Rendez-vous in Hermannstadt

Copii din Șura Mare // Nagycsűr // Kinder aus Großscheuern – Foto Wilhelm Auerlich – ca.1900

1

Cetăţile medievale şi poveştile lor!

O stampă, gravură, litografie, pictură, fotografie, dincolo de document istoric este o poveste. Iată oraşul nostru la sfârşitul secolului al XVIII-lea“, cetate măreaţă cu ziduri, turnuri şi bastioane. Drumul pînă la ea îl străbaţi în trasură, căruţă ori pe spatele calului sau asinului, sau chiar pe jos.
Carele încărcate scîrţie şi rămîn înglodate în noroaie uneori… Domniţele îşi murdăresc poalele rochiilor, ţărani cară vrejuri de foc, ţărăncile şterg sudoarea cu mîneca largă a cămăşii, copii aleargă veseli…
Drumul spre cetate şerpuieşte peste cîmpuri şi coline şi era desigur destinaţia visată şi dorită a omului ce se năştea în afara zidurilor. Cărările umbrite, intinderile săllbatice si verzi, erau desigur vreun vis de Domniţă cuprinsă de amorţeala unei amiezi fierbinţi!

„VUE DE HERMANNSTADT VILLE CAPITALE DE TRANSILVANIE“
Vederea panoramică a orasului Sibiu – Gravura de Adam Ludwig Wirsing // Hermannstadt – Ansicht von Norden – Stich von Adam Ludwig Wirsing (1733-1797)

Adriana Moscicki

„Vederea panoramică a Sibiului este una dintre cele mai cunoscute vedute ale oraşului, realizată în timpul domniei împăratului Joseph al II-lea, în 1787, anul în care Samuel von Brukenthal îşi încheia mandatul de guvernator al Transilvaniei. Capitala ţării se afla încă la Sibiu, aşa cum menţionează şi inscripţia stampei. Sibiul este văzut dinspre nord, cu fortificaţiile şi clădirile sale reprezentative. Gravorul Adam Ludwig Wirsing şi-a imaginat această vedută, situând în prim plan un peisaj pitoresc, delimitat de copaci şi străbătut de orăşeni în costume de epocă. Adam Ludwig Wirsing a fost un reputat gravor de vedute, portrete şi compoziţii cu temă religioasă şi mitologică, activ la Nürnberg. Prototipul vedutelor oraşului Hermannstadt îl constituie gravura lui Hans Jakob Schollenberger, activ la Nürnberg între anii 1650-1690. Acest prototip a fost preluat şi interpretat la mijlocul secolului al XVIII-lea, de Samuel Schardi (1705-1778), gravor şi tipograf activ la Sibiu. Ambele vedute îi erau cunoscute lui A. L. Wirsing.“ (Sursa: http://clasate.cimec.ro)

1

Și după zile sau ore străbătute pe drumurile desfundate, călătorii se trezeau în faţa porţiilor Cetăţii. Poate veneau dinspre Cluj, ori dinspre Alba, ori de la Ocna, Făgăraş, Cisnădie sau Mărginimea Sibiului cu treabă în Cetate. Aici se ţineau târguri mari de bucate şi animale, de lînă şi de oale… iar de intrai prin poarta Sag (Säge = fierestrău) auzeai joagărul de la moara de apa ce tăia lemnele de construcţie şi de foc. Acolo îţi puteai trage sufletul, om şi animal, acolo puteai primeni hainele prăfuite de drum căci urcai degrabă spre Turn, în inima Cetăţii!

Adriana Moscicki

Strada Turnului – Carte Poștală după o gravură colorată din 1864 // Saggasse – Ansichtskarte nach einem kolorierten Stahlstich von 1864

1

spre Iarnă

cum stau aşa cu fruntea lipită de geam,
parcă nici lacrima nu mai e aceeaşi
şi iarna mă plînge uneori prin străini.
şi apoi vin spre burg săltând fetişcană cu părul scurt
dar piatra nu-mi recunoaşte pasul
şi oamenii s-au ascuns după porţi.

ce frumos ningea acasă pe străzi!
tata trăgea sania printre nămeţi,
cârnaţii se uscau ascultînd
vinul ce bolboroseşte în butoaie,
apoi se auzeau cântări pe străzi şi de veselie cuprins
oraşul se învârtea turmentat de sus în jos
lunecînd printre turnuri şi coridoare.

acum doar plouă şi verde iarnă creşte în mine
nici ciorapi de lînă nu mai port,
nu mai am bomboane în buzunare.
şi glasurile din trecut sună strain.
nu mai avem cuvinte de spus,
sau poate le spunem mereu altfel
ca şi cum am vorbi alte limbi
şi apoi tăcere.

Adriana Moscicki

Strada Turnului // Saggasse (Str. Joagărului)

1

„…si m-am simtit ca acasa“ – Miriam

1

Cămaşa din pînză curată…

Firul răsucit între degete s-a urcat cuminte în ţesătura albă şi omul şi-a învelit trupul.
Pruncul născut, în lume primit, în pînză albă înfăşurat şi i-a fost prima cămaşă-casă. Mortul dus la groapă în pînză albă poartă ultima cămaşă. Şi între primul scîncet şi ultima suflare stă viata, ea, stăpînă peste toate!.
Cămaşa e un zid de apărare: te ascunde şi te mîngîie!.
Ciobanul moaie cămaşa în zer să-i ţină ploaia departe şi trupul uscat. Nora împodobeşte cămaşa soacrei să-şi cîştige loc de cinste în casă şi lîngă bărbat.
Şi în toate limbile pămîntului, ea… numita „cămaşă‘, stă pe piele lipită! Numai ea îmbrăţişează cu degete vegetale trupul ostenit şi ţine sudoarea în poale! Numai ea acoperă lacrima de tristeţe, suspinul de iubire.
Şi cîte mîneci n-au şters de pe fruntea omului gîndul şi încruntarea!
Şi cîte secrete, nuci, flori, scrisori, cămaşa n-a păstrat în tăcere, martor tăcut săruturilor de miere!
Cămaşa albă se împodobeşte cu arnici de sărbătoare şi urcă în obraji bujori şi rîuri negre culege sobră şi stă tăcută în muncă şi aşteptare.
Evreul o ţine pe piele cu ciucuri şi-i spune Talit şi-n colţuri tzitziot de rugat şi de amintit.
Ţiganul ascunde în ea vreo furtăciune sau vreo minune, sau vreo vrajă şi zîmbetul larg pe faţă-i dansează!
Fecioara o înmoaie în vise şi flori şi în nuntire trupul dalb stă pitit precum în cocon!
Cămaşa creşte pe om ca o piele şi suspină, trăieşte şi vorbeşte!
Şi poţi rămîne doar „cu cămaşă de pe tine“, sau poţi „pierde chiar cămaşa de pe tine“, şi poate, chiar în durere, „cămaşa de pe tine rupi, smulgi“, doar gîndul negru încerci să alungi…
Cămaşa albă este o cetate!… te naşti în ea şi mori şi ea ştie toate, de aproape!
Cămaşa din pînză curată ţine trupul din moarte in viată si iarăşi roată!

Adriana Moscicki

„Fată legând buchete“ – Gârbova / Urwegen / Szászorbó // „Mädchen beim Straussbinden“ – Foto J. Fischer (1942)

1

„Apoi a privit de jur împrejur şi i-a plăcut culoarea cîmpurilor înflorite, seninul cerului, limpezimea apei, sclipirea ploii pe frunză…“

Pereche din Bălcaciu / Bulkesch / Bolkács – Foto W. Auerlich (1853-1917)
Sasoaica din Șura Mică / Kleinscheuern / Kiscsűr – Foto J. Fischer (1942)
Femeie în port săsesc din Hărman / Honigberg / Szászhermány (1916)

1

Căci straiul vorbeşte despre casa lui, despre grădină, despre muncă, despre joc, despre bucurie şi despre tristeţe, despre viaţă şi despre moarte.

Mireasă și mire din Slimnic / Stolzenburg / Szelindék – Carte Postala 1917 … Pereche în port săsesc din împrejurimile Sibiului – Carte Postala din 1917

1

Căci straiul vorbeşte despre casa lui, despre grădină, despre muncă, despre joc, despre bucurie şi despre tristeţe, despre viaţă şi despre moarte.

1

Omu‘ să nu-şi uite straiul

Din sumedenia de amintiri prin care cotrobăi, mi-a apărut, aşa, un moment în minte, imaginea unui joc de cărţi. Nici măcar nu mai ştiu de avea vreun nume, desigur avea unul, dar principiul era simplu şi educativ pe vremea aceea: formarea de perechi. Pe cărţile de joc erau tipărite diferite costume populare din lume. Multe dintre ele mi se păreau hazlii şi ciudate: ciucuri, pălării, pene, opinci, cizme şi conduri, mărgele colorate, evantaie, straiţe şi alte accesorii minunate.
Abia acum, după zeci de ani înţeleg: Omul şi-a acoperit întâi trupul pentru a-l apăra. Şi a stat drept. Apoi a privit de jur împrejur şi i-a plăcut culoarea cîmpurilor înflorite, seninul cerului, limpezimea apei, sclipirea ploii pe frunză. Păsările înfoaie cozile şi se întrec în frumuseţe, adună pietre şi flori şi împodobesc cuibul. Omul a luat argilă colorată şi urma ei i-a plăcut şi a desenat. Seva tulpinilor i-a pătat cămaşa şi uite cum pînza înmuiată s-a înveselit.
Aşa omul şi-a împodobit straiul şi mîndru a fost.
Omu‘ să nu-şi uite straiul, căci straiul vorbeşte despre casa lui, despre grădină, despre muncă, despre joc, despre bucurie şi despre tristeţe, despre viaţă şi despre moarte. Costumul popular este suflet, este istorie impodobită in culoare si impletită in formele spiritului! Totul este scris în straiul omului!

Adriana Moscicki

Franz Neuhauser cel tânăr – „Târg anual la Sibiu“ 1789 // „Der Hermannstädter Jahrmarkt“ 1789

1

Uneori Bunica priveşte din muzeu spre nemurire!

Un om face focul în mijlocul grădinii.
Foile se adună în ele însele, chipuri din poze, luminate stau o clipă apoi flacăra le consumă vioaie, filmele se topesc sfîrîind cărţile înnegresc cotoarele…
„Ce faci vecine?“… Dar vecinul tace, dus pe gînduri, amintirile sînt scrum. Au smuls din casă mobilele. Pereţii poartă cicatricea lor în carnea tencuită. Poţi citi ca într-o carte deschisă: aici a stat o masă, aici capătul patului, aici etajera pe perete. Lămpile s-au dus şi ele cu lumina lor prin vecini. Oameni cu bani au venit tocmai din Capitală. Umblă prin sate din casă în casă şi cumpără de toate: mobilele pictate, maşinile de cusut, fierul de călcat, ceasuri vechi, blide şi oale şi căni. Pe nimic. Cu guri negre şi amare au rămas casele, ochii lor plînşi. Pereţii lor au stat cetate de apărare prin ani pentru stră-stră-bunici -taţi -fii -nepoţi. Acum oameni străini îi vor atinge cu palma precum cuceritorul prada. Pereţii tac şi stau în picioare.
Omu a pus în ladă covoare şi porţelanuri, pahare de cristal, vaze, sfeşnic, oale, tablouri, dar mai ales costumul lui naţional: cămaşă şi cravată înflorată, fustă şi podoabele, brîul bătut în pietre, bortenu şi panglicile. Unii au vîndut cu sufletul deşirat. Alţii, cei mai mulţi, le-au împăturit în braţe şi, aşezate, în fundul scrinului au dormit în drum spre alte case. Doar amintiri.
Omu nu-şi uită portu şi neamul! Omu nu-şi uită limba! Omu nu-şi uită casa! Le poartă în sine ca pe o sămînţa şi el, omul, pămînt! Le poartă în sine ca pe o speranţa şi omul cer! Şi eu sînt oraşul adăpostit în mine! Şi eu, fără nume, fără blazon. Şi noi toţi cei rămaşi sau plecaţi, împrăştiaţi. Şi mîna noastră a rupt un colţ de pâine, am mîncat, am băut şi spus cuvîntul „casă“! şi limbile noastre nu s-au încurcat niciodată, doar s-au împrumutat frumos ca între vecini şi în armonie! Noi nu avem nume în cărţi şi nici în dicţionare, dar sîntem copiii pămîntului şi laptele supt încă dulce pe limba noastră! Cine pomeneşte numele celor ce dorm adînc în cimitire? Crucile lor sînt verzi de iederă, pietrele şterse! Cine să mai ştie oamenii ăştia care au umblat, iubit, muncit, visat, sperat…
Uneori, prin muzee îţi zîmbesc chipuri străine. Uite aici, o tînără fată, toată bujori, infioarată. Poţi citi o poveste întreagă, dar tabloul zice sec: „tînără săsoaică ce se găteşte“. Şi ea are un nume, o istorie, o viaţă trăită cu pasiune, poate cu durere, poate cu dorinţe. Străină ochilor noştri şi totuşi, a fost iubită, a fost mamă pentru un prunc, a fost soaţă, a fost bunică. Chipul ei tînăr pentru veşnicie rămîne dar eu ştiu, pentru cineva, Bunica stă mîndră acolo în tablou!

„Istoria bunicilor a fost zbuciumată, poate şi din cauza temperamentului lor, mai ales bunicul a fost o persoană ursuză, unul din cei 12 copii ai familiei Kobori, ţărani agricultori, ca să ajungă să studieze la Wiena, germana şi la Budapesta teologia şi maghiara, culegător de folclor maghiar… este ceva posibil numai la o persoană cu o personalitate puternică. Poate cumva şi cândva mă ajută D-zeu să ajung la Vasileni/Harghita satul natal al bunicului şi să aflu acolo mai multe. Bunica era şi nepoata lui Samuel Mockesch, preot scriitor, lingvist“…

Omul spune povestea în gînd. O duce în inimă de zeci de ani. Nu se bate cu pumnii în piept, nu scrie la gazetă, îşi trăieşte doar amintirile cu mîndrie.
Mulţimi întregi de oameni au luat cu ei povestea casei, a neamului de sute de ani şi au îngropat-o în inima! Şi o tac.
Pentru unii Bunica mai zîmbeşte în Muzeu, învelită în lumina blîndă a tabloului. Pentru alţii, oale şi ulcele, pămînt şi surcele, doar amintirea caldă purtată prin lume. Cu blazon sau fără nimic, cu nume sau neştiuţi, nescrişi, nepomeniţi, cu toţii sîntem Oraşul, Casă şi el veşnic în noi pînă cînd…
Uneori Bunica priveşte din muzeu spre nemurire!

Adriana Moscicki

Pictură de Robert Wellmann (1866 – 1949) „Gătirea unei tinere săsoaice“, (ulei/pânză, 172 x 126 cm) Muzeul Brukenthal, Sibiu

1

Zadarnic te-nvârtesti pe lânga poarta.
Cât timp problema mea ramâne moarta,
Cât ma framânta sa-i aflu deslegarea
Nu-ti parasesc, fii sigur, închisoarea.
Caci sau sub ziduri, sau sub cer de stele,
Inconjurat de cercurile mele,
Fie ca dorm pe prund, ori blanuri de biber
Cât timp le am pe ele, eu sunt liber !

Arhimede si soldatul – Radu Stanca

1

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche,
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.
Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…

Corydon – Radu Stanca

1

În turn s-au pornit iarăşi vechile plîngeri.
Liliecii stau toţi cu aripile-n jos.
Iubito!
Te-aştept să cobori şi să sîngeri
Şi-alături de mine să suferi frumos.

O! Vino!
Pe scara de piatră coturnul
Fosnindu-l.
O!
Vino din cadra de-argint!
De vînt se îndoaie şi pomul şi turnul,
Armurile toate se-ndoaie vuind

fragment din Seară medievală – Radu Stanca

1

Argonautică – Radu Stanca
Lucrurile lumii acesteia
Sînt bătute de vînturi ca trestia,
Numai dragostea noastră stă dreaptă
În bătaia vîntului şi aşteaptă.
Desfăcută de toate ispitele
Îşi închide cu grijă aripile
Şi de-acolo, din vîrful catargului,
E stăpîna urgiei şi-a largului.
Nici un val nu-i abate privirile,
Nici un sunet la cîrmă rotirile,
Printre pîclele moi ce se scutură
Numai părul de aur îl flutură.
Împrejurul ei toate furtunile
Răscoliră cu sete genunile,
În zadar însă fură cu toatele.
Pîn-la urmă scăzură şi apele.
Şi acum iat-o-n limpede curgere,
Lunecînd prin vîltori, printre fulgere,
Neatinsă, înaltă imagină.
Pe cînd toate în jur sînt paragină…

1

Radu Stanca si Teatrul

„Teatrul lui Hochmeister cade pradă a doua incendii cu urmări devastatoare. Cel de-al doilea, din 1949, va forta autoritatile locale sa mute sediul teatrului în incinta fostului cinematograf Apollo, sediu în care funcţionează şi astăzi. Stagiunea a fost deschisă de spectacolul „O scrisoare pierdută“ de I.L.Caragiale, pus în scena de Radu Stanca. Personalitate complexă, Radu Stanca, convins filogerman – a scris direct în limba germană şi a tradus numeroase lucrari, şi-a pus pecetea atât asupra teatrului, cât şi asupra vieţii culturale din Sibiu – fiindu-i cunoscuta preocuparea din cadrul cercului literar, precum şi creaţia poetica, dramatică şi eseistica. În calitate de regizor, Radu Stanca a montat la Sibiu piese din repertoriul national şi international până în 1961, când s-a transferat la Cluj.
In 1949 se infiinteaza Teatrul de Stat iar in 1956 se inaugureaza sectia in limba germana, care încearcă să păstreze o tradiţie de peste 400 de ani“.

(Sursa text și foto: Cultura Sibiu Hermannstadt – Istoric,Teatrul National Radu Stanca)

De menţionat că Radu Stanca este cel care are ideea creării secţiei germane a teatrului din Sibiu!

1

„Oamenii cetăţii“ – Radu Stanca (1920-1962)

S-a născut în Sebeş, a murit în Cluj , dar viaţa şi-a trăit-o în Sibiu şi noi l-am asimilit ca fiind Sibian!
A fost profesor, poet, dramaturg, actor şi regizor. Venit în Sibiu ca asistent al lui Lucian Blaga pe vremea cînd Universitatea Clujeană se refugiază aici (1940), pune bazele şi colaborează la Cercul literar din Sibiu alături de Ştefan Augustin-Doinaş, Wolf von Aichelburg, Ion Negoitescu si alţii.
Radu Stanca a fost profesor la Şcoală Populară de Artă, a fost director şi regizor la teatrul din Sibiu.
Sibiului i-a lăsat Baladele, teatrul şi, de bună seama o viaţă plină de amintiri.
Mulţi dintre noi ne-am şlefuit cuvintele în Cenaclul literar Radu Stanca.
Radu Stanca a fost un om al cetăţii! Teatrul nostru îi poartă azi numele!

Adriana Moscicki

1

Nocturnă – Radu Stanca

Întru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere
În care e un mort. Pe partea dreaptă
Am zidurile surde de tăcere.
Pe partea stângă inima-nţeleaptă.
În jur văd numai porţi şi-n porţi ferestre,
Iar în ferestre ochi care mă-ngheaţă.
Într-un Sibiu domol ca-ntr-o poveste
În care port viziera peste faţă.
Cu fiecare pas făcut prin sânge,
Tot mai adânc pătrund în noaptea care
Întâi de jos în sus mă strânge,
Apoi de sus în jos mă prinde-n gheare.
Stradelele mă-nghit dintr-una-ntr-alta,
Iar scările mă urcă şi coboară,
De nu mai ştiu: biserica e-n balta
Cerului larg, sau ceru-n ea coboară.
Şi peste tot o linişte ca-n clipa
Când marea se sărută cu pământul.
Liliacu-şi linge-n somn trudit aripa
Şi printre arbori vechi foşneşte vântul.
Intru-n Sibiu cum intră-n ceaţă luna,
Mai mult alunecând decât cu pasul,
Şi-n liniştea ce-ascunde-n ea furtuna
Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.
Intru-n Sibiu livid, sătul de viaţă.
Dar pregătit pe străzile uitate
În fiecare clipă să dau faţă
Cu mortul care umblă prin cetate.

(foto: Strada Pempflinger Gasse / Pasajul Scărilor)

1

Sibiu – sfârșitul anilor ’60 (Carte poștală circulată 1974)

1

„Strada Regina Maria // Königin Maria-Gasse // Mária királyné-utca“

1

Strada N. Bălcescu înainte și după introducerea linii de tramvai 1905 // Heltauer Gasse ohne und mit Straßebahn… „Tram“

1

Agenţia CFR!

Desigur, amintirile noastre se leagă de agenţia de bilete! De cum urcai scările, intrai deja într-o altă lume: pereţi înalţi, geamul larg spre stradă şi atîta linişte înăuntru! Poate însăşi clădirea impunea respect sau poate doar funcţionarele ce se mişcau lent după ghişeele lor de sticlă, vorbeau şoptit dar sec şi omul călător, în nerăbdarea şi emoţia firească, se simţea mic şi umil în spatele geamlîcului de sticlă! Am stat de multe ori la cozi acolo pentru bilete de Rapid şi Accelerat în timp ce funcţionarele căutau legături ferate, luau bilete dintr-un suport ce se deschidea ca o carte, le compostau, le ştampilau cu data corespunzătoare, apoi scriau cu pixul numărul vagonului şi al locului. Şi în tot timpul asta, aveam timp să casc ochii la înfloriturile tavanului, la geamul ce dădea spre stradă şi vedeai trecătorii precum peştii într-un acvariu! Apoi, în partea dreapta (de fapt în faţă, de cum intrai în Agenţie!), de urcai cîteva trepte, te aflai ca la porţile Raiului pe vremea aceea, căci de acolo se cumpărau bilete pentru destinaţii internaţionale. Şi mă gîndesc acum, fiecare din noi a stat o dată acolo în aşteptare şi apoi, unii din noi, încă o dată… pentru ultima oară! Şi-mi mai amintesc cadrane pe perete ce arătau ora în lume Paris, London, New York, Tokyo şi visam… sau poate am visat! Acum totul curge rapid în locul acela, căci singura visare şi singura plimbare este între casă şi masă unde îngurgitezi „fast food‘! Unde sînt visele de altă dată???

Adriana Moscicki

1

„WARENHAUS – GRÜNBERGER – ÁRÚHÁZ“
Magazinul de Confecții „Grünberger“ se afla în clădirea din intersecția Str. Bălcescu / Xenopol. Clădirea a fost construită in 1892 (pe locul unde se afla vechiul Han/Hotel „Împaratul Romanilor“ // Hotel zum Römischer Kaiser) pentru Comandamentul corpului de armată // Korpskommando des 12. k. u. k. Armee-Korps. În această clădire se afla o perioadă de timp și Agenția de voiaj CFR.

1

„Magazinul Universal“ 1967 – dupa 1979 “ Bucuria Copiilor“ (foto: Razvan Pop, Istoria orasului nostru)

1

Universal – Bucuria Copiilor!

Nu m-am jucat cu păpuşi. Nici nu erau prea multe pe vremuri. Pe ici, pe colo, mai găseai păpuşi din plastic tare, cu faţă pictată, dar de-ţi scăpau pe jos se boţeau şi rămîneau aşa pentru veşnicie.
Pe vremea copilăriei mele alergam pe-afară pînă seara tîrziu, jucam shenkel şi „ferkenball“, aşa poceam noi, copiii, numele jocului ăstuia învăţat de la saşi – „Völkerball“, săream coarda, ne ascundeam, ne căţăram în copaci, adunam cărăbuşi, jucam fotbal şi plecam la furat corcoduşe, mere verzi sau liliac din curţile oamenilor. Seara ne aduceau cu forţa în casă, murdari, cu genunchii zdreliţi, obosiţi dar fericiţi.
Şi totuşi, cînd am zărit-o pentru prima oară, m-am îndrăgostit de ea! Avea părul alb şi ochii albaştri, care se închideau şi deschideau, avea gene, mâinile şi picioarele flexibile şi, mai ales, de-o mişcai dintr-o parte în alta, spunea „maaa-maaa“ cu o voce de robot; apoi se auzea zgomotul arcului ce se trăgea singur.
Arădeanca Romania – aşa scria pe o bucăţită de plastic albastru pe care o avea legată la mînă. A fost prima şi ultima păpuşă pe care am avut-o vreodată.
Din nefericire, viaţa i-a fost scurtă… dar ne-am întîlnit acolo, în Magazinul Universal „Bucuria Copiilor“. Tare îmi plăcea magazinul ăsta. Aveam treabă, n-aveam treabă, mama trebuia să intre cu mine aici! După ce urcai cele doua scări de la intrare (cred că erau două… de-mi amintesc bine… ori poate una?) te trezeai într-un hol imens, (sau, cel puţin, aşa îl vedeam pe vremea aceea) şi în faţă apăreau uşi mari de sticlă.
Iarna puneau o cîrpă la intrare să ne ştergem încălţările ude, dar tot mai lăsam urme late pe podeaua de lemn. Din ambele părti se desfăceau, ca două braţe lungi şi elegante, balustradele de lemn ale scărilor ce duceau la etaj. Podeaua scîrţîia, (îmi amintesc) şi lemnul se mişca pe ici-colo, dar era atît de frumos înăuntru că tîndăleam cu gura căscată la toate raioanele. Nici nu ştiu dacă amintirile se încurcă, sau e adevărat, dar erau standuri mari cu baloţi de materiale, dulapuri de lemn închise cu sticlă, aşa ca la muzeu, unde erau expuse hainele şi te uitai la ele de sus în jos, iar la raionul de pantofi te aşezai pe un taburet învelit în catifea şi aşa încercai pantofii noi de Paşti!… Se vindeau acolo haine, uniforme, materiale, încălţări, ciorapi, aşternuturi, jucării şi alte nimicuri… şi totul părea minunat, doar lumina era cam chioară şi mirosul de parafină uneori înţepător! Dar ce conta? Magazinul nostru era mai ceva decît casele boiereşti din filmele americane! Şi apoi, de te rezemai cu fruntea pe marile ferestre ce dădeau spre stradă, spectacolul lumii se oferea în toată splendoarea lui, la picioarele tale!
De acolo ieşise şi păpuşa mea, din magazinul universal! Am dus-o în braţe pînă acasă şi copiii mă invidiau şi eu ştiam cum stă păpuşa din Germania acolo, la mătuşa pe mobilă, şi nu-i voie să o atingi!
Dar acum aveam păpuşa mea, cu părul alb. Şi am avut-o, adevărat, preţ de cîteva zile, pînă i-am rupt gîtul şi elasticul a plesnit! Apoi am primit jucării mai „practice“ din magazin: un set de oale şi farfurii de tablă ca să gătesc şi să hrănesc capul păpuşii.
Am petrecut ore multe în Bucuria Copiilor! Pînă şi tramvaiul amintirilor trecea prin faţa lui!

Adriana Moscicki

foto: Wikimapia: Heltauergasse / Nicolae Balcescu nr.11

1

Vechiul Birt din Dumbrava (începutul sec. XX) // Altes Wald-Wirtshaus im Jungen Wald

1

Vechiul Birt din Dumbrava (începutul sec. XX) // Altes Wald-Wirtshaus im Jungen Wald

1

Lacul din Dumbrava de-a lungul anilor…
„Waldsee“ (Carte Postala circulata 1916) – „Fischteich im Jungen Wald“ (Carte Postala 1943 – Foto Fischer)

1

Lacul Dumbrava 1928 – Jos.Drotleff (foto colectia Sorin Volosciuc – via Europeana.eu) – Lacul Dumbrava anii ’30 – Foto Fischer (sursa www.zoo.sibiu.ro)

1

Dumbrava Sibiu anii ’60 (sursă foto: îmi-pasă-blogspot)

1

„Dumbrava amintirilor“ (IV)

Nu ştiu cum a rămas Dumbrava loc de petrecere după defilări, dar îmi amintesc, după ce se aruncau pancarde şi steaguri într-un camion pitit la capătul străzii, cu mic cu mare porneam spre pădure.
Autobuzele acelea, cu pîntece rotunjite ca nişte cărăbuşi, erau pline pînă la refuz, unii stăteau atîrnaţi pe scară şi,duduind, se hurducau în sus pe Calea Dumbrăvii. Şuvoaie se revărsau apoi cu zîmbete largi de parcă erau eliberaţi din lagăre! Grătarele duduiau deja şi norul de fum se vedea de departe.Berea „Trei Stejari“ era aşezată în lăzi mari cu gheaţă şi toată lumea cerea sticlă verde, căci aceleaşi sticle de culoare maro foloseau de recipient pentru ulei de gătit şi uneori te aşteptau suprize neplăcute cînd, însetat după defilare, în loc să dai pe gît în gîlgîit berea, o scuipai afară cu boltă şi spumă: avea gust de ulei de la sticla nespălată! Cozile la mititei erau interminabile şi se vocifera masiv la încetineala serviciului. Uneori micii se terminau aşa de repede că n-aveai încotro şi de pe grătar cumpărai cîrnaţi Debreţin sau crenvurşti fierţi. Îmi amintesc chiflelele acelea mititele şi rotunde, albe şi uneori tari cu piatra, dar le mîncam pînă la urmă ştergînd muştarul din farfuria de carton. Pe scenele de beton erau spectacole de muzică populară – în cazul cel mai bun cu doar cîteva ode aduse Partidului şi Conducătorului iubit! Apoi scenele se goleau şi erau terenul nostru de joacă, de ţopăială sau de cîntare, căci atunci noi făceam deja karaoke şi habar nu aveam!
La umbra stejarilor erau întinse pături şi unii se lăfăiau osteniţi sau doar prea băuţi şi dormeau cu capul pe mâini, sforăind.
Terasa Hanului era un loc mai select. Acolo stăteai pe scaune albe din fier forjat şi priveai spectacolul lumii de la înălţime.Chelnerii îmbrăcaţi în alb şi negru purtau sticla într-o mînă, învelită în şervet şi te serveau aşa cu grijă să nu picure pe faţa de masă, apoi o puneau în frapieră de lîngă masă. Dar ce plictiseală, acolo trebuia să stai frumos, aşa că singura nebunie era bălăngănitul picioarelor sub masă.
Era o zi obositoare defilarea de 1 Mai sau de 23 August şi în urma ei rămîneau capacele de bere înfipte în pămînt şi zeci de steaguri mici de hîrtie prinse cu pioneze pe un beţigaş, pe care le fluturasem cu bucurie, nu pentru partid, doar în joaca noastră de copii.

Adriana Moscicki

Hanul Dumbrava – vedere 1967 – sursă foto: „Alt-Hermannstadt“

1

Dumbrava amintirilor“ (III)

De cîte ori am trecut pe sub el, de cîte ori palma mea l-a mîngîiat in trecere dar nu l-am privit în ochi!
Am plecat ochii spre pămînt, am cules ghinda lucioasă si, cu buzunarele pline, am alergat sus la cerbi si la mistreți. Tropăind prin noroaie veneau la gard, sfioşi şi mișcînd nasuri umede. Dar puii lor cu blăniță pudrată rămîneau sperioşi în urmă. Copitele lor se afundau adinc în noroi si urmele adînci rămâneau aşa ca nişte cizmulițe gata de încălțat!
Îmi amintesc şi ciorapii mei albi croșetati, elasticul tăia in carne dungi adinci. Îi rulam jos pe gleznă si aşa înnoroiată, rosie în obraji si fericită coboram fuga spre puii de urs si tigrul meu.
Stejarul zîmbea desigur , aşa cum face de sute de ani, in tăcere!
Acum alte chipuri trec pe sub ramurile lui…

Adriana Moscicki

(foto Stejarul secular din Dumbrava Sibiului)

1

„Stejarul Împăratului“

În vara anului 1852, Împăratul Franz Josef I, face un popas in Sibiu iar in cinstea lui se organizeaza „sărbătoare popu­lară “ – consemneaza Emil Sigerus in Cronica Orasului Sibiu.
Chiar acolo sub umbra stejarului se construieste un podium de lemn de pe care Împăratul pirveste defilarea „natiunilor“ Transilvaniei: români jucând Căluşarul, săsoiace in costum popular, unguri si rromi.
N-a mai rămas decit amintirea stejarului si imaginea lui gravată pentru vesnicie. Copacul va arde în 1881 de mână criminală, se spune.
Dar fratele lui mai exista si azi si, pe sub seculara lui umbră, am umblat si noi.

(foto-gravura din colectia Muzeului Brukenthal-Grafica in sec XVII-XIX)

1

„Dumbrava amintirilor“ (II)

Cum treceai liniile de tramvai, se deschidea o mică espalanadă asfaltată toată, în care oameni pestriţi treceau valuri valuri şi se unduiau în mişcarea hainelor lor colorate. Erau acolo tarabe cu ochelari de plastic coloraţi, fluierici şi sfîrleze de tot felul, măgăruşi de lemn prinşi cu elastic de apăsai pe ei, păreau că îngenunchează, broaşte verzi de metal care se trăgeau cu cheia şi săreau în zgomot sec pe pămînt, lanţuri de tinichea cu medalioane de plastic, insigne de tablă, mingi umplute cu tărîţe, invelite in hirtie creponată, le balansam intre palmă si lansam spre pămînt si elasticul subtire se rupea ciupindu-ne dureros şi tot felul de nimicuri pe care mintea mea nu le mai păstrează. Şi pentru că aproape toti micii negustori întreprinzători de la tarabe erau ţigani, tot ce cumpărai de acolo se numea „de la ţigani“! Porneam apoi pe o alee străjuită de castani, între lac şi Grădina zoologică. În stînga, lacul sclipea cu bărcile lui de lemn şi vîsle greoaie, în dreapta, se întindea umbrită dar plină de sunete şi viaţă Grădina zoologică. Era acolo pe alee un podeţ de lemn, căci apa din lacul mare se scurgea într-un lăcuşor pitoresc chiar în mijlocul grădinii şi acolo, de pe podeţ, era loc strategic de aruncat o privire spre insula cu păsări de apă.

Cînd eram mici, Grădina Zoologică ne părea o bucată de paradis in care locuiau animale nevăzute şi neauzite decît în poveşti: lynxi timizi ce stăteau mai mult pitiţi în casa de pe ramuri sau tolăniţi pe vreo creangă groasă şi vedeam doar smocurile de pe urechi, porci spinoşi înfoiaţi ce-şi pierdeau uneori cîte un ac, lupi mereu năpîrliti, câinele Dingo ce părea atît de comun că se confunda cu un orice maidanez roşcat. Pe cuştile de fier erau tăbliţe cu harta şi explicaţii. Mama citea informaţiile cu seriozitate şi parcă aud şi acum enumerarea: prezentare, continet, ţară, hrană… toate se scurgeau aşa ca un murmur pe lîngă ureche în timp ce priveam hipnotizată animalele.
Majoritatea se opreau la prima cuşcă din dreapta, cred că acolo se găseau maimuţele şi oamenii se scălămbăiau la ele şi aruncau pâine şi seminţe, apoi rîdeau de imaginea lor serioasă. Dar ele nu erau decît oglinda perfectă a omului însuşi! „Maimuţele se hranesc cu fructe… banane“ cred că scria acolo pe tăbliţe, dar sigur va spun, maimuţele noastre mincau mere, căci rare erau bananele pe timpul copilăriei mele!
Pe alee în jos, se înşirau cuşti cu păsări. Erau acolo ulii şi vulturi cocoţaţi pe un pom, fazani şi bibilici, mici papagali şi alte minuscule cîntăreţe. Pe latura din faţă, ursul se bălăcea int-un bazin de ciment ce-mi părea prea mic şi cuşca lui era întunecată şi mirositoare. Dar cînd urşii aveau puiuţi, tinerele animale erau transferate mai în faţă; acolo, într-o cuşcă rotundă se legănau pe cauciucuri şi făceau tumbe. Cuştile care ne fascinau cel mai mult erau ale leilor şi tigrilor. Întotdeauna le lăsam la sfîrşit şi aşteptam cîte un răcnet furios sau o labă nervoasă în zăbrelele de fier să putem spune cu toţii: wooooooaaaaau, ai auzit?… să putem povesti aventura mai departe. Dar marile feline moţăiau de obicei, sau se mişcau dus – întors în spaţiul mic ce le îngrădea. Leii dormitau mişcîndu-şi blana sub atacul muştelor, tigrul se lăfăia pe burtă cu capul pe labe şi de-l săcăiai, se ridca uşor, în mişcări line şi tiptil, tiptil, mişcînd nervos din coadă, dispărea în culoarul îngust ce ducea probabil la culcuş. Totdeauna am crezut că sînt trişti şi în suferinţă leii şi tigrii. Ce animale măreţe şi puternice îngrădite de zăbrele de fier!

Nici nu-mi mai amintesc ce animale mai erau acolo, dar ştiu că pe aleea din stînga se găsea cuşca vulpilor! În dreptul ei toată lumea strîmba din nas şi spunea „vai ce pute!“. Şi în memoria mea au rămas broaşte ţestoase mititele ce se scurgeau prin gard şi o luau la vale pe şuvoiul de apă ce traversa cuşca în primăvară.
Şi-mi amintesc mai ales o Duminică de Primăvară cînd, cu ţipăt mare, unul din păunii ce se plimbau pe rondul central, a zburat şi aterizat exact pe capul meu şi acolo a stat aşa, o clipă, prinzîndu-mi pielea cu ghearele! Lumea în jur se uita încremenită şi chiar eu stăteam nemişcată cu greutatea aceea pe cap şi nu am uitat niciodată întămplarea!
Mult mai tîrziu, s-a construit un pavilon nou, cald şi protector, pavilionul reptilelor şi acolo a fost un crocodil, probabil împăiat de la început, căci nimeni nu-şi aminteşte să-l fi văzut mişcînd.

Adriana Moscicki

„În 1929 s-a deschis în pădurea Dumbrava prima Grădină Zoologică din România de către Uzina Electrică Sibiu…“
(Sursa: http://zoo.sibiu.ro/images/uploads/old_gz.jpg)

1

„Birtul Dumbrăvei – vedere din dos” // „Waldwirtshaus – Rückansicht”

1

„Restaurantul Dumbravei“ // „Waldwirtshaus“ // „Erdöi vendéglö“

1

„Șezătoare“… la o halba de bere în Dumbrava // Gesellige Herrenrunde im Junger Wald – Foto Wilhelm Mann

1

„Dumbrava amintirilor“ (I)

Plimbarea la Dumbravă era întotdeauna o aventură!Pe vremuri puteam ajunge la Grădina zoologică urmînd poteca de-a lungul lacurilor. Primăvara, după topirea zăpezilor, lacurile erau pline ochi, uneori se întindeau aproape de potecă şi apa lor invada ierburile fragede iar pipirigul se iţea semeţ smocuri, smocuri. Libelule vioi se alergau în zbor şi eu ţipam şi ţopăiam cu bucurie cînd zăream una roşie sau albastră, strălucitoare: uite, uite ce frumoasă! ai văzut???
Vara lacurile erau loc de plimbare şi plajă. Familiile veneau cu copiii şi pătura la iarbă verde. Îmi amintesc pîrîul ce lega lacurile „ca o salbă“ – aşa zicea Învăţătoarea şi mult mai tîrziu comparaţia asta se va face vorbind despre lacurile termocentralelor de pe Olt! – dar atunci rîulețul nostru lega cu veselie lacurile şi mă întrebam intrigată cum dispare şi cum se adună el din lac, dacă merge drept sau îşi face de cap pe acolo printre ape!
De veneai pe partea cealaltă, pe Calea Dumbrăvii, atunci plimbarea se numea tramvai şi mă emoţionam. În direcţia Dumbrava tramvaiul şi oamenii erau diferiţi: rasinarenii purtau haine de piele şi saci de lînă tesuti în casă legaţi la buza cu bandă cu ciucuri. „Orăşenii“ plecaţi la plimbare puneau hainele bune la sfîrşit de săptămînă şi femeile erau rujate. Mai erau apoi grupuri vesele de tineri cu chitări şi rucsacuri în spate. Îi deosebeam atît de uşor pe români de saşi şi eram fascinată de pantalonii aceea de piele, de bocanci şi de pana din pălăria verde. Mă gîndeam eu în sinea mea mică, aşa o să merg cînd voi fi mare: cu pantaloni de piele şi pană la pălărie. Cred ca tramvaiul avea şi un vagon de vara, deschis şi mă ţineam bine de tot de spătarul scaunului iar părul îmi zbura în toate părţile şi eram fericită. Şi acum, sper că imaginea asta pe care o port în mine este adevărată, căci eram chiar foarte mică. Da, cred că a existat vagonul de vara al tramvaiului spre Dumbravă!
Cling, cling sună tramvaiul şi se hurducă pe şine: Pădurea Dumbrava! Șuvoaie de oameni se revărsau peste şine şi se împrăştiau care într-o parte, care în altă.
Din depărtare se vedea fumul de la grătarele cu mici din partea unde se afla Hanul Dumbrava. Acolo, în spatele Hanului, se aflau şi scene pe care ţopăiam cîntînd. Săreau capacele la sticlele de bere cît colo şi micii stăteau pe o tăviţă de carton. Totdeauna tăviţa aceea rămînea pătată de grăsime şi cu vagi urme de muştar.
Aproape de liniile tramvaiului, stăteau ţigănci cu ligheane pline de seminţe şi le vindeau în cornete de ziar. Dar cornetele erau atît de mici că trebuia să te tîrguieşti pentru seminţe în plus pe care le turnau direct în buzunarul clientului. Tot acolo se făcea vată de zahăr şi pop-corn şi se vindeau baloane. Aşa înarmată şi cu mâinile lipicioase ajungeam la lac. Bărcile se închiriau pentru o jumătate de ora, bărci grele de lemn vopsite în albastru. Uneori se auzeau ţipetele fetelor din mijlocul lacului cînd băieţii legănau barca. Alţii vîsleau aproape de mal pe partea îndepărtată a lacului, la buza pădurii. Acolo erau sălcii cu ramurile în apă şi sub cupola lor se sărutau îndrăgostiţii. Dar eu stăteam la mal şi pîndeam peştii care scoteau guri lacome la bucăţile de pâine şi ochii noştri se întîlneau o secunda apoi lunecau în adînc şi spinarea le lucea o clipă în soare, atît de scurtă că nici nu mai ştiai dacă a fost peştele sau doar jocul luminii pe apă.

Adriana Moscicki

„Lacul dumbravei“ // „Waldsee“ // „Erdei tó“

1

„Prinz Karls-Ring“ // „Piața Prințul Carol“ – Lith. Trude Schullerus

1

„Oamenii cetăţii“ – Trude Schullerus
1889 – 1981

Pictoriţă şi grafician născută la Agnita;
Fata lui Adolf Schullerus
A studiat pictură la Sibiu şi Munchen ( 1906 – 1914). Până în 1923 au apărut cu precădere schiţe, acuarele şi pânze pe ulei reprezentînd peisaje natale care vor fi arătate publicului în 1922 într-o expoziţie proprie. În 1923/24 artista studiază la Leipzig în cadrul „Academiei de Grafică“ călătorind simultan între Marea Baltică şi nordul Italiei, realizând însă că arta ei nu poate capăta maturitate decât în spaţiul natal. Se întoarce în Sibiu unde lucrează ca liber profesionist inspirându-se integral din motive transilvănene: ţărănci, cetăţi, flori, peisaje naturale. Multe dintre lucrări, chiar şi cele din perioada târzie poartă influenţă lui Cezanne. T. S. preia între 1930-1948, în cadrul fundaţiei Sebastian Hann, conducerea departamentului pentru artă populară.
Este înmormântată în Cimitirul Municipal.
(Sursa: PERSONALITATI: Oameni de cultură sibieni)

Sub zapezile de altă dată impovărat de frumuseţe Burgul meu!
Peisaj de iarna – pictură Trude Schullerus

1