Rendez-vous in Hermannstadt

Jocul umbrelor

Pe sub vînzoleala fustelor şi tropotitul picioarelor, drumul pare un mare animal obosit, întins cît vezi cu ochii sub pălăriile de pai, sclipind ici colo cu trupul pîntecos al cănilor, oalelor şi ulcioarelor.
O tîrgoveaţa ciucită chiar acolo pe trotuarul îngust, dusă pe gînduri sau poate concentrată peste cîteva ulcioare. Un zumzet cumpătat învăluie intreaga adunare. Înarmaţi cu beţe, tineri „soldaţei“ însoţesc ofiţerul mîndru cu caschetă. Un doi trei, grupul se adună şi se împrăştie… doar micuța „gardistă“ exclusă sprijină bosumflată zidul cu nemulţumire.

Spontan, sau savant surprinşi, figuranţii maestrului Fischer îşi îndeplinesc minunat misiunea şi umplu trotuarul cu mica lor poveste. Cocoţat sus sus pe o scară, la cîţiva metri înălţime să poată cuprinde într-un singur cadru strada întreagă cu toate detaliile, jocul umbrelor şi alternanţa alb-negru a lumii întregi, Fischer pîndeşte momentul prielnic să apese butonul de declanşare. Acum mai mult de un secol materialele fotografice şi fotografiile erau scumpe, produse de lux şi nu la îndemîna oricui. Pentru a fi sigur că obţine un rezultat bun, fotograful făcea uneori și două expuneri (fotografii) la interval scurt de cîteva minute, interval necesar pentru a schimba plăcuța de sticlă (clișeul). Aşa se explică prezenţa aceluiaşi motiv / loc / scene într-o altă fotografie cu schimbări minore de poziţie sau componentă a figuranţilor. Sînt celebre fotografiile cu cei doi băieţi pe Gen. Magheru la Turnul Sării şi grupul de copii aici, la Târgul Olarilor. Pe lîngă emoţia estetică pe care ne-o provoacă, fotografia ne oferă informaţii despre oamenii şi viaţă Cetăţii. Iată, Târgul Olarilor pe care sîntem obişnuiţi să-l căutăm în Piaţa Mare în zilele noastre, se ţinea odată de-a lungul străzii Tipografilor. Nici nu ne-ar fi trecut prin cap! Desigur, atunci era un tîrg cu obiecte strict uzuale, azi este mai mult o manifestare a spiritului creator, artistic. Pălăriile de pai au ajuns un accesoriu de modă stilat, ghetele de piele neagră cu şireturi un apanaj al rockerilor, iar fustele albe de pînză al grupurilor shanti căutătoare de frumuseţe şi pace în natură. De la 1495, strada aceasta era cunoscută sub numele de Dy Wyse, Auf der Wysen, Wiesengasse, și o perioadă scurtă de timp str. Livezii, căci pe vremuri era teren cu grădini şi pomi, pe care s-au ivit apoi case cu ochi mijiţi şi balcoane de lemn ascunse prin curţi. Şi liniştea locului era tulburată doar de tîrgul de oale, de forfota tîrgoveţilor şi tropotitul cailor pe piatra drumului.

Azi, mai păstrează amintirea vremurilor trecute prin porţi şi pe sub viţa de vie dar cu greu îţi mai poţi imagina aici Târgul Olarilor de altă dată!

Adriana Moscicki

Târgul Olarilor, str. Tipografilor // Wiesen Gasse – fotografii din atelierul lui E. Fischer

1

O posibilă poveste

Fotografia, dincolo de valoarea sentimentală pe care o prezintă, este, de cele mai multe ori un document. Captarea unui chip, loc, întîmplări devine în timp dovada existenţei lor.
Uneori însă, fotografia se îmbogăţeşte cu o valoare artistică şi devine metaforă. „Fotografia ca metaforă“ aş numi multe din clişeele lui Emil Fischer. Adesea privindu-i „opera“, mi-l imaginez străbătînd oraşul, cu un alai de personaje în urmă, aşa ca într-un film Felinian. Deîndată ce a găsit cadrul potrivit, fotograful îşi aranjează personajele în poziţii statice, teatrale, sau le amestecă alteori prin mulţime într-o falsă spontaneitate, într-o dinamică subtilă şi cochetînd cu spectatorul. Fischer are o panoplie de figuranţi fideli, foarte la modă în epocă, perechi de fete şi băieţi îmbrăcaţi în veştminte specifice vremii: costum cu buzunare aplicate, pălărie/rochiţe cu volane şi pălărie de pai. Privim aici Turnul Preoţilor şi Capela Sf. Ladislau, dispărute, demolate 1898. Iată unul din rarele documente fotografice, care ne aminteşte de existenţa lor.
Dar personajele ce poveste spun? În căutarea unui liant, în contrastul clar obscur al scenei, privirea noastră descoperă armonia tocmai în alternanţa alb-negru a veşmintelor pe care le poartă figuranţii. Privirea aleargă de la o persoană la alta, desenînd două triunghiuri intercalate şi punctate în alb-negru şi se aşează în centrul de echilibru – coşul de nuiele. Dar, Fischer este şi mai complex, căci mijlocul acesta evident îşi are pendantul în alt coş micuţ, abia vizibil la picioarele figurantului din faţa Capelei.

Fischer este genial: ne oferă o compoziţie picturală într-o fotografie ce pare doar un banal document, amintire pentru veşnicie a unui loc dispărut de pe harta Cetăţii! Jocul caracterelor, privirea, atitudinea, atmosfera, totul este sugestiv şi inteligent. Cred că abia în sec. al XX-lea, mari fotografi vor reuşi să construiască asemena scene într-o reprezentare ludică. M-am întrebat care este rostul coşurilor de patiserie, a personajelor ce poartă şorţuri? Ar putea foarte bine să fie o subtilă reclamă a unei brutării sau patiserii! Tocmai absenţa ei explicită şi doar sugerată este marea artă a fotografului: ne pune pe gînduri, ne încurcă! Cărţile de adresa ne spun că, în Piaţa Huet la nr 3 (azi casa Calfelor), a locuit la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, un patisier pe nume Thoiss Friederich. Pe strada Turnului la nr. 9 locuia brutarul Fabritius Gustav, iar la nr. 34 se găsea chiar o brutărie, filiala lui Uhl Jakob & Söhne: trei meşteri în pâine într-un triunghi plin cu arome. Desigur mirosul aluatului copt umplea intreaga uliţă şi se prelingea pe sub arcada turnului pînă în depărtare spre Oraşul de jos, şi pînă în Piaţă şi străzile Oraşului de sus.
O posibilă poveste. În ochii mei Fischer este un fotograf genial!

Adriana Moscicki

Turnul Preoților și Capela Sf.Ladislau / Sft.. Jacob – fotografie ante 1898

1

pacea din noi…

Răul, ura şi moartea se preumblă prin lume.
Pereţii cetăţilor sînt mînjiţi cu sînge, drumurile ciuruite.
Cîntecul păsărilor s-a topit sub bubuitul armelor.
Lumea îşi plînge morţii şi ridică pumnul spre un cer gol.
Ubi sunt?

Pe poarta aceasta se intra într-o lume cu oameni simpli şi bucurii mărunte, în trecut. Să fie ziua începutul unui drum în noi, drum spre pace, precum intrarea pe o poartă în inima cetăţii.

Adriana Moscicki

Turnul Scărilor, cîndva turn de poartă şi intrare în inima Cetăţii şi Scările Sag, cu un picior în Oraşul de Jos şi un picior în Oraşul de sus.

Turnul Scărilor şi clădirea din Piaţă Huet nr 3 – acuarelă de Juliana Fabritius-Dancu

1

cu sudoarea frunţii

Stîlpul calfelor a apărut tîrziu în Burg. Poate era altul, dar nimeni nu-l ştie. Şi totuşi, stîlpul acesta pare că stă de cînd lumea în acelaşi loc! M-am bucurat să-l cercetez de aproape, ba am găsit şi o calfă să-mi pozeze cu bunătate! Apoi am plecat şi m-am gîndit că nimic nu e întîmplător. De priveşti de departe (detaşat), vei găsi mereu logica lucrurilor sau măcar un simbol!

Nu ştiu cine a hotărît locul lui, dar a fost înţelept! Stîlpul (Stock im Eisen) stă într-o piaţă istorică, Piaţa Huet, în faţa clădirii de la nr. 3, casă construită între fortificaţiile centurii a I-a şi a-III-a, cu un picior în Oraşul de Jos şi cu unul pe colina Oraşului de Sus, ca la răspîntie de drumuri şi timp, în locul de poartă şi intrare în Cetate, lîngă Turnul Scărilor. Calfele se plimbă de secole. Pe noi ne-au ocolit ceva vreme, căci graniţa le-a fost închisă şi însăşi existenţa lor negată. Dar calfele au umblat de jur împrejur cu privirea ascunsă sub borul pălăriei. Calfele au construit cetăţi şi oraşe sute de ani. Din colţurile Europei venite în tăcere, cu colbul în pantalonii largi prinşi în bumbi de metal, fără să cunoască limba sau geografia locului, cu metrul în buzunar şi bănuţul ce aminteşte de acasă, calfele au măsurat cu palma, cotul şi piciorul, au întins frînghii legate în 13 noduri, au scos echere de fier şi aţe cu plumb, au alianiat ziduri, au tăiat piatră, au sculptat lemnul, au bătut fierul aşa cum au făcut alţii înaintea lor. Drumul lor este cunoaştere. Fiecare şantier e o nouă probă şi trecere într-o nouă etapă spre cunoaştere. Calfele fac drumul acesta de iniţiere prin spaţiu şi în timp, drum spiritual spre cunoaşterea de sine.

Credincioşii bat drumul Compostelellei cu un toiag şi în tăcere. Calfele se mişcă pe hartă cu spontaneitate căci drumul lor se termină acasă şi în sine. Bănuţul e singura amintire materială a familiei. Instrumentele lor sînt universale: măsuri vechi pe care corpul le dă lucrurilor (cot, pas, palmă, picior), limba uneori necunoscută, dar toţi sînt uniţi de un ideal: drumul este cunoaştere, împlinire. Şi atunci, cînd privesc Stîlpul Calfelor din Cetate, chiar dacă e încă un prunc (s-a ivit abia în 2004), simbolul lui e veşnic! Şi dintre cuie de scrijelit piatra şi de agăţat şi seceri de semănat, şi piroane de căţărat şi agăţători de atîrnat şi bumbi de legat eu văd mîini ce au meşterit, sudoarea frunţii şi a trupului, înverşunarea novicilor. Şi apoi nu întîmplător casa aceasta i-a primit! În trecut aici era o casă de „pîine“ (brutărie / patiserie). Pîinea „cea de toate zilele“ este viaţa prin muncă a omului pe pămînt. „Şi-ţi vei cîştigă pîinea cu sudoarea frunţii“ spune Cartea Sfîntă.
Atîta vreme cît vor bătea un cui în carnea lemnului, Calfele vor desăvîrsi drumul spre pîine, spre viaţă şi cetatea noastră va dăinui, veşnică!

Adriana Moscicki

1

mică poveste despre o casă mare

Din negura timpului, omul a încercat să facă o legătură între lumea văzută, materială şi cea spirtuală, nevăzută. Omul şi-a construit toteme, amulete, a desenat pereţii peşterilor, a meşterit figurine. Omul a inventat zei şi le-a construit temple. Apoi a construit case pentru trup şi case pentru suflet. Biserica a devenit, pentru creştini, casa întregii comunităţi, locul în care profan şi sacru se puteau întîlni. În Evul Mediu, constructorii de biserici trebuiau să respecte reguli stricte: forma geometrică, orientarea, dimensiunea, armonia.

O veche legendă ne povesteşte despre un meşter constructor în Cetatea Sibiului, căruia i s-a încredinţat clădirea unei Biserici impunătoare. Meşterul nostru se pune pe treabă şi ridică ziduri măreţe. Din cauza greutăţii însă, terenul spre Pasajul Scărilor începe să cedeze. De teamă că intreaga construcţie se va prăbuşi şi va plăti eşecul cu însăşi viaţă, meşterul dispare din oraş. Zidurile rămîn însă bine înfipte în pămînt şi, dupa o lungă aşteptare, meşterul se întoarce să-şi desăvîrşească opera. Aşa explică povestea noastră lunga pauză între începutul construcţiei Bisericii Evanghelice şi terminarea ei. Se ştie că lucrările la Biserica Evanghelică au fost începute în anii 60 ai sec. al XIV-lea şi reluate abia cîteva decenii după aceea la 1424. După 1474 bazilica gotică a fost modificată şi transformată într-o biserică-hală. În 1494 a fost terminat turnul bisericii. Este meşterul din legendă un laş? Acesta a fost primul meu gînd. „Fugă de răspundere“ s-ar putea califica dispariţia lui. Dar meşterul se întoarce şi-şi continuă munca.

Desigur, este doar o legendă, dar închide în sine un simbol: construirea unei biserici este o aventură umană şi spirituală în acelaşi timp. Între începutul construcţiei şi terminarea ei se scurge timpul. Aşa cum aluatul are nevoie de timp de creştere pentru a deveni pufos şi gustos, toate creaţiile au nevoie de un timp pentru împlinire. Uneori se întîmplă, alteori niciodată. Din fericire pentru Cetatea noastră, Biserica nu s-a dărîmat. Ea s-a clădit după legile timpului: să întreacă toate clădirile în înălţime căci este centrul lumii (oraşului) şi ea este Ierusalimul terestru. Şi din semeţia turnului, peste acoperişul glazurat, suspendat între pămînt şi cer omul poate avea, pentru o clipă, conştiinţa propriei dimensiuni.

Adriana Moscicki

Biserica Evanghelică cu hramul Sf. Maria – Litografie cca.1854

1

„Citadela“

…ar putea fi foarte bine numele unei povești fantastice sau de aventuri. Dar ea este o realitate istorică, poate, din fericire pentru Sibiu, niciodată desavîrșită!
În sec. XVII ajung la modă fortificații în formă de poligoane regulate, sisteme de apărare perfecționate de Sébastien Le Prestre de Vauban. În contextul politic al Transilvaniei din sec. XVII, după semnarea Tratatului de la Carlovița (în 1699), comandantul militar al armatei Austriece, generalul conte Rabutin de Bussy propune construirea unei fortărețe de tip Vauban în partea de sud-vest a orașului Sibiu. Proiectarea ei i-a fost încredințată arhitectului italian Giovanni Morando Visconti. Citadela desenată de Visconti avea formă stelară cu cinci bastioane. Construcția ei ar fi costat 450.000 de galbeni și ar fi durat trei ani. În anul 1702 Rabutin înaintează propunerea Regelui Leopol I, care iși da aprobarea 27 de zile mai tîrziu.

Citadela urma să fie ridicată extra muros, între poarta Cisnadiei și bastionul Soldisch. Pe acest areal se aflau grădini cu pomi fructiferi. Proprietarii sînt despăgubiți cu bani puțini (3.598 de galbeni), jumătate sub adevărata valoare a terenurilor. Canalul Gura Rîului-Sibiu era deja terminat și astfel se începe transportarea materialelor de construcţie necesare, nisip si pietriș. Barjele de lemn fac drumul cu încărcătură din munte pîna in portul Sibian. În 1702 incep pregătirile de nivelare și amenajare și lucrările propriu-zise.
După izbucnirea Răscoalei lui Rakoczi în 1703 se întrerupe construirea Citadelei și nu se va relua nici in 1711, la sfîrşitul acesteia. În anul 1717 meseriașii aduși aici din diverse zone și chiar din afara ţării, sînt obligați să părăsească arealul Citadelei în care locuiau împreună cu familile, iar casele lor au fost incendiate. Pe terenul Citadelei, rămas în posesia armatei austriece, orașul a construit un depozit temporar de fîn și lemne, iar restul terenului a fost dat în folosință orășenilor ca ”păşune pentru porci, capre si alte animale”. O parte din zidurile citadelei, deja ridicate, au fost demolate de breasla Olarilor. Din perioada aceea, zona din preajma străzilor Dobrogea și Th. Neculuța, poartă numele de „Pămîntul Olarilor“. După vizita Împaratului Josef II., în 28 mai 1773 în Sibiu, terenul, pe care era planificată ridicarea Citadelei, a intrat în posesia orașului și a fost oferit pentru construirea unui nou cartier, cartierul Iosefin.

Aceasta este pe scurt istoria Citadelei care nu s-a construit niciodată. Amintirea ei a rămas scrisă-n tuş negru pe o hartă, zidurile ridicate au fost demolate, iar canalul a fost înghițit de pamînt și ierburi. O vreme a curs un fir de apă prin Grădina Trandafirilor, spre încîntarea unor tineri visători. Poate a fost șansa Cetătii să crească în armonie, să respire prin văile ei energia munților și să se desfășoare in echilibru… făra Citadelă.

Adriana Moscicki

Planul orașului Sibiu cu citadela – c.1735 (sursa hartă: www.kepkonyvtar.hu)

1

Cîntări din Grădina Trandafirilor

Pentru că privighetoarea cînta aici și aroma trandafirilor o învăluia precum mătasa umerii femeilor, pe înserat… m-am încăpățînat sa caut edenul acesta uitat, Grădina Trandafirilor!
Am citit despre ea, știam unde se afla, știam ce a fost acolo și atît. Aș fi putut să construiesc în cap povestea, dar m-am încăpățînat să caut istoria ei mică, atmosfera, aroma, sensul. O grădină de trandafiri te face să visezi. O grădină de trandafiri este spațiu de evadare din rutina de zi cu zi…

În perioada Interbelică, exista în Sibiu un restaurant mic și modest, renumit pentru atmosfera intimă și plăcută, cunoscut sub denumirea de „Grădina Trandafirilor“ (Rosengarten). Emilia Seibold, zisă domnișoara Mitzi, era proprietăreasă și ospătăriță. Clientela era, în majoritate, formată din studenți, muzicieni, artiști, tineri Sibieni neconvenționali, boemi, plin de vise și dornici de viață. Unii din ei se intorseseră de pe front și nu doreau altceva decît sa uite grozăviile trăite în timpul primului Război Mondial. Restaurantul avea, pe lîngă sala de mese, și o grădină mare ințesată de trandafiri, cu mese și bănci și o popicărie proprie. Prin grădină curgea un pîrîu într-un canal relativ adînc, rămășita Citadelei ce nu s-a construit niciodată.
Ospătăreasa Mitzi baleta printre mese, servea băuturi, vinur și d-ale gurii, gustări simple dar apetisante, felii de pîine cu unt sau pastă picantă din brinză de burduf sau proaspătă, amestecată cu unt și boia dulce. Vinurile erau din zona Oraștie-Sebeș-Apold cumpărate de la vinăria lui Fronius. În luna mai se consuma o bautură tradițională, un punch din vin alb, vin spumos și aromată cu Vinariță, plantă ale cărei frunze îi dădeau un gust aparte.
Dar nu gustările acestea frugale, nici vinul nu erau motivul prezenței în Grădina Trandafirilor, ci întîlnirea cu prietenii, schimbul de idei, muzica, atmosfera. Aici se adunau seară de seară și ascultau, între altele, cîntecul ”Privighetoarea“, poezie de Thedor Storm, recitau și citeau poeziile lui Hermann Löns, aici Fritz Gierlich, Dolf Hienz, Pua Kristyn, Gottlieb Brantsch și prietenii lor Sibieni se intreceau în a cînta, acompaniați de ghitări sau lăute, cintece studențești și cîntece din repertoriul popular. Georg Hienz va păstra amintirea vremurilor și a propriului tată, Dolf Hienz, într-o cărticică apărută în 2001 sub titlul „Cîntece din Grădina Trandafirilor“. Volumul cuprinde, cîntece cu note și versuri auzite și cîntate în Grădina Trandafirilor.
Și sînt convinsă că, undeva, în adîncul cuferelor sau în vreun sertar uitat, între fotografiile bunicilor, zace, fără să știm și să o recunoaștem, o imagine îngălbenită, poate puțin boțită, cu colțuri îndoite, din care zîmbește domnișoara Mitzi, purtîndu-și platourile cu gustări, din care ne privesc, cîntînd vesel, tineri ce au visat vrăjiți de trandafiri.

Adriana Moscicki

Intrarea în Grădina Trandafirilor, str. Dealului 23/25 – desen de Juliana Fabritius-Dancu

1

De treci Podul…

Ca o bronhie respiră uşa Băcăniei cu efluvii de mirodenii dulci şi delicatese picante. Şi odată ajunse în drum, se înfig în nara omului şi pun stăpînire pe simţuri: oamenii zîmbesc, devin pofticioşi, flămînzi, dornici, alţii se întreabă ce este zgîndăreala asta, mulţi nu ştiu şi foarte mulţi visează.
Dincolo de uşă este altă lume. Podul e pustiu şi ziua întîrziată în toamna. Pe podul acesta s-au născut poveşti, „istorii“ de spus la ureche, istorii rostogolite din gură în gură, zemoase pentru deliciul altora. Altă dată se îngrămădeau aici băncile măcelarilor. Șușotele şi rîsetele se auzeau dintr-o parte în alta. Astăzi, în zadar Podul ciulește urechi de fontă, neclintit în tăcere, doar balustrada lui dantelată e mîngaiată de șopăiala vîntului.

O arătare chircită la buza podului şi-a întins taraba minusculă direct pe pămînt. Ce se vinde şi ce se cumpără? În pustietatea după-amiezii, doar visele omului. Poate o fărîmă de aromă s-a lipit de nara lui, atît cît să viseze focul din vatră, blidul plin cu zamă şi carne aburindă pe masă, mîini care să mîngîie, haine curate, frumos mirositoare. „Cheia raiului – săpunul pentru dumneata“ spune reclama de pe geamul magazinului. „Săpunul spumos Cheia“ îţi deschide calea spre o viaţă bună şi prosperă, iată, folosiţi săpunul Cheia! Dar poate omul nostru nici nu ştie a citi ce repede şi cu uşurinţă ar intra în rai. El ştie doar că nu s-a născut unde trebuie, că-i chiorăie maţele, că e frig şi piatra drumului rece, că haina lui nu deschide nici o uşă, că nici măcar nu există pentru cei din jur, este invizibil sau deranjant şi ceilalţi se fac invizibili. Poate de aceea e pustiu de jur împrejur! O arătare stă chircită la capăt de pod în aşteptare. Nu departe, chiar în spatele ei, ca un înger de pază, zîmbeşte o reclamă şi cheia succesului aşteaptă doar a fi culeasă: Cheia pentru rai! Și mă gîndesc, oare e un înţeles, totuşi, în ceea ce crezi… sau, ajunge doar să deschizi ochii.

Adrina Moscicki

„Podul suspendat – Liegenbrücke – Fekvöhid“ / Podul Minciunilor – Carte Poștală din perioada interbelică, tipărită la tipografia „Kraff & Drotleff A.G.“

1

arome din trecut

Am apucat să văd cum arată o băcănie! Aveam o anumită imagine în cap. Aşa se întîmplă cu toate cuvintele: le rosteşti şi hop, în cap se iveşte o imagine născută din asociaţii literare, experienţe sau imaginaţie. Sincer, am fost dezamăgită să văd o băcănie adevărată, poate pentru că era vraişte, dezordine şi căutarea unui anumit obiect poate fi o aventură, dar nu atunci cînd doreşti să cumperi în grabă! Băcan şi băcănie sînt cuvinte turceşti, iar ordinea din băcănia mea adevărată era una strict orientală! Nu am văzut băcăniile de acasă, dar am auzit poveşti. Cu ochii închişi am văzut spaţiul acela încărcat de comori aduse din depărtări, sigilate în borcane şi cutii de tablă colorate! Apoi băcănia a devenit nobil „magazin de coloniale“ şi numai rostirea acestui nume te invită la visare! Au fost vremuri în care, chiar în mijlocul Transilvaniei, departe de Oceane şi Mare, pe drumuri bătătorite călătoreau mirodenii exotice, sticle sigilate cu licori, dulciuri înşirate pe sfoară şi pudrate în zahăr, fructe uscate, coji de copaci plini de aromă, cutii şi desagi plini de comori!

Un astfel de magazin de delicatesuri şi coloniale, băcănie și vinărie se găsea pe vremuri chiar în buricul tîrgului, lipit de Podul Minciunilor! Se ştie că în Piaţa Mică îşi aveau arcade şi magazin tot felul de negustori, de la aurari și măcelari pînă la vînzători de brînză! Dar aici, la parterul casei nr. 1 din strada Huet, puteai găsi marfă nobilă, pentru serate şi palatele gurii delicate, pentru aperitv şi digestive, pentru voie bună şi pentru tihna stomacului. Migdale, fistic, curmale şi stafide, lichioruri şi vinuri rare, poate cafea în saci de sfoară din depărtare şi cacao din Colonii, vanilie închisă în borcane, floare de anason, şafran preţios, piper şi nucşoară, cuişoare de Madagascar, rînduite toate în rafturi şi sertare, în damigene şi butoaie. Podul Minciunilor nu era numai legătură între două părţi de Piaţă ci şi punte imaginară spre o lume nouă, ideală. Deschizi uşa unui magazin şi ea se adevereşte a fi drum de mirodenii. Aroma lor te catapultează într-un tărîm de frumuseţe. Ajunge doar să închizi ochii.

Adriana Moscicki

Magazinul de delicatesuri și coloniale, băcănia și vinăria lui Johann Billes a funcționat la această adresa, Piața Huet 1, între anii 1868-1912. – Carte Poștală din tipografia lui Josef Drotleff după o fotografie de Emil Fischer de la începutul sec.al XX-lea.

1

O după masă liniştită

Oră de Război… Piaţa Mică în surdină. Umbrele largi şi pătrăţoase, adunate una-într-alta, lasă pată groasă de umbră pe caldarîm. Nimeni nu depăşeşte graniţa lor întunecată. Tîrgul micşorat pare static şi tăcut. Mese au rămas în plin soare, ca nişte oase uscate şi goale. Ultimele precupeţe şi-au aşezat fustele la umbră, poale grele pline de praf. Trupuri înţepenite. Nici o pasăre în cer. În depărtare străluceşte în alb cămaşa ţăranului aplecat şi brîul îi rupe trupul în două. Lumea toată în nemişcare, suspendată, în astepare.
Ce linişte grea ne învăluie. Nu se aud vulcani bolborosind, nici avioane în depărtare. Pe cerul spectaculos, un disc rotund ce seamănă a soare. Aici în Piaţă sunau odată vocile precupeţilor în toate limbile şi zumzetul urca şi urca precum un roi. Aici se amestecau mirosuri de carne şi flori şi brînză. Şi limbile se împleteau în sunete diferite. Turnul stă mut cu limbele ceasului întinse în patru zări. Cu ochi de îngrijorare abia mijiţi, case fac roată Pieţei şi pieptul lor dezvelit. Poate cerul să-şi desfacă zăvoarele, să spele pietrele. O după masă liniştită la spartul tîrgului, cînd tăcerea e o coarda întinsă ce taie cuvintele.

Adriana Moscicki

Piața Mică și Turnul Sfatului // Kleiner Ring und Ratturm – Carte Poștală din 1941 – foto Emil Fischer

1

ca în filme…

Filmul este o fotografie în mişcare! Înşirată în poveste, fiecare imagine e o poartă pentru visare, evadare! Unii au visat „Vacanţă la Roma“ şi ruine, întîmplări cu prinţese plictisite de rutină! Nimic nu lipseşte Oraşului pentru Întîmplare: romantic şi misterios se împletesc pe străzile întortocheate, prin treceri pe sub felinare. Şi-n lumina zilei, Oraşul se mişcă, dar în şoaptă, aşa cum îi este firea, tăcută. Uneori întîmplarea aduce faţă în faţă oameni şi îi leagă într-o clipă cu o privire, cu un cuvînt. Alteori trec orbi şi neştiutori prin alte porţi, pe alte străzi, sau lunecînd în zborul unei maşini, în turuitul unei motociclete. Uşi nevăzute se închid şi deschid în spaţiu şi în timp. Le numim destin, soartă sau întîmplare. O întîlnire e întotdeauna o aşteptare în speranţă murmurînd: que sera, sera!
O imagine ca în filme la noi în Burg, intrare în poveste, ori evadare!

Adriana Moscicki

1

sîntem pe hartă!

Dirijabilul LZ 127 „Graf Zeppelin“ a trecut pe deasupra Sibiului în 16 octombrie 1929 în încercarea, reuşită de altfel, de a face înconjurul lumii! Oamenii s-au urcat în turnuri, au făcut semne cu mîinile şi s-au bucurat. Nu era prima apariţie de obiect zburător pe cerul Sibian! În anul 1904 primul zeppelin trecuse deasupra Sibiului, fiind dirijat de prinţul Frederick al Prusiei.
Desigur, mulţi s-au scărpinat în scăfîrlie şi s-au întrebat: cum stă ditamai coşmelia pe cer?
Trupul lung ca un trabuc obez, zgomotul infernal al motorului a putut fi văzut şi auzit deasupra Cetăţii noastre. Desigur, mi-ar fi plăcut să fiu în locul lui Lady Grace Drummond-Hay, singura femeie la bord şi jurnalistă cu drept exclusiv de a relata călătoria! Doar visam să fiu astronaut! Dar va povestesc doar acum, cu căştile pe urechi, ascultînd Led Zeppelin: sîntem pe hartă! Deasupra Cetăţii noastre modeste a trecut marele dirijabil!

Adriana Moscicki

foto: „LZ 127 Graf Zeppelin“ deasupra Sibiului – 16 octombrie 1929. În 1929 aeronava „Graf Zeppelin” a înconjurat pămîntului în 12 zile şi 11 minute zburînd şi deasupra oraşului Sibiu în data de 16 octombrie. LZ 127 Graf Zeppelin avea 25 de cabine pentru pasageri, grupuri sanitare, sală de mese, bucătărie, bibliotecă şi un salon pentru fumători. Era dotat cu 5 motoare Typ Maybach VL 2, 2850 CP şi zbura cu o viteză medie de 125 km/h (viteza maximă 128 km/h). A făcut aproximativ 500 de zboruri şi a traversat oceanul Atlantic de peste 100 de ori transportînd în total peste 16 000 de pasageri şi 20 tone. Ocolul pămîntului a început în Friedrichshafen în data de 15 august 1929. Zeppelinul va zbura spre est, dar nu va lua ruta deasupra oraşului Moscova ,ci se va îndrepta, via Jakutsk, spre Tokio, unde va ajunge în data de 19 august. Pe această etapă, care va dura 101 ore şi 49 minute, va zbura şi un băiat de 16 ani ca pasager clandestin. În Tokio pasagerii şi membri echipajului au fost primiţi de împăratul Japoniei în rezidenţa de vară. În 23 August călătoria continuă, aeronava traversînd Oceanul Pacific în 67 de ore. Trecînd de San Francisco, Zeppellinul va ateriza în data de 26 august în Los Angeles. Pe acest traseu, ocolind globul în direcţia est s-a „cîştigat“ o zi! „Graf Zeppelin“ îşi va continuă zborul şi va ajunge în Lakehurst şi New York. În data de 1 septembrie va porni spre Europa. După 4 zile şi 19 ore, traversînd oceanul Atlantic, Spania şi Franţa, LZ 127 va ajunge în dimineaţa zilei de 4 septembrie în Konstanz. (Sursă : Almanahul Neuer Weg 1974)

1

Ochi în ochi…

Ca un far în mijlocul valurior de ţiglă, într-o mare de acoperişuri ochioase, Turnul cu ceas priveşte spre toate zările. Din trupul lui bătrîn, ceasul măsoară curgerea timpului, indiferent. Roţile zimţate se îmbucă, frînghia se lungeşte sau scurtează. E linişte de secole în trupul lui, dar afară, de jur împrejur zumzăie viaţă. Trec oameni cu iubiri, trec poveşti sau doar amintiri, contururi decupate se pierd în timp, unul după altul. De cîte ori aţi trecut pe sub cupola Turnului şi nu i-aţi văzut? Leii! Cetatea mai are lei de veghe, tociţi, prăfuiţi dar seculari! Azi nu mai înspăimîntă pe nimeni, dinţii lor sînt mîncaţi de ploi, coama lor rărită de vînt, doar ochii au rămas mari deschişi spre o lume ascunsă nouă, micilor muritori. Despre turnuri se scriu poveşti cu prinţese şi balauri. Ştiu şi eu o fată cu părul vîlvoi. Ochii ei verzi caută în depărtări privirea oraşului. Pitită stă acolo să audă ploaia, sau poate tăcerea zăpezilor. Ştiu chiar şi un prinţ adevărat ce nu s-a sfiit să urce Turnul nostru modest şi l-a îndrăgit. Aşa stă Turnul Sfatului mîndru, ochi în ochi cu alt turn destoinic şi nu se teme!

Adriana Moscicki

1967 Muzeul Brukental deschide în turn un muzeu de istorie cu diferite exponate, armuri, arme, scuturi, ghiulele de piatră, cîteva reproduceri după acuarele de Johann Böbel şi bineînţeles macheta oraşului Sibiu 1900. În 1998 Turnul Sfatului a fost vizitat de Prinţul Charles.

1

HAEC TURRIS EDIFICATE EST…

Un turn ca o săgeata spre cer, altul rotunjit ca o floare ce stă să se deschidă.
Doar 51 de trepte înălţime le desparte, dar nimic nu le împiedică să se privească ochi în ochi. Unul a fost mereu Casă a Domnului, celălalt poartă de intrare în Cetate. Aşa stă Turnul Sfatului, robust şi tăcut faţă în faţă cu supla înălţare spre cer a Bisericii Evanghelice. În perimetrul Pieţelor îşi împletesc umbrele şi istoria. Turnul Sfatului este atît de popular că se identifica uneori cu imaginea Sibiului! Construit la sfîrşitul secolului al 13-lea împreună cu a II-a incinta de fortificaţii, Turnul Sfatului era iniţial o poartă turn cu 4 nivele ce străjuia intrarea în oraş.
Azi însă, ne priveşte robust şi mîndru de la înălţimea sa de 8 nivele. Şi-a pierdut turnuleţe ce-i stăteau împrejur, dar nu şi-a pierdut nimic din măreţie! Poate jertfa de viaţă l-a ţinut aşa, puternic şi de neclintit? Turnul nostru a îngropat sub dărâmături un om! În 1586, pictorul Johann David era ocupat cu zugrăvirea boltei cînd turnul s-a prăbuşit. Nu ştim cum se înfăţişa pe vremea aceea, dar ştim că în 1588 se încheie lucrările de reconstrucţie şi primeşte un acoperiş piramidal cu 4 turnuleţe. Neuhauser le imortalizează pe vecie în pictura lui din 1789.
Evenimentul reconstrurii turnului este consemnat într-o plăcuţă: „HAEC TURRIS EDIFICATE EST COMUNI AC RE HUIUS URBIS A.D. 1586“,… după J. Fabritius-Dancu: „HAEC TURIS EDIF(I)CATE EST COMUNI AERMINII URBIS A.D. 1586“.

De aici înainte turnul suferă vicisitudinile furtunilor şi vîntului: în inuarie 1823 acoperişul este smuls şi aruncat pe casa vecină. În 1824 este înălţat cu încă un etaj şi primeşte noul acoperiş sub formă de bulb. Ţiglele smălţuite rămase de la cele patru turnuleţe au fost folosite la acoperişul turnului mic octogonal, ce dă spre Piaţa Mică. În 1826 acoperişul străluceşte nou nouţ în lumina roşiatică de cupru. Pînă la primul război Mondial acoperişul a lucit mîndru de-a lungul zilei, apoi a primit haine modeste şi triste de tablă. În trecut, steagurile se arborau sus în turn şi ele vorbeau în simboluri. Pînă în 1910 steagurile au jucat peste pereţii albi ai Turnului Sfatului, apoi s-au mutat în turnul Bisericii Evanghelice. Dar Turnul primeşte un ceas (1906) şi lumina lui va călăuzi paşii trecătorilor nocturni. Pe faţada de sud stau tăcuţi de veghe cei doi lei renascentişti, cu plete lungi şi ochi umani. Porumbeii le tulbură liniştea seculară gîngurind cîte doi sau moţăind liniştit pe coama lor de piatră.
Şi aşa, ca o cireaşa într-un blat de tort, stă înfiptă o ghiulea ce n-a fost niciodată trasă de nimeni ci montată frumos în zid, conform modei din alte vremi!

Adriana Moscicki

Piața Mică și Turnul Sfatului // Kleiner Ring und Ratturm – fotografie după 1909

1

vedere din turn

Sute de ani, oamenii au urcat scările acestea înguste şi întunecoase de piatră. Ajunşi în vîrf, prin geamurile mici, desigur şi-au pus mîna streaşina la ochi şi au privit în depărtare. Odată, turnurile bisericilor erau posturi de observaţie: aşa se zăreau duşmanii şi cotropitorii şi focul. Desigur, altă dată, oraşul era mic şi îngrămădit între ziduri iar privirea cuprindea dealurile şi drumurile ce le străbat pînă departe în munte. Şi apoi, de-ţi pleci privirea jos, în perimetrul apropiat, turnul bisericii îşi lasă umbra precum un ac de ceasornic peste ecranul Pieţii. La aceeaşi ora a privit de aici, mult timp înaintea mea, un fotograf. Casele-şi purtau firmele vopsite afară, pe pereţi: librărie-tipografie, farmacie. Şi numele proprietarului era vopsit acolo mare, pe pereţi, ca o carte de vizită publică. Pe vremuri afacerile erau mai simple şi mai curate, în văzul lumii. Şi oamenii erau mîndri de munca lor şi de rodul ei. Poate se mulţumeau cu mai puţin, poate „facerea“ lucrului era mai importantă. Sînt case cu istorie, precum acestea, pe care se lasă umbra turnului ca o săgeata, case în care de sute de ani a mirosit a cerneală şi a hîrtie, în care s-au pisat mărunt, mărunt plante şi minerale în mojare, în care a clocotit alambicul şi pe serpentina lui au lunecat leacurile. Doar casa cu numărul 26 mai povesteşte din trecut: „La ursul Negru“ se venea pentru doftorii, acum se vine în plimbare, la muzeu.

De sus din turn, ca pe catargul unei corăbii, pentru o clipă te simţi stăpînul lumii, cu privirea. Pentru o clipă zăreşti ochiul rotund şi îngrijorat al unui porumbel în zbor. Pentru o clipă, toată întinderea se aşează frumos în cercuri, arce şi linii. Îmi vin în cap hărţile Cetăţii, cu linii negre şi roşii. Unele poate au fost schiţate chiar aici, în turn şi poate tipărite chiar acolo, jos, în Librăria lui Filtsch. Aşa, aroma cernelei se amesteca în aburii poţiunilor din vecinătate. Am făcut drumul în turn pentru vederea aceasta în trecut, cînd umbra se lasă pe case.

Adriana Moscicki

Piața Mică // Kleiner Ring – privită din turnul Bisericii Evanghelice – în dreapta se vede Biserica Ursulinelor și Turnul Sării (demolat 1890) în fundal se vede clădirea Gării dată în folosință 1872. În stânga imaginii se poate distinge Biserica Manastirii Nonnelor Cenusii din str. Ampère / str. Elisabeta. Pe fațada clădiri din Piața Mică nr.25 se poate citi reclama pictată a librăriei și tipografiei lui Samuel Filtsch, iar alături la nr 26 reclama farmaciei lui Kayser (cândva numită “La Ursul Negru”). În incăperile fostei farmacii se află astăzi Muzeul de Istorie a Farmaciei.

„Între 1809-1878 proprietarul farmaciei a fost Georg Kayser, din 1878 până 1898 Karl Henrich, între 1898-1903 Henrich Gottlieb iar din 1903 până 1943 a fost în posesia lui Guido Fabritius.“ (sursa informații: Sibiu.patrimoniu.ro)

1

şi umbra mea creşte înaripată…

Cetatea a vuit de oameni ca în zilele ei de glorie cu festivale şi oaspeţi din lumea mare. M-am nimerit şi eu pe acolo, neprevăzut şi în fugă. Aşa se face că, într-o după-amiază, după ce ne-am cunoscut în carne şi oase, am urcat ,împreuna cu noua mea prietenă Brunhilde, în turnul Bisericii Evanghelice! Ani de zile acest lăcaş a fost pentru mine doar o umbră mare şi mută în curtea liceului Brukenthal. Apoi au răsărit schele şi folii de plastic şi cafe Wien în preajmă, o bucurie! Calfele s-au întors în Cetate şi au ridicat colbul drumului în pantalonii trapezi plini de bumbi. Dar, în sfîrşitul acesta de vară, acoperişul Bisericii strălucea nou-nouţ în apus.

În Poartă, la intrare, două trupuri mici în falduri de piatră, ciuci şi cu picioare încrucişate ţin pe creştet, zîmbind, ogiva grea. Altare vechi şi dantele în lemn aurit, picturi mari cu sfinţi ce suferă pentru om, vitralii luminate în soarele cald de vară tîrzie şi zumzetul vizitatorilor. Toeretic ştiam tot ce am să găsesc aici, dar nimic nu se compară cu clipa aceea în care obiectele se descoperă ochiului, în lumina filtrată a încăperii. În fiecare colţ, pe fiecare piatră, un detaliu, un nume… istorie.
Scara de piatră se înfăşoară în jurul propriei axe, strîns strîns. Trecem praguri de lemn, fîlfîie cîte un porumbel rătăcit prin geamul lăsat deschis de vreun turist. Pe marele clopot joacă umbrele şi umbra mea creşte înaripată. Scara devine o adevărată încercare de vitejie şi de condiţie musculară: strălucitoare, în metal şi vertiginoasă. Nu ştiu ce gîndeşte Brunhilde îmbrăcată în rochie, dar nu se plînge.
Spectacolul Cetăţii se oferă ochilor noştri în toată splendoarea şi am uitat sudoarea şi oboseala într-o clipă.

Adriana Moscicki

Biserica Evanghelica Sibiu, septembrie 2015

1

în aşteptarea unei poveşti…

Îmi imaginam întinse grădini şi cîmpuri cu flori pe aici, lîngă uliţa ce mărgineşte zidul. Îmi imaginam poteci ce străbat grădinile şi calfe călărind spre turnuri. Turnurile erau doar apărate de bresle şi acolo îşi aveau depozit de marfă şi arme. Poate alergau pe metereze în caz de atac şi aruncau ghiulele, apă fierbinte, smoală. Desigur, poveştile din copilărie au creat modele în noi şi imaginea umple un anumit şablon.
Am fost puţin dezamăgită să aflu că toate casele de pe strada aceasta sînt relativ noi. Şi ele au fost construite după un anumit model şi au umplut spaţiul între strada Cetăţii şi parcelele dinspre strada Bălcescu și pe cele dinspre strada Tipografilor. Spațiul aflat între strada Timotei Popovici, Tipografilor și strada Cetații era pe vremuri un cîmp, un teren cu iarbă, (în germană Wiese), cunoscut deja 1495 sub denumirea de „auf die Wysen“. Strada Tipografilor însăși se numea cîndva și Wiesengasse și strada Livezii. Curţile se înfăşoară în jurul zidurilor, în lungi paviloane dreptunghiulare, de lemn iar de-a lungul lui sînt presărate uşi ce duc în inima clădirii. În curţi, de ridici capul spre cer, vei vedea că albastrul e tot unghiuri drepte, exact după mărimea curţii. Aşa, fiecare curte are pătratul sau dreptunghiul ei de cer şi doar soarele şi norii sar dintr-unul în altul ca într-un şotron imaginar. Strada Cetăţii a fost totdeauna liniştită, traversată pe diagonală de trecători grăbiţi ce coborau pe scările pasajelor ce tăiau promenade şi se scurgeau, ca un şir de furnici ieşit din muşuroi, spre autobuze. În ferestre poţi vedea şi acum pernele puse la aerisit. Pe sub porţile rotunde de lemn se intră cu capul plecat uneori printr-o poartă decupată, în umbra curţii interioare.
Ştiaţi? doar din 1970 se numeşte strada Cetăţii! M-am gîndit, că e singurul lucru bun care i s-a putut întîmpla, caci ne-a facut conştienţi de existenţa Cetăţii şi a crescut mîndria din noi! Iată, sîntem oameni ai Cetăţii, şi datori a-i păstra memoria! Turnurile cu metereze si zidurile ne-au deschis poartă spre imaginţie… Strada Cetăţii este în aşteptarea unei poveşti!

Adriana Moscicki

Turnul Dulgherilor, Olarilor öi Archebuzienilor / Strada Cetații // Harteneckgasse // Harteneck-utca. Turnurile făceau parte din centura a III-a de fortificație a orașului.

1

am mers de-a lungul zidurilor în căutarea unei imagini din trecut.

Recunosc, e una din fotografiile mele preferate. Poate pentru că îmi aminteşte de simplitatea şi omenia de altă dată. Îmi aminteşte şi de satele prin care am umblat şi de oamenii ce stăteau îngrămădiţi în poartă sau pe o bancă scrutînd orice nou venit cu interes şi neîncredere, şuşotind mai apoi. Băncile din faţa caselor erau adevărate parlamente de dezbătut probleme de viaţă şi de moarte, erau balcoanele romantice şi înflorite pentru poveşti de iubire, erau jilţuri comode de contemplat spectacolul vieţii şi al lumii. Acolo se năşteau şi mureau poveşti, acolo se spuneau buletinele de ştiri. Fiecare plecare, dispariţie erau un loc liber pe bancă, pînă cînd băncile au rămas singure, pînă cînd le-au cuprins buruienile, pînă cînd s-au făcut lemne de foc! Dar aici, stă în poartă adunare veselă şi primitoare!

Pohtiţi de vă hodiniţi! Pohtiţi de vă ostoiţi setea! Pohtiţi de vă bucuraţi!
Am mers de-a lungul zidului căutînd poarta veselă din trecută. Oamenii au rămas în mintea mea întru veşnicie cu zîmbetul larg pe faţă. N-am găsit poarta, nici vechea crîşmă. Doar un magazin Alimentar cu uşă de sticlă termopan. Spitalul era şi el mut şi trist. Acolo, peste drum, se năşteau odată pruncii în Cetate şi taţii mîndri, desigur, îşi cinsteau bărbăţia cu vreo glajă aici, în cîrciumioara modestă şi primitoare. Tot acolo m-am ivit şi eu, într-un miez de noapte, deşi mama ţinea neapărat să mergem la circ! Crîşma nu cred să mai fi fost, nici de casă n-am avut habar pînă acum, cînd am pornit în Călătorie în timp!
În faţa fostei porţi am stat o clipă şi oamenii aceia mi-au zîmbit: pohtiţi de vă ospătaţi ! Pohtiţi de vă hodiniţi!

Adriana Moscicki

„Wein & Bier – Bor és Sör“ – Cârciumă pe str. Pompeiu Onofrei (Maternității) colț cu str. Manejului. Pe ușă reclame la berea ”Thomas Bräu“ și ”Hagerbräu“ – Carte Poștală circulată 1915

1

Prieteni ai „Asociației Carpatine Ardelene“ // S.K.V. „Siebenbürgischer Karpatenverein pe ”Poteca zmeilor” / Negoi (Drachensteige) – în anul 1925. În aceasta fotografie recunoaștem pe brașovenii Carl Lehmann (șezând) și Michael Bonfert în stânga imaginii, și sibianul Josef Habicher în dreapta imaginii.

1

Prieteni ai „Asociației Carpatine Ardelene“ // S.K.V. „Siebenbürgischer Karpatenverein“ în fața tunelului din Cheile Cibinului (Zibinsklamm) – în anul 1925

1

Mulțumim domnului Ordean pentru poștarea acestei minunate fotografii, făcută în casa lui Carol Lehmann… renumitul membru S.K.V. sectia Brașov, „Siebenbürgischer Karpatenverein“ // „Asociaţia Carpatină Ardeleană“ – Aprilie 1990.

1

aş fi suflat pămătuful spre tine şi aş fi rîs…

În spatele zidurilor erau bănci. Printre cărămizi înfloreau toată vara buruieni aromate. Cele mai frumoase flori mi le-ai fi cules acolo, dintre pietrele acelea: fire de muşeţel şi păpădii.
Aş fi suflat pămătuful spre tine şi aş fi rîs. Ninge în vară cu fulgi uşori în rochiţe de tull. În iarnă, desigur, hărmălaia copiilor cu sănii cuprinde intreaga Promenadă. Doar zidul era tăcere prin anotimpuri. Nu am stat niciodată pe băncile acelea. Nu am mers de-a lungul zidurilor. Nu am alergat acolo. De ani de zile merg prin trecutul altora şi al meu. Drum de cuvinte. Poate îl fac pentru cei ce stau muţi, cu sufletul uscat şi limba înţepenită. Şi pentru cei care au uitat. Şi pentru cei care neagă. Şi pentru mine însămi şi pentru Cetate. Nici timpul, nici depărtarea nu o scoate din noi. Nu numai istoria cu ani şi evenimente îi salvează memoria, ci şi povestea celor mărunţi, neştiuţi, fără nume. Între valurile înalte de pămînt, ca printr-un tranşeu, trece viaţa Cetăţii.

Adiana Moscicki

Promenada Cetății // Zwingerpromenade – Fotografie Emil Fischer – Carte Poștală circulată 1940

1

Paşi

primii paşi i-am făcut pe aici de mînă cu mama şi tata. Turnurile erau foarte înalte, zidurile foarte groase, şanţurile foarte adînci. Era mereu soare peste Promenada, era mereu misterioasă strada Cetăţii. După porţile de lemn arcuite se ascund curţi cu balcoane şi coridoare lungi de lemn, cu scări ce urcau pînă la ochii oraşului şi miros amestecat de tocană şi rîntaş. Oameni străini veneau grupuri, grupuri şi se minunau. Noi eram mîndri.

Aici au fost şanţuri şi lacuri şi iată fortificaţiile Cetăţii cu turnuri aparate de bresle. O vreme puteam alerga sus pe metereze şi visam la tunelele subterane, ne imaginam cum le trecem cu făclii pînă în pădurea Dumbrava. La gura lor erau gratii. Apoi am tăcut. Paşii s-au făcut mai mărunţi, turnurile mai joase, şanţurile mai rotunjite, copacii au scos rădăcini groase şi răsucite pe obrazul pămîntului. Dar azi ştiu, brîul acesta verde dintre ziduri, numit cîndva „Zwingerpromenade“, era un fel de armură în piatră, scut ce ocrotea sufletele din Cetate.

Adriana Moscicki

Promenada Cetăţii // Zwingerpromenade – Carte Poştală din 1940

1

de-a lungul zidurilor

este o linişte stranie de-a lungul zidurilor. Deşi şoseaua e la doi paşi, deşi trec autobuze şi maşini, de-a lungul zidurilor te cuprinde o linişte ireală, ca şi cum ai intra într-un coridor capitonat, ca şi cum ai merge într-o lume paralelă. Castanii s-au roşit deja, au vîrfuri arse de soare, fructele cad pe pămînt, bubuind, uneori. Zidul are guri deschise. Din ele urcă şi coboară întotdeauna cineva şi, în clipele de rară singurătate, urcă şi coboară amintiri. „1923 12.11 Scara Bedeus este finalizată și dată în folosință“ – E.Sigerus, Cronica orașului Sibiu.

Adriana Moscicki

„Scara Bedeus – Bedeusstiege – Bedeuslépcsö“

1

Citeva zile am mers pe drumurile Cetății. I-am cautat peretii obosiți, piatra știrbita, trecerile ascunse, am mers haotic purtată de vreo amintire… Desigur, toate aducerile aminte se vor așeza frumos in pagina, in timp. Va scriu acum pe un telefon, pe picior de plecare… Cetatea trăiește si respira, uneori cu fata schimonosita, alteori cu Zimbet larg!

Cetatea este piatra si pamint, dar Oamenii ei sint viata! Pornesc la drum cu nostalgii si tolba plina. Pe curind!

Adriana Moscicki

1

Veduta cu fantezie!

În alte vremuri, călător dornic de o amintire prin locurile vizitate, scotea caietul şi peniţa, acuarele şi culori şi se punea pe treabă! Era lucru complicat „luarea“ unei fotografii şi nu la îndemîna oricui!
Căpitani sau pasageri pe corăbii, cercetători prin lume, călători călare sau în diligenţe, au umplut jurnale cu povestiri şi desene ce ne încîntă azi ochii prin albume și muzee. Unul dintre cele mai minunate Jurnale de călătorii l-am văzut în Royal Museums Greenwich / London. Dar tot aici am zîmbit zărind un nume cunoscut: Jan Peeters, pictor flamand, cunoscut pentru scenele maritime, pentru mările agitate cu epave scufundate sau corăbii plutind liniştite. Peeters pictează scene din colţuri îndepărtate de lume: Arabia, Syria, Allepo, Jerusalem, Mecca, Grecia sau insule în Mediterana.
A fost Jan Peeters un asemenea călător artist, ori şi-a folosit imaginaţia ascultînd poveştile altora?… lucru obişnuit pe vremuri!
De ce ne interesează Peeters pe noi? Se pare că acest artist ne-a lăsat o frumoasă vedută a Cetăţii noastre. La o primă vedere pare fantezistă: clădiri înalte şi ţuguiate ce străpung aerul, turnuri groase pe care se odihnesc cupole, chiar şi o moară de vînt cu aripi mari deschise pe cer. La o privire mai atentă însă, realitatea Cetăţii ne uimeşte: văzut dinspre Răsărit, dincolo de gară, curge rîul Cibin (aici numit Olt „Alauta“ Alutus şi curge invers) posibil ca în memoria călătorului să fi rămas rîul mai mare, Olt, transpus aici în apropierea cetăţii. Biserica cea mare şi grasă ar putea fi foarte bine Biserica Ursulinelor iar cea înaltă biserica Evanghelică. Zidul de apărare în zig-zag, de la Poarta Elisabeta spre Ursuline și bastionul Haller, este conform realităţii. Poarta Elisabeta, un turn (extra muros), legat prin două ziduri de centura a IV-a de fortificație iar clădirea rotundă din dreapta- Rondela Rotarilor- greșit poziționată. Ce facem însă cu moara de vînt? Se ştie că în Sibiu, în acea zonă, au existat mai multe mori, dar artistul este flamad, în realitatea lui, o moară nu poate fi decît de vînt. Uneori imaginaţia este limitată de ideile preconcepute pe care le purtăm în noi și este greu de acceptat tot ce nu conformă imaginii noastre despre realitate!
Cetatea noastră avea la sfîrşitul Evului Mediu peste 70 de turnuri şi 8 km de zid de fortificaţii. Era o cetate împunătoare, demnă de atenţia unui călător, artist străin!
Iată deci o gravură cu Veduta oraşului Sibiu (ca.1690) din renumitul atelier al lui Jacob Peeters (1637-1695) din Anvers/Antwerpen. S-ar putea ca această gravură să fi fost făcută de Gaspar Bouttats (1640-1695) după un desen de Jan Peeters (1625-1677) fratele lui Jacob și al lui Bonaventura Peeters. „Hermanstat op de Revier de Alauta in Transilvania“, aici „op“ cu sensul deasupra rîului, adica oraș situat pe o ridicătură de teren, şi nu poate fi decît oraşul nostru iubit!

Adriana Moscicki

sursă foto: „Alt-Hermannstadt“

1

găsiţi deosebirile!

Poarta Elisabeta // Elisabethtor – fotografie făcută de Theodor Glatz după demolarea turnului interior în 1853. Turnul mare, exterior va fi demolat în 1865. După această fotografie Johann Böbel a pictat tabloul (nedatat): „Poarta Elisabeta din Sibiu, vedere dinspre oraș” // Elisabethtor Hermannstadt, Innenansicht“

Adriana Moscicki

1

un gînd

M-am îndrăgostit de Böbel la prima vedere! Fiecare planşă din Album e delicată şi riguroasă. Cum se trezeşte un om, într-o bună zi, şi pictează oraşul? Pensula este armă, timpul este duşmanul.
Cum se trezeşte un om să frămînte aluatul, să-l coacă în cuptor dis de dimineaţă, să răscolească dorinţa cu aroma pâinii, să hrănească inima şi trupul? Un meşter brutar, din iubire, salvează memoria oraşului. Mai merg oameni prin Cetate şi în depărtare, numele lor nerostit, gura lor tăcere. Doar în inima lor bate ceasul Cetăţii, doar în sîngele lor curge amintirea. La Poarta Elisabeta stă un băiat cu pălărie, nemişcat prin timp, necunoscut şi el e mereu Om al Cetăţii!
Turnul mic a fost demolat 1853, cel mare împreună cu zidul de apărare 1865. În această pictură turnului exterior (cel mare) este redat cu acoperișul în forma lui inițială, înalt și mai ascuțit. 1844 acoperișul a fost demontat și înlocuit, de maestrul dulgher Süler, cu un acoperiș nou, mai puțin înalt. Dacă Böbel a pictat acest tablou 1852, atuncea doar după un desen sau fotografie… dar în nici un caz ”după imaginaţie“.

Adriana Moscicki

„Poarta Elisabeta din Sibiu, vedere dinspre oraș” // Elisabethtor Hermannstadt, Innenansicht“ – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

Maiereanca

Pe cînd fetiţa cu breton ajungea în Piaţa Gării într-un tramvai, în alt timp, treceau pe acolo trăsuri şi căruţe. Pe drum de ţară bătătorit trecea Maiereanca tînără cu coşul însăilat pe braţ, mîndră şi dreaptă. Frumoase erau Maierencele şi somptuoase în straiele populare, cu pletele prinse sub năframă şi obraji sănătoşi înroşiţi afară sub cerul curat, cu pielea mătasă şi aromă de fruct tînăr ademenitor la muşcat, la sărutat…

Pe locul unde azi se află doar o mare de asfalt încinsă şi plictisitoare, erau pe vremuri parcelele de pamint lucrate de maiereni. Pe o parte a drumului erau parcele, pe cealaltă casele înşirate şi ivite ca ciuperci după ploaie, afară din cetate. Maierenii erau fermieri la orăşenii saşi, lucrau pămîntul în arendă, cultivau zarzavaturi şi poame, cu coşul le cărau mîndri în Cetate. Intrarea dinspre răsarit era pe vremea aceea prin Poarta Elisabeta, poartă cu turn şi trecere boltită păzit de breasla cojocarilor. De-ar mai sta în picioare, Poarta Elisabeta s-ar înălţa pe strada 9 Mai colț cu Blănarilor, turn înalt şi ţuguiat văzut din afara zidurilor şi turn mai dolofan şi mic spre Cetate. Pe Poarta Elisabeta, ca şi pe Poarta Ocnei si Turnului, intrau Maierenii cu rodul muncii lor, gospodari pe terenurile agricole din împrejurimile orasului.

Cîtă linişte e în desenul acesta! Deşi strada este animată, trec cai şi călăreţi, trăsură… două tinere s-au oprit la taifas pe marginea drumului, alta trece mîndră şi ne poartă privirea şi interesul spre planul îndepărtat al Porţii, spre turnurile din zare. Inevitabil te întrebi: oare care-o fi povestea? Încotro merge, de unde vine? Poate cu bucate la vreun flăcău iubit ? Poate doar la Tîrg în Cetate? Şi dacă o fi poveste de amor, oare cîte vise şi suferinţe s-or fi scurs pe sub bolta turnului? O fi fost vreo dramă, precum cea a Julietei, să zdruncine viaţă şi echilibrul Cetăţii? Social, paturile erau bine stabilite şi departajate de limbă, credinţă şi avere. Dar iubirea nu vorbeşte decît o singură limbă, a inimii şi a trupului… de multe ori tăcută şi înăbuşită în adîncul fiinţei. Or fi fost iubiri interzise, suferinţe, drame, bîrfe? Din păcate nu cunosc exemple din literatura sau istoria locală. Poate nu au existat, poate au circulat doar pe şoptite, din gură în gură, vorbe şoptite la margine de drum.
Şi un gînd îmi trece prin cap privind romanticul desen al lui Glatz: o femeie trece pe drum, pretext de a ne oferi o minunată panorama a oraşului şi a deschide o fereastră imaginaţiei.

Adriana Moscicki

Sibiu și Poarta Elisabeta văzut dinspre vechea stradă spre Gușterița, din zona unde se va construi Gara Sibiu. În prim plan se vede o Maiereancă, în stânga imaginii grădinile gospodărite de maiereni. – Desen Theodor Glatz 1854 (Sursa foto: K.Klein)

1

„Un tramvai numit dorinţă!“

Prin orice oraş, care se respectă, trece un tramvai. Un tramvai trece exact prin inima lui, îl străbate în lung şi în lat, prin vene şi artere şi pulsează de viaţă. Pentru noi, odată copii, tramvaiul era aventura, excursia, emoţia, încîntarea, mîndria! Acum este doar amintirea!
Tramvaiul a fost galben şi pătrăţos, a fost roşu şi dolofan, a fost lunecos şi silenţios, a fost zgomotos şi ruginit, dar ne-a plimbat în sus şi în jos prin Cetate. Scaunele de lemn erau tari şi dureroase. Cui îi păsa? Cine simţea vreo durere cînd tramvaiul pornea icnit şi se îniepta la deal sau cobora opintit dealul la vale spre Gară?!
Staţia din Piaţa Mare era punct de control pentru prezenţa tonetei de îngheţată! Ah, cu cîtă fericire anunţam: e aici! Toneta cu îngheţată e aici! Desigur, nu coboram din tramvai, doar prezenţa îngheţatei era esenţială! Săream de cîteva ori pe fund în sus spre enervarea oricui stătea pe lîngă mine. Şi porumbeii zburau împrăştiat, deranjaţi de prezenţa dihaniei de fier. Pentru că era o staţie mare şi importantă (doar Piaţa este inima oraşului!), dura mai mult urcarea şi coborîrea călătorilor. Iar adunarea era pestriţă: ţărani din Mărginime cu traistă legată după mînă, cu cojocel şi pălărie pe ceafă, olteni în galoşi şi saci mari de sfoară şi coşuri împletite de nuiele, muncitori obosiţi cu mâini negre şi murdare, femei cu ciorapi cu dungă şi pantofi cu toc cui, căldărari cu barbă încâlcită şi pipă, elevi. Mergeam cu tramvaiul spre Gară şi aşteptam mereu cu nerăbdare coborîrea de la Ursuline. V-am mai povestit cum călare pe scaunul meu eram stăpînă pe tramvai şi pe oraş! Atunci nu auzeam nimic în concentrare, doar scrîşnetul roţilor pe linia încinsă, doar zdrăngănitul vagonului şi desigur, în capul meu se punea o frînă mare care-l împiedica să alunece la vale! Straşnic mai era tramvaiul meu! Uneori coboram pe jos pe Avram Iancu şi Magheru, dar totdeauna mă opream să supraveghez coborîrea dintr-o parte, de pe trotuar şi, să ştiţi că ieşeau scîntei de sub roţi, aşa de puternic era tramvaiul meu!
Nu-i ştiam istoria atunci, nu eram mîndră decît de existenţa lui. Cît am iubit tramvaiul şi cît am plîns cînd au smuls şinele din pămînt. Cu macarale grele au scos şinele de parcă trăgeau venele din corpul oraşului. Un oraş maltratat, îndurerat, mutilat. Tramvaiul era parte din viaţa lui şi a noastră.

A fost odată un tramvai galben şi suplu, un tramvai roşu şi dolofan, el purta oameni cu poveşti, vise şi dorinţe încolo şi-ncoace prin trupul Cetăţii!

Adriana Moscicki

„Gara // Bahnhof // Pályaudvar“ – Sibiu

1

Ursuline ca amintire
Uneori ne purtăm amintirile închise etanș ca într-o sticlă plutind în ocean. Ajunsă la vreun mal, întîmplarea o primește și o deschide. Și iată aroma din alte vremi, iată povestea uitată!
Mikaela a învățat la Ursuline precum mulți dintre voi. După zeci de ani i-a pășit pragul… curtea goală și părăsită, coridoarele ce duc spre clasă, spre sala de festivități, spre laboratorul de fizică…cîte generații au trecut pe sub cupole șoptind? Și în curte, castanul deja batrîn, cîte iubiri și chipuri a umbrit?
Ursuline, în curte! Mulțumesc Mikaelei din Viena pentru fotografii și amintire!

Adriana Moscicki

1

Ursuline!

Nu am multe amintiri despre Ursuline. Mică de tot, aveam un palton maro de blană cu pompoane în loc de nasturi, se prindeau cu o legătură elastică, îi spuneam „urson“ (nu era blană adevărată- desigur- ci imitație sintetică). Paltonul era de mîna a doua, primit de la nașa căreia îi port numele. Nu eram bogați, dar nu ne lipsea nimic.
Ursonul il primisem deci de la cealaltă Adriana și eram fericită. Așa treceam pe lîngă Ursuline înfofolită în urson și-mi imaginam Ursulinele niște fetițe mici, cu fața rotundă și veselă, țopăind în paltoane precum puii de urs!
Cînd am învațat sa citesc am aflat povestea Ursulei și era, in închipuirea mea, de o frumusețe stranie, cu părul lung și blond fluturînd în vînt, urmată de fete ce purtau lumini, în picioarele goale și tăcute. Apoi nu m-am mai gîndit deloc la Ursuline. Locul acela a rămas pentru mine cea mai grozavă coborîre în tramvai. Din Piața Mare, călare pe scaunul de lemn, cu mîinile crispate pe spătarul din față, cu ochii mari de emoție și teamă, conduceam tramvaiul spre gară, treceam cu herghelia mea de fier huruind și bretonul zburlit.

Adriana Moscicki

Biserica și Institutul „Maicelor Ursuline“ // Kirche und Kloster „St Ursula“ // „Szent Ursula“ templom és zárda – Strada Sării, astăzi str. General Gheorghe Magheru la intersectie cu str. Avram Iancu. (Textul de pe fațada clădirii fostei mănăstiri a maicilor Ursuline: „Kloster und Institut der Ursulinen“ // „Mânăstirea și Institutul Ursulinelor“ – Carte Poștală din perioada interbelică

1

trecerea in trecut

N-am trecut niciodată pe sub Poarta Sării, dar am trecut de mii de ori peste locul unde se înălţa odată. Inevitabil, numelui acestuia nu-i pot asocia decît vreo legătură cu sarea. Istoria consemnează în anul 1401 existenţa unei gropi cu cereale în zona ”Dealul Sării” (”Salzrech”). Aşa se face că, după construirea unui turn, în sec al- XV-lea, acesta se va numi „Turnul Sării“, după locul în care se află: strada Sării, dealul Sării. Turnul făcea parte din incinta a III-a a ansamblului fortificațiilor orașului și, s-ar putea să fi fost un turn de poartă spre răsarit, pe drumul care intra prin Poarta Cisnădiei și traversa orașul…

M-am tot gîndit la ce o fi folosit…Cum trecerea aceea era întunecată şi joasă, imaginaţia mea începe să zburde şi văd călugări ieşind în spatele măgăruşilor. Sau poate corpurile celor răpuşi de epidemiile repetate de ciumă erau scoase afară din cetate prin trecerea asta întunecoasă. De-a lungul vremii, turnul îşi schimbă poprietarii, este vîndut unor particulari pentru suma de 116 Guldeni în anul 1553. După două secole intră în posesia Mănăstirii Ursulinelor. Secolul XIX aduce cu el restructurarea oraşului. Astfel, în anul 1890 este demolat pentru fluidizarea traficulu în zonă. La demolare s-a constatat că turnul era construit din cărămizi, deci era mai nou decît se credea, și probabil era o construcţie din perioada în care s-a ridicat clădirea Mănăstirii Dominicane (pe locul unde se afla vechiul turn de apărare). Doar fotografia mai păstrează imaginea acestui loc, aşa cum era pe vremuri. Mă cuprinde o oarecare tristeţe că n-am apucat să trec prin umbra groasă a bolţii lui, dar, pe de altă parte, cum aş fi putut coborî, fetiţă cu vînătăi şi breton, în tramvaiul meu zgîlţîlind spre gară?

Adriana Moscicki

Turnul Sării // Salzturm – fotografie Emil Fischer

1

Călătorul grăbit se opreşte în piaţa oraşului, face turul magazinelor, stă la o masă sub umbrela de soare, mănîncă o pizza, bea o bere şi hotăreşte despre frumuseţile locului. Localnicul cunoaşte toate cotloanele dar nu vede în ele decît ziduri şi case. Desigur, nu toţi localnicii sînt aşa. Unii privesc şi se îndrăgostesc iremediabil de casa lor, alţii privesc şi nu înţeleg, dărîmă, schimbă, vor case moderne într-un stil sau altul.
Acum ceva timp, vizitînd oraşul am fost mustrată de o doamna, cam aşa: „Doamna dragă, da de ce nu fotografiezi casele astea noi şi frumoase? Fotografiezi nişte dărâmături să rîdă lumea de noi?“. I-am explicat că am venit să văd „dărâmăturile“ pentru că ele sînt frumuseţea oraşului şi ce păcat că au ajuns doar nişte dărâmături!

Dar eu voiam să vă spun despre frumuseţea nevăzută a locurilor!
Sibiul s-a născut dintr-un cerc şi în cercuri. Piața Huet, Piața Mică, Piața Mare (Platz, Markt, Ring) sunt nuclee centrale, înconjurate de clădiri și protejate de ziduri și centuri de apărarepe crescute prin timp și spațiu. Între inele curgeau străzi şi străduţe înguste, scări, ganguri şi treceri misterioase, întortocheate. Din Oraşul de Sus treceai în cel de Jos, dintr-o stradă în alta ca şi cum ai traversa lumi, secole. Acesta este oraşul nevăzut, necunoscut, uneori secret păstrat cu zgîrcenie de oameni. Acolo timpul se scurge după bunul plac, molcom sau vijelios, după cum oamenii amestecaţi îşi duc existenţa de provinciali între zidurile năpădite de verdeaţă şi umezeală. Acolo aroma bucatelor pluteşte de la un vecin la altul, te gîdilă şi te îmbie, rufele se întind în curte sus pe sîrmă şi la vedere fără jenă şi fără teamă. Acolo sînt curţi năpădite de iarbă şi coridoare de lemn şi vocile trec prin pereţi dar se opresc totdeauna în zidul Cetăţii şi doar el ştie toate secretele. Cît de aproape treceau oamenii unii pe lîngă alţii şi cît de strîns trăiau unii cu alţii! Doamne cochete cu pălărie şi ţărani abia veniţi la oraş, muncitori şi meşteşugari, se petreceau şi trăiau sub acelaşi acoperiş, în casele cu pridvoare lungi şi învîrtite în curţi de-a lungul zidului, uneori lungi şi înguste, alteori pătrate, cu toţi împreună sub un cer decupat!
Pasajele Sibiului sînt (erau) ca mici vase de sînge prin care viaţa pulsa spre inima oraşului, spre Piaţă şi acolo izbucnea cu frenezie în zile de Tîrg şi în sărbătoare. În pasaj treci pe sub bolţi de piatră şi felinare ruginite, ferestre strîmbe şi porţi tocite.
Cîtă frumuseţe pe faţa bătrînă şi nevăzută a oraşului!

Adriana Moscicki

Pasajul Școlii – între str. Avram Iancu și str. Movilei – Carte Poștală, începutul sec.XX

1

…1000!!!

Cînd am pornit în plimbarea prin timp, era frig şi amintirile în ceaţă. Pe drum, copacii au deschis frunze şi au înflorit, în Cetate s-a făcut primăvară veselă. Oamenii au ieşit pe la porţi, întâi nedumeriţi, apoi un pic curioşi. Unora le-a plăcut şi au rămas şi iată cum mergem împreună prin vara caldă, dar stăm la umbra zidurilor şi spunem poveşti căci ne-am întîlnit în amintire… Acasă!
Va mulţumim că ne sînteţi alături! Azi am împlinit 1000 de like şi să ne fie „la mai mare“! La numărul 1000 ni s-a alăturat Cosmin Iacovescu. Va mulţumim tuturor! La mulţi ani Sibiului şi tuturor celor ce ne citesc!

Adriana Moscicki

Detaliu din Pictura lui J. Hoegg – Str. Mitropoliei / Fleischergasse. În dreapta se vede „Casa cu cariatide“ de la nr.13 așa cum arăta înainte de 1849

1

Bonus: aceeaşi trecere, alt nume… „Străduţa Iepurelui“// „Hasengassel“

Aceeaşi trecere între str. G.Magheru (Pintenului) şi Avram Iancu capătă în sec XVIII numele unui locuitor de seamă!
În capătul străduţei, pe Avram Iancu, locuia la începutul sec.al XVIII-lea o familie de patricieni, fam. Haas.

În anul 1704 Haas cumpără o casă cu brutărie situată în capătul celălalt al străduței, colţ cu str. Pintenului (Magheru). Astfel pasajul capătă numele: „Hasengassel“ // „Străduţa Iepurelui“. Legătura cu familia Haas este una lingvistică: Haas este o modificare fonetică a cuvîntului „Hase“ – iepure! Construirea unor garaje pe terenul celor doua curti, prin care traversa pasajul, a dus la închiderea trecerii.

(sursă informaţii: A.Pancratz „Numele străzilor în Sibiu“ – foto: imagine din Sala Fresca Sibiu)

1

pasaje neştiute
Oraşul Medieval a crescut în jurul unei pieţe centrale, a bisericii, înconjurat de ziduri de apărare şi de turnuri. Dezvoltarea economică, creşterea natalităţii şi a bunăstării cetăţenilor duce la dezvoltarea oraşului. În Occident oraşele s-au dezvoltat pe verticală şi au cunoscut construcţii etajate, apoi odată cu dezvoltarea industrială, au cuprins şi suburbiile. În spaţiul Transilvănean, oraşul cetate se dezvoltă între ziduri succesive de apărare. Economia este bazată pe meşteşuguri reprezentate de bresle şi de agricultură. Casele sînt gîndite şi construite practic şi economic. Ele trebuiau să ofere confortul de zi cu zi, erau spaţii de trăit şi nu de etalat. Mentalitatea, caracterul şi personalitatea unui popor se oglindeşte în arhitectura lui. Crescută între ziduri de apărare succesive, uneori accesul dintr-o parte în alta era ingerunat de construcţii noi apărute mai mult sau mai puţin haotic. Aşa se face că existau în Cetate scurtături, treceri şi ganguri care permiteau deplasarea dintr-o parte în alta fără mare ocol. Unele mai există şi azi, le folosim fără să ne gîndim o clipă la istoria lor! Altele au dispărut demult, nici numele lor nu-l cunoaşteam, doar întîmplarea şi norocul le-a mai păstrat amintirea prin vreo carte veche!
Deja în sec.al XVII-lea exista un pasaj, o trecere pietonală între str. G.Magheru (Pintenului) şi str. Avram Iancu, iar locul acela se numea „pe strada Pintenului la străduţă“. În 1780 intrarea în străduţa a fost acoperită prin ridicarea unei clădiri, dar trecerea prin cele două curţi a rămas deschisă pentru pietoni. După construirea ilegală a unor garaje în incinta celor două curţi trecerea dintr-o parte în cealaltă a devenit imposibilă.
Pe lângă pasajele cunoscute și folosite azi au existau și alte treceri pietonale, necunoscute, nefolosite sau închise în ziua de astăzi… de exemplu între:
Piața Mică nr.23 și Piața Aurarilor prin curtea clădirii nr.5
str. Faurului și Podul Minciunilor prin curtea Azilului de Bătrâni
str. Turnului/Scara Sag și str. Faurului
str. Turnului/Scara Sag și Colțul Pocăinței
str. A.Șaguna prin curtea casei nr.21 spre str. Banatului
str. A.Șaguna și parcul Astra prin curtea Băii Populare
str. Mitropoliei și str. Xenopol și în continuare prin curtea casei Tellmann spre str. Bălcescu.

Treceri cunoscute și folosite în ziua de astăzi:
Pasajul Școlii – între str. Avram Iancu și str. Movilei
Pasajul Pielarilor – între str. Avram Iancu și Piața Mică
Pasajul Pantofarilor – între Piața Mică si Piața Huet
Pasajul Gaura Generalului – între Piața Mare și str. Arhivelor
Pasajul Scărilor – între str. A.Odobescu și str. Turnului
Pasajul Scările „Poschen“ – între str. Centumvirii și str. A.Odobescu
Pasajul Scările „Fingerling“ – între Piața Mică și Piața Aurarilor
Pasajul Scările ”P. Șándor” – între str. Dealului și Șoseaua Alba Iulia
Pasajul Scările ”Bedeus” – între str. Cetății și B-dul Corneliu Coposu
Pasajul între str. Cetăţii şi str. Tipografilor
Pasajul între str. G.Magheru si str. Şelarilor
Pasajul între str. Vopsitorilor și str. Zidului
Pasajul între str. Konrad Haas și str. Cojocarilor

Adriana Moscicki
Fosta trecere pietonală între str. G.Magheru și str. Avram Iancu – (Ilustrație: Horst Zay – sursa: Ziarul „Neuer Weg“ 1976)

1

adresă pentru speranţă

De urcai scările din strada Ocnei spre Podul Minciunilor şi traversai Piaţa Mică, puteai continua drumul intrînd în Pasajul Pielarilor, sub vechiul turn de apărare (o dată parte din a II-a fortificaţie de apărare) pentru a ajunge în strada Avram Iancu. Pînă în 1742 această trecere pietonală era neacoperită.
Pe vremuri str. Avram Iancu (Reispergasse) era un loc de seama în viaţă Cetăţii, „o adresa nobilă locuită de oameni înstăriţi“! (A. Pancratz). Erau acasă două farmacii în care intram doar să stau cu ochii lipiţi de mojaruri, piuliţe, vase mari închise etanş, dulăpioare cu sertare lungi şi etichete în latină, prafuri, cutii, linişte şi respect: pe stradă Ocnei şi pe Avram Iancu! Mulţi ani am visat să fiu farmacistă, să amestec şi să zbrobesc acolo, în mojar, ingrediente, să le amestec cu lanolină şi alte picături miraculoase, să le cîntăresc în balanţa delicată şi să fac medicamente.
Da, pe vremuri, un farmacist era un fel de alchimist. El singur ştia să prefacă ceva în altceva, el singur avea în cap formule şi nume de minerale, plante şi aliaje nemaipomenite care te puteau face bine. De la sticluţa cu albastru de metil cu care se badijona gîtul, pînă la crema cu unt de cacao pentru opăriri, în spatele ghişeului de sticlă, stăteau ascunse privirii minuni şi farmacistele în halat erau mari preotese deţinătoare de secrete.
De închid ochii, imaginea prinde viaţă: încăperea îngustă şi lungă, podeaua de lemn, căldura care te cuprindea în serile de iarnă, zgomotul sertarelor trase, privirea înalta şi superioară a farmacistei şi sentimentul acela incomod de nesiguranţă, de neştiinţă înmînînd o hîrtie mîzgălită de doctor printr-un geamlîc mic şi zgîrcit. De jur împrejur vasele mari cu litere romane şi capac stăteau enigmatice şi mute. În trecut farmaciile aveau nume şi le rosteai cu respect. În zilele noastre au rămas doar o adresă, un magazin în care cumperi pilule şi speranţă.
Şi atunci, „La Îngerul“ // „Zum Engel” era cea mai potrivită adresă pentru speranţă!

Adriana Moscicki

Turnul Sfatului văzut dinspre str. Avram Iancu – Carte Poștală din 1956

1

Curtea de Fier!

Leii mai păzesc încă oraşul. Timpul scurs prin pletele lor nemişcate, doar de vînt pieptănate, doar de ploi spălate, doar de ninsori întinse şi ingheţate. Uneori porumbei li se aşează pe umeri şi pe labele nemişcate de secole. Şi de pui mîna streaşină la ochi, ai să vezi călătorule, chiar şi ghiulea grea de piatră ”înfiptă” în stîncă, de parcă ar fi o bomboană în tort. Dar noi am trecut pe acolo zeci de ani şi nu am privit nici leii, nici ghiuleaua. Am trecut dintr-o piaţă în alta prin gangul boltit (era răcoare înăuntru şi camioanele huruiau cu ecou).

Cît de des am mers la „Curtea de fier“ şi am căscat ochii prin rafturi. Şi acum mă întreb, cum oare am ajuns, noi Sibienii, la numele asta? Sus la intrare scria doar „Ferometal“! Încerc să aduc în memorie imaginea magazinului. În stînga era un sector cu pahare şi vase. Încă mai am pahare lucrate manual, cumpărate de acolo! Puteai găsi pe raft servicii de masă aurite şi albastre cobalt. Se vindeau ca pîinile calde. Îmi amintesc seturile de oale emailate cu abţibild înflorat şi ibricele de cafea cu coadă lungă. Mă fascinau paharele şi toate recipientele cu forme ciudate, aşa se face că aveam acasă pahare de toate felurile, cîte două, cîte trei, cumpărate după plăcerea formei şi a culorii şi niciodată seturi complete!
Era un magazin rece şi întunecat, cu pardoseală de ciment ce şerpuia ca o potcoavă, căci de intrai pe uşa din colţul Turnului Sfatului puteai ieşi ceva mai încolo pe Avram Iancu, pe o uşa mai mică şi prinsă cu arc, cred că scîrţîia la deschidere! Îmi amintesc o masă lungă şi îngustă iar în spatele ei aşa-zisele obiecte electro-casnice, dar exact peste drum găseai păpuşi urîte şi mobilă mică de lemn pentru ele, cărucioare de copii şi chiar artizanat într-un raion, la intrare. Într-altă cameră se vindeau diferite obiecte de metal, de la cuie şi balamale la lanţuri şi săpăligi. Era un magazin ciudat şi desigur, amestecătura de raioane, îmi pare acum deopotrivă interesantă şi amuzantă. Atunci era doar tristă. Prin anii ’80 magazinele deveniseră sumbre şi goale. Chiar şi oamenii treceau cu feţe palide, tăcuţi şi ascunşi înăuntru, doar umbre întunecate pe trotuare. În raftul de oale şi pahare mai strălucea doar lumina cristalului şi culoare de email. La „Curtea de Fier“!

Adriana Moscicki

Piața Mare / Turnul Sfatului – ca.1980

1

Ce ne mai învaţă o carte poştală?

Îmi părea mică Piaţa Mare, dar era destinaţia multor plimbări şi umplea o dimineaţă întreagă. În vremea copilăriei mele, disparuse deja clădirea cu magazinele de lîngă Turnul Sfatului. Nici trăsurile nu mai aşteptau cuminţi în faţa unei băcănii. Autobuze, ca nişte buburuze, nu mai treceau pe acolo şi nici doamnele nu mai purtau asemenea pălării. Dar puteai întîlni, cu siguranţă, o ţărancă din Mărginime, mîndră sub pălăria largă de paie şi chiar o copilă în rochie albă de vară.
Fotografiile spun poveşti adevărate. Învăluită în lumina sepia, Piaţa e surprinsă într-un moment de toropeală.

Ce ne mai învaţă o carte poştală? Dincolo de reperele istorice, anul tipăririi, a circulării, iată aici un detaliu interesant: ştampila de pe verso consemnează existenţa corului Gutenberg, cor al Uniunii muncitorilor grafici. Muncitorii grafici sînt tipografii Sibieni, desigur. Aşa, dintr-una în alta, descoperim că Poligrafia Sibiană a avut un cor activ, instruit şi dirijat de o personalitate marcantă a muzicii corale Româneşti, compozitor şi profesor de muzică, Gheorghe Şoima. Portalul „Cultură Sibiu ro“ consemnează în anul 1945: „La teatrul Municipal (Sala Thalia) are loc concertul Corului Gutenberg al tipografilor români din Sibiu condus de Ghe. Şoima“. Ion Mariş în „Altă Cronică a Oraşului Sibiu“, notează pentru anul 1964 – Corul Poligrafiei împlineşte 80 de ani de activitate. O operaţiune simplă de matematică ne învaţă că în 1884 ia naştere acest cor, de a cărui existenţa habar nu aveam pînă cînd, privind o carte poştală, m-am încăpăţînat să aflu ce reprezintă o ştampilă!
Într-adevăr, E.Sigerus consideră important să reţină informaţia că, în 22 August 1884 se înfiinţează Asociaţia Corală „Typographia“.

Îmi vine în mintea povaţa pe care ne-o dădeau, în trecut, dascălii noştri: dragilor, citiți, citiți cărți… dar cumpăraţi și timbre, priviţi-le, colecţionaţi vederi, totul vă învaţă cîte un pic despre lume şi viaţă! Aveau dreptate!

Adriana Moscicki

„Piața Regele Ferdinand / König Ferdinand-Ring / Ferdinand király-tér“ – Carte Poștală din 1935

1