres – comună situată în departamentul Cher în Franța. Cartea poștală, datată 8 august 1925, a fost tipărită în jurul anului 1924 la tipografia sibiană Jos. Drotleff. Pe verso se află un mesaj scris în limba franceaă cu cerneală neagră și adresa destinatarei ( Marie ): Madame Bernard la Bernardiere par Contrese Loire e Cher, France.

Clădirile situate astăzi pe str. Arhivelor nr.1 și nr.3 au fost ridicate în perioada anilor 1914-1915 și finalizate după Primul Război Mondial, în 1923. Clădirile în stil Art Nouveau au fost construite după planurile celebrului arhitect sibian Josef Bedeus von Scharberg, cunoscut și sub numele de Josef Karl Freiherr Bedeus von Scharberg, ( 1889-1960 ), care a coordonat și construcția acestora.

~~~0~~~

Cele două fotografii alb-negru au fost realizate pe strada Arhivelor de fotograful sibian Emil Fischer între 1908-1914. Fotografia din partea stângă a fost făcută din intersecția străzii Arhivelor ( germană, Armbrustergasse ) cu strada Timotei Popovici ( germană, Wintergasse ). În fotografia din partea dreaptă se vede vechea clădire de la nr.1 ( dreapta ) și vis à vis clădirea de la nr.2 în care se afla restaurantul cu grădină „Volksgarten” // „Grădina Poporului” deschis de Ludwig Kwanka în 1908.

~~~0~~~

Clădirea str. Arhivelor nr.1

„Clădirea a fost ridicată de către arhitectul W. Josef Bedeus în continuarea casei din Piaţa Mare nr. 7 şi se întinde până la un corp de clădire care aparţine de casa din Piaţa Mare nr. 8, corp ridicat în aceiaşi perioadă.
Vechea clădire avea aceiaşi adresă cu casa din Piaţa Mare nr. 7 şi a găzduit Comandamentul corpului de armată – (Korpskommando des 12. k. u. k. Armeekorps) până în 1892 când se mută în str. Nicolae Bălcescu.
Din 1895 se mută aici Internatul evanghelic pentru ucenici (Lehrlingsherberge, evang. A. B).
Tot în vechea clădire s-a deschis în 1885 Şcoala de muncă a Asoc gen. A femeilor evanghelice – (Arbeitschule des ev Frauenverein în Hermannstadt) care va funcţiona la această adresă până în 1900 si tot aici a funcţionat o cantină publică (Volksküche) deschisă în 1892. Cantina va funcţiona şi în actuala clădire în perioada 1920-1929.
Din 1925 Sediul Camerei de Comerţ şi Meserii care va funcţiona la această adresă până în 1933.”
(sursă text: patrimoniu.sibiu.ro)

Fotografie din perioada antebelică

Clădirea str. Arhivelor nr.3 a fost ridicată cu destinație de a găzdui Arhiva Națiunii Săsești din Sibiu, aflată în vechea primărie, în Turnul Poartă de la Casa Altemberger.

„Arhiva oraşului este atestată documentar la 1463. Depozitează fonduri documentare ce se referă la evenimente istorice din perioada 1009 – 1984. Clădire construită în anii 1914-1923 (întârziere datorită Primului Război Mondial), inaugurată în anul 1923 când Arhiva Naţională se mută din incinta primăriei. Clădirea este prima construcţie din ţară construită special pentru păstrarea şi conservarea patrimoniului arhivistic, unde se află şi astăzi.
Construcţia este in stil Art Nouveau, cu elemente eclectice, opera arhitectului W. Josef Bedeus, inspirată se pare după arhivele din Schwerin.
Caracteristica construcţiei este separarea administraţiei de depozite în două clădiri diferite legate între ele printr-un coridon lung, măsura luată pentru cazul izbucnirii unui incediu.
Clădirea administrativă, aflată spre str Arhivelor, se deosebeşte prin pilaştrii colosali şi portalul cu coloane.
În vechea clădire de pe acest loc a funcţionat o Bibliotecă populară deschisă în anul 1900 iar până la Primul Război Mondial au funcţionat două instituţii importante: Tribunalul Municipal (Gemeindegericht städtisches) şi Serviciul de ocuparea forței de muncă (Arbeitsvermittlungsstelle des Bürger und Gewerbeverein).
În perioada 1945-1952 aici a fost sediul Miliţiei Regionale Sibiu
Corpul administrativ a fost renovat amatoristic și în silă de către Arhivele Naționale ale României, instituție centralizată cu sediul in Bucuresti, fiind forțați de către Primăria Municipiului Sibiu.”
(sursă text: wikimapia) 

 

Fotografii din perioada interbelică

~~~0~~~

Schița proiectului realizată de Joseph Bedeus von Scharberg în 1913.
(Ilustrații din arhiva grupului Alt-Hermannstadt)

~~~0~~~

Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale.
Fotografie făcută de domnul Gerch Fraenk pe de 10 septembrie 2025.

~~~0~~~

Clădirile situate astăzi pe str. Arhivelor nr.1 și nr.3, ( ridicate în perioada anilor 1914-1915 și finalizate după Primul Război Mondial, în 1923 ), poziționate în planul orașului Sibiu din 1875, completat de Johann Böbel în 1882/83.

Desenul intitulat Schaubild aus der Fleischergasse auf das Kircheneck // Colț de biserică privit dinspre str. Măcelarilor / Mitropoliei a fost realizat de renumitul arhitect sibian Josef Bedeus von Scharberg. Ilustrația ne prezintă o variantă neobișnuită a bisericii cu o cupolă rotundă.

Josef Bedeus von Scharberg, arhitectul actualei biserici Sf. Johannis // Johanniskirche, s-a născut în 21 noiembrie 1889 la Asnières lângă Paris și a decedat 1960(?) la Sibiu. Tatăl lui a fost sibianul Josef Baron Bedeus von Scharberg (1854-1906), fiul fondatorului băncii sibiene Bodenkreditanstalt Dr. Josef Karl Ludwig, Freiherr, Bedeus von Scharberg (născut în 22 iulie 1826 la Sibiu – decedat în 24 aprilie 1901 la Sibiu).
Josef Baron Bedeus von Scharberg (1854 la Sibiu – 1906 la Berlin) a emigrat în Germania, unde s-a stabilit la Berlin și a lucrat ca contabil financiar la o companie specializată în expoziții. In anul 1889 a fost trimis la Paris (unde s-a născut fiul Josef Bedeus von Scharberg) pentru a pregăti, coordina și organiza expoziția universală. Josef Baron Bedeus von Scharberg este considerat unul dintre părinții intelectuali ai Expoziției Mondiale din Paris din 1889. De asemenea a fost activ ca scriitor și un desenator foarte talentat.

După absolvirea școlii elementare din Berlin-Friedenau (1896-1903), tânărul Josef Bedeus von Scharberg a învățat meseria de zidar, terminând școala profesională cu certificat de calfă, emis de „Asociatia zidarilor și tâmplarilor de constructii” din Berlin în 1908. Din cauza decesului tatălui sau a renunțat la studii și a lucrat doi ani ca zidar și pictor pentru a întreține financiar familia. Din 1910 pană în 1912 a absolvit doi ani de studii la Școala de Arte // Kunstgewerbeschule în clasa profesorului Bruno Paul și Hermann Jansen (un pionier al arhitecturii urbane moderne). Nu este exclus să se fi întâlnit în perioada respectivă cu Mies van der Rohe și Walter Gropius, fondatorii școlii Bauhaus.
În 12 noiembrie 1910 Josef Bedeus von Scharberg participă la un concurs de arhitectură organizat de presbiteriului orașului Sibiu pentru noua Biserică Sf. Johannis și orfelinatul de pe str. Mitropoliei 52. Concursul a fost câștigat de tânărul J. B. von Scharberg, cu toate că participaseră arhitecți și constructori renumiți precum, Gustav Maetz, Fritz Buertmes sau Heinrich C. Eder.
În 1911 s-a luat o decizie în favoarea proiectului lui Bedeus pentru construirea clădirii Kinderhort de pe Str. Bastionului colț cu A. Șaguna. În anul 1915 a creat statuia Străjerul de Fier, instalată scurt timp în Piața Mare.

Arhitectul Josef Bedeus von Scharberg a proiectat și coordonat în anul 1914 construcția imobilului de pe str. Arhivelor nr. 1 // Armbrustergasse 1 – Clădirea finanțelor și administrării pădurilor a Universității Săsești // Finanz- und Forstverwaltungsgebäude der Nationsuniversität – cunoscută sub denumirea de clădirea Bedeus, dar și clădirea de la nr. 3, începută în același an 1914 cu scopul de a găzdui Arhiva Națională Săsească // Sächsische Nationalarchiv (clădirea a fost terminată 1923). De asemenea a proiectat și construit în perioada 1947-48 clădirea de pe str. Nicolae Bălcescu nr. 13, colț cu str. Papiu Ilarian (vechea poștă). Între 1935-45 a fost arhitect urbanist la București iar din 1945 până 1952 a lucrat ca arhitect la Sibiu, împreună cu renumitul arhitect sibian Otto Czekelius.

Prima lui soție a fost Erna Bielz (1894-1968), sora renumitului istoric de artă Dr. Julius Bielz. În anul 1940 Josef (Joe) Bedeus s-a casatorit cu românca de origine armeană Emilia (Lili) Perussich (1909-2006) „o frumusețe exotică din Brăila” (eine exotische, aus Brăila stammende Schönheit).

Arhitectul Josef Bedeus von Scharberg a fost ultimul descendent masculin al familiei Bedeus, originară din Danemarca. Familia Bedeus a fost ridicată la rangul nobilar în secolul al XVIII-lea cu titlul „von Scharberg” după fosta moșie Teleki Scharberg / Sáromberke / Dumbrăvioara lângă Reghin // Sächsisch-Reen.
Sursă informație: Konrad Klein (profesor de germană cu activitate publicistică referitoare la cultura germană din Transilvania, istoric foto și fotograf.)
Ilustrație din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt.

În această ilustrație, realizată după un desen colorat (kolorierte Tuschezeichnung), se vede fântâna de pe str. Măcelarilor (Mitropoliei) // Fleischergasse așa cum arăta în anul 1745. Se știe că în anul 1743 a fost amenajată o fântână nouă cu țevi lângă o fântână mai veche cu roată. Se pare că în aceast desen apar cele două fântâni – în față se vede fântâna nouă cu un bazin mare de piatră și un element vertical cu țevi de scurgere, iar în spatele acesteia se distinge fântâna veche cu roată. Fântâna se afla în fața clădirii Mitropoliei 21.

Desenul se află pe o „listă“, cu ajutorul căreia membrii Vecinătății Fleischergasse // Fleischergässer Nachbarschaft au fost rugați să contribuie printr-o donație la finanțarea noii fântâni.
Primele fântâni cu țevi au fost instalate în Sibiu în sec al XVI-lea pe str. Nicolae Bălcescu / „Cisnădiei” // Heltauergasse, în Piața Mare // Großer Ring (1584) și pe str. Avram Iancu // Reispergasse, lângă Pasajul Pielarilor (1589).

Piața Mare fotografiată la inceputul sec al XX-lea. Clădirile aflate între Biserica Catolică, str. Samuel von Brukenthal, Piața Albert Huet și Piața Mică (în fotografie complexul de clădiri din fața Bisericii Evanghelice) au fost demolate în perioada 1898-1904.

Casa spre Piața Huet (vechea adresa Piata Mare nr. 6 din planul Böbel), a fost demolată în anul 1898. Banca Sparkasse // Sparkassa-Pensionsfond a ridicat pe parcela respectivă în anii 1899-1900 clădirea de la nr. 6 str. Samuel von Brukenthal. Ansamblul de clădiri de la vechea adresă Piața Mare nr. 3+4+5 a fost demolat 1905. Banca de Credit Funciar // Hermannstädter Bodenkredit-Anstalt (Institutul Sibian de Credit Funciar) a construit în anii 1905-1906 pe locul respectiv impozanta clădire de la nr. 4 care găzduiește în prezent sediul Primăriei Sibiu. (fotografie din arhivă grupului de Facebook Alt-Hermannstadt)

Fotografia de pe cartea poștală inscripționată cu textul „Hermannstadt Nagy szeben ~ Gr. Ring mit der bestandenen Hauptwache” arată clădirile aflate pe latura sudică a Pieței Mari fotografiate dinspre Turnul Sfatului. Se pare că fotografia a fost realizată la mijlocul anilor 1860, sigur înainte de 1869, an în care au fost înlăturate celor două tunuri din fața clădirii din Piața Mare nr. 7.

În clădirea din Piața Mare nr. 7, numită Casa Generalului, se afla între 1784-1904 sediul Comandantul general al trupelor austriece din Transilvania. De acolo se trage și numele trecerii boltite Gaura Generalului // Generalloch, care face legatura între Piața Mare și str. Arhivelor.

Lângă casa Generalului se vede clădirea de la nr. 8, cunoscută sub denumirea de Casa Hecht. Imobilul a fost cumpărat de Georg Hecht (Csukás) în anul 1472 și a rămas în posesia familiei Hecht peste un secol. Georg Hecht a fost primar, judecător și funcționar public (Kammergraf) la Sibiu [Kammergraf = funcționar public, în special în industria minieră / rei metallica supremus curator, præfectus fodinarum]. Georg Hecht a fost de trei ori primar al orașului Sibiu, din 1491-1493, din 1494-1498…
Casa Hecht a fost cumpatrata de Universitatea Săsească în anul 1821, devenind sediul administrativ al teritoriului autonom săsesc. În fotografia acestei poștări se disting patru brazi mici în fața clădirii de la nr. 8. Brazii plantați erau decorații simbolice – însemne de onoare // Ehrenzeichen și semnalau importanța acestei clădiri, în care se afla sediul Națiunii Săsești și locuința Comesului sibian.
În Sibiul medieval exista tradiția de a poziționa în fața unei clădiri, în care se afla o instituție importantă sau domiciliul celor mai înalți oficiali ai orașului: primarul, judecătorul de scaun și directorul poliției (la Böbel numit și Stadthann), așa-numite însemne de onoare – decorații simbolice // Ehrenzeichen! Aceste obiecte decorative, un dulap/castăn/scrin (în germană Schrank) din lemn și 3 sau 4 brazi, semnalau importanța social/politică a clădirii respective. Dulapul era confecționat din lemn masiv de stejar împodobit cu anul și stema orașului, decorațiune de intarsie din aramă. Brazii erau plantați doar în fața clădirilor în care locuia Comesul (indicat prin patru brazi) sau primarul orașului (arătat prin trei brazi). De la Johann Böbel aflăm că în anul 1883 nu mai existau asemenea decorații în Sibiu, cu excepția brazilor din fața clădirii din Piața Mare nr.8. [„Von den aus alter Zeit herstammenden Ehrenzeichen, des Comes und der höchstgestellten Beamten der Stadt, dem Bürgermeister, Stuhl Richter und Polizei Direktor (früher auch Stadt Hann genannt), bestehd das einzige, noch îm Jahre 1883 vor dem Național Haus (Comes Wohnung)“ – Johann Böbel 1883]

La adresa Piața Mare nr. 9 se afla atelierul fotografului Theodor Glatz [primul atelier fotografic din Sibiu și din Transilvania, mutat aici în 1870. – patrimoniu.sibiu.ro]

Clădirea din Piața Mare nr. 10, numită Casa Haller, este una din cele mai importante case de locuit din Sibiul medieval. (fotografie din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt)

Piața Mare, Casa Lutsch și Turnul Sfatului din Sibiu la sfârșitul sec al XVIII-lea. Această deosebit de frumoasă acuarelă, atribuită unui artist necunoscut, redă un fragment din renumita pictură realizată de Franz Neuhauser cel Tânăr ( 1763-1836 ) în anul 1789 intitulată: Vue de la foire à Hermannstadt – Der Hermannstädter Jahrmarkt, nach der Natur gemalt 1789 // Iarmaroc la Sibiu, pictat după natură 1789.

Două variante editate policrom

Stânga: variantă editată alb-negru <> o <> Dreapta: ilustrație needitată

În partea dreaptă se vede vechea clădire cunoscută sub denumirea de Casa Lutsch // Lutsch-Haus, ridicată în sec al XV-lea și reconstruită în anul 1830.
În fundal apare Turnul Sfatului cu acoperișul piramidal și cele patru turnulețe în colțuri. O parte din țiglele colorate, salvate 1826 cu ocazia demolării celor patru turnulețe de pe acoperiș, au fost folosite pentru acoperișul turnulețului octogonal cu scară melc ( aflat pe partea spre Piața Mică ), turnuleț care face legătura între nivelul II și III. De menționat este este zidul cu poarta mare, prin care se intra pe parcela de lânga Turnul Sfatului ( teren în trecut Zwinger aflat între zidul incintei a doua și zidul exterior ), și trecerea îngustă spre Piața Mică pe sub Turnul Sfatului. Ceasul „nou”, iluminat noaptea, de pe Turnul Sfatului, a fost construit / montat 1906 de firma lui Johann Ignaz Fuchs „J. I. Fuchs & Sohn” din Bernburg.

Stânga: Detaliu din renumita pictură realizată de Franz Neuhauser cel Tânăr ( 1763-1836 ) în anul 1789 intitulată: Vue de la foire à Hermannstadt – Der Hermannstädter Jahrmarkt, nach der Natur gemalt 1789 // Iarmaroc la Sibiu, pictat după natură 1789.
Dreapta: Reproducere ( detaliu după pictura lui de Franz Neuhauser cel Tânăr din 1789 ) realizată prin procedeul tiparului în dublu ton din albumul „Aus Alter Zeit“ // „Din vremuri vechi“, editat de Emil Sigerus 1903 și tipărit la Institulul tipografic sibian „Kunstanstalt Jos. Drotleff, Hermannstadt“ 1904.

Casa Lutsch // Lutsch-Haus în anul 1703 ( clădirea din partea stângă / jos ). Detaliu din pictura în care este redată decapitarea comitelui sibian Johannes Czabanius Sachs von Harteneck în Piața Mare.
Ilustrații din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt.

Pasajul Străduţa Lăcătuşilor // Durchgang Schlossergäßchen se afla între Piaţa Mică şi Piaţa Mare.
În fotografia realizată în jurul anului 1900 și atribuită lui Emil Fischer apar două case vechi care făceau parte din complexul de clădiri ridicate între Piața Mică / Piața Mare și str. Brukenthal. Clădirea din centrul fotografiei era casa de la nr. 3, cea din partea dreaptă, se afla pe parcela nr. 4 (vezi planul orașului Sibiu din 1875).
În cladirea de la nr. 3 se afla farmacia La Vulturul Negru // Zum Schwarzen Adler(*) cu intrarea dinspre Piața Mare. Emil Sigerus poziționează pasajul Străduţa Lăcătuşilor pe locul în care s-a ridicat clopotnița Bisericii Catolice.

Din cartea lui Sigerus Despre vechiul Sibiu // Vom alten Hermannstadt (pag. 26) aflăm următoarea informație interesantă despre pasajul numit Străduța Lăcătușilor // Schlossergäßchen:
„Clădirea în care se afla farmacia orașului din 1672[?] a fost cerută de iezuiți pentru construirea clopotniței noii biserici, cu toate că între clădirea respectivă și Hala Croitorilor // Schneiderlaube, cedată deja preoților pentru ridicarea bisericii, se afla un pasaj îngust de trecere numit Străduța Lăcătușilor // Schlossergässchen. În anul 1727 clădirea în care se afla farmacia orașului a fost predată iezuiților[?], dar în același timp a fost semnat un contract cu ei, potrivit căruia turnul bisericii urma să fie construit în așa fel încât să rămână deschis un pasaj de trecere sub el ‚un pasaj complet gratuit pentru toată lumea în orice moment și oră‘. În anul 1733 lucrările avansate la biserică au permis sfințirea acesteia în ziua de 13 septembrie. Șase ani mai târziu a fost montată cu mare solemnitate crucea pe turn, biserica fiind finalizată”.

Textul original în limba germană:
„Da für den Bau des Kirchturmes der neuen Kirche das Gebäude, in dem seit 1672[?] die Stadtapotheke war, von den Jesuiten gefordert ward, und zwischen diesem Gebäude und der bereits zum Kirchbau übergebene Schneiderlaube ein enger Durchgang, das ‚Schlossergäßchen‘, sich befand wurde den Paters zwar 1727 das Gebäude der Stadtapotheke ausgeliefert, aber gleichzeitig mit ihnen ein Vertrag abgeschlossen, wonach der Turm so zu erbauen sei, daß unter ihm ein Durchgang offen bleibt ‚und eine ganz freye Passage Allem und Jedem zu aller Zeith und Stunde seyen‘. Die Kirche war schon 1733 so weit fertig, daß sie am 13. September dieses Jahres eingeweiht werden konnte. Sechs Jahre später wurde mit großer Feierlichkeit das Kreuz auf dem Turm gesetzt und damit der Kirchenbau vollendet.“

După demolarea zidurilor tronsonului sudic al incintei a doua la sfârșitul sec al XIV-lea a fost parcelat terenul (inițial Zwinger) aflat între Piața Mică și Piața Mare. Pe spațiul aflat între Colegiul Național Samuel von Brukenthal și Turnul Bisericii Catolice s-au creat patru parcele / clădiri cu acces dinspre Piața Mare / str. Samuel von Brukenthal și dinspre Piața Mică. Din acest complex de clăriri cea mai marcantă și cunoscută era Casa Rosenfeld de la nr. 3+4. În corpul clădirii de la nr. 3 spre Piața Mare se afla farmacia La Vulturul Negru // Zum Schwarzen Adler – a cărei reclamă, reprezentarea plastică a unui vultur, era montată pe fațada deasupra intrării boltite. Ansamblul de clădiri din Piață Mare nr. 3+4+5 a fost demolat în anul 1904. Pe locul respectiv s-a construit în anii 1905-1906 Banca de Credit Funciar // Hermannstädter Bodenkredit-Anstalt (Institutul Sibian de Credit Funciar). Această clădire găzduiește în prezent sediul Primăriei Sibiu.
Casa spre Piața Huet (în planul Böbel nr. 6) a fost demolată în anul 1898. Pe locul rspectiv se află astazi clădirea construită în anii 1899-1900 de Banca Sparkasse // Sparkassa-Pensionsfond.

Carte de adrese 1875 / Piața Mare 3+4 (vechiul număr: 398+399): Rosenfeld Ludwig Br. (Baron)
Carte de adrese 1908 / Piața Mare 3+4+5 (1695): Hermannstädter Bodenkredit-Anstalt (Banca de Credit Funciar)
Carte de adrese 1933 / Piața Regele Ferdinand 3-5 (4587): Bodenkreditanstalt (Banca de Credit Funciar)

(*) Despre istoria farmaciei se poate citi urmatoarea informație interesantă pe situl patrimoniu.sibiu.ro:
„În 1704 farmacistul Georg Vette cumpăra farmacia oraşului şi o mută în casele proprii, actuala Casa Albastră. Cu această ocazie schimbă denumirea farmaciei în “La Vulturul Negru” (Zum schwartzen Adler). În 1746, după moartea lui Vette, farmacia este cumpărată de Michael Ahlefeld care o muta înapoi în vechiul sediu situat lângă turnul Bisericii Catolice. În 1790 farmacia este cumpărată de familiei Müller în a cărei posesie va rămâne timp de 159 de ani. În 1899 Carl Müller îşi mută farmacia la parterul Palatului Brukenthal unde va rămâne până în 1949 când este naţionalizată.“ Fotografii din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt.

Fotografie din atelierul lui Theodor Glatz. Lângă turnul Bisericii Catolice se vede clădirea de la nr. 3, în care se afla farmacia La Vulturul Negru // Zum Schwarzen Adler.

Această fotografie a fost realizată de renumitul fotograf Emil Fischer în anii 1930, mai precis după 1934. Chiar dacă nu este posibil să aflăm data exactă în care Fischer a fotografiat Turnul Sfatului // Ratturm se poate spune cu certitudine că a fost după demolarea laturii clădirii vizibil marcată cu galben în fotografia color. Acea parte a clădirii a fost demolată la începutul anilor 1930 pentru a permite amenajarea gangului boltit prin casa aflată lângă turn. „După 1934”, deoarece în poza alb-negru lipsește cocostârcul de pe grilajul fântânii, furat în 1934!

Ceasul iluminat noaptea, de pe Turnul Sfatului, a fost construit / montat 1906 de firma lui Johann Ignaz Fuchs „J. I. Fuchs & Sohn” din Bernburg. Ilustrație din cartea „Bilder aus der heimischen Geschichte” // „Imagini din istoria locală” tipărită la tipografia sibiana Krafft & Drotleff A.G. 1933. Ilustrație din arhiva grupului Alt-Hermannstadt.

În vara anului 1852, tânărul împărat Franz Joseph I a făcut o călătorie de 70 de zile în Ungaria, Banat şi Transilvania. La 25 iulie 1852 se afla la Sibiu / Hermannstadt / Nagyszeben, unde a pus piatra de temelie a Spitalului Orăşenesc, care avea să-i poarte numele. Împăratul a participat de asemenea la o petrecere populară organizată în onoarea sa în Dumbrava Sibiului, la umbra unui stejar marcat ulterior cu o placă şi inscripţie comemorativă.
Pictura „Kaiser Franz Joseph” realizată 1852 de artistului austriac Theodor Benedikt Sockl (1815-1861) se află la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Sursa fotografiei: LINK

Acest Arc de triumf a fost ridicat în cinstea împăratului Austriei Franz Joseph I (1830-1916), care a vizitat orașul Sibiu în anul 1852. Arcul de triumf (de fapt este vorba de o așa-zisă Poartă de onoare // Ehrenpforte) se afla în fața Porții Sag // Turnului. Pare greu de crezut că monarhul austriac a fost întâmpinat cu venerație în fața Porții Turnului, deoarece turnul din ilustrație nu prea seamănă cu „Turnul Croitorilor” de la poarta respectivă.

Din fericire, a fost publicat în presa vremii un articol detaliat despre sosirea împăratului austriac la Sibiu în vara anului 1852. Prezentăm aici textul original transcris din limba germană și traducerea în limba română, în care se descrie sosirea Împăratului Franz Joseph I. la Sibiu:

„Și s-a auzit primul foc de tun, ca semn că Maiestatea Sa Imperială ajunse la hotarul Sibiului, și atunci tunetul artileriei grele a început să se amestece cu bătăile tuturor clopotelor, în timpul intrării alaiului imperial în cetate. La marginea orașului, acolo unde se ridicase un arc de triumf gotic, prea înalta sa Maiestate a părăsit trăsura de călătorie și a încălecat pe un cal. Astfel procesiunea strălucitoare s-a deplasat peste Podul râului Cibin, drapat în alb-roșu și decorat cu mult bun gust, până la Poarta Sag, unde a fost ridicat un al doilea arc de triumf, de data asta în stil bizantin, și unde Maiestatea Sa apostolică, cezaro-crăiască, a fost întâmpinată cu venerație de comunitatea sibiană și magistratul orașului.”

Fotocredit, Marian Bozdoc

„Da ertönte der erste Kanonenschuß, zum Zeichen, daß der kaiserliche Herr das Weichbild der Hermannstadt erreicht habe, und nun mischte sich der Donner des schweren Geschützes mit dem Geläute aller Glocken, während des ganzen Einzuges des Kaisers. An den Grenzmarken der Stadt, wo sich ein gothischer triumphbogen erhob, verließen allerhöchst Se. Majestät den Reisewagen, um zu Pferde zu steigen. Und nun bewegte sich der glänzende Zug über die weiß und roth drappierte und recht geschmackvoll verzierte Cibinsbrücke bis zum Sagthor, wo ein zweiter Triumphbogen im Byzantinischen Style errichtet war, und wo Se. k. k. apost. Majestät von der Hermannstädter Communität und dem Magistraten der Stadt ehrfurchtsvoll empfangen wurden.”

La mijlocul sec. al XIX-lea existau încă câteva porți și turnuri de apărare de-a lungul centurii a patra de fortificații. Cele din interiorul cetății: „Turnul Sării” lângă Biserică Ursulinelor, „Turnul de Poartă” lângă Primăria veche, dar și „Turnul Aurarilor” de pe Soldiș, cât și cele trei turnuri aflate pe str. Cetății nu pot fi luate în considerare pentru localizarea evenimentului prezentat în această ilustrație. „Turnul Măcelarilor” de la Poarta Cisnădiei nu mai exista în anul 1852. „Turnul Cojocarilor” (cel mare, exterior) de la Poarta Elisabeta și nici „Turnul Cizmarilor” de la Poarta Ocnei nu corespund din punct de vedere geografic și arhitectural. În schimb se știe că drumul „spre Budapesta și Viena“ pornea de la Poarta Sag // Poarta Turnului și deci prin această poartă se și intra în cetate, venind dinspre Europa Occidentală.
Dacă ne uităm atent la desenul prezentat aici putem distinge în spatele Arcului de triumf Poarta Nouă de trecere, construită 1830 lângă Turnul Croitorilor de la Poarta Sag.

~~~0~~~

Denumirea Arc de triumf se folosește mai ales pentru un monument în formă de portic arcuit, realizat din piatră sau alt material durabil, amplasat pe o arteră de circulație. Poarta de onoare, în germană Ehrenpforte, este termenul folosit pentru o construcție cu caracter provizoriu, ridicată cu ocazia unor festivități speciale – victorii militare, nunți domnești, vizite de conducători/ monarhi sau sărbători religioase. Porțile de onoare diferă de Arcurile de triumf prin caracterul lor efemer și prin materialul de construcție folosit.

În vara anului 1852, tânărul împărat Franz Joseph I a făcut o călătorie de 70 de zile în Ungaria, Banat şi Transilvania. La 25 iulie 1852 se afla la Sibiu / Hermannstadt / Nagyszeben, unde a pus piatra de temelie a Spitalului Orăşenesc, care avea să-i poarte numele. Împăratul a participat de asemenea la o petrecere populară organizată în onoarea sa în Dumbrava Sibiului, la umbra unui stejar marcat ulterior cu o placă şi inscripţie comemorativă. Ilustrații din arhiva grupului de facebook Alt-Hermannstadt.

Pictura „Kaiser Franz Joseph” realizată 1852 de artistului austriac Theodor Benedikt Sockl (1815-1861) se află la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Sursa fotografiei: LINK

Acastă litografie interesantă, realizată de Liborius Grietzbach, arată Arcul de triumf ridicat în cinstea lui Friedrich Adalbert Prinz von und zu Liechtenstein ( 1807-1885 ), guvernator al Transilvaniei în perioada 1858-1860, care a vizitat orașul Sibiu în 1858. Arcul de triumf ( de fapt este vorba de o Poartă de onoare // Ehrenpforte ) se afla la capătul străzii Mühlgasse, actuala Andrei Șaguna, în intersectia cu str. Schewisgasse, astăzi Bulevardul Victoriei.

În partea stângă se vede intrarea în curtea Băii Frühbeck ( vezi reclama deasupra intrării ) și casa cu felinarul pe colț, situată pe parcela unde s-a ridicat în 1914 aripa sud-vestică a clădirii Hotel Continental Forum. În partea dreaptă a porții se distinge balustrada din lemn a canalul superior Seviș și clădirea, cu stema orașului Sibiu pe fațadă, în care se afla la mijlocul sec. al XIX-lea fabrica de bere a orașului. În a doua jumătate a secolului trecut clădirea a găzduit Primăria orașului Sibiu, mutată în 2006 în Palatul Institutului de Credit Funciar ( Hermannstädter Bodenkreditanstalt ), str. Samuel von Brukenthal nr.2. Astăzi se află la adresa, Bd Victoriei 1-3, Serviciul Public Comunitar de Evidenţă a Persoanelor al Municipiului Sibiu.

~~~o~~~

Denumirea Arc de triumf se foloseste mai ales pentru un monument în formă de portic arcuit, realizat din piatră sau alt material durabil, amplasat pe o arteră de circulație. Poarta de onoare, în germană Ehrenpforte, este termenul folosit pentru o construcție cu caracter provizoriu, ridicată cu ocazia unor festivități speciale – victorii militare, nunți domnești, vizite de conducători/ monarhi sau sărbători religioase. Porțile de onoare diferă de arcurile de triumf prin caracterul lor efemer și prin materialul de construcție folosit.

Prințul Friedrich Adalbert von und zu Liechtenstein (1807-1885) era un fiu al prințului Johann I. Josef von Liechtenstein (1760-1836) și al prințesei Josefa zu Fürstenberg-Weitra (1776-1848). Fratele generalului Franz von und zu Liechtenstein (1802-1887) și al prințului Alois II von und zu Liechtenstein (1796-1858)… și unchiul prințului Johann II von und zu Liechtenstein (1840-1929). Ilustrații din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt.

Baia Populară a Casei de Economii Sibiu (Hermannstädter allg. Sparkassa) ~ holul principal și casieria. Carte poștală tip LEVELEZÖ LAP tipărită la tipografia lui Josef Drotleff din Sibiu // Lichtdruck v. Jos. Drotleff, Hermannstadt. (Carte poștală din colecția personală)

„Ideea de a construi în Sibiul sfârşitului de secol XIX o baie accesibilă tuturor, a aparţinut Dr. Carl Wolff. Adunarea Generală a Casei de Economii (Hermannstädter Allgemeinen Sparkassa) şi-a însuşit această idee şi a furnizat mijloacele de execuţie din fondurile sale de rezervă.
Construcţia, creaţia profesorului de arhitectură al Universităţii Tehnice din München Karl Hocheder (1854-1917), îmbină stilistic forme ale barocului cu elemente de „Jugendstil“ de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, fiind cea mai reprezentativă clădire din oraş pentru acest stil arhitectural. Profesorul Karl Hocheder a însărcinat pe unul dintre cei mai buni asistenţi ai săi la conducerea lucrărilor de construcţie – Hans Heckner care, împreuna cu meşterul Gustav Mätz şi echipa sa, a ridicat atât de repede acesta clădire, încât inaugurarea a putut avea loc în 11 decembrie 1904.
Din punct de vedere al structurii arhitectonice, Baia Populară Sibiu, este o copie aproape fidelă a Băii Müller din München aceasta fiind realizată de acelaşi arhitect.
La vremea respectivă nici un alt oraş din Austro-Ungaria de mărimea Sibiului, nu dispunea de o asemenea instituţie.” (sursa text: wikipedia)

Baia Populară // Volksbad, a fost inaugurată în 11 decembrie 1904. Clădirea a fost proiectată de renumitul profesor de arhitectura al Universităţii Tehnice din München Karl Hocheder și construită sub conducerea lui Hans Hocheder de echipa meșterului Gustav Mätz. (Ilustrație din arhiva familială)

sanus per aquam /2

„Wellness & Spa“ la Sibiu acum vreo 150 de ani ~ Plimbare prin părculețul băii Frühbeck. Litografie de F.A.R. Krabs (1816-1884).
În anul 1840 s-a înființat la Sibiu prima fabrică de lumânări din ștearină din Transilvania. Fabrica se afla pe locul unde a fost ridicată baia populară. După câți-va ani fabrica a fost mutată pe strada Turnului. La sfârșitul anilor 40 sibianul Franz Frühbeck senior a deschis pe locul unde se aflase fabrica de ștearină prima baie cu aburi din Sibiu.
În partea stângă a litografiei se vede baia lui Frühbeck. Astăzi se află pe locul respectiv clădirea din curtea Spitalului Clinic de Pediatrie Sibiu (Spitalul Luther). Deasupra clădirii vechi, din partea dreaptă a litografiei, se distinge partea superioară a zidului exterior / dublura zidului incintei a IV-a. Pe sub podețul din partea stângă curgea un braț al canalului superior Seviș spre moara de la bastionul Soldiș.