Rendez-vous in Hermannstadt

hîrşîitul măturoiului …

Ce amintiri avem din 23 August? şi eu am trecut pe aici prin Piaţă, cu uniformă de pioner, cravată şi flori pe care le-am zgîlţîit patriotic în faţa tribunei. Apoi am chiulit ani de-a rîndul. Ce era 23 August? Defilare, bere şi mici. Asemeni zilei de 1 Mai. Dar în August era cald şi soare şi defilarea mai bombastică, mai lungă, lozincile mai înflăcărate. Ani de zile 23 August era „Sărbătoarea noastră naţională“, atît de înrădăcinată în noi că, sînt convinsă, vi se întîmplă şi vouă să uitaţi că s-a mutat la 1 Decembrie! De cîtăva vreme mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă…? dacă n-ar fi fost Tratatul Ribbentrop-Molotov, dacă Regele n-ar fi abdicat, dacă n-ar fi fost 23 August? Care ar fi fost faţa Europei? Am mai fi existat? Cîtă vreme am fi stat drepţi în faţa ruşilor din est sau a „prietenilor“ vest? sau poate ne-am fi transformat în vreo republică din Uniune…
Nu am citit nici un fel de simulaţie retrospectivă de genul ăsta şi, recunosc, ar fi interesantă. Sau poate ar fi dezamăgitoare. Poate am descoperi cu uimire că politicienii sînt făcuţi din acelaşi aluat, că interesele nu s-au schimbat, doar oamenii. Şi apoi, pe cine am mai putea învinui? şi cum ne-am mai putea plînge de neşansa poporului, a ţării, a istoriei?!
Ce ar fi, daca ne-am trezi… într-o dimineață de zi nouă (nemanipulată de cei care ne-au vândut libertate și democrație) și am recunoaște, că nu s-a schimbat absolut nimic… ”Comuniștii lui Ceaușescu” sînt de fapt ”Capitaliștii“ care s-au adunat în jurul unui foc ideologic, călcat in picioare și stins cu ajutorul celor de bună credință… și, care astăzi, împreună și fiecare pentru singurătatea proprie, se incălzesc la flacăra unei „bancnote“ tipărite.

Azi, 23 August, să ne amintim fiecare ce dorim: de gustul micilor, de zgomotul defilării, de carele alegorice, de liniştea ce rămînea în urmă şi strada plină de flori strivite, steguleţe de hîrtie călcate în picioare, hîrtii, baloane sparte şi peste tot hîrşîitul măturoiului de nuiele în noapte.

Adriana Moscicki

Măturători în Piața Mare – 1918

1

„Trei Stejari“

Istoria berii se întinde pe mii de ani înscrisă pe tăbliţe de piatră, adunată în vase de lut, amintită în luna de miere a indragostiţilor, în butoaiele celţilor, în fierturile călugărilor germani, în amăreala hameiului. În jurul anului 1200, în Germania se începe producerea berii pentru comercializare, în 1516 Wilhelm al VI -lea emite celebra Lege a purităţii berii: berea trebuie să conţină trei ingrediente-apă pură, orz şi hamei. Deja la 1605 se începe îmbutelierea berii. În mod firesc, coloniştii germani aduc cu ei ştiinţa fierberii berii şi planta esenţială purificării – hameiul! La început, hameiul se cultivă doar la marginea viilor şi era folosit strict în familie. După 1500 sînt consemnate în documente istorice, plantaţii de hamei, ceea ce înseamnă creşterea popularităţii berii şi a producerii ei.

În Sibiu, cronicarul oraşului E. Sigerus, vorbeşte despre fabrici de bere: „1712.04.02 printr-un decret (Freibrief) împăratul Karl al IV-lea acordă Sibiului privilegiul construirii unei fabrici de bere, va fi prima fabrică de bere din România. -/- „1717 fabrica de bere orăşenească (Städtische Bräuhaus) este pusă în funcţiune“, -/- „1808 este terminată fabrică orăşenească de bere din faţa Porţii Cisnădiei care a costat 16.500 de Guldeni“.
Au existat mai multe fabrici de bere şi berării în oraş: „Brauhaus“ / Habermann, „Thomas Binder şi Fiii“ sau „Hagerbräu“ / Hager, dar cea mai populară, a devenit „Fabrica de Bere Trei Stejari“ (Drei Eichen Brauerei)! Este şi singura pe care o păstrăm în memoria noastră pentru că existenţa ei a continuat şi după naţionalizare şi berea devenită populară, a devenit berea casei, a oraşului!

De urcai drumul uşurel, pe lîngă Spitalul Public, la intersecţia străzii Bâlea (Șoseaua Trei Stejari) cu strada Șerbota, era pe la 1889 o grădină cu de brazi falnici, împrejmuită de boscheţi şi umbrită de trei stejari impunători. Iată cei trei stejari sînt o realiate istorică şi nu numai o metaforă coborîtă pe o etichetă şi un capac de metal! Orăşenii veneau pe jos în plimbare, doamnele cochete sub umbrele, domnii cu pălării şi joben. Diligenţele treceau chiar prin faţa porţii în drum spre Valea Hîrtibaciului sau la întoarcerea spre oraş. O frumoasă grafică surprinde chiar prima imagine a Grădinii Fabricii de bere: în verdeaţă stau mese şi muşterii! Desigur, devine repede punct de atracţie pentru petrecerea timpului liber, cadrul este bucolic – o oază de verdeaţă şi răcoare, iar băutura este uşoară şi plăcută în dogoarea zilelor de vară. Mai puţin idilică este imaginea care ne-a rămas din timpul comunismului dar, memoria umană este una afectivă. Trei Stejari – a fost berea tinereţii noastre! A fost, căci în timp, fabrica s-a făcut colb în drum şi imaginea ei păstrată doar în poze vechi.

Gustul berii uitat. Cine-l mai ştie?

Adriana Moscicki

Cei „Trei Stejari“ renumiți – în fotografie, pe delușorul în fundalul Grădinii, în grafică, pe deluțul colț str. Bâlea (Șoseaua Trei Stejari) cu str. Șerbota (sursa grafica: „Alt-Hermannstadt“)

1

Cît de frumoasă era grădina Fabricii de bere!

O curte umbrită, cu mese și scaune simple de lemn, cu cadru metalic pliant şi feţe de masă cadrilate, dar cu atmosferă. Anul 1900, început de secol. Orăşenii, bine îmbrăcaţi de plimbare, cu baston şi pălărie, doamnele în volane şi mantale se întîlneau la o bere dantelată şi taifas. Şi printre meseni baleta desigur servitoarea aceasta mîndră în şorţ brodat cu trăistuţă prinsă la cingătoare. Un muşteriu a sosit cu bicicletă şi asudat îşi moaie buzele în gulerul înalt al berii în umbra stejarilor. Ce zarvă se încingea aici în sfîrşiturile se săptămînă sau în sărbători, cînd toate paviloanele se umpleau de lume, cîntece şi voie bună!

Îmi amintesc prima bere pe care am băut-o! Era o Duminică cu arşiţă, ca în zilele astea, cînd aerul greu stă neclintit. Am băut-o de sete, toată. La „Albumul Duminical“, Tom şi Jerry au continuat hîrjoneala, eu am dormit buştean după prima bere „Trei Stejari“ din viaţa mea…
Nu-mi amintesc gustul berii de atunci, nici măcar nu-mi plăcea, dar îmi amintesc sticlele, forma lor culoare lor, eticheta. Şi eu am fost cu plasa la Alimentară sa cumpăr bere.Cele mai bune erau sticlele verzi. Trebuia să fii atent cînd cumpărai, altfel te puteai trezi cu berea pusă într-o fosta sticlă de ulei (din cele maro!) şi experienţa gustului era de neuitat! Nu-mi plăcea berea pe vremuri şi nu înţelegeam entuziasmul din jurul ei, aprecierile de „proaspăt, bun, gustos“ erau de nepriceput, pentru mine lichidul spumos nu era decît „amar“. Au trecut zeci de ani de la prima experienţă cu bere, fabrica nici nu mai există, doar amintirile sînt în noi! Gustul berii l-am descoperit abia mulţi ani în urmă,în locuri, îndepărtate şi străine! Ce ne lipsea? Aveam apă de munte curată şi gustoasă, hameiul creştea pe dealurile din jurul oraşului. Am cules hamei, mîinile se acopereau cu o mîzgă neagră şi lipicioasă, albinele se încurcau şi ele între flori, tulpinele verzi se ridicau sus sus pe araci, la vreo doi trei metri înălţime, că de departe, după cules, părea o pădure ciudată de pari despletiţi. Uneori la Piaţa Cibin se vindeau grămezi de muguri de hamei pentru supă şi asta doar pentru cunoscători!

Dar „Trei Stejari“ era berea noastră de acasă, ne făleam cu ea şi earm mulţumiţi! Poftiţi la bere de va răcoriţi! Parcă aud zgomotul acela de plăcere, cînd, după primele înghiţituri şi spuma rămîne pe buze, cu dosul mîinii ştearsă, omul îşi spune tihna şi mulţumirea şi exclamă: ehhhhh!!!

Adriana Moscicki

Salutări din Sibiu – Grădina Fabricii de Bere „Trei Stejari“ – Carte Poștală circulată 1900

1

ah, ce apă bună de Sibiu!…

Apa bună de acasă făcea berea bună şi răcoroasă! – „Salutări de la darea cepului primului butoi de bere Sanator produs de Fabrica de Bere Trei-Stejari Sibiu“ // „Gruss vom Sanatoranstich der Drei-Eichen-Brauerei Hermannstadt“.
Carte Poștală cu reclamă la berea „Sanator“ – ca.1930

1

prin rădăcini băută şi în trup urcată, apă!

Întotdeauna, cînd intram în casă, primul gest era să dau drumul la robinet, să las apa să curgă, să se răcească şi să beau în sfîrşit, apa bună de acasă! Toată lumea ne invidia: ah, ce apă bună de Sibiu! Ah, ce bere bună de Sibiu (Sadu)! Berea bună se face doar acolo unde apa are calităţi excepţionale! Mi se părea normal ca robinetul să curgă şi să-mi astîmpăr setea, aşa cum mi se părea normal să suduim cînd se lua apa şi stăteam cu bidoane şi găleţi la coadă de apă adusă cu cisterna, aşa cum făceam provizii de dinainte, cum ne spălăm în lighean la lumina lumînării. Dar apa îşi păstra gustul şi prospeţimea!
Demult, pe cînd cetatea stătea cuprinsă între ziduri, apa Sevişului şi a Cibinului ajunsă în oraş, se dovedea imposibil de băut din cauza impurităţilor, a argilei care o colora, după o ploaie torențială, în galben. Dar oraşul avea apă potabilă din pînză freatică, izvoare se iveau la suprafaţă între Oraşul de Sus şi cel de jos. În Oraşul de sus și de jos erau multe fîntîni. Şi-mi imaginez căutătorii de izvoare, cum umblau aşa cu nuiaua magică de alun şi braţele înainte, pînă cînd nuiaua vibra în recunoaşterea firului de apă, în pămînt. Poate şi alunul poartă în fibra lui amintirea apei şi freamătă şi tresare simţindu-i prezenţa în adînc. Şi acolo se sapă fîntînă, nuiaua de alun stă înfiptă în pămînt şi caută rădăcini. Cea mai celebra fîntînă din Cetate este desigur cea din Piaţa Mare. A susurat secole de-a rîndul şi apa ei a ostoit setea trecătorului şi calului său. La fîntînă la izvor s-a întîlnit dor cu dor, dar şi precupeţe guralive şi mesteșugari asudaţi şi nobili ocosi, înţepaţi! Fîntîna este încercuită şi dichisită, grilaj de fier de jur împrejur se ridică… „în 1798, pielarul Anton Filek donează un umbrar de fier forjat pentru fîntîna din Piaţa Mare!“ (Emil Sigerus)

Sus în creştet, încununată era cu încrengătură, cuib de barză şi pasăre într-un picior, ce-şi hrăneşte puii cu şarpe prins prin mlaştina oraşului. Barza, înainte de a deveni simbol al naşterii, era considerată o pasăre sfînta ce ocroteşte de orice rele. Apa este nepreţuită, izvorul ei sfînt! Iată de ce barza îşi aşează cuibul desupra izvorului, păzindu-l în veci. Era frumoasă fîntîna aşa împodobită! Şi totuşi, nu o cunosc decît din fotografii. În copilăria mea, Piaţa este doar un loc deschis, un rond înflorit în roşu şi galben. Fîntîna nimicită şi izvorul pitit în pămînt. Barza o vedeam în primăvară zburînd sus pe cer şi ţopăiam strîngînd – uite barza! uite barza! Acum pasărea de baltă, metafora de fier, se odihneşte în muzeu. În Piaţă, fîntîna s-a ivit din piatră şi înflorită toată în muşcate. Apa de acasă, prin rădăcini băută şi în trup urcată, în fiecare celulă din noi purtată, prin lume dusă, se face sudoare sărată şi uneori lacrimă, mereu dor, apa bună de acasă!

Adriana Moscicki

„Piața Regele Ferdinand / König Ferdinand-Ring / Ferdinand király-tér“ – Carte Poștală din 1935

1

Sîntem apă şi ne facem pămînt!

Cine poate să explice misterul vieţii şi al morţii?
Nimic nu există fără apă. Omul, misterios ivit pe pămînt, poate trăi câteva zile fără hrană, dar se stinge fără apă. Corpul nostru este apă. Şi sîntem apa pe care o bem. Ştiaţi că, în corpul nostru, structura apei este identică apei din locul în care ne-am născut?
Atunci „apa de acasă“ nu este doar o metaforă ci o realitate ştiiintifică, dorul de casă este înscris în noi, în fiecare picătură de lichid din trupul nostru. Sîntem atunci parte din apa Sevişului, a Sadului, a Oltului, a Cibinului, a fîntînilor burgului. Sîntem apă şi dor pînă ne facem pămînt… În 1584 oraşul cumpără un iaz în faţa Porţii Cisnădiei pentru a-l folosi la limpezirea apei potabile. „În Piaţa Mare este instalată prima fîntînă cu ţevi“ (Sigerus – Cronica Oraşului Sibiu). Apa curgea prin cetate de la rîul Seviş, pe centru, spre Piaţa Mare, spre bucuria raţelor şi cînilor, spre tristeţea doamnelor. Cînd veneau ploi, rîuleţul se umfla şi cuprindea strada întreagă, aşa de puternic şi de vijelios că, omul ce voia să treacă dintr-o parte în alta, nu o putea face decît cu ajutorul unor podulețe amplasate temporar în diferite străzi sau în spinarea calului. Pîraiele curgeau prin Cetate, primenind aerul îngreunat de gunoaiele aruncate direct în stradă. Vecinătăţile se ocupau cu curăţenia şi igienizarea oraşului. Locuinţele sufereau din lipsa alimentării cu apă. Apa curgea prin conducte de bazalt şi de lemn şi pe parcursul lor erau construite cişmele cu scurgere permanentă. Noroiul era mereu proaspăt, iar în jurul cişmelelor era o permanentă forfota. Iată loc de întîlnire şi de socilizare: la fîntînă!

Şi aici, în mijlocul Pieţei, se adăpau animalele, se spalau rufele, femeile cu cămeşi suflecate se încingeau la taifas, vorbele se imprastiau, creşteau umflate ca nişte baloane, pluteau apoi peste cetate, pînă cînd, în pocnitura lor umedă, împroşcau povestitor şi victimă.

va urma…

Adriana Moscicki

Piața Mare – „Piața Regele Ferdinand / König Ferdinand-Ring / Ferdinand király-tér“. Carte Poștală din perioada interbelică (după 1920)

1

speranţă şi carpe diem!

De cînd mă plimb aşa prin amintire şi timp, am început să mă întreb: „Cînd mi-aş fi dorit să trăiesc cu adevărat?“ Cred că toată lumea se gîndeşte aşa şi mai cred că, mulţi dintre noi au simţit (mai ales femeile) că nu s-au născut în timpul potrivit.

Oare cînd aş fi dorit să trăiesc? Fiecare din noi are o preferinţă pentru una sau alta din perioadele istoriei universale în funcţie de sensibilitate, personlitate şi interese. Şi ştiu, fiecare am alege aşa cu pinseta, chirurgical, doar o mică porţiune din Istorie şi am face un mozaic, pentru că desigur, fiecare din noi trăieşte în trecut, aşa cum trăieşte în prezent. Da, îmi plac poveştile medievale din burguri cu domniţe, poezie şi menestrel. Da, îmi plac modelele Renaşterii şi marile ei descoperiri, îmi place Iluminismul cu ideile lui democratice şi universale. Şi apoi epoca zis „modernă“‚ cînd industria şi ideile sînt vîltoare, luptă. Ce mi-ar fi plăcut între cele două Războaie? Desigur, eliberarea trupului din corset, setea şi foamea de viaţă, dansul, bijuteriile, veselia, graba, alergătura, tramvaiul, muzica, speranţa şi carpe diem. Iată, trecea tramvaiul, ţăranii au paporniţele şi coşurile goale după tîrg, femeile şuşotesc sub umbră pălăriilor, trăsura aşteaptă şi calul obosit schimbă picioarele, soare, peste Nepomuk se va aşterne umbră groasă şi, prin ani, uitare, linişte, plictis provincial în Piaţa Mare. Dar eu ştiu că mintea şi spiritul oamenilor se frămîntă şi sînt împărţiţi, un vînt de discordie se anunţă şi mintea se întunecă pînă la fanatism. Ce este nou în lume, mă întreb? Privind un tablou, uneori descoperi că nimic nu mai e de descoperit ci doar de distrus şi construit din nou, poate. Ce este nou în lume, mă întreb citind şi ascultînd ici-colo poveşti. Acelaşi discurs care dezbină şi incită şi atunci şi acum. Istoria se repetă.
Iată, imaginea paşnică a unei scene în Piaţa Mare, mă poartă cu gîndul prin Istorie şi mă întristează.

Adiana Moscicki

„Piața Regele Ferdinand / König Ferdinand-Ring / Ferdinand király-tér / Piața Mare“ – Carte Poștală din anii ’30

1

„Belvedere“

Să fi fost o insulă librăria lui Krabs, mă gîndesc, o cameră cu lumină difuză şi mobilă grea de lemn, cu sertare în care se odihnesc hărţi de teritorii trasate în negru şi roşu şi albastru, în verde carelate, poate era şi aromă de cerneală, de piele legată cu înflorituri şi aur. O insulă de hîrtie unde fiecare obiect este o călătorie. Am intrat în Pisa într-un astfel de magazin şi am bătut din palme ca o copilă! Aş fi pipăit toate hîrtiile şi mapele, aş fi adulmecat toate volumele, îmi sclipeau ochii şi m-am pierdut acolo o clipă. Apoi, am zărit pe perete după uşă, o copie a unei litografii vechi, am cumpărat-o şi am fugit cu ciuda că nu pot mai mult de o călătorie. Aşa-mi imaginez şi librăria de altă dată din Piaţa Mare. Poate o uşă cu clopoţel să anunţe clientul în timp ce meşterul e în spate, în atelier, căci Krabs nu a fost doar un librar ci un artist. Poate-aş fi zărit acolo această litografie şi aş fi visat un pic!
În Dealul Guşteriţei e atîta pace. În depărtare cetatea Sibiului toată piatră şi prizonieră în verdeaţă. Cibinul îşi vede liniştit de curgerea-i plictisită şi lină, doar nu se luptă cu obstacole în drum!
Văzută atît de aproape, biserica satului seamănă mai degrabă cu un Dom impunător, victorios supravieţuitor prin secole, îmbrăţişat de străduţe înguste şi strîmte, de case mici şi toate cu o poveste veche şi neştiută. Odată, vitele urcau panta abruptă şi urma lor rămînea adînc în pămînt. Aşa, săpată în trepte de timp prin trecerea animalelor, spinarea asta de pămînt privită de jos în sus, părea un drum pe clape de pian. Probabil de aceea i se spunea „pianul bivolilor“ (Büffelklavier).
Loc de „Belvedere“, Dealul Guşteriţei era odată destinaţia plimbărilor galante, izolare şi evadare din vînzoleala şi zgomotul urban, dar şi loc de relaxare sau de petrecere. În a treia zi de Rusalii, saşii încingeau aici grătarele şi sărbătoreau „Grigorifest“. Iată călătoria pornită din magazinul lui Krabs pînă sus în vîrful dealului verde, o mai puteam face şi acum doar în visare pe o litografie…

Adriana Moscicki

Panorama orașului Sibiu văzut dinspre Dealul Gușteriței – litografie colorata executată 1850 de Liborius Gritzbach dupa un desen de Krabs. (sursa poză: de.zisska.de)

1

prin ani…

După 1830, frumoasa casă – castel zisă „Casa Lutsch“ pînă în zilele noastre, este dărîmată parţial şi schimbată esenţial. De-a lungul timpului a găzduit librărie, litografie, băcănie, farmacie, restaurant, pînă cînd a ajuns în posesia Forumului German şi, renovată, a căpătat imaginea de care se bucură azi trecătorii prin Piaţa Mare.

Adriana Moscicki

Piața Mare – Carte Poștală din 1918

1

Casa Lutsch – o poveste romanțată

La porţile oraşului se întind livezi ce urcă dealurile şi în culoare spoiesc zarea. Prin cîmp se aud fluiere şi păscut tihnit de oi. Turme de porci grohăie liniştiţi în băltoace, clipesc repede din ochi lîncezind sub soare. Hărmălaie de copii în cămeşi joacă mingea de cîrpe şi paie. Menestrel de departe venind, la porţile cetăţii ajuns, îşi întinde oasele obosite. Poartă în straiţa lăută, poartă în inima cîntare.

În mijlocul zilei cetatea pare amorţită. După obloanele de lemn ochi urmăresc fiecare mişcare. Şi ochii caselor nemişcaţi stau dar ficşi pe cal şi călăreţ. Păsăret se scaldă în fîntînă, apa dă pe afară şi cade cu un plescăit pe caldarîm. Fornăie calul de parcă a ajuns în pădurea fermecată. Casa cu turn și acoperișuri înalte din Piața Mare se avîntă spre cer, ca nişte săgeţi de cărămidă roşie. În jurul ferestrelor zăbrelite, chenar roşu şi alb şi steme cu arme şi blazon zografisit cu migală de Valentin Pictorul. Menestrelul se îndreaptă spre han, acolo în noapte cu lăută va cînta poveste adusă din depărtare. Dogoarea se subţiază în după masă şi un vînt uşor adie asupra caselor, giruetele în fier forjat se învîrt cu zgomot. Bărbaţii calcă apăsat cu cizmele lor de piele, nevestele au umbrela şi trupul strîns în rochii negre, capul de dantelă apărat şi priviri înalte, sigure pe ele. Noaptea va cuprinde cetatea în miros de carne friptă şi pîine. Să ne cînţi menestrel!

„La casa cu turn creşte trandafirul. Vrejul lui se lipeşte de piatră şi cuprinde casa toată. La casa cu turn, după geam ascuns chip de femeie. Cu mâinile împreunate aşteaptă cavaler. Casa e toată umbră şi miros de mentă. La casa cu turn, porumbeii dorm liniştiţi gîngurind, pisica pe cuptor încolăcită, cîinii în jurul focului tolăniţi. Femeia cu mîini grăbite netezeşte patul pentru omul iubit.“
Aşa cîntă menstrel şi hanul se umple de suspine. Mai toarnă vin în cupe, mai pune carne pe foc! Menestrelul povesteşte de ţinuturi străine, departe în Nord cu caveleri. Opaiţul afumă cămara, bărbaţii joacă zaruri şi popice şi nu-i vede ochiul lui Dumnezeu. Minţile se înfierbîntă. Se pierd case, se pierd averi! Mai cîntă menestrel! El cîntă de vitejie, despre viaţă şi moarte, despre iubire şi onoare şi averi.

„Noaptea neagră se lasă. La geam o femeie aşteaptă cu ochi duşi în visare. Sînul rotund tresaltă sub cămaşă, neatins, nesărutat. Tăcerea din turn e groasă. O bufniţă mişcă în noapte capul ca un far.“
Menestrelul doarme pe o masă. Popicele răsturnate la pămînt, cupele goale, cîinii rod oase şi aleargă visînd. Nimic nu rămîne pînă dimineaţă. Visul spulberat, casă pierdută în joc de popice, turnul dărîmat. Liniştea Pieţei neclintită într-un desen, menestrel dus în alte cetăţi la cîntat. Poate chiar povestea asta nouă vor spune. Eu doar am stat şi am visat!

Adriana Moscicki

Casa „Lutsch“ // „Lutschhaus“ (Piața Mare nr.13) – desen inspirat după tabloul lui Franz Neuhauser cel Tînăr (1763-1836) – „Iarmaroc în Sibiu 1789“ (sursa ilustrații: „Alt-Hermannstadt“)

1

Pe vremuri…

Din turnul Bisericii Evanghelice se oferă ochiului, pînă departe în zare, întinderea oraşului tăiat de străzi, înconjurat de ziduri şi porţi. Unele au fost demult sfărîmate şi uitate, altele s-au păstrat în amintire pentru posteritate prin fotografii şi prin picturi. Pe vremuri, turnurile erau aparate de o breaslă anume şi purtau numele ei. Calfe şi meşteşugari fugeau degrabă sus în turn în apărarea oraşului. Apoi, cînd oraşul s-a deschis şi început să crească, ca o coca dospită, oraşul de afară a cuprins pe cel dinăuntru, porţi şi turnuri au fost dărîmate. Un şef brutar cu pasiune a pictat oraşul, aşa cum a frămîntat şi aluatul, cu sîrguinţă şi exactitate: Johann Böbel.

Altă dată, de te urcai în turnul Bisericii Evanghelice, puteai vedea în depărtare şi turnul Lăcătuşilor, zis „Turnul lui Herbert“ şi vechiul han, a cărui poveste pierdută rămîne pe vecie. Doar imaginea lui Böbel a apucat să o zugrăvească!

Adriana Moscicki

Casa Generalului din Piața Mare văzută din turnul Bisericii Evanghelice – ca.1869

1

Cum părăseşte Garda o casă?

Anul de graţie 1886, sfîrşit de secol în Cetate. Toamna învăluie străzile burgului într-o lumină aurie. Pe Heltauergasse nu apucă să se usuce noroiul. Pîrîul ce se scurge din Sevis, venind din Parcul Subarini, bălteşte pe alocuri şi trecătorii duc dintr-o parte în alta umezeala. În căldura amiezii, noroiul se usucă gălbui pe ghete. Azi e forfotă mare, piaţa plină de curioşi, strînşi cu toţii în faţa Casei Generalului. Cum părăseşte Garda o casă? Desigur, cu fruntea sus, privirea umbrită de cozoroc, în pas marcat de ritmul toboşarului. O defilare ad-hoc de la un colţ la altul al centrului, prilej de emoţie şi agitaţie în calmul oraşului nostru de provincie. Ţărani în iţari albi şi cămaşă şi ciobani cu cojoc în spinare nu se clintesc din mijlocul drumului, birja porneşte spre vreun cartier îndepărtat, dar mulţimea entuziasmată şi veselă urmează Garda. Soldaţii cu arma la umăr, unii cară un piedestal sau vreun lădoi de lemn alţii duc hărţi în braţe. De eraţi curioşi, aveţi aici cuprins, spontan, mozaicul societăţii transilvănene, orăşeni băţoşi şi bine strînşi în veste şi doamne cu corset şi pălărioară, tineri cu mîinile în buzunar, ţărani şi studenţi… o adunare pestriţă şi zîmbitoare în soarele tomnatec.

Strada N. Bălcescu / Piața Mare 1886 – În această fotografie se vede ultima strajă/gardă din Piața Mare în drum spre cazarma de Infanterie din Piața Unirii, cunoscută dupa 1920 sub numele de Cazarma 90. – În „Cronica orașului Sibiu“ Emil Sigerus scrie: -/- 1775 – Garda Principală se mută „din mijlocul Pieței Mari în casa lui Schemelius, locuința comandantului General“. (casa „din mijlocul Pieței Mari“: vezi corpul de gardă din acuarela cu decapitarea lui Harteneck din 1703) -/- 1869 – Cele 2 tunuri din Piaţa Mare, din fața casei Generalului au fost înlăturate. -/- 1886 – În data de 17 octombrie straja/garda din Piața Mare a fost desfințată și transferată la cazarma de Infanterie.

În această fotografie se pot distinge clădirile de pe Str. Nicolae Bălcescu nr. 1, 2 și 3, clădiri care au fost demolate (deja) la sfârșitul sec al XIX-lea. Pe locul respectiv s-a ridicat clădirea / Palatul “Transilvania”! Deci, este imposibil ca în această fotografie să apară „soldați din prioada Primului Război Mondial“!

Adriana Moscicki

Fotografie Wilhelm Auerlich – ultima strajă/gardă din Piața Mare (detaliu)

1

uite casa Generalului!

De aş fi ştiut, cu îngheţata în mînă m-aş fi oprit acolo şi aş fi maimuţărit cele două gărzi ce stăteau nemişcate la Casa Generalului! Şi, poate aş fi călărit tunul acela negru la umbra pomilor. Şi poate, din tramvai aş fi strigat entuziasmată – „uite casa Generalului!… uite casa Generalului!“. Dar povestea lor e atît de veche, că, doar călătorind în timp, pot imagina straja din Piaţă, tunurile şi armele. Nici măcar nu mă născusem si niciunul din noi nu era pe vremea aceea! De cîte ori am văzut porumbeii stînd acolo pe pervazul unui geam? Cunoaşteam copiii ce locuiau într-o cameră înaltă cu fereastră spre Piaţă! Mult prea tîrziu am învăţat că acolo era sediul Comandantului general al trupelor Austriece în Transilvania – pe scurt: „Casa Generalului“. Prima întrebare a fost: ce s-a ales de tunuri??? Şi oamenii au rîs! Eu voiam un oraş cu tunuri care trag simbolic de sărbători naţionale, tunuri paşnice pe care se caţără copiii veniţi cu taţii în dimineţi de Duminică. Desigur au fost topite, mă gîndesc… pe vremea lui Harteneck erau patru, în fotografii mai sunt două stinghere ce se odihnesc în umbra copacilor! Nu mai avem tunuri, nici pătratul acela umbrit în amintirea lor! Nici măcar amintiri! Existenţa lor e atît de îndepărtată că nimeni nu mai ştie aproape nimic! „Gaura Generalului“ a rămas şi duce spre Arhive! Cît de simbolic, mă gîndesc. În trecut erau aici case medievale, strîns lipite una în alta. Unii spun două, alţii spun că trei ar fi fost unite pentru transformarea şi facerea noului sediu al armatei Austriece în Piaţă. În „Cronica orașului Sibiu“ Emil Sigerus scrie: „1869 sunt înlăturate cele 2 tunuri din Piaţa Mare“.

Ce ne-a rămas? O frumoasă clădire cu gang de trecere – „Gaura Generalului“ (Generalloch) şi aici, spaţiu liber pentru imaginaţie! Dar, copilul din mine s-ar fi bucrat să fie martor schimbării gărzilor, să ronţăie coşuleţul de la îngheţată, sub privirea goală a unui soldat cu arma la umăr, în Burgul nostru la „Casa Generalului“!

Adriana Moscicki

„Garda Principală“ (Hauptwache) – Piaţa Mare nr.7, unde se afla între anii 1784-1904 sediul Comandantului general al trupelor austriece din Transilvania.

1

Aţi privit vreodată un cal, direct în ochi?

Ati văzut tristeţea băltită în ochii lui? Calul este darul divinităţii pentru om – spune un proverb arab. De la domesticirea lui, calul este fidel călăreţului, inima lui bate în ritmul celui care-l stăpîneşte. Este fidel soldatului pe care-l poartă printre săbii, iatagane, puşti, tunuri şi fum. Este fidel ţăranului trăgînd plugul în spate şi căruţa. Nu am putut citi niciodată Fefeleaga * pînă la capăt, fără să să mă cuprindă tristeţea pentru gloaba slabă, vîndută pentru cîţiva bănuţi de înmormîntare… Calul a fost fidel omului, dar omul? Un om bătea o iapă împotmolită în nisip. Omul era beat, iapa era fătată şi sleită de puteri. Am adunat turişti şi am tras iapa din nisip, din mîna ticălosului bătătuş. N-am mai călcat niciodată acolo în sat. Privesc trăsurile de altă dată din Piaţa Mare. După 1858 apar primele birje, aici, în piaţă. Ele sînt taxiurile nobile de atunci. Caii stăteau neclintiţi în aşteptare, în rînd. La Viena o mai fac şi azi, mîndri, nobili. In tîrgul nostru s-a păstrat doar amintirea lor în zile de glorie. Trăsurile se aliniau frumos în faţa Casei Generalului, acolo era staţia, mai tîrziu tramvaiul va opri în acelaşi loc. Piaţa Mare a fost totdeauna inima Cetăţii. Călători străini în Transilvania povestesc despre drumurile bune, întreţinute de săteni, fiecare umpleau şanţurile lăsate de roţi în porţiunea din faţa casei. Tot ei povestesc despre diligenţe cu 10 cai bine mîncaţi şi iuţi de picior. Din Ţara Românească pînă în Transilvania, drumul era greu, desfundat şi înnoroiat. Uneori doar boii reuşeau să scoată căruţele împotmolite! Dar, odată ajunşi în Transilvania, drumurile deveneau prietenoase, întinse, caii tropoteau vioi tragînd în spate diligenţe de poştă, ori carele de mărfuri, ori trăsura mai mică şi mai intimă. Aşa se ajungea din Sibiu la Viena, în Imperiu. (Clausewitz 1824, călători străini despre Ţările Române în sec XIX, vol II, editura Academiei Române)

Iată trăsurile din Piaţa Mare, în aşteptare. Drumul nostru,acum, este doar drum în timp! Un cal este poezia in miscare! (* Fefeleaga – povestire de Ion Agirbiceanu) – Piaţa Mare – sfârșitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea

Adriana Moscicki

1

desigur, Faust a trecut pe aici…

Nimic din ce se vede aici, nu mai este ca odinioară. Nici oamenii. Dar asta este soarta lor, să trecă prin Piaţă şi să dispară purtînd umbre pe clădiri pînă cînd ei şi umbra lor se fac una-întuneric. Rochiile doamnelor fîşîiau a muselină şi mătase. Bărbaţii purtau bastonul doar din elegantă şi-i cercetau cu vîrful lui frunzele din drum.

Piaţa pare a fi pustie. Sîntem un oraş de provincie, oraş cu tabieturi. La ora prînzului, magazinele lăsau storurile jos, în dosul obloanelor se sorbea în şoaptă zama (supa), se mînca papricaşul cu găluşte galbene şi ocoşe ca ardeleanu însuşi. În spatele obloanelor se citeau ziarele şi cărţile, eventual privirea luneca în visare şi gîndul evada în Buda, Viena, Berlin sau, poate mai aproape, pe la vreun regiment de caveleri, sau de infanterie. Alteori sunau piane, ori viori în camerele înalte cu ziduri groase. În alte cartiere fluierici şi armonici vesele se amestecau în mirosul de varză, cartofi, carne şi tăiţei. Sus pe cununa fîntînii, barza ţinea în cioc un şarpe de tablă, desigur adus hrană puilor flămînzi. Oamenii acordă imaginilor un simbol.Şi barza s-a dus cu grilaj cu tot. Apoi Nepomuk, pus acolo fără încuviinţarea şi ştirea lui, a luat drumul unei curţi umbrite. Dar acum, piaţa, învăluită în lumina galbenă, îşi deapănă în tăcere visele, poveştile. Şi mă gîndesc, doctorul Faust o fi trăit pe aici. Pe pietrele astea o fi trecut nevăzut, în vreun turn o fi buchisit cărţile cu un preot uscat şi drept ca o linie. O lumină demnă de un Faust. Numele lui pe buzele fetelor din Gimnaziu. Numele lui suspinat după vreun oblon verde de lemn. Femeile brodau şi făceau dantelă. Mai departe de piaţa asta pietruită, stăteau aplecate în grădina peste săpăligă şi straturi cu ceapă, finchen şi flori.
Desigur, Faust a trecut pe aici, sau cel puţin prin vreo carte îngălbenită, în Muzeu. Dar niciodată în Piaţă, rondul n-a crescut margarete, doar roşii şi galbene flori.

Adriana Moscicki

Piaţa Mare – sfîrșitul sec. al XIX-lea – Adam Slowikowski (sursa ilustratii: „Alt-Hermannstadt“)

1

acoperişurile au deschis ochi

Piaţa Mare: 142 metri lungime şi 93 metri lăţime! Acelaşi spaţiu, neschimbat de-a lungul sutelor de ani. Doar decorul se schimbă de jur împrejur, se dărîmă case şi se construiesc altele noi, fîntîna se îmbracă în grilaj înflorit, felinarele risipesc întunericul, Nepomuk, pe soclul lui masiv veghează bunul mers al vieţii. În fiecare săptămînă, producătorii locali, ţăranii din satele vecine, soseau cu marfă la tîrg. Căruţele se aranjau rînduri -rînduri, astfel ca marfa să poată fi etalată şi cercetată de muşterii, direct din căruţă, sau din grămezile de pe caldarîm. Uneori, animalele toropite de căldură, se hodineau rumegînd chiar acolo jos, pe piatră.
Se spune că, în zilele de tîrg anual, erau peste 1000 de tarabe aici în Piaţă. Se vindea şi se cumpăra sub ochii vigilenţi ai oraşului, căci iată, acoperişurile au deschis ochi! – „Zile de Târg în Piața Mare“ – sfîrșitul sec. al XIX-lea (fotografia de sus Emil Fischer)

Adriana Moscicki

1

Iarmaroc în Piaţa Mare // Jahrmarkt auf dem Großen Ring

O singură clipă, privind din depărtare, am senzaţia că masa asta de oameni aşteaptă în tăcere, compactă şi protejată de un scut, semnalul de deschidere. Judele ridică steguleţul de pînză doar după ce preţurile au fost stabilite, măsurile reglate, greutăţile cercetate. Adunătura pestriţă începe a zumzăi din ce în ce mai tare, începe a mişca rotund şi a se foi încolo şi încoace ca într-un stup enorm şi colorat. O zi de Iarmaroc în Piaţa Mare. Căruţele scîrţie şi-şi fac drum printre muşterii, butoaiele se scoboară şi se rostogolesc pe jos, tîmplari secui şi saşi descarcă mobila încondeiată, boierii hîrşie papucii pe caldarîm şi servitorii îi urmează ca o umbră, ţăranca scoate sîn plin de lapte şi pruncul îl prinde flămînd, într-un colţ căluşarii bat cu opincile de zor şi zornăie din clopoţei. Soldaţi valachi de infanterie, cu chipie mîndre şi pană, aruncă priviri peste umărul femeilor zdravene din Mărginime, ciobani gînditori în bîtă, unguri şi secui în căruţă, ori baţoşi, pe jos, evreu pîntecos cu işlic, săsoaice mîndre cu umbreluţe şi baticuri înflorate de mătase, curcani,raţe şi găini, paporniţe de paie şi coşuri de nuiele, picioare desculţe şi cizme de piele, opinci şi Ipsilanti-domnitor cu caftan şi catifele grele. Desigur,undeva în mulţime, pe scena de lemn se cîntă şi se întîmplă vreo dramă sau poate chiar vreo poveste romanţată de iubire.

Iarmaroc în Sibiu! Neuhauser ni-l lasă zugrăvit în detaliu, document peste ani pentru istoric, pentru antropolog sau pentru bucuria simplă a omului. Lanczedelly după cîţiva zeci de ani, probabil impresionat, copiază pictura lui Nuehasuer, dar o prezintă în tonuri de gri şi alb, redîndu-i prospeţimea şi punînd în evidenţă personaje şi scene. S-ar putea scrie pagini întregi aici despre atmosfera, straiul, mîncarea, viaţa locuitorilor cetăţii: atît de multe neamuri la un loc şi totuşi în armonie, împreună, căci asta era frumuseţea şi pitorescul cetăţii.
Iată ce ne povestesc călători străini: „La 3 mai, la Sibiu, se ţinea iarmarocul. Pentru mine un lucru obişnuit, dar totuşi interesant datorită numeroaselor etnii pe care le vedeai aici laolata. Boieri munteni, moldoveni, armeni, unguri,secui, saşi, din diferite scaune alcătuiau mulţimea de oameni. (… ) Am admirat în mod cu totul deosebit româncele şi armencele imbodobite din belşug.“ (din „Călători străini despreŢările Române“, pag 215.)… Călătorule, de vrei să cunoşti un popor, vizitează-i piaţa! Amestecă-te printre oameni, cercetează, gustă şi miroase. Aici în piaţă este viaţă adevărată!

Adriana Moscicki

Josef Lanzedelli (1774-1832) – „Târg în Transilvania Sibiu 1818“, litografie după originalul lui Franz Neuhauser (1763-1836) – „Iarmaroc în Sibiu 1788“ (sursă foto: Wikimedia Commons)

1

Întîmplare din Piaţa Mare

Nu-mi plac executiiile de nici un fel. Nici în viaţă nici în filme. Din păcate, istoria se desfăşoară în valuri şi azi culoarea portocalie, atît de dragă mie ,a devenit sinonimă cu execuţiile. Îmi place Evul Mediu privit din poveste, dar un Ev Mediu idealizat şi igienizat, văzut mai de departe din partea lui estetic frumoasă şi creatoare. Dar inevitabil, vorbind despre Piaţa Mare a Oraşului, trebuie să înfruntăm spectacolul execuţiilor. Harteneck (JOHANN ZABANIUS SACHS VON HARTENECK), primar, jude şi comite de poveste îşi va pierde aici capul – la propriu! Cu cîţiva ani înainte devenise nobil, primise particula „von“ pentru merite deosebite! Dar Harteneck deranjează, ca orice vizionar, ca orice spirit liber, cere dreptate şi împărţirea birurilor şi cine se atinge de „cele sfinte“ plăteşte cu propriul cap, căci Harteneck este victima unui complot şi învinuit de omucidere. Iată deci execuţia lui în Piaţa Mare aşa cum ne-a fost desenată. Acoperişurile portocalii, casele strînse una într-alta ca un zid, careul soldaţilor aliniat şi de nepătruns. Patru tunuri cu gura larg deschisă în colţul cădirii ce adăpostea (probabil) Corpul de garda şi Roland însuşi, cu sabia scoasă, tronează pe stâlpul infamiei în mijlocul pieții şi din înălţimea lui nobilă, priveşte neclintit… Sîntem în anul de graţie 1703! Fîntîna curge nestingherită, vălurind peste bazin. Desigur, ceva mai înainte femeile au spălat rufele, animalele s-au adăpat. Desigur au bătut toba şi au adus condamnatul. Nu se făcea vinovat decît de căutare de dreptate. A fost incomod, a fost scos din scenă. Capul lui s-a rostogolit în fundul sacului.
Cui i-a folosit reabilitarea ulterioară? Numele lui este azi şoptit cu respect şi emoţie. Un spectacol inutil, circ pentru orbi. Nici casele nu au privit căci pe vremea aceea nu aveau ochi. Aşa a fost Piaţa Mare în anul 1703. (sursă foto: www.sibiul.ro)

Adriana Moscicki

1

O fetiţă cu spilhoseni aleargă porumbeii din piaţă. E soare, pe bănci murmură femei, cu batic şi batistă, cu nepoţi. Porumbeii nu apucă să se aşeze bine pe macadamul aranjat rotund, cercuri cercuri, că, iată, un alt prichindel îi fugăreşte. În rondul central florile sînt totdeauna roşii şi galbene. Lîngă linia tramvaiului Omul cu îngheţată îşi propteşte toneta, are bonetă albă, şorţ şi lingură specială – hîrş, hîrş scormoneşte în măruntaiele tonetei şi scoate de acolo globul rece, uneori marmorat de la amestecul gusturilor – 1 leu îngheţata… „și cu grijă să muşti din coşuleţ, altfel poate cădea pe caldarîm“.

Aşa îmi amintesc Piaţa Mare. Clopotul sună amiază şi hai acasă, la masă. Piaţa rămîne pustie şi în moţăiălă pînă cînd, mai tîrziu, alţi copii, bunici, mame, taţi vor veni pe bănci. Doar porumbeii sînt veşnici. Dar Piaţa are în urmă istorie lungă. Piaţa e inima oricărui loc. Aici se întretaie drumurile şi oameni bătătoresc pămîntul şi stau la taclalele în timp. Casele se îngrămădesc curioase una într-alta, una peste alta, fiecare să audă cu o ureche, să vadă cu un ochi. Aici se iubeşte, bîrfeşte, vinde, cumpără. Aici s-au tăiat capete, ars vrăjitoare, sunat goarna, stins incendii, bubuit tunul. Aici s-au aprins felinare, s-au strîns căruţele şi caleştile. Aici au behăit animalele, a trecut un pîrîu, s-a ivit o fîntînă, o statuie, un stîlp, au defilat soldaţii şi a fost uneori linişte, în noapte, cînd doar luna şi ochii caselor au stat mijiţi şi de veghe.
Piaţa este inima Oraşului. Sus în turn, clopotul bate orele.

Adriana Moscicki

1

atît de departe şi atît de aproape!
de priveai de la podul de cale ferată, peste linii se întindea cîmp verde şi tufe sălbatice.După liniile de cale ferată începea o imensă libertate şi cer înalt. Oraşul părea atît de departe.
Dar ştiu băieţi care trăgeau o fugă cu bicicleta la podul de cale ferată să vadă trenurile de marfă, lungi şi impresionante pe vremea aceea, şi locomotivele negre cu abur ce veneau pufăind şi sunînd din depărtare. Se înieptau pe şine şi asudau din toate încheieturile, roţile roşii treceau huruind şi axele acealea se învîrteau sus jos în mişcare rotundă, fascinantă. Şi trenul venea de departe şi iute se îndepărta, lăsînd în spate miros de şine încălzite şi cărbune ars.

Drumul spre inima oraşului, trecea pe lîngă Spitalul de psihiatrie (Spitalul 3 ,de nebuni , ziceam noi) şi iscodeam fiecare gaură din gard, doar doar am vedea ceva înăuntru! Sibiu văzut din nord, de lîngă podul de cale ferată din zona Spitalului de Psihiatrie „Dr. Gheorghe Preda“

Adriana Moscicki
Cărți Poștale din seria de vederi cu fotografii (parțial retușate) executate după același clișeu negativ – fotografie înainte de 1900

1

frumoasă ca o pictură

Iată o bijuterie în culoare, panorama aceasta făcută de Auerlich la începutul secolului trecut.
Întreaga imagine mă duce cu gîndul la miniaturile pictate în medalion pe cutiile graţioase de porţelan. O boare rozalie şi romantică înveleşte întregul oraş şi se ridică deasupra munţilor înzăpeziţi. Pe linia orizontului s-au ivit turnurile Catedralei, nou nouţă… Îmi imaginez fotograful proţăpit acolo în cîmpul înflorit, căutînd cu palmele cadrul fotografiei: calea ferată merge în linie dreapta şi paralel cu cadrul fotografiei dîndu-i stabilitate şi linişte. Privirea ni se agaţă în vîrful Bisericii Evanghelice şi se pierde apoi pe culmile munţilor. O zi calmă, senină. (Îmi amintesc cu plăcere de acele zile senine de acasă.) Mă gîndeam doar, cum stă fotograful nostru „pictor“, cu spatele spre cîmpul sălbatic. Acolo era odată fabrica de căramizi „Binder“.

Mult mai tîrziu, fabrica închisă, izvoarele descoperite prin săpături, vor inunda intreaga zonă şi vor da naştere lacului. Lacul lui Binder a fost botezat, desi Binder nu facuse decit caramizi, scotocise pămîntul după materie primă si schimbase faţa lui. Vara se bălăceau acolo copiii carterierului Ţiglari dar şi a mulţi alţii, veniţi de prin tot oraşul. E un lac blestemat de sas! aşa se spune. Oamenii se înecau, apele calde la suprafaţă erau înşelătoare, căci la un metru adîncime deja se făceau de gheaţă.E frumoasă ca o pictură fotografia lui Auerlich. Sau poate doar eu caut în lucruri partea frumoasă. Dar, desigur, şi pentru voi – cei ce priviţi, este măcar o fotografie perfectă, curată!

Adriana Moscicki

Sibiu, Vedere panoramică dinspre nord/vest – fotografie Wilhelm Auerlich (dupa 1906) – text foto: editura lui Georg Meyer, librarie

1

Să luăm înapoi drumul Cetăţii, din plimbare

De cîte ori, privind din depărtare, aţi fremătat văzînd în zare turnuri şi munţi decupaţi pe-un cer?
New-Yorkezii îi spun Skyline şi sînt mîndri să evidenţieze conturul orasului în lumini. Nu ştiu să aibă vreun nume pe la noi. Dar, linia oraşului zărit din depărtare, este semnătura lui, semnul de recunoaştere. De s-ar fi ivit turnuri noi, clădiri sumeţite în vertical, desigur am fi fost puţin derutaţi, puţin intrigaţi, puţin curioşi, noi ce privim din depărtare. Linia oraşului se schimbă lent (sau aproape deloc) în ritmul vieţii ardelenilor, în ritmul vorbei. Doar muzica se ridică spumoasă din taragot şi oraşul se învîrte sub cer cu toate turnurile sus.

Iată panorama oraşului pe la 1899. Fotografia aparţine lui Emil Fischer, cronicarul-fotograf al oraşului. Timp de peste 4 decenii negativul panoramei a fost mama multor variante de reproduceri fotografice! De aici „s-au tăiat“ detalii şi ele au devenit vederi de sine stătătoare.

Adriana Mosciki

Vedere panoramică dinspre nord/vest – fotografie: Emil Fischer ca. 1899

1

cizmele Împăratului

În şirul lung de vizite regale în Cetate, iată şi ultima din Imperiu: ultimul Împărat German şi Rege al Prusiei în anul 1917, Wilhelm al II-lea. Ce fotografie impresionantă! Nu numai datorită personajelor de excepţie Împăratul Wilhelm II şi episcopul Sibian Friedrich Teutsch, ci mai ales a anturajului, a vestimentaţiei. Fiind un instantaneu, povestea este fidelă realităţii istorice. Nu avem în imagine mulţimea curioşilor, poate oprită de o barieră în spate, ci doar acest detaliu: două profile de oameni puternici întreţinîndu-se şi concentraţi (hmm… oare ce şi-or fi spus, mă întreb) sub privirile serioase ale nobilului anturaj. Vă spun sincer, nu-mi pot dezlipi privirea de pe cizmele Împăratului! Maşina de război merge înainte şi noi purcedem la drum!

Adriana Moscicki

Carte Poștală: Piaţa Huet // Huetplatz – Împăratul german Wilhelm al II-lea în vizită la Sibiu – 25 septembrie 1917

1

oamenii locului – Ocna Sibiului

Milioane de oameni au murit în războaie, unii cuceriţi, alţii cuceritori, unii cu arma în mînă, alţii paşnici şi victime ale întîmplării. Cine le ştie numele? faţa? doar cei dragi, dacă au fost, dacă mai sînt. Uneori, iubirea, respectul sau încăpăţînarea unora face ca imaginea şi numele unui soldat să iasă din anonimat şi să-şi depene povestea în timp.

„Povestea Eroului Isaia Crisboi – Eroul Isaia Crisboi a luptat în Primul Război Mondial în armata austroungară . El a decedat in 22 februarie 1922, în Ocna Sibiului, în varstă de numai 22 ani. Se intorsese din armată foarte bolnav fiind în cele din urmă răpus de boală. Brevetul militar și Crucea de fier au fost predate pentru a fi păstrate la Muzeul Armatei Române, de singura nepoată a lui, Victoria Frum (născută Negrilă) din Ocna Sibiului, care a spus: „Nu am urmași și vreau să fie păstrate aici. Cu stimă Frum Victoria“. (sursa fotografie: www.europeana.eu)

Adriana Moscicki

1

în apă cu noi!

Cum ne mai zbenguiam noi copiii! Mici fiind, în pielea goală viermuiam încolo şi-ncoace şi tuturor li se părea normal să umblăm aşa despuiaţi! Pe vremea aceea, un copil gol era doar un copil gol! Apoi, crescînd, ne îmbăiam în celebrii chiloţi tetra, albi, bumbac 100% şi sănătoşi trupului. După o plimbare la baie, nisipul se furişa în structura textilă, chiloţii se îngreunau şi căpătau o culoare gri gălbuie.
Acum zîmbesc, atunci nu băgăm de seama! Se mai găseau, pe vremuri, alţi minunaţi chiloţi de baie din pînză neagră care, la prima purtare şi ieşire din apă, atîrnau pe la spate ca un săculeţ şi fluturau pe purtător, mai mult arătînd decît acoperind. Pentru fetiţe şi femei, îmi amintesc costumele colorate din pînză creponată, cu mici volane şi coşuri de plastic ţuguiate ce ţineau cupa. De aveai nenorocul să nu se potrivească la fix, coşuleţul se îndoia cu un păcănit uscat şi rămînea aşa blocat. desigur, riscai ca un sîn să pară mai turtit decît celălalt, cu care tare te mindreai şi sfida lumea din înălţimea lui rigidă. Peste zeci de ani Gaultier avea să readucă imaginea asta din uitarea generală în faimă internatională. Și mă gîndesc cum umblau pe vremuri, pe aici, doamnele şi domnişoarele, împachetate de sus pînă jos în pantalonaşi bufanţi şi panglici şi volane, cum se ascundeau sub umbra colorată a umbreluţelor ca soarele să nu le atingă pielea albă şi nobilă! Un simplu exerciţiu de imaginaţie urcă valuri de rîs în mine. Și cum se scăldau doamnele în apa asta plină de minerale şi grasă? Desigur ar fi trebuit remorcate şi extrase afară din ea cu căruţa, sau în cabine de lemn ferite de priviri iscoditoare. Pe la 1830 existau aici cabine de baie, construite astfel încît lumea să se poată îmbăia direct în lac. Curajoşii se puteau depărta de mal atîrnîndu-se de frînghiile ce stăteau deasupra lacului, în diagonală…
Apoi, după 1840 încep să apară „case de baie comună“, se construiesc alei, pavilioane, parc. Abia la începutul sec XX se dă în folosinţă un complex modern, cu pavilioane elegante şi dantelărie de lemn.

Puţin a rămas în memoria mea din arhitectura aceasta. Dar am amintiri din tot ce se găsea la înălţimea ochilor mei atunci: chioşcul de suc şi îngheţată, docurile podite pe care alergam şi urma udă a tălpilor dispărea ca prin minune, pămîntul tare şi îmbibat în sare, cerul albastru, furtuna de vară ce se dezlănţuia uneori, plasele de aţă şi de nylon în care îngrămădeam prosop şi minge, pălăria de soare din pînză albă şi o bucurie generală de vacanţă. libertate.

Adriana Moscicki

sursa foto: (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ocna_Sibiului) – sursa cu informații: (http://enciclopediavirtuala.ro)

1

căldură mare mon cher

Am luat drumul Ocnei acum în amintire, aşa cum am făcut verile cu bucurie. Trenul mergea cu toate geamurile deschise şi perdelele slinoase fluturau în margini. stăteam în picioare cu plase pline ochi de mîncare, pături, minge, pălărie şi bineinţeles ochelari de soare. parcă am fi mers într-o expediţie drumul asta de jumătate de oră între oraş şi sat. Noi mergem să facem o baie de sare. totdeauna am avut senzaţia că ne cufundăm într-un sos vinegretă în lacurile faimoase de la Ocna (de sare) a Sibiului. Odată ajunşi în gară, rîuri rîuri coboram din tren şi ne împrăştiam ca furnicile, care la ştrand, care pe la lacuri. Soarele duduia şi plita încinsă a pămîntului ne ardea tălpile. Nu prea băgam noi în seamă peisajul pe vremea aceea. Nu m-am gîndit niciodată că toate colinele şi lacurile nu sînt decît urmarea firească a scormonirii pămîntului dupa aurul alb… atunci mişunam dintr-un loc în altul sub îmbrăţişarea fierbinte a aerului şi era bine. În jurul lacului erau scări de scînduri să te poţi coborî. chiar şi pe lac găseai uneori scînduri mari şi trunchiuri venite misterios din adîncuri, sau aduse pe furiş, de care te puteai atîrnă şi pluti în voie. Se spune că au plutit pe luciul apei cadavre de soldati pitite prin galeriile prăbuşite, se spune că o căruţă cu cai cu tot s-a răsturnat şi dusă a fost, chiar o Dacie a fost înghiţită de ape şi nu s-a mai văzut vreodată. Picioarele noastre pedalau în adînc şi ne trecea cîte un fior aşa, cînd stăteam atîrnaţi de cîte un butuc, în Lacul fără fund!

Îmi amintesc gălăgia veselă, strigătele, rîsetele ca un ecou în tunel. Îmi amintesc nişte viermisori roşii ce străpungeau apa ştrandului de jos în sus, ca un tirbuşon şi mă infioarau… pînă cînd începea hîrjoneala şi uitam de ei. Pe mal, oameni mînjiţi cu nămol din cap pin în picioare, stăteau la uscat. şi, de erai puţin curios în urmărirea fenomenului, te bucurai să remarci schimbarea lor la culoare, din negru intens în gri mat şi decolorat. Apoi se aruncau în apă şi se frecau bine bine peste tot. Desigur, tratamentul ăsta îi făcea să arate apoi ca nişte bebelaşi proaspeţi şi roşii în obraji, şi destul de obosiţi, căci, pe drumul scurt de întoarcere, în tren, domnea o linişte totală şi o picoteală generală.

ufff… căldură mare mon cher, mergem la Ocna cu toată gloata să ne răcorim!

Adriana Moscicki

Ocna Sibiului / Salzburg / Vizakna – Complexul Balnear cu cele trei lacuri și izvoare – Horia, Cloșca si Crișan

1

Cum trag toate vietăţile la soare și cum nu poate nimeni fără sare!

Aşa am pornit cu caii potcoviţi în sat, pe dumul de pămînt bătătorit. desagi plini de bucate gustoase, slană din turnul bisericii, brînză şi ceapă şi pită cu cartofi coaptă în spuză şi bătută. şi roşii din grădina dolofane, încreţite la gît ca o cămaşă, cu falduri dulci. Mergem după sare. mergem şi cîntăm sus în căruţă. ciucurii cailor joacă în soare. Ba am luat şi budigăi noi de îmbăiat şi ştergare de casă şi cămaşă curată. Facem drumul ăsta doar în poveste, să descîntăm, să cîntăm, sare să dăm, să luăm, pentru peţit, pentru nuntit, pentru plămădit, pentru născut, pentru viaţă şi pentru moarte… și sare de iubit pe pielea asudată cînd buzele au înflorit-o şi au sărutat, sărat. Romanii primeau simbria în sare – salarium, în Africa îţi cumpărai nevasta cu 13 castroane de sare, egiptenii îmbălsămau morţii cu „sare“, evreii o pun pe masă de shabat cu hala (pâine), românii te primesc cu ea în casele lor în semn de omenie. cu sare se descîntă de viaţă şi de însănătoşire:

Apă curgătoare
Eu te sorocesc
Din cap
Până-n picioare
Tot cu pâine şi cu sare
Să lecuieşti pe… (cutare)
Cu leac,
Sănătate şi veac!

Cu sare se freacă trupul dureros, ganglionii umflaţi se trag sau se face gargară. cu pumnu pune omu sare la murături şi la varză în butoi, şi drobul de sare la capre se pune în iesle. Vai şi amar de verşi sare!!! e ceartă mare!… şi omul să o mănînce că să fie deştept şi animalul că să fie!… şi în iarnă peste zăpadă de arunci sare, potecă se iveşte de pămînt pe cărare. în soare sclipeşte sarea mii de cristale. Haideţi, purcedem pe drum în soare spre Ocna, vatră de sare!

Adriana Moscicki

Sibiu – Calea Șurii Mici și drumul spre Ocna Sibiului (detaliu)

1

Amuletă

a fost odată un fierar pe nume Duncan priceput în făurirea de clopoţei şi tuburi de orgă. Duncan era şi om tare evlavios, blînd şi cu inima bună. Se spune că Diavolul, enervat peste măsură de credinţa şi bunătatea omului, s-a hotărît să-i vină el insuşi de hac. Aşa s-a ivit, într-un mijloc de noapte, în fierăria omului, sub chipul unei femei extrem de frumoase. Dar omul nostru evlavios nu s-a lăsat păcălit şi a zărit, sub fusta femeii, piciorul Dracului ce voia să-l ispitească. Iute a apucat cleştii şi nasul arătării, care, urlînd, s-a transformat în drac hidos şi a pierit pe loc. Dar Dracu` trebuie să-şi vîre coadă şi nu s-a lăsat! În altă zi, sub chipul unui drumeţ prăfuit, s-a ivit în fierărie în căutare de potcoave. Duncan iute l-a recunoscut, a prins piciorul Dracului şi l-a potcovit pe loc. Dracul a scăpat doar după ce a promis că nu se mai apropie niciodată de casele însemnate cu potcoave. De atunci, se spune, oamenii bat deasupra intrării o potcoavă: să ţină Dracu` şi spiritele rele deoparte. Duncan a ajuns Episcopul Londrei, Arhiepiscop de Cantebury, canonizat, are simbol un ciocan de fierar sau cleşti şi se serbează în 19 mai. De atunci, din vremea lui Duncan, potcoava a devenit simbol de noroc, apărătoare de ghinion şi spirite rele. Făurită în aur şi argint, bătută în pietre, fetele şi-o atîrnă la gît in chip de amuletă şi de frumuseţe. Dar şi aşa, simplă, bătută în fier sau emailată, mica potcoavă se prinde în piept de Mărţişor.

O altă poveste cu potcoave ne aşteaptă în Slimnic.
Aici, fierăritul este cea mai veche meserie atestată documentar, deja în 1394, cînd judele satului era fierar. Fierăritul se dezvoltă în asemenea măsură încat, în sec. XV-XVI lea, meseriaşii sînt recunoscuţi în afara graniţelor satului natal şi primesc comenzi din alte locuri. Aşa se explică, probabil, de ce stema satului este o potcoavă legată cu panglică şi două cercuri. Astfel, semnul potcoavei se încarcă cu un nou simbol, pe lîngă cel de amuletă protectoare, în simbolului unei meserii şi a unui loc specific.

S-a păstrat pînă azi o matriţa sigilară rotundă din metal, făurită cu atîta migală şi simt artistic, ai spune că e o bijuterie gata de însăilat pe un lănţuc şi de purtat.
Aşa aş merge cu medalionul acesta, chiar acum şi cu mîndrie.

Adriana Moscicki

sursa foto: http://www.europeana.eu

1

Călătorului îi șade bine cu drumul.

Aşa ne luăm picioarele la spate şi purcedem mai departe în timp, printre cetăţi şi oameni, printre poveşti… şi cum fiecare loc are o poveste, iată povestea celor trei fete măiestre ale unui vrăjitor ce trăia demult, demult pe meleagurile noastre. Se povesteşte că, într-o zi, tatăl vrăjitor, le cere celor trei odrasle să construiască o cetate în care să se aşeze. Fata cea mai mare construieşte doar într-o zi, o cetate impresionantă, la Tălmaci şi-i spune „Coroana Ţării“. Fata cea mijlocie, nu se lasă mai prejos şi-şi face o cetate la Slimic, mîndră aşa cum îi pune numele „Cetatea Mîndră“. Doar mezina se uită spre cer şi spune: cu ajutorul celui de sus, voi face o cetate şi-o biserică. Şi a făcut cetatea Cisnădioarei. (legenda aceasta e publicată pentru prima dată în 1908 în „Schäßburger Zeitung“)

Iată-ne ajunşi pe drumul Slimnicului, la poalele cetăţiii Mîndre. Ruinele romantice au istorie lungă şi tumultoasă. distrusă, arsă, reconstruită dar niciodată desăvîrşită, îşi poartă însă cu mîndrie numele şi aminteşte mereu de locul din care, (se presupune că) au venit întemeietorii: Stolzembourg (Luxembourg). aici s-au aşezat şi-au făcut casă, pamîntul ăsta l-au iubit, l-au muncit saşi, români, unguri cu toţii împreună!

Carte Poștală – „Salutări din Slimnic“ (detaliu)

Adriana Moscicki

1

tihna zilei

Din depărtare se dezvăluie vederii noastre dealuri verzi şi-n serpentine venind, cîmp alb în soare. Nu sînt cîmpuri de in şi nici cireşi ci grămezi pufoase de lînă întinse la uscat pe pămînt. Aşa era odată, în alte vremuri, intrarea în Cisnădie / Heltau (Hielt) / Nagydisznód, aşa ne povesteşte Emily Gerard (The land beyond the forest) prin 1890. Cisnădia e faimoasă pentru biserica şi tezaurul ei, pentru secerile şi coasele ce se fabricau aici, pentru postavul şi ţesăturile alese şi pentru… varza acră! Oamenii mîndri şi înalţi, mîncare bună, să ne hodinim ca odinioară, în tihna casei vechi cu o bere şi o murătură!

Cisnădie // Heltau // Nagydisznód – „Interiorul museului // Heimatsmuseum Innenansicht“ – (Carte Poștală – detaliu)

Adriana Moscicki

1

Doar o clipă ne oprim din drum, să ne primenim faţa, să ne umezim buzele. La izvor, apa se bea din căuşul palmelor, să simţi gustul stîncii prin care s-a strecurat, să simţi aroma verde care l-a îmbălsămat. Mă gîndesc, aşa o fi băut împăratul însuşi, căci om din carne şi sînge a fost. Doar o clipă ne oprim la fântâna împăratului şi purcedem mai departe!

„Turnu-Roșu – Fântâna împăratului” // „Gruss vom Rotenturm – Kaiserbrunnen“ / Carte Poștală circulată 1912

Adriana Moscicki

1

„Teufelskipp“ // „Stâncile de primăvară / Stânca Diavolului“ – formațiune stâncoasa în apropriere de Cisnădioara („Dupa ,,Piatra Broastei“, primul pârăiaș pe stânga de unde se urcă pe o potecă circa 5 min“, actualmente se fac antrenamente de alpinism pe această stâncă, fiind pitonată de pe vremea lui Toma Boerescu și este locul unde salvamontiștii se antrenează” – sursă informației: Nicu Nicolae).

Carte Poștală: „Cisnădioara // Michelsberg „Teufelskipp“ Fotografie Original, E. Fischer“

Adriana Moscicki

1

Negoiul privit dela cobană // Negoi von der Hütte gesehen

Istoric; Cea dintîi “Cabană Negoiu” a fost construită în anul 1881 de către Societatea Carpatină Transilvăneană (S.K.V.) din Sibiu şi inaugurată la 10 septembrie acelasi an, fiind una din primele cabane apărute în Carpaţii noştri! – Carte Postală cu stampila „Siebenbürger Karpatenverein“ – S.C.aT. Secția Sibiu – circulată 1925 (Text verso: „S.C.aT.Secția Sibiu – Ortsgruppe Hermannstadt S.K.V. – Negoiul privit dela cobană – Negoi von der Hütte gesehen – Fot. Orig. E.J.Fischer – Reproducere interzis“)

Adriana Moscicki

1

aceleaşi vise

Sus în munte viaţa curge în alt ritm. Cerul e schimbător, apa proaspătă şi rece. Iată faţa arsă de soare a omului, mîinile muncite şi ochii plini de lumină. Cu inima bună şi casa deschisă pentru oaspeţi stau aici: ciobani din vîrf de munte şi saşi din cetate.

Odată oamenii vorbeau o singură limba: a ospeţiei, a prieteniei, a omeniei. Fiecare neam poartă în sînge caracteristici ce-i hotaresc felul şi menirea: unii sînt muncitori şi riguroşi, alţii visători şi „leneşi“, unii curioşi, alţii inventivi. Dar cînd pe acelaşi teritoriu locuiesc în armonie neamuri diferite, ele se completează. Atunci se naşte un popor. Cine e sas şi cine român aici? Patul clădit la fel, doar vorbele se scriu altfel. Aceleaşi feţe şi aceeaşi bucurie. Oamenii aceştia cutreierau munţii, unii cu oile, alţii cu bidoanele de vopsea, alţii cu toiagul în urcare… dar toţi mîncau aceeaşi slană cu ceapă şi mămăligă.

Să fi fost invidii, să fi fost rîci ca între oameni, doar nu există familie perfectă! Dar atunci, noi toţi am trăit aceeaşi istorie şi am visat aceleaşi vise!

Adriana Moscicki

Fotografii din ciclul Traseu de creasta – 1925

1

mens sana in corpore sano!

Stăpînii munţilor erau odată ciobanii. Ei cutreierau cu mioarele-n lung şi-n lat, treceau coamele împădurite fără teamă, pe sub vînturi şi ploi. Ei ştiau plantele bune şi cele rele, ierburile şi florile şi cîntecul păsărilor şi neamul pomilor şi al poamelor. Ei ştiau urma animalelor. Ca nişte adevăraţi şerpari, mă gîndesc, ciobanii or fi fost călăuzele voluntarilor şi muncitorilor care au deschise primele trasee în munte?

În anul 1880, ia fiinţă la Sibiu, Asociaţia Carpatină Ardeleană / Siebenbürgischer Karpatenverein (S.K.V). Se voia „Asociaţie accesibilă oricărei persoane integre şi cinstite şi să fie apolitică, urmînd să promoveze un stil de viaţă sănătos prin organizarea de excursii, construirea de cabane şi poteci, să sprijine cercetarea ştiinţifică a naturii şi să editeze publicaţii de profil.“ (dr. Carl Wolff).

Romanii spuneau „mens sana în corpore sano“. Aceeaşi idee în spatele acestei Asociaţii, care, din bani proprii, cu mijloace locale, a deschis drumuri / trasee în munte, le-a marcat, a construit cabane pentru cură şi odihnă, a făcut hărţi, a întemeiat primul serviciu de salvare. Aşa s-au ivit peste 60 de adăposturi şi cabane: Postăvaru, Curmătura, Omu, Mălăieşti, Bolboci, Vârful cu Dor, Diham, Urlea, Sâmbătă, Podragu, Bâlea, Negoiu, Suru, Barcaciu, Prejba, Păltiniş, Surianu, Parâng şi altele. Apoi, în 1945 S.K.V fost desfiinţat, scos în afara legii de către noul regim politic, lăsînd toată această infrastructură pregătită. Cabanele au fost naţionalizate şi, cele care mai există încă, fac şi acum parte din reţeaua turistică naţională. Și iată, o mînă de oameni, prieteni şi voluntari S.K.V în alte vremi, cu rucsacul în spate şi cu voie bună au cutreierat munţii, au semnat stînci şi copaci, au împărţit merindele între ei şi cu ciobanii prin adăposturi rudimentare şi au fost fericiţi.

…

în noaptea de Sânziene, porţi se deschid în cer şi minuni se săvîrşesc

„S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…” – Mircea Eliade „Noaptea de Sânziene“

…

Traseu de creastă – Munţii Făgăraş 1925 – și o povestea în poveste cuprinsă, imagine în imagine prinsă! Fotografie(tablou) pe perete într-o cabană si Cartea Postală: Vârful Ciortea // Hohe Scharte // Csortea-csúcs, văzut de pe Bodislav (Carte Poșală circulată 1926 – Fotografie J. Fischer)

Adriana Moscicki

1

a fost odată… toate poveştile încep astfel, dar cîte-o data şi amintirile despre cei dragi…

90 de ani au stat adînc scufundate în cutia amintirilor! au tăcut chitic în culcuşul casei, s-au plimbat în lume şi iar s-au aşezat în tăcere şi aşteptare. iată, acum, pentru prima oară se arată în lumină. din negura adîncă a timpului, ca un animal dornic să respire, se ridică spre aer!… dar dincolo de valoarea lor sentimentală, fiecare din aceste imagini, are valoare de document!

a fost odată… o mână de oameni tineri, buni amici, o mînă voluntari și prieteni ai munţilor din Sibiu şi Braşov… cu rucsacul în spate, cu voie bună, şi cîntec în inimă au cutreierat munţii, au semnat stînci şi copaci, au împărţit merindele între ei şi cu ciobanii prin adăposturi rudimentare şi au fost fericiţi.

a fost odată… „Siebenbürgischer Karpatenverein“ // „Asociaţia Carpatină Ardeleană“ – poze dintr-un album cu fotografii din anii ’20 cu prieteni şi voluntari din Sibiu şi Braşov SKV… fotografii făcute în munţii Cibin/Cindrel, Munţii Făgăraş și Munţii Bucegi.

„3 Prieteni din Sibiu și Brașov“ – după traseul de creastă , Porcești – Zărnești – Piatra Craiului-Königstein (September 1924) și fotografii din anul 1925

Adriana Moscicki

1

ca o icoană…
Cartea omenirii – Biblia este un drum spre cunoaşterea numelui Lui şi a contemplării chipului LUI.
Vechii evrei interzic meşteşugirea de statui şi chipuri la care să te rogi. Imaginea Lui trebuie să fie în inimă, căci faţa nu-i poate fi încă văzută! Dar iată, o nouă carte – Noul testament, povesteşte despre naşterea şi întruparea Fiului. Fiul născut pe Pămînt are chip uman, e din carne şi sînge şi s-a pogorît din dragoste pentru om şi tot pentru el va suferi. Chipul Dumnezeirii poate fi văzut! Aşa s-a născut imaginea LUI zugrăvită în icoane.

Icoana este „o fereastră spre absolut“ spunea Michel Quenot. Dincolo de mesajul teologic, icoana este, poate, cea mai pură manifestare a simţămîntului artistic. Icoana este o scriere a cărţii şi a învăţăturilor ei, o scriere în imagini, o „zugrăveala“. Specifică Mărginimii (Transilvaniei), istoria icoanei pe sticlă a început în sec XVII-XVIII, odată cu înfiiinţarea manufacturilor de sticlă. Arta aceasta născută în Bohemia, a fost adusă în Transilvania de către habani, (o sectă religioasă) odată cu aşezarea lor pe acest teritoriu. Dar, vestiţi meşteri glăjari şi suflători, devin românii din Transilvania pînă şi acolo la manufacturile din Bohemia unde ajung să lucreze.
Da, cred că pictura naivă şi pictatul icoanelor pe sticlă au aceeaşi rădăcina. Ţăranul pictează pentru semenii lui – ţărani. În dorinţa de a spune, arăta şi explica, ţăranul a folosit materialul la îndemînă: sticlă unduitoare şi de calitate proastă, plină de bule de aer prin care trece lumina, dar va adăuga efect special şi frumuseţe picturii. Culorile sînt făcute în casă, din pigmenţi naturali şi amestecate cu ulei de cînepă. Meşterul trasează contur negru cu pensula apoi colorează în tonuri deschise, face decoraţii cu frunze şi flori, aşa cum a văzut în ogradă, în livadă, în natură, cerul cu stele şi nori, a luminat cu aur în chip de mulţumire. Icoana este povestea Biblică asimilată şi filtrată prin sufletul şi emoţia artistică a omului simplu, curat, credincios. O găsim în toate casele, încadrată în lemn de brad şi în îmbrăţişarea ştergarului de in brodat.
Poiana a dat o familie de zugravi de icoane, devenită apoi celebră în şcoala Laz-ului: familia Poenaru,cinci generaţii de iconari care au creat un stil şi o marcă. În Mărginime se pictează cu sufletul şi pentru suflet. De veţi ajunge la Sibiel, călători, bucuraţi-vă ochii, îmbunaţi-vă inima cu vederea icoanelor adunate acolo în muzeu şi veţi fi mai bogaţi! „Icoana este o fereastră deschisă spre absolut!“
Adriana Moscicki
Icoane din Muzeul Sibiel, adunate de părintele Zosim Oancea

1

au fost vremi cînd, trecînd pragul casei bătrîne, poposeai într-un cîmp de flori
Juliana Fabritius-Dancu: interioare ţărăneşti, albumul „Casa“

1

Aşteptăm oaspeţi

Perete de flori cu alesătură stau pernele aşezate, velinţe ţesute-n culori, tăblia-i de lemn de nuc uscat în bătătură, iată patul clădit! Înşirate stau farfurii şi ştergare. mîna olarului le-a mîngîiat cu lut şi încondeiat cu viaţa din jurul lui: pomi şi flori. Ștergare de pinză ţesute în casă fac aripi de ingeri la icoane si veghează casa şi om. De intrai în casa românului sau în casa sasului, frumuseţea aceasta simplă te aştepta în fiecare loc, în fiecare ungher. Meşteşugite în casă, în şezatoare, în sudoare, în cintec, în visare, iată frumuseţea sufletului cuprinsă în tot ce mîna meşterului atinge.

Adriana Moscicki

foto: Mobilier pictat transilvănean, catalog de colecție: Simona Malearov, Camelia Ştefan

1

să poposim din plimbare, pentru o „gustare“ – zestrea în cuvinte zugrăvită şi-n albastru. ce încîntare!
(sus) Colțar – sec. al XVIII-lea cu inscripția chirilică: „Mă, nu vezi tu țapul în ochiul tău? Vezi tu țapul în ochiul mieu, dar bîrna în ochilul tău nu.“ – „Cînd au înșelat șarpele pre Eva“ – „Adam Eva“
(jos) Ladă de zestre – începutul sec. al XIX-lea – Acuarele de Iuliana Fabritius-Dancu (Sursa foto: Almanah N.W.1973)

1