Rendez-vous in Hermannstadt

Gând

Scriu pe o pană de aripă,
artistul a decupat păsări în zbor, delicat,
şi umbra lor uitată în culcuş.
Zarva străbate timpul
seara pe o creangă obosită.
Poate scriu despre oraş şi case.
El însuşi leagă destine şi umbre!
Zidul păstrează conturul cald apoi,
cu limbi carnivore de floare, înăuntru absoarbe
forma degetelor răsfirate, buzele, inimile,
că stau şi mă întreb
poate pe dinăuntru piatra e vie!
şi umbrele ciripesc zglobii
ca un fum risipind atingeri…
Mai scriu despre prieteni şi prietenie.
E un cuib aici căptuşit cu mii de pene, gânduri,
sechestrat înăuntru un timp.
Şi oraşul cu zid viu e cuib
de paznici.
Ei stau în prag şi luminează drumul.
Mâinile lor de apă şi pâine se adună în ştergar
cu alesătură,
drumeţ prin vremuri eu… tu,
să primenesc pleopele la răsărit şi la apus!

Adriana Moscicki

„Scara Burger“ // „Burgerstiege“ // „Burgerlépcsö“

1

„Oamenii cetăţii“ – Arthur Coulin 1869 -1912

„Pictor născut la Sibiu
În 1870 familia se mută la Braşov dar în 1881 după moartea tatălui său familia revine la Sibiu
Studiază la Gimnaziul Evanghelic. Primeşte primele lecţii de desen de la Carl Dörschlag. Este coleg cu Robert Wellman, Fritz Schullerus şi Octavian Smigelschi.
În 1887 participă la Expoziţia internaţională de artă de la Sibiu.
Urmează la Graz cursurile Şcolii Stiriene de Arte şi Meserii (Steirische Kunst und Gewerbeschule).
Din octombrie 1889 frecventează Academia Regală de Arte Frumoase din München (Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste), clasa de desen a profesorului Gabriel Hackl. Printre colegii săi se numără Robert Wellman şi Fritz Schullerus. Participă la a doua expoziţie anuală de artă autohtonă de la Sibiu. Lipsa mijloacelor materiale îl obligă să-şi abandoneze studiile. Revine la Sibiu în 1889.
În 1892 se mută la Budapesta. Lucrează într-un atelier fotografic.
În 1900 primeşte o bursă de stat ce-i permite să călătorească în Italia. Lucrează cu Robert Wellman în colonia artistică de la Cervara di Roma.
În 1901 revine din Italia, stabilindu-se la Braşov. Deschide expoziţii personale la Braşov, Sighişoara şi Sibiu. Participă la expoziţia de primăvară de la Budapesta.
Colaborează cu Octavian Smigelschi pentru realizarea picturii murale şi a iconostasului catedralei ortodoxe din Sibiu. Se numără printre membri fondatori ai „Asociaţiei Sebastian Hann”.
Colaborează în 1907 la revista „Die Karpathen”, editată de Adolf Meschendörfer. Câştigă premiul Fraknói în 1908 şi după o ultimă expoziţie deschisă la Sibiu în septembrie, se mută la Roma.
Încetează din viaţă la Heidelberg, în 9 noiembrie 1912.“

(prezentare preluata din Cultura Sibiu Hermannstadt)

1

amintire cu lac

Cu cît te depărtezi în spaţiu şi în timp, cu atît mai bine vezi ceea ce se află mereu la îndemînă şi n-ai băgat în seama!
Furtuna de afară şi mirosul zăpezii mi-a adus în memorie liniştea de după sărbători, tristeţea cu care ne întorceam la muncă sau la şcoală, lumina felinarelor pe înserat,fumul drept din coşurile caselor şi apele îngheţate bocnă pe care am învăţat să patinez.
Mai erau încă, în copilăria mea lacurile ce se înşirau din SubArini pînă în Valea Aurie şi Pădurea Dumbrava. Un Moş Crăciun darnic (deşi pe vremea aceea se numea Moş Gerilă!) a lăsat sub pomul meu o pereche de şecsăne din piele albă, exact aşa cum aveau fetele de la Campionatele Mondiale de patinaj artistic (pe care le vedeam cu sfinţenie!) şi spre marea mea uşurare şi bucurie căci vărul primise patine „von oben‘, direct din München, patine de hochei cu lama ascuţită şi strălucitoare! Am chiuit de bucurie şi am făcut exerciţii de mers prin casă, pe covoarele de iută, desigur, făceam deja piruete în cap şi sărituri cel puţin ca soţii Popov (dacă memoria nu-mi joacă feste cu numele!) ce ani de zile erau campioni neîntrecuţi! Secsănele se duceau pe umăr,aşa cu mare fală, să se bălăngăne într-o parte şi în cealaltă! Aşa plecam şi eu la lacul îngheţat, fudulă nevoie mare deşi habar nu aveam să fac doi paşi!
În iarna aceea am mers mai mult pe patine şi luciul lacului era primitor. Am învăţat să mă dau binişor şi înainte şi cu spatele. Pe vremea aceea învăţam singuri, imitînd pe cei mari,cu multe trînte şi nici măcar cu buricul degetelor nu puteam atinge carnea de pe mine, aşa eram plină de vînătăi! de închid ochii, văd şi acum în cap patinoarul natural al copilăriei mele dar şi locul în care era să mă înec spre primăvară cînd gheaţa s-a spart şi m-am trezit în apă. Nu ştiu nici acum cum am reuşit să ies atunci, dar a fost ultima amintire de la lac!Î n primăvara ce a urmat, lacurile au fost secate şi urma lor a rămas o vreme ca o cicatrice adîncă în carnea pămîntului, năpădite de verdeaţă şi pipirig. Şi cîtă frumuseţe în primăvară, tufişuri înfloreau sălbatec în galben şi pocneau primii mitisori şi pe potecă mergeam aşa pînă la Valea Aurie pînă la Moara lui Schreyer.
Doar odată m-am bălăcit în bazinul acela îngheţat, dar îmi amintesc gardul şi cabinele albe de lemn şi hărmălaia din jur. Apoi acolo, puţin mai sus „în ţigănie“, aşa îi spuneam, locuia o colegă de clasa. O fată tăcută şi liniştită cu care schimbam şerveţele şi stanioale de la ciocolată pentru colecţie. Mama ei era săsoaică, tatăl ei ungur şi ea nu vorbea nici una din limbile astea, doar româneşte. Din casă ei curată-bec cu preşuri colorate se auzea bucuria din ştrand.
Nimic din toate acestea n-a rămas decît aşa, cuibărite în memoria mea şi înviate de frigul furtunii de afară.
De fapt, voiam să povestesc despre un blazon!

Adriana Moscicki

Lacul cu bărci din Pădurea Dumbrava

1

„Trei regi“

Aburii apei sfinţite plutesc în gerul Bobotezei şi pe luciul ei se leagănă frunze de busuioc. Mă gîndesc – aşa or fi plutit la buza fîntînii din Bethlehem cîteva fire de paie, să umbrească faţa apei. Maria şi-o fi primenit faţa acolo şi pruncul, în apa aceea în care şi Steaua s-a stins.
Trei Regi Magi au bătut drumul tamâiei, peste dealuri golaşe biciute de vînt, prin deşert de pietre sub frigul ce muşcă din trup şi mantia lor o fi fremătat pe trupul obosit. Trei Regi din trei colţuri de lume: Melchior, Balthazar şi Caspar, trei bărbaţi: unul înţelept, unul în putere şi unul verde-fraged cu trei daruri: aur, tămâie şi smirnă pentru curăţenie, curaj, răbdare şi stăpînire de sine. De mii de ani povestea se plimbă în lume şi-n Burgul de odinioara copii mînjiţi cu crema de ghete pe faţă, îmbrăcaţi în Regi cu turbane se jucau de-a magii şi erau veseli. În cîntecul lor era o stea luminoasă ce arată mereu calea spre pruncul nou născut, ca spre speranţa şi viaţă. Copiii muşcau din plăcinta cu mere şi vorba lor – de o fi fost săsească, românească, ungurească, evreiască ori ţigănească – era cea a fericirii. În Burgul meu sărbătoarea era a omului şi bucuria universală.

Crist Mansionem benedicat! Binecuvîntată casă tuturor!

Şi acum, oameni împrăştiaţi în zările din care înşişi Regii Magi s-au adunat, de aveţi sufletul curat, priviţi în fintana Mariei din Betlehem, acolo va clipoci o stea!

Adriana Moscicki

„Heilige Drei Könige – Balthassar, Melchior, Caspar“ Mosaik des 6. Jh., Sant’Apollinare Nuovo (Sursă: Wikipedia)

1

„La Mulţi ani de Sfîntu de Ion!“ – poveste din Sfânta Scriptură

De atîtea ori am privit apele Iordanului şi spectacolul botezului că, amintirea dimineţilor îngheţate de acasă, s-a topit din capul meu!
Cum stau acum numărînd somnii enormi ce înoată liniştit în Iordan, nutriile ce-l traversează de la un mal la celălalt, cetele de peştişori mici ce te ciupesc uşor de degete deîndată ce coborî scările în apă, ştiu că am în faţa mea un rîu plin de viaţă. Dar în jurul meu e forfota, oamenii lăcrimează, aparatele aruncă bliţuri în cele patru zări, sticlele de plastic se umplu cu repeziciune, autocare vin şi pleacă şi limbile se încurcă precum la Turnul Babilonului!
Grupuri, grupuri, oamenii coboară scările cu evlavie, unii intră în extaz, alţii, îmbrăcaţi în cămăşi albe, primesc botezul prin scufundare în apele limpezi ale Iordanului. Cu chitări şi feţele îmbujorate îl cîntă toţi pe Isus şi pe Ioan Botezătorul.
La radio şi televizor se vorbeşte de „marea furtună „ce va veni, ger, vînt şi ploi. Iarnă locală. Mama îmi spune „la noi e ger şi zăpadă mare, dar e aşa de frumos“…
Iubesc Iarna şi zăpada şi mi-e dor de ea. Am în cap scîrţîitul zăpezii ingheţate, am în nări mirosul de motorină al autobuzului dimineaţa devreme. Îmi amintesc o iarnă cu zeci de grade sub minus. Motorina îngheţa în motor, matahala pe patru roţi nu se mişca din loc. Niciodată nu ştiam de puteam ajunge sau nu la şcoala aflată în sat. Pînă la autogară mergeam pe jos. Era linişte, aburii respiraţiei rămîneau o clipă suspendaţi în aer şi, în lumina chioară a becurilor, zăpada sclipea rece şi indiferentă. Doar chiciura învîrtea crengile copacilor în vrajă albă şi frumuseţe nebună. Atunci nu vedeam. Privirea căuta doar potecă prin nămeţi, fularul se umezea peste gură în respiraţie şi visam plaje albe şi albastru nesfîrşit.
Cîteva zile de aşteptare ţineau tot poporul în casă. După „marea ghiftuire“ de Crăciun, oamenii-şi trăgeau puţin sufletul pînă la venitul Popii cu Botezul. Şi Popa apărea nonşalant şi în fugă, cu căldăruşă de apă şi legătura de busuioc smotocit, arunca în grabă stropi binecuvintatori peste gazde şi, cîntînd zgîrcit, trecea pe la alţi muşterii… În Iordan botezîndu-te tu Doamne… în urma lui cantorul primea bănuţii cu mare sîrguinţă… A venit Popa cu Botezul, ce eliberare!!! Acum, toate relele spălate şi casa primenită, se pot colinda vecinii, se pot gusta bucatele, să deschidem capacele, să curgă vinul, ţuica să facă mărgele, să sfîrîie cîrnaţii!

„Ioane,Ioane.. toată lumea doarme, numai eu nu pot să dorm“… fetele moţăie cu busuioc sub pernă şi toate visează ce vor ele, cu un ochi mijit în tavan şi unul deschis în dorinţă… mesele se vor întinde, în Mărginime fetele vor încălţa pantofi făcuţi la comandă şi plătiţi cu bani grei, ţinuţi secret, să poată scoate „mode“. Flăcăii ei, de vor fi Ioni, vor avea parte de un botez rece în rîu şi cei harnici vor aduce crucea din apă. Enoriașii se vor înghesui pentru apa fermecată din tuciurile mari sfinţite şi-o vor purta aşa spre casă în sticle de Sicola sau de Pepsi în care stă înfipt un busuioc.
Numai jivinele, ele, se vor trezi vorbind la miezul nopţii şi nimeni nu va şti, nu le va auzi povestind.
La Mulţi ani de Sfîntu de Ion!

Adriana Moscicki

Copii citind din Sfânta Scriptură – Foto Theodor Glatz ca. 1865

1

Nostalgie

cum ning în mine acum doar amintiri
pe străzi trec sănii și copii
nămeți cresc turnuri și cazemate
în alb stau dichisite toate

mîini înghețate dor pînă la plîns
ne zbenguim în mare zgomot și în rîs,
în mine se călește dor ca fierul înroșit
casa miroase a brad și vinu a clocotit….

burgul răsuna vesel a colind
drumuri de aromă din cozonac se întind,
spre stele aţintiţi stau ochi de case
măreaţa noapte curge în mătase.

Adriana Moscicki

Armbrusterturm // Turnul Archebuzierilor

1

Primul teatru de pe teritoriul actual al României

„În anul 1787, tipograful Martin Hochmeister (1740-1789), inițiatorul primei librării din oraș și fondatorul primei reviste de teatru „Theatral Wochenblatt“ (1778), a solicitat și obținut cedarea clădirii Turnului Gros pentru a se amenaja acolo un teatru orășenesc, primul teatru de pe teritoriul actual al României și unul dintre puținele din Europa de la acea vreme. Sala teatrului a fost construită într-un an de zile, cheltuilelile ridicându-se la 24.000 de florini. În iunie 1788 s-a organizat acolo primul spectacol de teatru. Sala era construită în stil rococo și dispunea de două balcoane și o lojă rezervată exclusiv guvernatorului Transilvaniei. Clădirea teatrului a ars într-un incendiu, fiind refăcută în 1826 după un model vienez. Pe scena acestui teatru au susținut reprezentații trupele de teatru românești conduse de Mihail Pascaly, Tardini-Vlădicescu și Matei Millo. De asemenea, tânărul Mihai Eminescu, împreună cu elevi de români de la Liceul Catolic, a încercat în 1864 să realizeze o reprezentație teatrală cu piesa „Iorgu de la Sadagura“ de Vasile Alecsandri.[3] Poetul Eminescu a fost apoi sufleur într-o piesă jucată în 1867 de trupa lui Mihail Pascaly, aceasta fiind prima reprezentație care a avut loc în limba română. După Unirea Transilvaniei cu România (1918), pe scena teatrului au urcat personalități de marcă din lumea culturală românească, printre care și compozitorul George Enescu. Aici aveau loc periodic spectacole gratuite, la care asista publicul mai sărac al orașului.“
(Sursa: Wikipedia)

Adriana Moscicki

Theater in der Harteneck Gasse // Teatrul de pe Str. Cetatii – Foto Wilhelm Auerlich

1

„Oamenii cetăţii“ – In memoriam Wolf von Aichelburg

Mi-l amintesc pe Wolf von Aichelburg.

Îmi amintesc ochii aceia albaştri şi curaţi, eleganţa cu care se mişca, ţinea paharul, vorba domoală şi zîmbetul adus din adînc care-i lumina faţă. Îmi amintesc inelul de aur cu blazon ce-l purta pe degetul mic, grădina sălbatică ce dădea în SubArini, paravanul japonez pe care cocorii deschideau aripi de aur, vorba lui domoală …
Omu acesta atît de calm şi senin a fost umilit, bătut, închis, batjocorit. Nu ştiu să fi vorbit despre anii grei de muncă silnică.
Nici nu-mi amintesc ce se discuta în jurul meu, eram prea mică şi prea absorbită de camera aceea. Cuvintele treceau pe lîngă doar ca un susur de apă. Măreţia este în simplitate. Woff von Aichelburg a fost un om simplu şi atît de nobil! Să-i fie amintirea binecuvîntată!

Adriana Moscicki

1

„a Waras usque in Boralt“ – „Cele două spade n-au dormitat şi au vegheat în Orăştie / Broos / Szászváros şi Drăușeni / Draas / Homoróddaróc…“

Primarul sas (Hann) cu Spada de la Drăușeni. Spada originala si cea din fotografie – din veacul al XVII-lea – au disparut. // Sächsischer Hann mit Draaser Schwert. Das Original und dieses Schwert aus dem XVII. Jh. sind verschollen. – 1942 / Foto Emil Fischer (Sammlung Konrad Klein)

1

Hermannstadt – Vogelperspektive Süd/West // Sibiu – perspectiva aeriana sud/vestică – 1883 August Sporner

1

Ce lungi erau dimineţile de Anul Nou! Oraşul moţăia cu gura strînsă pungă şi ochi grei de zăpadă. Uneori ţurţurii creşteau lungi şi ameninţători la streşini ca nişte săbii lucioase sub ochii mîniaţi ai Cetăţii. Alteori ploapele caselor erau ude şi plîngeau săgeţi de gheaţă, ce se sfărîmau pe trotuarul lunecos.

Dar dimineţile de Anul Nou se îmbrăcau în tăcere. Noaptea mişunam în grupuri cu platourile în braţe, cu părul învîrtit după bigudiuri şi obrajii pomădaţi, cu pantofi noi ce sapă în carne, cu emoţia întîlnirilor (eram două licee de renume în oraş şi mereu în concurenţă, dar de cele mai multe ori băieţii din Lazăr aveau iubite din Goga!). După forfota nopţii, după bubuiturile ce alungau noul an, după vîrtejul capetelor înşelate de băutură, după dezamăgirea coafurilor, a rochiilor şifonate, a maionezei, a sălăţii de ciuperci cu usturoi, după fripturi, sarmale, tocuri rupte, vînătăi şi semne de săruturi pasionate pe gît, după slow-uri şi îndrăgostiri fulger, dureri de cap şi indigestii… linişteeeeee! Străzile pustii dormitau, pereţii rumegau în tăcere toate făcăturile nopţii, confetti sclipeau ici colo prin zăpadă sau prin noroi. Şi noi, mici copii, ne trezeam cu frenezie exploatînd greţurile şi durerile de cap ale părinţilor şi rudelor, cu sorcove făcute în casă din hîrtie creponată multicoloră:

Sorcova, Vesela, Să trăiţi, Să-mbatraniti; Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir de trandafir; Tare ca piatra, Iute ca săgeata; Tare ca fierul, Iute ca oţelul! – La anul şi la mulţi ani!

Am fost o ruşinoasă. N-am ştiut să sorcovesc. Mai bine m-am lipsit de bănuţi. O singură dată am făcut-o şi atunci am sorcovit-o pe Kati şi părinţii ei saşi. Mă simţeam acolo mai sigură, ca şi cum faptul ca ei erau saşi şi vorbeau săseşte între ei îmi oferea puţinul de siguranţă de care aveam nevoie… a fost singura mea sorcovire, deşi eram posesoarea unei superbe sorcove pe care-am meşterit-o cu tata.
Şi dintr-o dată aşa, parcă mă văd în tramvaiul înţesat de oameni, cînd urcau cu Vasilică în braţe. Închideam ochii să nu mă învăluie privirea animalului gingaş şi speriat ce tremura uşor în braţele stăpînului. De jur împrejur se auzeau rîsete joase şi zgomotoase; ha,ha,ha… ce buuună fripturică de Vasilică! Ani de zile nu m-am atins de nici o carne care ar fi putut fi Vasilică!
Se mai plimbau apoi pe Centru băieţi cu Capra. Văd şi acum în cap covorul ce acoperea trupul căprarului şi capul de lemn cioplit ce clănţănea tras de sfoară. Întregul ceremonial mi se părea misterios şi nu am înţeles niciodată cu adevărat povestea!
Mai rare se făceau apariţiile Căluşarilor cu bîte, pălării cu panglici multicolore, opinci şi obiele cu clopoţei. Da, iată un spectacol care mă fascina şi scăpam un oftat de admiraţie la repeziciunea paşilor. Clopoţeii se mişcau drăceşte şi înteaga stradă se umplea de veselie.
Dar dimineţile de Anul Nou se lungeau după miezul zilei, cînd dreşi în sfîrşit după cafeaua cu lămâie, ne întîlneam să dăm gata ultimele salate boeuf, jucîndu-ne mima cu pedepse. Ultimul cuvint de care-mi amintesc este „zigurit“!
Apoi noaptea cobora pe acoperişurile caselor, doar ochii lor rămîneau mijiţi, în veghe pînă tîrziu.
An Nou fericit!

Adriana Moscicki

Turnul Dulgherilor // Zimmermannsturm (Turris carpentariorum)

1

>>Frohes neues Jahr<<
>>La mulți ani si fericire<<
>>Boldog új évet kívánok!<<…

Poveste de iarna

ce frumos ningea acasă pe străzi!
tata trăgea sania printre nămeţi,
cârnaţii se uscau ascultând
vinul ce bolboroseşte în butoaie,
apoi se auzeau cântări pe străzi şi de veselie cuprins
oraşul se învârtea turmentat de sus în jos
lunecând printre turnuri şi coridoare.

Adriana Moscicki

Sibiu / Hermannstadt / Nagyszeben – Parcul Cetății.
Text verso: Promenada Turnului – Zwingerpromenade (carte poștală 1932 / foto Emil Fischer)

1

Erau în burg prăvălii ca nişte cufere pline de minunăţii: stofe aduse din Anglia, de lînă pură, şi bumbac egiptean şi poplin, caşa fină, mătase naturală în culori pastelate, pînzeturi de bumbac în zeci de modele şi culori,diftină înflorată venită din China, satin strălucitor, dantele grele pentru rochii de seară, catifea grea vişinie, albastră, cenuşie şi verde smarald. Îmi treceam palma mică peste ele şi visam în atingerea fină a ţesăturii… şi baloţii se învârteau ca nişte suveici cînd vânzătorul le măsura cu linia lui de lemn şi foarfeca mare făcea „krantz krantz“ în carnea lor despicând-o. Uneori materialul se rupea în mînă, îmi amintesc şi acum sunetul materialului destrămat şi ţineam ochii strînşi în concentrare, ca şi cum aş fi ţinut în cap linia aceea dreapta pe care se despică pînza… oare o să meargă în linie dreapta sau cîş? Şi vânzătorul era îmbrăcat în costum elegant cu batistă la piept… ani de zile a fost regele neîncoronat al materialelor la metru, până când a dispărut… a plecat am auzit! Îmi amintesc apoi, să fi fost prin anii ’70, coada aceea imensă în faţa magazinului, să prindă omu măcar o bucată, cîţiva metri din materialul supraelastic, fabulosul material ce nu se şifonează niciodată. Apoi au sosit helăncile şi lumea s-a bătut şi le-a smuls din mînă bluzele acelea în culori vesele de bomboane, plastic 100% şi ele au marcat schimbarea în gust şi în calitate şi noi eram cu toţii fericiţi. Şi eu am fost posesoarea unei helănci albastre pe gît!

Adriana Moscicki

„Julius Wermescher“ Mode-, Schnitt- und Weisswarenhändler & „Conditorei Julius Boda“ – Großer Ring / Heltauer Gasse // Piața Mare / Str. N. Bălcescu – ca. 1900 – Foto Emil Fischer

1

Pe centru… totul se întîmpla pe centru! Doamnele elegante cu pălărie, domnii scorţoşi cu bastoane, ofiţerii spilcuiţi cu cizme strălucitoare, trăsurile, umbreluţele, bîrfele, partidele de cărţi, aranjamentele, micile plimbări dintr-un capăt la celălalt ca să vezi şi să fii văzut… pe centru, Bălcescu sau în trecut Heltauer Gasse – artera oraşului, în ea pulsează viaţă şi se scurge în Piaţa Mare. Aici pe colţ, după mulţi ani, ne-am aşezat şi noi pe scaunele refăcute în catifea roşie, mobilă albă, mari oglinzi pe pereţi. Cofetăria bucuriilor noastre şi a chiulului din liceu se numea Perla. Era pe atunci paradisul dulce! Pe tejgheaua de marmură te îmbiau bomboane fondant (delicatase la 100 de lei kg!), pricomigdale, sărăţele în pachete legate cu fundă, sarailie şi baclavale înotînd în miere, migdale şi nuci, Doboş tort cu glazură lucioasă, tort Diplomat tot în frişcă uşoară şi înţesat cu portocale zaharisite, Mascote, Joffre şi torturi diferite, Choux a la creme, Profiterol impunator construit ca la Paris, Savarine zemoase şi semeţe şi desigur minunata caffe frappe… ahh, ce dulce ne era chiulul de la orele de fizică!

Adriana Moscicki

Großer Ring / Heltauer Gasse // Piața Mare / Str. N. Bălcescu – AK gelaufen 1901

1

Sibiu – Hermannstadt – Nagyszeben – „Veduta da Ponente della Citta di Hermanstadt“ 1699 (G.M.Visconti)

1

* Călătorie în timp – Zeitreise – Időutazás // Sibiu – Hermannstadt – Nagyszeben *

1

* Die Fleischergasse // Str. Mitropoliei * – Detaliu din litografia lui J. Hoegg

1

Ce aminitiri să iau cu mine, îmi spun? Să le iau unde? Cîte amintiri stau chircite în cotloane întunecate? Şi ce resort, precum Madeleine a lui Proust le învie? Sau poate sunt amintiri ce nici nu vreau să învie… să rămînă așa, mumificate în întuneric!

Orașul! da, orașul s-a trezit în mine ca o caracatiță, îşi suceşte braţele înăuntru şi mă sfîşie. Zi de zi am bătut pietrele lui şi aceiași lei ponosiți se decolarau sus pe un zid, aceleași cariatide țineau pe umeri un balcon, prin aceleași ganguri întunecoase treceam cu spaimă, mirosea a pișat și bețivanii găseau acolo loc bun de a și deșerta beșica. Şi ochii caselor stăteau ațintiți pe noi, în nemișcare mereu, dar le simțeai în spate privirea arzînd. Ani am trecut pe lîngă ziduri şi porți și turnuri și-mi părea firesc să stea acolo fără să le văd. Uite, acum în mine crește orașul în voie şi sălbatic: casele se urcă una peste alta ca un turn de frişcă, ferestre și porți se colorează în roșu și albastru, turnurile sunt în ocru şi semețe, ca niște imense cartițe sapă în mine galerii, treceri secrete dintr-un capăt la celălalt al corpului meu oraș… Pietre îmi curg prin sînge și ticăit pe macadam îmi pulsează la tîmplă și pe artera mea merge zguduit un tramvai roșu. Stau pe o bancă de lemn cu fruntea lipită de geam. Linia traversează orașul și-l despică în două cu veselie. Oamenii se îmbulzesc, precupețe merg spre gară, au sacoșe pline de cumpărături, ciobani cu desagi din lînă de oaie mirositoare, cu pălărioare negre sus pe scăfîrlie, doamne cu pantofi de lac şi ciorapi cu dungă, muncitori cu mîini negre mirosind a transpirație. Ah, îmi spun, acum ajungem în Piața Mare! Omul cu toneta de îngheţată stă aproape de linie. Are pe cap o bonetă albă și halat, ridică un capac strălucitor şi scoate din burta tonetei îngheţata de ciocolată sau de fistic, sau de vanilie… nu are decît două gusturi. De obicei e ciocolată şi vanilie. Cu lingura rotundă specială scrijeleşte pasta îngheţată, uneori bila e marmorată, căci gusturile se amestecă sau lingura a săpat adînc în granița celor două gusturi şi ele se așează cu grijă în coșulețul de napolitană, îl aud scrîşnind cînd lingura se scutură şi tremură să și lase preţioasa încărcătura… Da, uite toneta cu îngheţată lîngă linii şi vagonul se hurducăie și se opreşte cu scrîşnit lung pe linii. Uraaa! vînzătorul e acolo zgribulit!

Adriana Moscicki – Jurnalul unei hăbăuce

https://www.facebook.com/zeitreise.hermannstadt.sibiu.nagyszeben

18