Rendez-vous in Hermannstadt

Trei fire de apă

Din Cindrel coborîte, apele de munte se adună într-un iaz între Răşinari şi Dumbravă: iazul Seviș. Un fir de apă rebel se încăpăţînează să meargă mai departe pînă în Cetatea Sibiului desfăcîndu-se în lacuri şi din nou adunîndu-şi poalele lichide într-o vale umbrită de verde. Şi eu şi tu am alergat de-a lungul ei, demult cînd iarbă era înalta cît creştetul nostru.
Pîrîul Seviș curgea din Răşinari spre Cetate, lăbărţîndu-se într-o salbă de lacuri între Muzeul satului şi Valea Aurie. Dar nu se opreşte aici ci, lăsînd în urmă Valea Aurie, îşi vede de drum mai departe prin parcul Sub Arini, pe lîngă Biserica din Groapă, traversează Hallerwiese în zona str. Gimnasticii, Izvorului şi str. Fabricii, ajungînd pînă în Lazaret unde se aruncă în Cibin. Pentru că avea apă bună de băut, i s-a spus „Trinkbach“.
Pe vremuri, în preajma lacului Dumbrava, s-au amenajat canale prin care apa a fost condusă paralel cu pîrîul Seviș, prin Valea Aurie.
Un canal a alimentat Moara Schreyer şi de acolo se scurgea mai departe în Parcul Sub Arini paralel cu Bulevardul Victoriei / „Schewisgasse“ (numele vechi, chiar numele pîrîului), pe lîngă Fabrica de zahăr, Facultatea de Psihologie şi mai departe pînă în faţă Hotelului Bulevard. Acolo s-a strecurat pe sub promenada „Bretter“ (Brett – scîndură), loc unde cursul lui a fost modificat şi ramificat: un braţ spre Baia Populară şi spre moară de sub Bastionul Soldisch şi altul care intră în Cetate pe lîngă Poarta Cisnadiei ramificindu-se prin străzile Cetăţii şi premenindu-le. Celălalt canal, deşi a curs tot parelel cu pîrîul Seviș, trecea prin Parcul Sub Arini, pe lîngă Bolta Rece, pe strada Școala de Înot şi Radu Stanca. Apele lui au dat gustul berii lui Habermann şi Thomas Binder. De la fabrica de bere curgea mai departe spre Spitalul Municipal unde se unea cu pîrîul Seviș în zona străzilor Lucian Blaga / str. Izvorului (Kaltbrunnengasse). Ajuns în strada Fabricii, apa lui curată dă (din nou) gust altei beri: Trei Stejari şi Hager’s Bräu.
Ca un misionar venit de departe cu învăţătură şi hrană, Sevișul, din trupul lui lichid, potoleşte setea, alungă oboseală şi dogoarea, curăţă trupul omului şi al Cetăţii.
Trei fire de apă au spălat faţă Oraşului, au primenit aerul, au adăpat oameni şi animale, au învîrtit roţile morilor şi s-a făcut pâine. Trei fire de apă care au dat viaţă celor ce au fost şi celor ce mai sînt şi nouă, copii ai Burgului!

Adriana Moscicki

Stradă Seviș // Schewisgasse // Schewis-utca (Calea Victoriei) – Carte Poştală circulată 1908 – În stîngă fotografiei, se vede parcul Elizabeta din fața fostului Palat de Finanțe al autorităților Austro-Ungare şi una din vazele de piatră din grădina Baronului Brukenthal. În zona parcului se afla pe vremuri (sec.18/19) un iaz al canalului Seviș.

P.S. A nu se confundă râul Seviș cu pârîul (iazul/canalul) Seviș! Râul Seviș curge în valea Sevișului, între Sibiu şi Cisnădioara/Cisnădie şi se revarsă în Cibin la Șelimbăr (unde poartă şi numele de Sebeş). Pârîul (iazul/canalul) Seviș curge din iazul de la Rășinari prin Pădurea Dumbravă, Valea Aurie, Sub Arini, oraşul Sibiu şi se revarsă în Cibin în zona cartierului Lazaret. Aval de barajul / digul / viaductul, graniţa între Valea Aurie şi Sub Arini, pârîul este cunoscut şi sub numele de „Zigeunerbach“ (Pârîul Ţiganilor) şi „Trinkbach“ (Pârîul cu apă de băut) iar cele două canale, care curgeau paralel cu el, astăzi dispărute, se numeau:
„Großer Schewisbachl“ (Marele pârăiaş Seviș) dar şi „Obere Schewiskanal“ (Canalul superior al Sevișului)… şi curgea paralel cu B-dul Victoriei
„Kleiner Schewisbachl“ (micul pârăiaş Seviș) dar şi „Untere Schewiskanal“ (Canalul inferior al Sevișului)… şi curgea în zona str. Şcoala de Înot. (sursa: O.Czekelius / E.Sigerus)

1

pentru ca azi este Ziua Internaţională a Rromilor

… mînca-ţi-aş ochii tăi!

Ştiu că o să zîmbiţi, ştiu ce o să gîndiţi. Şi eu am văzut cetele adunate pe sub poduri şi prin oraşe la cerşit şi mie mi-a fost teamă ca imaginea mea să nu fie asociată cu a lor. În Barcelona un localnic îşi spunea cu mîndrie „gitanes“ şi bătea pămîntul uscat cu tocul pantofilor, siluetă neagră pe un cer spălăcit şi numai ritmul palmelor sale, pocnitul degetelor număra timpul. Şi-mi amintesc un ţambal vesel sunînd jazz şi Bach la un colţ de stradă. Lăutarii de ieri în costum şi ţinînd o vioara prin crîşmele sordide, i-am uitat? Imaginea noastră despre Ţigan este pe de o parte idilică – alimentată de filme, pe de altă parte deformată – ca şi cum doar noi am avea dreptul să ne aruncăm straiele bătrîne, catrinţele şi basmalele. Adevărul este undeva la mijloc, mereu…

Ţiganii adevăraţi sînt mîndri, merg cu fruntea spre cer şi soarele le străluceşte pe un dinte de aur ca pe colţul unui animal sălbatic. Ochii de ţigan sînt fulgere ce despică un cer de vară. Cum merge ţiganul cu palma ascunsă în şerpar şi buza strînsă pe o pipă. Ţiganca îl urmează şuşotind în spate, floare pe apă fustele saltă şi salba îi joacă. Ţiganii din copilăria mea îşi aşezau tabăra la malul Cibinului pe sub sălcii. Caii fornăiau în iarba proaspătă, puradeii umblau goi şi fericiţi. Erau ţigani cositori, lingurari, meşteri la împletituri şi făurit măturoaie, meşteri în aur şi aramă bătută cu ciocanul. Umblau cu alambice şi cazane şi oale emailate înflorate, cu desăgile în spinare. Desagii ţiganilor erau spaima copiilor: vine ţiganul şi te bagă în sac!

„Hai să-ţi dau oale doamnaaa!… îmi ţiuie şi acum în ureche vocea puternică şi stridentă a unei ţigănci: Hai să-ţi zic în ghioc domnişoară, mînca-ţi-aş ochii tăi!“

De la porţile Cetăţii au urcat încet, încet şi s-au aşezat Şatra pînă prin Turnişor. Umblau zvonuri despre case învelite în covoare persane şi moi, bijuterii strălucitoare, culmi de fuste întinse în soare colorînd cerul în apus.
Pe vremuri le spuneam doar ţigani şi le-am ignorat istoria şi tradiţia. Dar rromii au o istorie şi au tradiţie, au vîrfuri şi au uscături. În sîngele lor curge muzica, în inima lor bate un singur dor: de libertate!

Adriana Moscicki

Tînăr țigan cu pipă – Kamilla Asboth / fotografie format carte-de-visite (sursa foto: Adrian-Silvan Ionescu)

1

vedere de sus

În 1773, în faţa Porţii Cisnadiei se vînd primele parcele de teren pentru construirea unu nou cartier Josefstadt/Cartierul Josefin. Străzile se deschid largi, străjuite de case impunătoare, dichisite ici colo cu turnuri şi voalete în dantelă de lemn. Calea Sevisului // Schewisgasse este artera principală. La 1875 era încă străbătută de apă. Apoi pîrîul acoperit şi uitat. O vreme i-a păstrat amintirea în nume.

De-a lungul anilor îşi schimbă înfăţişarea şi numele: 1919 Carmen-Sylvagasse, 1947 Bulevardul Carmen-Sylva, după 1947 Bulevardul A. J. Vâșinski iar din 1970 Bulevardul Victoriei.

Adriana Moscicki

multumim cititorului Adi M. pentru fotografie!

1

O imagine cît o mie de cuvinte!

În Cetatea Sibiului limbile nu s-au încurcat şi nu s-au spurcat niciodată!
În trecut s-au împletit armonios pe uliţele strîmte şi prin tîrguri. Nu vorbele i-au dezbinat pe oameni, nu accentul şi nici dialectul. Întotdeauna au găsit un punct comun în viaţa împreună între zidurile aceleiaşi Cetăţi.
Privesc imaginea aceasta din 1907 făcută la aniversarea a 50 de ani de la preluarea Fabricii de bere a oraşului Sibiu de către Johan Haberman.
Prima Fabrica de bere a oraşului, înfiinţată în 1808, se afla în faţa Porţii Cisnădiei, extra muros, şi construirea ei a costat 16.500 Galbeni. (Cronica oraşului Sibiu – E.Sigerus). În 1857 fabrica este preluată de Johan Haberman. A fost și prima „Fierbătorie de Bere din Transilvania“ („Erste Siebenbürgische Dampf-Bierbrauerei“). Dar fotografia aceasta comemorativă spune, cel puţin ochiului meu, şi o altă poveste: dacă vorbim de multi-culturalitate, atunci iată o imagine simbol! Mîndrii angajaţi ce-l înconjoară pe Rudolf Haberman sînt români, saşi şi unguri, fiecare în portul său, cu identitatea şi specificitatea minorităţii ori majorităţii din care face parte, dar împreună, un colectiv!
Aceasta este imaginea Sibiului meu: diversitate în unitate!

Adriana Moscicki

Fabrica de Bere Habermann se afla pe arealul strada Dobrun, str. Berăriei și str. Radu Stanca, între Piața Teatrului și fosta reședință de vară a Baronului Brukenthal. După închiderea ei, fabricantul Thomas Binder va înființa pe același loc Fabrica de Bere Thomas Binder şi Fiii, continuînd astfel tradiția meșteșugului berăritului în Sibiu. (sursa foto: „Alt-Hermannstadt“)

1

…din grădina Baronului

În luna aprilie, cerul şi lumea întreagă se umplu de aroma dezlănţuită a portocalilor. Furişată în nară, rămîne acolo aninată, enervantă şi ispitoare. În pom mai stau încă fructe pîrguite cînd muguri albi pleznesc cu miros aţîţător. Omul priveşte un portocal şi instantaneu îl cuprinde senzaţia de cald şi confort. În zilele mohorîte de iarnă, portocalul respiră picant şi proaspăt aburind pereţii de sticlă ce-l îngrădesc. Dar în primăvară, prin ramuri desfăcute în verde, soarele-şi petrece degetele-i calde. Aromă de portocali cuprindea odată şi aerul Cetăţii, purtată de vînt, de prin grădina Baronului von Bruckenthal. În reşedinţa de vară situată pe arealul între străzile C. Noica (Rotenturmstrasse), str. Berăriei şi str. Dobrun (Bräuhausgasse) se găsea Orangeria, un pavilion măreţ cu geamuri înalte.

Într-o fotografie rară, datorată lui Theodor Glatz, îl putem vedea pe Baronul Josef von Brukenthal (1803-1867) împreună cu cei trei copii ai săi în grădina reşedinţei de vară din Sibiu. Fotografia lui Glatz, datată în jurul anului 1858, este de fapt o reproducere după un negativ tip colaj (fotomontaj). Persoanele au fost decupate din alte fotografii de atelier şi montate / lipite pe o poză cu grădina baronului. Lîngă baronul Brukenthal se află fiul Hermann şi fiicele Wilhelmine (Freiin Mylius) şi Josefine (Freiin Czekelius v. Rosenfeld). În spatele personajelor se poate distinge pavilionul Oranjeriei, iar în fundal turnul Bisericii Evanghelice, acoperişul turnului Archebuzierilor şi turnul bisericii Catolice. După moartea lui Josef von Brukenthal clădirile cu grădina au fost cumpărate de fabricantul de bere Johann Habermann, care a transformat Oranjeria înt-o sală de dans cu Restauraţiune şi popicărie.

Dezvoltarea artei fotografice în Cetate i se datorează într-un fel chiar Baronului Josef von Bruckenthal. El a fost cel care a prezentat, pentru prima oară Sibienilor, o nouă invenţie: cea a lui Daguerre. În 1840 a expus în salonul lui din Palatul Brukenthal o fotografie / daghereotipie cu silueta bisericii „Karlskirche“ din Viena. Fotografia a făcut furori! În Cetate apar maeştrii fotografi inovatori şi prolifici. Unul dintre ei, Glatz, ne lasă imaginea aceasta, document istoric şi operă de artă, căci fotograful devansează prin idee, originalitate şi realizare, arta colajului ce va prospera la cubişti şi dadaişti la începutul secolului 20!

Adriana Moscicki

„Baronul Josef von Brukenthal împreună cu cei trei copiii ai săi în grădina reşedinţei de vară din Sibiu.“ – Theodor Glatz ca.1858. Fotografia originală se află în arhivă Muzeului Brukenthal, Nr.Înv, 30583. (Sursă: K. Klein)

1

„Obere Promenade“

Cea mai nobilă distracţie din Cetate este, fără îndoială, Teatrul. Fancy şi la modă, atrage cetăţenii înstăriţi, nobili şi intelectuali. Lîngă „templul civilizaţiei“, între zidurile de apărare, natura se desfăşoară după alte legi. O mini junglă verde umple spaţiul şi zvîcneşte cu foşnet şi triluri de păsăret. Prin haosul de crengi se întrezăreşte o cărare taman bună de plimbare şi discutat subiectele complicate de viaţă, politică şi teatru după o reprezentaţie cînd minţile sînt înfierbîntate şi trupurile palpită.
Iată că în 1791 se începe amenajarea unei promenade între Teatru şi Cazarmă, spre Poarta Cisnădiei. Topoare şi foarfeci taie drum prin esenţa lemnoasă, bătătoreşte şi pietruieşte cale largă de respirat în verde. În 1818, zidul este străpuns de un pasaj cu scări lîngă teatru şi sus, pe valul de pămînt, se contruieşte Templul Concordia (cunoscut ulterior şi sub numele Templul lui Latzel, dispărut în perioada interbelică). Pe aici or fi trecut copii în panatoni bufanţi şi ciorapi albi împletiţi, fete cu părul unduind sub pălărioara de pai, domni scorţoşi, rochii cu trenă dar şi domnişoara Grete din povestea noastră, actriţă amatoare, viitoarea soţie a lui Anton Maly. Cine să-şi amintească paşii lor, chipul, numele…
Mi-aş fi dorit ca promenada să rămînă aşa cum a fost surprinsă în 1896: o pădure sălbatică rătăcită în milocul Cetăţii! O imagine suprarealistă cu personaje obsesiv prezente în ipostaza pasivă a unui cetăţean cu pălărie şi nu-mi pot abţine zîmbetul şi admiraţia căci Magritte nu se născuse încă, dar arta la mine în Cetate – DA!

Adriana Moscicki

„Obere Promenade“ – fotografie Gustav Theiss 1896

1

Paşte fericit // Frohe Ostern // Kellemes Húsvèti Ünnepeket // Happy Easter // Joyeuses Pâques… tuturor celor care sărbătoresc Paștele Duminica aceasta!
Să va fie trupul Primăvară şi inima în toate anotimpurile cu tihna şi bucurie!

Adriana Moscicki

1

„dragă Grete

mă bucur deja, acum cînd îţi scriu, gîndindu-mă cum ai să baţi din palme ca o copiliţă şi ai să strîngi la piept rîndurile mele. Nu te-ai schimbat şi niciodată copila din tine nu se va face mare!
Mă gîndesc că au înflorit pomii în grădină şi zumzetul albinelor urcă pînă la tine. Îmi amintesc dimineţile cum aşteptam cîntecul mierlei cu geamul deschis. Încă nu se auzea nici o roată de căruţă în stradă, totul era linişte şi cer senin. Doar mierla se desfăşura în vîrful castanului. Din depărtare, o surata îi răspundea ca un ecou. Mi-e dor de zilele acelea cînd ne alergam împreună prin curte! Dar Duminică, de îndată ce va întoarceţi de la Biserică şi staţi la masă, tata grav şi serios, mama cu zîmbet ascuns, tu să ciocneşti un ou şi pentru mine, aşa cum ne războiam în trecut!… Ţi-am trimis un fir firav de Primăvară. Pare trist, dar uite acolo o boabă de speranţă, ştiu că vei colora totul în veselie… Cu drag pentru tine, Fratele tău!“
Poate, aşa i-ar fi scris Günter, surorii sale Grete. Dar nostalgia şi dorul nescris stă în locul acela alb.

Adriana Moscicki

1

Eşti copil al Oraşului

Din depărtare îţi scriu acum. Piciorul meu a uitat forma pietrei de rîu în talpă. Acum talpa mea pe nisip se umple de apă pînă piere înghiţită de spumă. Şi totuşi, cu ochii închişi pe sub soarele Orientului, nu am uitat nimic. În cap am construit treceri şi porţi arcuite, conuri de umbră pentru sărut, pod dantelat. Cum ţopăiam într-un picior, îmi spuneai poveşti şi trebuia să ghicesc adevăr ori minciună. Florile decupau umbre jos pe asfalt. O noapte întreagă am mers aşa pe lîngă zidurile Cetăţii, pipăind fiecare cărămidă, adulmecînd. Nu-mi era teamă, ochii oraşului stăteau ţinti peste noi. Eşti copil al Oraşului, mi-ai spus.
Am rîs cu poza asta în mînă, în întuneric. Am tăcut zeci de ani. Hîrtia îngălbenită păstrează conturul trupurior: copiii oraşului au trecut pe aceleaşi străzi, acum îi văd obsesiv, fantome tăcute cu buze reci şi ochi mari deschişi. Băieţii cu pălărie poartă coşuri, îmi urcă în nară mirosul de cornuri calde şi de lăcrimioare legate în buchet. N-am mai văzut de atunci lăcrimioare. Nu am uitat nimic, nici căuşul palmei în care-mi prindeai o mămăruţă. În fiecare an primăvara curge prin mine cu amintiri, doar oraşul de atunci a murit.

Adriana Moscicki

„Salutări din Sibiu“ sfîrşitul sec al XIX-lea

1

Oshiana!
Palmsonntag – Duminica Floriilor

Căţărat pe coline, Ierusalimul se zăreşte de departe alb şi strălucitor. Departe de orice imagine construită în cap, Cetatea înghite, în marele ei bazar, om călător. Ascuns printre dughene e „Drumul durerii“ (Via dolorosa), tocită şi ferecată în aur şi argint stă culmea Golgotei. Palmierii răsar pe marginea trotuarului, ascunzătoare şi hrană păsărilor cerului. În Duminica Floriilor / PalmSonntag, pe spinarea măgarului, urca în cetate Mîntuitorul Isus. Întîmpinat cu frunze de palmier / finic în cîntări osanale: Oshiana! הושיעה נא! Salvează-ne!

Vechii evrei întîmpinau Sucotul / Sărbătoarea colibelor (Tabernacule) cu mănuchi din cele 4 specii de plante : lulav / finic, etrog / citric, mirt şi salcie, fiecare în parte purtînd un simbol şi împreună cinstind numele Domnului. Aceeaşi evrei, sau o parte din ei, îl însoţesc pe Fiul Domnului cu frunzele de lulav / palmier / finic, recunoscîndu-l că Salvator. Erau zorii unei ere noi, a unei noi religii. În viaţa evreilor palmierul juca un rol important: frunzele dau umbră şi sînt acoperiş de colibă, fructele sînt hrană, copacul ţine pămîntul bine închegat. Imaginea ramurilor este imprimată pe monezi. Sărbătoarea Floriilor era cunoscută local, de comunitatea creştinilor din Ierusalim. S-a răspîndit apoi în lume prin gura pelerinilor credincioşi, luînd drumul, Egiptului, Constantinopolului, Europei. Noii credincioşi nu mai puteau ieşi cu ramuri de palmier, dar trebuiau să se adapteze climei locale şi să folosească plante locale. Salcia este alegerea cea mai bună: ea se găseşte în buchetul iniţial al evreilor, alături de palmier / finic. Salcia creşte pretutindeni şi este simbol al perpetuării / nemuririi şi rezistenţei. Plante diferite servesc aceluiaşi scop în acelaşi ritual: palmier şi salcie, una la catolici/evanghelici – PalmSonntag, alta la ortodocşi – Duminica floriilor.

Numărători / calendare şi egouri diferite fac ca ziua asta să se întîmple la date diferite. Esenţa ei este aceeaşi, Dumnezeul şi Mîntuitorul doar unul, numele lui ivit din acelaş cuvînt: הושיעה– oshia-salvare, Moshia / Mesia!

Azi se sărbătoreşte Duminica Palmierilor / Palmsonntag. În comunitatea catolică / evanghelică este o zi specială. Deja din anul 1793 se hotăreşte in Cetatea Sibiului ,ca singură dată în care să aibă loc Confirmarea, eveniment major în viaţa unui tînăr: intrarea lui în comunitate!
Pe vremuri, în ziua aceasta, fuste infoiate , panglici colorate si rîu de bortene in catifea ar fi umplut pieţele Burgului.

Sărbătorire fericită şi felicitări celor ce vor primi Confirmarea în sfînta Palmsonntag!

Adriana Moscicki

1

şi dacă am face o plimbare? Promenada era pe vremuri un brîu verde de linişte…

„Sibiu – Turnul Dulgherilor (Zimmermannsturm) sec. XVI“ – Carte Poștală circulată 1980

1

poveste la vechiul Han

În dogoarea din mijlocul zilei, Cetatea moţăie pe sub obloane de lemn. Linişte şi toropeală, cu greu întîlneşti picior de om pe uliţele pietruite. Diligenţele au tras la umbră, caii asudaţi rumegă fînul din trăiştile aspre de lînă atîrnate de gîtlejul lor vînjos. Scuturîndu-şi coama, praful joacă în soare o clipă, pleoape cu gene scurte clipesc, copita loveşte pămîntul, coada nervoasă alungă muşte sîcîitoare.

În cămăruţele răcoroase sforăie adînc comedianţii ajunşi în cetate, damele se cufundă în cîte un „beauty sleep“, cuferele stau în aşteptare lîngă uşa. La ora prînzului Hanul lîncezeşte într-o tăcere bolnăvicioasă. Doar după apus cănile se umplu cu vin, carnea sfîrîie, din cămăruţe urcă zumzet vesel de cîntări şi replici repetate în faţa oglinzilor bătrîne, puţin afumate. Turnul e demn cu ochii spre cer. Prin trecerea dinspre Tipografilor (Wisengasse), încă nici un trecător. Peste cîteva ore, sala se va umple de lume, rochiile vor foşni aruncînd ape de mătase. Cu voie bună şi forţele refăcute, actorii părăsesc hanul şi traversează curtea teatrului. După cortina lăsată vor căuta cu privirea starea naţiunii şi măsura interesului cetăţenilor, numărînd locurile rămase neocupate. Vechiul han se înălţa în curtea teatruluii lui Hochmeister şi adăpostea actorii veniţi în turneu. Nu ştim dacă marele actor vienez Ludvig Lowe a locuit aici sau la Împăratul Romanilor, cînd va deschide stagiunea în 1852.

Defapt, „Hanul vechi“ rămîne pentru noi un mister… Meşterul Böbel l-a zugrăvit conştiincios într-o pictură pentru posteritate. De aici doar imaginaţia mai poate face poveşti despre dive şi admiratori, diligenţe şi cufere pline ochi de costume. Pînă şi Sigerus îl trece sub tăcere. Ştim că în anul 1865 oraşul cumpără cu 35.000 de guldeni „teatrul cu clădirile anexe şi grădina“. Se prea poate ca şi hanul, aflat în curtea teatrului, să treacă în proprietatea oraşului. În 1875 are loc „regularizare Pieţei Teatrului“, ne spune Sigerus în Cronică şi fiecare îşi imaginează ce doreşte! Mai ştim că în 1876 Hanul este demolat, după un an cade şi Turnul. Turnul din preajmă a fost în grija breslei Turnătorilor de cositor (Zinngießerturm). Deşi sună curios, se pare că era o ocupaţie importantă în perimetrul Cetăţii! La Sigerus acest turn apare sub denumirea de „Turnul Lăcătuşilor“ (Schlosserturm).
Mai tîrziu, directorul băncii pe nume Michael Herbert (de aici numele de „Turnul lui Herbert“) va primi dreptul de a-l folosi şi transforma în locuinţă. O vreme se putea zări din turnul Bisericii Evanghelice, pînă cînd s-a ales de el doar praf şi pulbere.

Acum cîţiva ani, amintirea lui a fost marcată pe stradă Cetăţii prin construirea unui mini turn. Şi eu cred că Cetatea de altă dată ar fi fost o minune, unică bijuterie ferecată în piatră, de s-ar fi păstrat demnă în picioare.

Adriana Moscicki

Curtea teatrului cu Hanul si „Turnul lui Herbert“ – Johann Böbel (sursa foto: www.turism.sibiu.ro)

1

„Teatrul Municipal“ (Thalia) – Carte Postală circulată 1918

„1919 4-9 mai: Primele reprezentaţii ale Teatrului Naţional din Bucureşti aflat în turneu în Ardeal. Un an mai târziu turneul se va repeta având în frunte pe maeştrii Nottara şi Demetriade;“

Adriana Moscicki

sursa text: www.patrimoniu.sibiu.ro

1

mătase, dantelă şi muselină

Şi cum firul de apă despică uliţa pietruită, Doamnele trebuie să ridice poala rochiei şi să facă un pas săltat pentru a-l trece. Curtenitori, domnii trec primii şi-şi oferă braţul ca pe o treaptă aeriană.

Cîrlionţii vor sălta sub pălărie şi, chiar ea însăşi, pălăria dichisită în dantelă, va sta o clipă suspendată în aer. Desigur, repede mîinile înmănuşate vor prinde bine acul la locul lui în coc. Umbreluţe, pălării şi rochii în volane foşnitoare baletează spre teatrul lui Hochmeister, bătînd în paşi mărunţi Calea Cisnadiei, traversînd dinspre Honterusgasse (Papiu Ilarian), sau venind dinspre Piața Mare prin pasajul de pe Wiesengasse (Tipografilor) sau dinspre Reissenfelsgasse (Gheorghe Lazăr) ori urcînd spre uliţa Harteneck dinspre pasajele Cetăţii.
Adunate petale în corolă, mătase, dantelă şi muselină, rochiile se petrec şi se ating, se apropie şi se despart şi se aşează cuminţi în aşteptare. Domnii aranjează monoclul pe ochi, mîinile încrucişate, şi dregîndu-şi vocea cu importanţă, lasă liniştea să cuprindă lumea pînă la ridicarea cortinei. Să înceapă spectacolul! Sibienii se bucură de spectacole de teatru neîntrerupt de-a lungul anului. De alegerea lor se ocupa Hochmeister în persoană, apoi, după moartea acestuia, antrepenorul Seipp, avea de grijă ca ele să corespundă bunului gust şi moralităţii. Spectacolele se ţineau Duminică, Marţi, Joi şi Sîmbătă cu excepţii în vremea Carnavalului. Obişnuiţii teatrului se puteau abona lunar pentru 2 şi 3 ducaţi la lojele de la etaj, sau rezerva loc decent la parter. Pentru un singur spectacol se plăteau 2 florini pentru rîndul din faţă şi 1 florin mai în spate. Dar chiar venirea spre clădirea teatrului era un spectacol în sine, căci ades vedeai copii şi oameni mai sărmani gură-cască în apropiere, admirînd toaletele elegante şi personajele importante ale Cetăţii.
Şi cum merge meşterul nostru brutar, cu mîinile la spate, în minte cu petele de culoare pastelate ieşite din iarnă cu poftă de viaţă şi veselie, în degete furnicată dorinţa unei plăcinte cu fructe în zahăr pudrată. Nu ştiu dacă Böbel a copt minunăţia în aluat, dar pensula lui a prins povestea în culoare, lumină și umbră, pentru eternitate.

Adriana Moscicki

„Strada Cetății din Sibiu, văzută dispre răsărit“ // „Harteneckgasse aus Hermannstadt, von Osten gesehen“ Johann Böbel – 1886 (detaliu) – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

Azi şi în fiecare zi LA MULŢI ANI!

„Pasărea măiastră“ – un cadou pentru toate femeile lumii! „Dacă n-ai văzut încă o femeie care iubește, atunci n-ai văzut niciodată o femeie frumoasă.” – Camil Petrescu

Asdriana Moscicki

Carte Poștală circulată 1918 – Ferdinand Pamberger pinx. „Der Wundervogel“

1

Primăvara a intrat în Cetate

Odată cu soarele de primăvară, domniţele cu umbreluţe lasă afară la primenit manşoanele de iarnă şi scot în lume tenul delicat şi noile creaţii de modă migălite în serile lungi de iarnă.
Un-doi pletele clădite în cocuri savante, buclele învîrtite, condurii lucioşi, glezna se face zglobie şi sufletul exaltat de verde, în grabă diligenţa oprită la scară cu vreun Domn spilcuit şi băţos, spre Dumbravă se îndreaptă tropotind. Cu paşi mărunţi foşnind mătasea faldurilor, alte Frumoase petrec zumzăind toată calea pietruită a uliţei Harteneck (Cetăţii) şi, ieşind pe Poarta Cisnadiei, se pierd în grădinile înverzite.
Toată iarnă distracţia Cetăţii s-a învîrtit în paşi de dans în sălile de bal, prin colţurile mici cu bîrfă şi idile, dar Primăvara, iată, Cetatea toată scăldată în lumină îşi regăseşte pasiunea pentru natură şi aer curat. După ploaie, buruienile se fac viguroase şi deschid flori delicate, invadează zidul Cetăţii şi adăpostesc în umbră cîntătoare mici şi obosite, venite nu demult din depărtări. Turnul Olarilor, al Dulghierilor şi al Archebuzierilor stau încă legate în cărămida zidului de fortificație. Nu demult, mai în josul străzii se ridica un han pitoresc, curte primitoare de diligenţe şi călători, unde străinul putea pune capul în odihna nopţii şi se cinsti cu vin şi carne. De acolo putea omul să-şi umple clondirul cu beutură pentru acasă, aşa gîndeşte, poate,trecatorul cu şapcă în timp ce poartă carafa plină, adusă de prin Calea Cisnadiei. Cum vinăriile nu au nevoie de aprobare, numărul lor s-a înmulţit şi se poate şedea la un pahar sau umple cana pentru acasă! Copiii mişună pe uliţă, fugărindu-se, copita cailor mai lunecă pe piatră de rîu, caii nechează: „Uf, năzdrăvănii ăştia nu ştiu frică de nimic! Măi copii, ia mergeţi în curţile voastre şi nu mai umblaţi ai nimănui printre trăsuri“! – îi apostrofează un domn cu pălărie, impresionînd cu bunăvoinţa şi inteligenţa lui pe stimabila însoţitoare…
Scăpărînd în viteză trece trăsura cu Domniţa leşinată de căldură, repede la răcorit în pădure! Firul de apă, ramificaţie filigrană al canalului Sevişului, se scurge neputincios, uneori puturos, purtînd cu el amintirile civilizaţiei. Centura a treia de fortificaţii în jurul Cetăţii, dă naştere uliţei acesteia, oameni noi îşi fac case învîrtite în jurul unor scări cu porţi şi curţi boltite.
De-a lungul ei a mers şi meşterul brutar Böbel, cu gîndul la colaci şi cu inima cuprinsă de bucurie. Turnurile sînt în picioare, breslele înfloritoare şi Poarta Cisnădiei deschisă pentru om şi cal, călător şi cetăţean. Primăvară a intrat în Cetate şi inimile oamenilor!

Adriana Moscicki

„Strada Cetății din Sibiu, văzută dispre apus“ // „Harteneckgasse aus Hermannstadt, von Westen gesehen“ Johann Böbel – 1886 (detaliu) – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

Amulete pentru Grete

Mărţişorul aduce cu el aroma dulceagă a cufărului cu amintiri. Chipul necunoscut al Gretei se înfiripă din nou din praful hîrtiilor învechite.
Nu ştiu ce culoare aveau ochii ei, nu ştiu dacă îşi purta părul prins în cozi sau învîrtit ca un melc spre ceafă. Îmi pot imagina foşnetul rochiei pe străzile Cetăţii, gesturile ample interpretînd o piesă de teatru, zîmbetul întins pe faţă croind vreo rochie fantezistă, căci da, Grete a fost spirit deschis, plin de imaginaţie şi creator. Fiecare bucăţică de informaţie se aşează într-un puzzle imaginar.

Grete a fost în tinerețe actriţă amatoare, activă în viaţa culturală a vremii. A fost soţia omului de teatru şi scriitorului Anton Maly şi croitoreasă de modă pentru copii. Ca fiică a lui Julius Pankiewicz (om de succes pe vremea aceea, posesorul mai multor Restauratiuni / Restaurante in Sibiu) desigur făcea parte din lumea bună a oraşului. Sînt convinsă că, doar o personalitate complexă şi interesantă, ar fi putut purta o corespondenţă atît de bogată şi de variată şi mulţumesc providenţei că o parte din ea a ajuns pînă la mine. O simt oarecum apropiată, ca pe o prietenă de demult şi sînt convinsă că m-ar fi fermecat anturajul ei, că ne-am fi tăvălit de rîs pe canapelele salonului elegant şi am fi putut visa împreună cu ochii spre cer.
Între cărţile poştale colorate şi îngălbenite, sub cerneala neagră a tocului ce a scrijelit hîrtia, se adună poveşti nespuse. Chiar existenţa lor este istorie. Nu ştiu dacă Grete a mers mîndră cu un Mărţişor în piept, dar ştiu că altfel de amulete au călătorit din depărtări spre ea: o bomboană de zahăr întinsă pe hîrtie, un bănuţ înverzit de vreme. Sînt Cărţi poştale rare. Cît m-am străduit să le aflu povestea şi n-am reuşit! Doar contextul istoric m-a învăţat că, între 1860 şi 1914 producţia de cărţi poştale / imagini, este influenţată de doi factori: evoluţia tehnicii tipografice (apariţia cromolitografiei) şi dezvoltarea capitalismului industrial. Pe piaţă apar produse noi care trebuie promovate către consumatori. Suportul de hîrtie este şi Cartea Poştală care face reclamă şi se editează în serii scurte cu susţinerea marilor magazine sau firme.
Moda vremii făcea ca, mici obiecte reclamă sau „amulete „, să fie lipite pe dreptunghiul de hîrtie şi trimise în chip de dar şi îmbărbătare.
Există în viaţa fiecăruia şi în general, mici obiecte purtătoare de noroc, sau pe care noi le investim cu „super“ puteri, cu efect de autosugestionare: un ursuleţ de pluş care ne însoţeşte la examen, o pereche de ciorapi îmbrăcaţi pe dos, o bluză care ne aduce noroc, un bănuţ ţinut strîns în pumn, un medalion vechi, un şirag de mătănii. Să nu uităm bănuţii pe care-i aruncăm cu ochii închişi într-o fîntînă, cu dorinţa strînsă bine sub pleoape!
Amulete pentru Grete, ca un Mărţişor, au străbătut anii făcînd corp comun cu hîrtia îngălbenită… Amulete au ajuns pînă la noi şi prin ele amintirea Gretei, om neştiut al Cetăţii.

Adriana Moscicki

1

Ţi-a ieşit coşar în drum, Şi-ţi închipui că de acum
Griji, nevoi, necaz, durere, Se vor duce ca un fum!

Odată, demult, hornarul era o prezenţă pitorească în peisajul Cetăţii. Mi-l amintesc din copilărie, salopetă neagră, peria îmbîrligată peste piept de jur împrejur, trecea zîmbind prin şoaptele oamenilor ca printr-un val de bucurie: uite un hornar!… uite un hornar!
Fetele repede cu pleoapele strînse şi cu dorinţa pregătită în cap, bărbaţii cu o nepăsare aparentă. Apoi au răsărit blocurile înţesate de calorifere şi hornarii s-au rărit. Meşteşugarii au devenit angajaţi de Primării iar ustensilele s-au modernizat.
O fi existat o breaslă a hornarilor sau or fi fost sobari-coşari împreună? Curăţarea coşurilor era treabă importantă pe vremuri, cînd incendiile erau frecvente. În anul 1759 Curtea de la Viena emite un Regulament pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, preluat apoi în toate provinciile Imperiului şi pus în practică în funcţie de posibilităţile locale. Cum meseriaşii erau împărţiţi în bresle, fiecăreia îi revenea un rol în caz de incendiu. Fierarii şi lăcătuşii mînuiau pompele, vizitii şi căruţaşii asigurau transportul apei, alte bresle (tăbăcări, cizmari, curelari etc) treceau din mînă în mînă găleţile, ca pe o bandă rulantă vie, constructorii puneau graniţă flăcărilor prin demolări, iar acoperitorii de case şi hornarii, obişnuiţi cu înălţimea, erau salvatorii de vieţi omeneşti. Aşa se pare, apariţia salvatoare a hornarului a devenit simbol al ivirii norocului în viaţă!
Rămasă doar în amintirea noastră, emoţia unei întîlniri cu norocul în carne şi oase! Azi zîmbim unei imagini pe o felicitare sau vreunui mărţişor de tablă cu un coşar poznaş. Şi, ca norocul să fie sigur, trifoi cu patru foi luat de Eva din grădinile Edenului, potcoavă de alungat răul stau toate legate în firul alb-roşu separat, ori împreună!
Norocul nu face deosebirea între sărbători şi ocazii, el apare în fruntea anului dar şi la sfîrşitul lui, stă speranţă şi dorinţă în inima omului în fiecare zi! Ajunge doar să crezi în el.
Pentru că am întîlnit şi eu cîndva un Hornar, azi vă ofer tuturor imaginea lui în chip de Mărţişor! Să-l purtaţi cu bucurie şi Primăvara frumoasă să va fie!

Adriana Moscicki

1

Amulete în Primăvară

Să fi fost grădina Edenului un teritoriu fermecat, în care domnea armonia iar omul trăia fără teamă şi în toată frumuseţea trupului. Să fi fost tare plictisitoare şi înceată viaţa lipsită de emoţii, dureri, pericole şi încercări, că omul neascultător se răzvrăteşte. Aşa se face că primul Om numit Adam (ehad dam=primul sînge), de mînă cu soaţa lui Eva (hava=viaţă), lipsiţi de apărarea divină, iau pieptiş drumul cunoaşterii.
Pericolele umblă prin cer şi pe pămînt, în întunericul nopţii şi în miezul zilei. Omul se teme şi doreşte să fie apărat, omul vrea să trăiască! Aşa, în drumul cunoaşterii, mă gîndesc, omul îşi face duşmani şi prieteni zei şi, imitîndu-i, plămădeşte din pămînt, din lemn şi din aţă amulete şi talismane de noroc, de apărare, de iubire, de boală şi de bunăstare. Se spune că la început erau înşirate pe aţă albă şi neagră figurine de lut şi purtate la mînă ori în jurul gîtului. Nici nu-i de mirare, doar Yin şi Yang răsuciţi, învîrtiţi sînt cerc, punct de început şi punct de sfîşit neîntrerupt, viaţă la infinit. Aşa, aţa asta împreună stătea în două fire: una simbol pentru bărbat, cealaltă simbol pentru femeie.
Omul iubeşte soarele de pe cer ce-l încălzeşte şi-i coace roadele, omul cinsteşte luna ce-i luminează nopţile şi-i încîntă inima. După imaginea lor atîrnă pe aţă talismane de soare şi talismane de lună.
Nu ştiu cînd firul asta s-a făcut roşu şi alb. Poate chiar sîngele să-l fi vopsit, poate o fi fost mai vesel în culoarea macului strivit, dar noi ne-am trezit cu firul de Mărţişor aşa, în roşu şi alb. Să ne fie cu noroc, să ne fie cu rod.
Fetele legau firele de lînă împletite la gît cu un bănuţ rotund drept chip de soare la începutul anului, pe atunci început de primăvară, şi îl ţineau pînă pomii dădeau floare. Atunci firul de la gît se lega pe ram să aducă pomilor roade, iar omului bunăstare. Fir de viaţă şi fir de primăvară cu ciucuri de mătase ce se încîlceau, aşa am mers şi noi cu pieptul roşu de Mărţişoare şi eram mîndri. Din tablă vopsită, din lînă, de lemn ori de os, minuscule animale şi flori, Mărţişoarele din trecut zac într-o cutie de carton.
Ani de zile, în fiecare an, tata îmi timitea prin poştă Mărţişor, deşi ştia că nu am nici unde, nici cum să-l port. Am ridicat din umeri şi am zîmbit. De mulţi ani nu-l mai primesc şi doar acum îmi lipseşte.
Să aveţi o primăvară în iubire şi armonie.

Adriana Moscicki

1

„Sanatoriul Păltiniş“

Mai zăbovesc o clipă în amintire. Am în cap imaginea unei săli întunecoase şi reci, inundată de fumul ţigărilor, cu un bar trist în spatele căruia se chinuia un radio şi nişte boxe cu lumini care nu se mai aprindeau niciodată, perdele gri şi oameni gri pe la mese cu bere şi sticle de vin. De ce urcau oamenii la munte să se închidă într-o camera tristă şi umedă?

Pe vremuri vizitatorii locului erau categorisiţi în trei categorii: „oaspeţi“, veniţi cu rezervare din vreme şi pentru o şedere mai îndelungată la tratament, „turişti“, aflaţi pentru o perioada mai scurtă de cîteva zile şi „excursionişti“, care se aflau doar în trecere, în plimbare.
Staţiunea presupune un scop terapeutic, de îngrijire şi însănătoşire. Cum treaba săsească este temeinică şi se face „fix“, o staţiune construită după modelele europene ale vremii presupunea şi existenţa unui sanatoriu dotat cu personal de specialitate şi aparatură modernă. A existat un Sanatoriu de cură în Păltiniş care a funcţionat după reguli europene şi cu tratamente inovatoare pentru perioada respectivă.

Multă vreme n-am avut habar de prezenţa lui! Totdeauna am fost doar ecursionist în Păltiniş. Zîmbesc acum gîndindu-mă cît de puţine ştiam despre locurile prin care ne duceam existenţa! Vine o vreme cînd auzim în noi nisipul clepsidrei cernut, cînd ne aplecăm cu răbdare spre o imagine şi urcăm pe firul ei spre cunoaştere şi recuperarea unei amintiri. Amănunte despre funcţionarea staţiunii şi specificul ei puteţi afla din lucrarea „Casa de cură Păltiniş“, autori Mircea Dragoteanu şi Oana Mihaela Tamas, pe care o recomand cu căldură. Eu personal am citit cu plăcere şi curiozitate!

Adriana Moscicki

Sursa: Reclame interbelice – Alexandru Cicio Pop – Ghidul Bucurestilor (Sursa foto: imagoromaniae.ro)

1

„Casa Turiştilor“

Înainte ca Gică şi Mitică să treacă în trombă cu maşina de lux şi jeepul, pe drumul Păltinişului urca tropotind trăsura „Omnibuzul Hohe Rinne“!
Mă gîndesc la mîndreţea de birjar cu spatele drept şi asudînd sub pălărioară, suduind şi îndemnîndu-şi caii să urce binişor, să nu zgîlţîie domniţele aşezate frumos pe canapelele capitonate. Avantajele turistului puteau fi pauzele de adunat floricele şi vederea panoramică de la înălţimea trăsurii. Construită după modelul staţiunilor austriece, Păltinişul era o aşezare de cabane din bîrna, simple şi eficiente. Destinată iubitorilor de munte şi de natură în special, vilele nu au fost niciodată gîndite ca locaţii de lux ci de odihnă, ele au fost numite „case“ şi îşi doreau, desigur, să fie loc de intimitate şi tihnă turiştilor.
În 1895 s-a inaugurat „Casa Turiştilor“, o cabană cu mansardă şi terasă lungă, străjuită de bare de lemn, cu ferestre mari deschise spre vale ca nişte ochi veşnic ţintiţi spre cetinile verzi. De acolo puteai privi ca de pe un ponton spre pădure, desigur aşezat într-un şezlong puteai lîncezi în soarele amiezii. Seara, un felinar lumina terasa învăluită în răcoare, dar ştiu, nimic n-ar fi oprit îndrăgostiţi de la privirea cerului înstelat în liniştea întunericului şi foşnetul misterios al lighioanelor prin păduri. Pînă în 1960, cînd a fost mistuită de incediu, Casa Turiştilor a primit în căldura trupului ei de lemn turişti veniţi din depărtări ori de din Cetate şi a făcut-o cu aplicaţiune în simplitate, altfel nu s-ar putea explica faptul că, hotelul, ce se construieşte în 1963, primeşte numele „Casa Turiştilor“ în amintirea ei.
A fost „Casa Turiştilor“ într-o staţiune ce n-a devenit niciodată un nou Innsbruck ci a rămas împietrită în timp, uneori abandonată, uneori uitată, purtîndu-şi secretele în tăcere şi frumuseţile ascunse.

Adriana Moscicki

Păltiniș, Casa turiștilor – Carte poștală circulată 1927 – Text verso: S.C.a.T. Secția Sibiu – Ortsgruppe Hermannstadt S.K.V. – Casa de turiști „Hohe Rinne“ – Turistenhaus / Fot. orig. E.J. Fischer, Reproducere interzis“

1

A fost odată… „Păltiniș – casa de odihnă / Пэлтиниш – Дома отдыха“

De zeci de ani ochiul meu n-a măsurat tăcerea ei, nici în ureche nu mi-au curs ici colo izvoare coborîte din munte, nici nara mea nu a tremurat la întîlnirea cu aerul ei tare…
La Păltiniş era pe vremuri suficient de aproape să ajungi şi suficient de departe să evadezi. Un autobuz mirosind a motorină te urca hurducat sus în vîrful muntelui şi mîndria locală urca şi ea la cota cea mai înaltă de staţiune naţională. Dificultatea drumului şi unghiul serpentinelor îi făcea pe tinerii noştri de atunci să se umfle în pene ca demni stăpîni ai volanului şi cuceritori ai populaţiei feminine. Ce putea fi mai macho decît plimbarea la Păltiniş, grătarul cu cartofi prăjiţi, vinul şi Kentul în hala restaurantului?
Daciile erau deja stăpîne pe drumurile noastre şi astfel te puteai opri o clipă cu mîna streaşină la ochi să cuprinzi pînă departe imaginea stînelor risipite pe muchia văilor. Atîta linişte că nici nu-i de mirare că un filozof s-a aciuit aici să-şi asculte gîndurile. Iarna te trezeai în poveste. Albul se înviora de culoarea clăparilor şi schiurilor primite „de afară“, locul întreg se anima şi inima lui bătea într-un ritm de tinereţe şi iubire. Atît de frumos va fi fost prin pădurea neumblată, pe cărările ştiute doar de dihănii şi nici nu-i de mirare că o mînă de oameni au visat să facă aici un cuib de fericire şi tihnă.
După naţionalizare, staţiunea a devenit mîndrie colectivă, atracţia şi visul proletarilor, dar auxiliar de lux al conducătorilor lor. Restaurantele primeau nunţi chic ale marilor oraşului, vilele se umpleau în vacanţe sau la sfîrşit de săptămînă. Acolo se urzeau intrigi, amiciţii şi mici idile. Aleile erau şi atunci pustii, camerele întunecate, pădurea tăcută.Turişti de prin ţară se mişcau cu încetinitorul în sus şi jos pînă cînd ameţiţi de aerul tare se refugiau în camere la lîncezit. Nu am cunoscut frumuseţea de altă dată, doar tristeţea de altă dată, doar drumul gri cu răni adînci, doar cîntecul lupilor a pustie. Cabanele au îmbătrînit sub zăpezi şi vînturi.
În mintea mea o amintire însorită de iarnă, două copile alergau prin zăpada neîncepută şi rîdeau.

Adriana Moscicki

Carte Poștală – „Librăria noastră“ din anii ’50 – Text verso: Republica Populară Romînă, Păltiniș – Casa de odihnă / Пэлтиниш – Дома отдыха

1

A fost odată Hohe Rinne!
Stațiunea Păltiniș – Carte poștală (cromofotografie) tipărită la institutul tipografic Jos. Drotleff / Sibiu, editat de S.K.V. Siebenbürgischer Karpatenverein // A.C.A.a.T. – Asociația Carpatină Ardeleană a Turiștilor – Carte poștală circulată c.1910

1

Prima carte poștală ilustrată cu Păltiniș.

Stațiunea a fost întemeiată de S.K.V. Siebenbürgischer Karpatenverein // A.C.A.a.T. – Asociația Carpatină Ardeleană a Turiștilor, inaugurată de Robert Gutt la data de 10 iunie 1894 și este cea mai veche staţiune montană din România. Cartea poștală a apărut dupăa o lună.

Cartea Poștală ilustrată cu Păltiniș a fost tipărită la institutul litografic „Dibberna & Sperling“ din Leipzig. Ilustrația arată Cabana Grigoriwarte, Cabana Prejba, Cabana Bâlea, Cabana Negoiu si ansamblul primelor cabane construite la Paltiniș. Sub ilustraţie (o litografie albastră) se poate citi un text în limba germană „Stațiunea Păltiniș – Salut din Carpații ardelenești“ // „Kurhaus auf der Hohen Rinne – Gruss aus den Siebenbürgischen Karpathen“.

În ziarul Sibian „Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt“ apărut la data de 9 iulie 1895 găsim următoarea informație: „La Cabanele Bâlea și Negoiu sunt depozitate următoarele alimente și băuturi: conserve de supe, carne si pește… făină, mălai, macaroane, slănină, oțet, sare, paprică, piper, cafea, ceai, spirt, apă minerală, precum și lumînări, chibrite, ulei pentru uns pielea și cărți poștale cu ilustrații ale cabanelor Asociatiei Carpatine. Lista cu prețurile articolelor depozitate este afișată în fiecare cabană.“

Adriana Moscicki

sursă: Konrad Klein

1

Prima „ardeleană“… și prima de pe teritoriul României

Iată un exemplar din prima serie de cărţi poştale ilustrate, editată și emisă 1885 în Sibiu. A fost și prima serie de cărți poştale ilustrate editată și emisă pe teritoriul României!
Iniţiatorul acestei noutăţi poştale sibiene a fost Emil Sigerus (1854-1947) care, împreună cu Carl Friedrich Theil (1851-1894, editor și comerciant Sibian), a pregătit şi comandat la tipografia vieneză „Angerer & Göschl“ 4.000 de exemplare de cărţi poştale cu o ilustraţie a oraşului Sibiu. Pentru această serie s-au folosit cărţi poştale cu înscris „Levelezö-Laps“ şi tipar sub formă de timbru în valoare de 2 creiţari. Pentru ilustraţie s-a ales o fotografie retușată a lui Theodor Glatz din anii 1860. Sub ilustraţie se află un text în limba germană cu salutări din Sibiu: „Gruß aus Hermannstadt“.
Ornamentele şi emblema Sibiului au fost desenate de Emil Sigerus. Se cunosc 7 exemplare din care 4 au circulat. Exemplarul reprodus aici a fost expediat din Sibiu, în data de 16 aprilie 1889 şi a fost adresat doamnei Maria Bergleiter din Avrig.
Scurt istoric de Cartofilie Sibiană:
1869, 23 iulie – Ziarul Sibian „Hermannstädter Zeitung“ (care fuzionase cu „Siebenbürger Bote“) scrie despre intenţia de a se introduce în Austria o noutate poştală.
1869, 01 octombrie – Se introduce cartea poştală pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar. Pe teritoriul Austriei se va numi „Correspondenz-Karte“, pe teritoriul Ungariei „Levelezéşi-Lap“ (iar după 1874 „Levelezö-Lap“).
1884, 19-24 august – apar 3 cărţi poştale / vederi ilustrate cu motive Sibiene (Panorama Sibiului, stradă Saag şi Casa Asociaţiunii). Sursă Emil Sigerus.
1885, decembrie – În Sibiu apare prima serie de cărţi poştale ilustrate. Au fost tipărite prin procedeul numit „autotipie“. În partea superioară se vede o ilustrație cu silueta oraşului Sibiu. Este și prima serie de cărţi poştale ilustrate care apar pe teritoriul României!
1888, 25 aprilie -datează cea mai veche carte poştală cu reclamă cunoscută şi circulată în Transilvania: Reclama pentru magazinul sibianului C. F. Jickeli.
1889, 16 aprilie – cea mai veche carte poştală cunoscută, circulată (ştampila 16 Aprilie 1889) cu motivul/silueta Sibiului, din prima serie de cărţi poştale ilustrate, editată și emisă 1885.
1892, 31 decembrie – cea mai veche carte poştală ilustrată colorată, cunoscută, cu motivul oraşului Sibiu, circulată (ştampila: 31 decembrie 1892). Cromolitografie realizată la Institutul litografic „A. Rosenblatt, Frankfurt/M“.
1894, 8 iulie – S.K.V. Siebenbürgischer Karpatenverein // A.C.A.a.T. – Asociația Carpatină Ardeleană a Turiștilor prezintă prima carte poştală ilustrată, o vedere cu Păltiniş.
1897, noiembrie – Tipografia Jos. Drotleff din Sibiu începe producţia cărţilor poştale.
1899, iulie – În Institutul litografic Jos. Drotleff începe producţia cărţilor poştale ilustrate, colorate (Cromolitografie)

Adriana Moscicki

sursă: Konrad Klein

1

la început a fost… „Correspondenz-Karte“

Mă gîndesc, cum n-am spus nimic despre izvorul poveştilor? Toate imaginile acestea vechi, la nesfîrşit cuprinse pe o hîrtie, au povestea lor. Dreptunghiul de carton, mat ori lucios, se vindea odată la toate colţurile de stradă! Era o tradiţie şi o obişnuinţă trimisul de ilustrate cărţi poştale din excursii, din plimbare…“salutări din..“, ori însăilarea de veşti scurte: mama, am ajuns cu bine, vremea însorită…
Dar cum s-a născut ideea de Cartea poştală?

În anul 1865, ofiţerul prus Heinrich von Stephan (1831–1897) propune înnoirea sistemului de comunicare şi „deschiderea“ lui prin înfiinţarea unui efect poştal fără plic. Ideea rămîne doar teoretică pînă în anul 1869 cînd, profesorul de economie politică austriac Emmanuel Hermann propune introducerea unei noutăţi poştale, un dreptunghi de carton bej, cu înscris în cerneală neagră şi imaginea unui timbru.
Aceasta este prima carte poştală din lume, apărută în data de 1 ocktobrie 1869. Pe teritoriul Austriei se va numi „Correspondenz-Karte“, pe teritoriul Ungariei „Levelezéşi-Lap“ (iar după 1874 „Levelezö-Lap“). Ideea are un succes fulgurant, în prima zi sînt vîndute deja 45 de mii de exemplare. În ciuda reticenţei Angliei şi Franţei în faţa acestei lipse de discreţie, cartea poştală se răspîndeşte în toată Europa şi devine cea mai populară formă de comunicare. Mai tîrziu, societăţile personale vor cîştigă dreptul de a-şi face reclamă în scris pe faţă (pînă atunci goală) a cărţii poştale. Astfel apar înscrisuri şi simboluri de tot felul, pentru ca în 1889, să apară fotografiile de amintire şi salutări, şi să ia naştere cartea poştală ilustrată în mai multe culori. Prima carte poştală ilustrată cu imagini ale turnului Eiffel apare în Franţa, în 1889-1890, de atunci popularitatea lor va creşte continuu în toată lumea…

„În data de 2 octombrie 1894 directorul general al Poştei şi Telecomunicației aprobă un decret prin care se permite producerea, tipărirea / emiterea cărţilor poştale ilustrate în România! În aceeaşi lună apar la Bucureşti, la editura „Carol Müller“, primele cărți poştale ilustrate românești oficiale, în producţie de serie.“ (sursă: Konrad Klein)

Azi, bucurîndu-ne de colecţiile înaintaşilor, putem reconstitui, pe baza imaginilor, istoria unui loc, a unui popor! Cartofilia (colecţionarea şi studiul cărţilor poştale) restituie omenirii memoria locurilor, evenimentelor, oamenilor, este imaginea vieţii trecute.

va urma!

Adriana Moscicki

1

Veste de la Sibiu

Cu riduri şi răni prin vreme, dar învelită în farmecul unei amintiri prin care curge un tramvai, în culori de dropsuri prăfuite de zahăr, toată zîmbet ajunge „cartea“ aceasta azi, la noi: „Fico dragă! Am sositu în pace la Sibiu. În Sibiu şi acum sunt cătane multe. Dacă voieşti să vi la mine Duminică sămi zici cu ce tren pleci de acasă, să ştiu să te aştept. Şi dacă vi ia costumul săliştenesc. Eu sunt sănătos! te sărut Vasile!“

Adriana Moscicki
Carte poştală circulata 1914, dăruită de un cititor fidel… mulţumim Adi!

1

La Alimentara III – „wind of change“

Îmi amintesc ca prin vis o carte ce mi se citea la cerere seara, înainte de culcare. Era o poveste din Australia despre un vînt care se schimba zilnic la o anumită ora şi surprindea personajele în cele mai ciudate ipostaze.
Cam aşa ne-a surprins şi pe noi vîntul schimbării. Alimentările s-au golit. Rafturile au fost invadate de borcane şi cutii de aluminiu, de conserve ciudate cu etichete prost tipărite, în culori stridente, dubioase. Dus luxul nostru: sticlele de vodcă şi cognac, dus şerbetul în culori pastelate şi pireul de castane şi mandarinele chinezeşti în sirop care te leşinau deja de la deschiderea capacului! Duse napolitanele Dănuţ şi spiralele umplute cu cremă şi amandinele la kilogram. Duse ţigările Nefertiti, Papastratos, Ernte 23 şi Chesterfied! Dusă rutina şi normalitatea: salamurile, cîrnaţii şi şunca cu care „ne îmbuibam!“ Dus uleiul, făina şi zaharul! Dusă pâinea cea de toate zilele şi untul şi laptele!

Ca într-un film science-fiction, îngurgitate de prezenţe nevăzute, locul lor era luat de figuranţi trişti: salată de legume, ghiveci, compot de prune, marmeladă de fructe, castraveţi muraţi, gogonele, mazăre boabe în apă tulbure, compot de pere întregi, corned beef o vreme, carne conservată sărată pentru un front neştiut, fasole boabe cu costiţă şi pate de ficat! În locul rudelor dolofane şi variate, atîrnau cîţiva ciolani singuratici, slănină, din cînd în cînd salam cu bătaie şi coadă. Untul s-a făcut de nepreţuit. laptele se vindea doar în orele mici ale zilei. Am cunoscut cozile îmbîrligate de cu seară, cu liste şi plase lăsate la faţa locului! Cozile aveau o existenţa de sine stătătoare. După ore de aşteptare, oricine se trezea să spună „această persoană n-a fost aici!“ primea susţinerea unui cor răguşit pe multe voci. Sute de picioare tropoteau, mîini te prindeau din toate părţile şi erai scuipat afară ca un nimic, om singuratec şi fără apărare! Am trăit dureros o asemenea expulzare, gloata m-a privit cu furie, perfidă şi-a întors faţa de la mine, am rămas fără unt, fără lapte şi cu o experienţă pe care nu am uitat-o! Au fost cozi şi cartele. Rafturile magazinelor trăiau din propria amintire. Dar o nouă industrie se trezea la viaţă: cea paralelă, gri, alternativă, a furtişagurilor şi înşelătoriilor de orice fel, a minciunii.
Aşa „s-a călit oţelul“, aşa s-au construit averi. Aşa s-a ticluit o democraţie particulară bazată pe principiul… tu o mînă, eu o mînă, toată faţa se curăţă împreună! Nimeni nu a murit de foame! lumea a învăţat „să se descurce“! Şi mă gîndeam deja atunci cu tristeţe: dă-le oamenilor mîncare pentru trup, libertate şi plimbare pentru suflet şi vor face din ţara asta o… Elveţie de vis! Apoi a bătut alt vînt sub curcubeul revoluţiei, care ne-a oferit libertatea variatiunii cromatice adaptată apartenenţei globale…

Adriana Moscicki

Reclame colorate în variațiuni cromatice caracteristice anilor ’70

1

La Alimentara II – „Mezeluri“

Între început şi sfîrşit sîntem carne, vînători vînaţi de foame. Luptăm pentru ea, alergăm şi o căutăm, ne chinuie şi o dorim: Carnea – plăcere a trupului şi desfătare digestivă.

Odată cu descoperirea focului, omul descoperă şi plăcerea mîncării. Pregătită în crustă de lut, învelită în iarbă ori în maţul animalului, carnea se transformă în delicatesă şi omul în bucătar. Din Antichitate carnea se gătea şi se condimenta cu rafinament, în Odiseea lui Homer şi la Aristofan sînt deja amintiţi cîrnaţii. Romanii preparau carnea şi o păstrau „conservată“ mărunţită şi amestecată cu sare şi condimente. În Evul Mediu se diversifică felurile de cîrnaţi şi se scriu cărţi de reţete culinare. Dar, culmea îndemînării şi cunoaşterii o găsim peste Rin, la Germani, ocupaţi nu numai cu pregătirea ci şi cu igiena şi calitatea! Germanii sînt recunoscuţi ca meşteri măcelari iar saşii (şvabii) stabiliţi în Transilvania au adus cu ei priceperea şi obiceiurile. Am mai apucat şi noi să ne bucurăm de ele o vreme. Eram copii, şi de la micul dejun şi pînă la cină, carnea ne trecea prin stomac feliată în salam, fiartă în cremvursti, friptă, coaptă, înăbuşită, prepelită ori prăjită în toate chipurile.

La Alimentara, de departe simţeai în nară aroma mezelurilor, uşor piperată, uşor afumată, uşor dulceagă. Vă vorbesc de un timp cînd abia ajungeam la tejghea dar cîrligele erau pline cu bunătăţi, vitrinele ticsite. La mezeluri era ca la o lecţie de geografie: şuncă de Parma, salam Italian, Polonez, Parizer, Debreţin, salam de Sibiu, Poiana, Victoria, muşchi Montana… Îmi amintesc că Polonezul era un cremvurst mai gros şi mai ieftin dar preferat Debreţinului mai puţin nobil. Salamul de Sibiu era culmea gustului, rafinamentului şi preţului. Salamul Italian era media accesibilă şi populară, Salamul de Vară era alegerea inteligentă la raportul gust-preţ-calitate. Parizerul, deşi ieftin, era dietetic şi se preta la transformări: făcut pane devenea un fals şniţel, tăiat în cuburi fine se făcea salată „de boeuf“! Costa, cred 2,80 lei suta de grame şi trebuia să te cerţi bine cu vînzătoarea care-l felia cu neuitatul cuţit mare! Unele deveniseră experte şi (în ciuda degetelor bandajate) erau în stare să taie felii omogene şi suficient de subţiri. Pe vremea aceea şunca era chiar de Praga şi muşchiul Ţigănesc nu ofensa pe nimeni! Toba era învelită în maţ adevărat şi abia mai tîrziu, cînd plasticul a intrat triumfător în industrie, şi-a schimbat forma din rotundă în lungă şi o priveam circumspect.

Au fost vremuri în care nimeni nu suferea de foame şi sandviciul fiecăruia se construia după ştiinţă, gust şi buzunar, în care nimeni nu vorbea despre E-uri, aditivi şi înlocuitori… Apoi a bătut vîntul unei schimbări…

Adriana Moscicki
Alimentara din Piaţă Mare nr.7, colţ cu str. N. Bălcescu – fotografie din anii ’60

1

Iarna pe uliţa de altă dată

Şi dacă nămeţii de altă dată aduc cu ei nostalgiile de rigoare, la fel cîrnaţii de altă dată ne umplu, într-o clipă, gura de apă. Scenă familiară prin satele noastre în trecut, omul trăgea o sanie şi putina plină de cîrnaţi aduşi de la afumătoare ori scoborîţi din turla bisericii, de la zvîntat.
Romanul îşi punea cîrnaţii sus deasupra vetrei să se afume de la coş, ori clădea afumătoare în spatele curţii. Sasul îi urca în turlă alături de toţi membrii comunităţii. Am avut norocul să văd şi una şi alta, să mă bucur de gustul cîrnaţilor tocaţi artizanal cu barda şi de cei fin mărunţiţi şi aromaţi. Şi mă gîndesc zîmbind cum vărul Florin a făcut cîrnaţi în capitala Americii şi i-a pus frumos în balcon. Restul l-a făcut furtuna de zăpadă care i-a exilat pentru o vreme acolo la uscat şi maturizat! Ştiu, gustul bucatelor din trecut ne urmăreşte. Un om trăgea o sanie prin nămeţii de altă dată şi prin timp…

Adriana Moscicki

Iarna pe uliţă – Hans Hermann

1

Adriana Roman = 1500 !!!! multumim!
Cum intră copilul într-o poveste, aşa drumul nostru prin amintirea Oraşului! Va mulţumim pentru 1500 de like, nenumăratele vizite şi lecturi! „Călătoria în timp“ nesfîrşită este!
Adriana Moscicki

1

La Alimentara I – „Brînzeturi“

Dau în cufărul cu amintiri de o fotografie cuminte, făcută parcă la comandă: aliniaţi şi zîmbind formal ne privesc vînzătorii de la fosta alimentară din Piața Mare. Mulţi dintre noi au cumpărat în încăperea aceea îngustă tapetată cu faianţă albă sau în altele, doar erau construite la fel, și găseai, peste tot aceleaşi produse. Şi totuşi, multă vreme nu mi s-au părut plictisitoare.

Sticlele de lapte cu gură largă aveau capace de aluminiu tare, din ele puteam face steluţe pentru pomul de Crăciun. Le spălam bine cu dero şi cu peria, (am şi acum în cap mirosul acela acrişor al sticlelor nespălate!) doar era o ruşine să le duci murdare înapoi la schimb! Fierbeam laptele într-o oală emailată, de Mediaş, apoi într-una specială de aluminiu, cu pereţi dublii, ce fluiera cînd laptele clocotea şi spuma se ridica năvalnică. Aşteptam cuminte pînă se prindea pojghiţa groasă cu smîntînă deasupra, apoi o loveam uşor cu lingura… pac se auzea un sunet scurt şi-o înveleam toată pe lingură. Fapta nu trecerea repede, neobservată căci se auzea glasul mamei „iar ai mîncat toată smîntîna?“ şi eu ştiu că zîmbea, doar aşa făcuse şi ea cîndva… Sticlele mai joase erau de „kefir“ şi „sana“, pe vremea aceea specialităţi! Mulţi făcuseră rost de ciupercă şi-şi pregăteau singuri acasă kefirul devenit peste noapte la mare modă şi aliment minune.
Îmi amintesc borcanele de iaurt: aveau o linie frumoasă, puţin pîntecoase şi cu un gît suplu dar suficient de larg pentru explorat cu linguriţa. Cred că designul lor ar face azi furori! Alimentara a fost şi un pic de matematică pentru fetița din mine. Mergeam cu monezile strîns în mînă şi recapitulam pe drum… „va rog o jumătate de pachet de unt!“ Vînzătoarea avea un cuţit lung şi eu îl priveam fascinată. Niciodată nu tăia două jumătăţi perfect egale dar aud şi acum zgomotul hîrtiei despicate. Untul era împachetat în hîrtie cerată de culoare alb gălbui. „Un pachet 8 lei, jumătate 4 lei, un corn 0.25 de bani, patru cornuri un leu. Cît rest trebuie să primeşti?“ Aşa o zbugheam din casă cu banii strîns în palmă la cumpărături. Cine îşi aminteşte blocurile mari şi galbene de margarină din care se tăia cu cuţitul şi se vindea la kilogram? Sau smîntîna „vărsată“ care se turna dintr-o cană înaltă emailată dar în recipientul propriu cu care trebuia să te prezinţi la cîntar. Şi primele triunghiuri de brînză topită, în cutie de carton, cu mult înainte să aflăm că există „la vache qui rit“!

Îmi amintesc de parcă a fost ieri. Poate laptele e devină. Cred că sînt vîrste ale laptelui şi vîrste ale cărnii. La două capete de viaţă ne pîndeşte laptele şi trăim cu amintirea lui. Nu-mi amintesc cînd am supt ţîţa mamei, dar am în cap aşa, ca o bănuială, gustul lui. E dulce laptele de mamă dar cred că fiecare mamă are în lapte mirosul şi gustul ei tainic de iubire.

Adriana Moscicki

Alimentara din Piața Mare nr.7, colţ cu str. N. Bălcescu – fotografie din anii ’60

1

brînza noastră din toate zilele!

În hotarul de sus, la stînă,oile purtau nume de flori. Hai Viorica, hai Lăcrimioara! – le îndemnau ciobanii aşezaţi pe scăunel la muls. Altele aveau nume de fete sau după vreo trăsătură ce le părea evidentă ciobanilor: Ţîfnoasa, Frumoasa, Bunuţa. Din căldările de email turnat, laptele umplea bidoanele de aluminiu, spuma albă tremura la gura lor şi, pe spatele măgarilor legănat, ajungea cele cîteva sute de metri de la stînă la cabană.

Am văzut demult, în copilărie, o astfel de cabană. Înainte să apară în România comunistă butoaiele de plastic – adevărată mană cerească pentru ciobani! – totul se întîmpla în ustensile de lemn: doniţe, butoiaşe, copăi. Muştele se strîngeau ciorchine zumzăind şi le mînau oamenii cu mîna suduind printre dinţi. Laptele adunat se punea în trăişti de pînză albă şi curată, la scurs. Zerul era bucuria cîinilor şi a porcilor. Dar cu zer se spălau şi feţele şi mîinile şi ciobăniţele rîdeau spunînd că face tenul frumos şi strălucitor. Din traistă, brînza era scoborîtă şi tăiată cuburi, dată cu sare şi aranjată frumos în putini, în saramură. Înainte să ne bucurăm papilele cu brînzeturile galbene nobile sau mucegăite cu arome puternice din lumea mare, telemeaua, urda, caşul şi brînza de burduf erau brînza noastră cea de toate zilele! Brînza de Sibiu era renumită în toată ţara. Străini veneau în Mărginime, cu lăzi de plastic şi bidoane, să cumpere brînză pentru iarnă. Autobuzele de navetă se umpleau dimineţile cu Bucureşteni zgomotoşi şi importanţi ce urcau pe sate la ciobani acasă. Dacă în Capitală telemeaua – cu o maslinuţă lîngă – era fudulie, pentru noi, provincialii, era mîncarea de toată ziua: brînză cu ceapă şi roşie şi pită bună bătută, tăiată mare cît îi rotocolu! La noi se mînca brînză de burduf cu mămăligă la cuptor, un fel de bulz făcut în casă şi mămăligă cu smîntînă grasă şi galbenă adusă în borcane de sticlă cu capac de metal. Şi încă azi, în dimineaţa de Paşte toată lumea pune pe masă brînză nouă cu ceapă verde, ridichi de lună şi ouă fierte.

S-au dus vremurile de transhumanţă şi oieritul, azi, e o meserie pe cale de dispariţie. O spun cu oarecare tristeţe căci un asemenea obicei unic în lume, parte din patrimoniul umanităţii, ar fi trebuit modernizat dar păstrat. Dar noi, oameni mai vechi, mai avem amintiri, mai avem nostalgii în drum spre Super magazinul din care cumpărăm azi de ale gurii, căci nici telemeaua noastră cea din toate zilele nu mai este ca în trecut!

Adriana Moscicki

Stînă în munții Făgăraș

1

„… că guriţa lui mi-e dulce!“

Rîndurile lui Pinciu din Răşinari m-au purtat şi pe mine cu gîndul la satul întins de-a lungul drumului, cu casele lui colorate înşirate ca bomboanele pe o aţă. Tramvaiul ajungea pînă-n buza satului şi din capsula de metal roşu se răspîndeau sătenii întorși cu treburi sau cumparaturi din Sibiu, vizitatori curioși și excursioniști umplînd de zarvă satul tot. Todeauna aveam senzaţia că trec printr-un sat nelocuit, deşi fumul se ridica uşor în aerul tare de munte, deşi în spatele porţilor grele de cetate se auzea cîte un lătrat, deşi, cu mîinile încrucişate pe o bancă, pe sub pălăria rotundă, ori pe sub năframă, priveau ochi scrutători ca un roentgen. Căruţe pline de fîn se întorceau de pe cîmp. Sus în munte la stînă dis de dimineaţă se spălau cu apă călduţă ţîţele oilor şi laptele cald ţîrîia în căldări. Apoi, liberate din strînsoare, o zbugheau pe păşune gheme de lînă behăind:
„cînd răsare sfîntul soare ies cu turma la mulsoare“.

Dar eu ştiu că dincolo de imaginea aceasta idilică, grea şi plină de grijă fusese viaţa ciobanilor. Dar ei şi-au păstrat demnitatea. Dorul de libertate, mîndria au pus-o în cîntece şi ziceri populare:
„Cum să nu fiu frumos şi gras, că mănînc mălai şi caş şi beau apă din văgaş“..sau:
„Decît slugă la Biriş,
mai bine la oi pe Agriş
Decît slugă sau catană,
mai bine la oi cu pană!“

Azi am aflat că se fac festivaluri cu mîncare ca la stînă, cu jocuri şi cîntece. Mă gîndesc, chiar ei înşişi, foştii ciobani sînt năpădiţi de propriile nostalgii.
Frumoase erau fetele în portul lor, frumoşi erau flăcăii cu căciulile pe ceafă şi mîna la şerpar.
„Mi te cere un ciobănel?
merge-i mîndră după el?
După ciobănel m-oi duce
că guriţa lui mi-e dulce!“

Adriana Moscicki

Mulsul oilor la o stînă în munții Cindrel (c.1960)

1

oamenii neştiuţi ai Cetăţii – Grete P.

3. Sărut mâinile din Reşinari!

„Şi îi sărut mînile la Îngerul meu celu Bunu! Sărut mâinile domnişioru Hanţu şi la Domnişiora Grete şi la Domnişiora Zelma şi va poftim Sărbători fericite, la mulţi ani multă voie bună la Lizi şi o rogu să grijiască de bujiorul Nuţa. I. Pinciu“. – Aşa scrie Pinciu din Răşinari familiei Pankienwicz. Să fi fost Pinciu vreun protejat al familiei, prieten, cunoscut sau ciobănaş ce aproviziona familia cu bunătăţi din ograda şi de la stînă? Nu vom ştii niciodată, dar rîndurile acestea atît de sincere şi de simple ne învaţă despre familie şi despre respectul cîştigat în ochii oamenilor.

Julius Pankienwicz nu era de loc din Sibiu, venise cu afaceri în Cetate, deschide restaurante de succes în mai multe locaţii, și în 1899 îşi stabileşte familia în „Uliţa Ierni 11“ // Wintergasse (azi strada Timotei Popovici) cum o numeşte Pinciu. Nu ştiu cine este Lizi, dar zîmbesc cu multă tandreţe imaginîndu-mi „Bujorul Nuţa“, probabil o copilă fragedă şi frumuşică. Poate Răşinarul era destinaţia de vacanţă şi plimbare a familiei, loc de odihnă şi întremare în aerul tare de la picioarele muntelui, poate Pinciu era gazda „de la ţară“, sau doar un simplu angajat, cu siguranţă însă a cunoscut familia şi i-a purtat recunoştinţă şi admiraţie. Corespondenţa lui Grete (mai precis doar o parte din ea), ajunsă în mod tainic şi miraculos în sec. XXI, ne zgîndăre curiozitatea şi naşte în noi poveşti. Şi, cum nimic nu e întîmplător pe lumea asta, scormonind atît cît se poate prin memoriile virtualului, multe surprize s-au ivit pe drum! Grete, nume căruia i-am imaginat un chip, se încheagă încet-încet sub ochii noştri şi se dovedeşte o tînără profundă şi complexă. Un gînd mă bîntuie de cîteva zile: şi dacă într-o zi, citind aici, cineva dintre voi va spune: este străbunica mea?

Adriana Moscicki

Felicitare din 24 decembrie 1901

1

oamenii neştiuţi ai Cetăţii – Grete P.

2. Telegrama

Privea oraşul de la înălţimea ferestrei strîngînd la piept depeşa proaspăt sosită. Îşi făcuse un obicei în a prelungi chinul aşteptării şi, în loc de a da fuga pînă la masa de lucru, să-l despice frumos cu cuţitaşul de argint, ţinea aşa plicul lipit de volanele bluzei, suspina uşor, apoi îl atingea cu obrazul, adulmeca hîrtia, închidea ochii şi visa o clipă. Desigur, recunoştea totdeauna caligrafia în tuş negru şi zîmbea. Aşezată în faţa ferestrei, privea în depărtare peste vîrfurile castanilor şi deschidea tacticos plicul.

Domnişoara Grete ţinea o corespondenţă bogată. Fire curioasă, devora ca un animal de pradă cele cîteva rînduri, apoi, cu un surîs în marginea buzelor, citea şi le recitea de cîteva ori că le-ar fi putut declama pe de rost! Ar fi vrut să străbată ea însăşi întreaga Europă, poate lumea întreagă. Deocamdată se mulţumea să viseze privind fotografia de pe o carte poştală, recreînd în minte experienţele altora, drumurile, întîmplările. Melomană înrăită, se visa de multe ori privind prin binoclu din lojă, ba chiar păcătuia şi bătea ritmul cu pantoful pe sub rochia lungă. Ofiţerul i se adreseaza prin cuvintele: „Bei den bezaubernder Klängen der Musik…“, apoi notează lista pieselor ce se cîntaseră la primul concert dat de Regimentul casei.
Ahhh, Grete auzea, deja, în cap, toată muzica, sunetele acelea fermecătoare, se învîrtea prin cameră valsînd cu ochii în tavan şi rîzînd. Se oprea apoi gîfîind şi, în ritmul flautului, traversa Parisul în vreo trăsura, cerul era albastru şi aerul tot flori, panglicile pălăriei fluturau vesel în goană, sau poate în vreo gondola Veneţiană trecea cu mîna în apă, visînd. Dar nimic nu putea învinge ritmul îndrăcit al unei polce pline de viaţă şi de veslie. Citind lista pieselor interpretate la concert, era ea însăşi acolo, transpusă de emoţia muzicii. Bravooo, bravooo, sala toată exploda cu aplauze şi se ridica în picioare, domnii ofiţeri drepţi ca o linie cu mustăţile splicuite, doamnele elegante şi îmbujorate, purtînd şalul, evantaiul şi programul în mîinile fin înmănuşate. Apoi tot Oraşul va vui despre primul Concert al Regimentului 31 cezaro-crăiesc de infanterie „Pucherna“ din Sibiu…

„Herzlichen Gruß und Handkuss sendet vom ersten Konzerte des Hausregiments… 03 April 1910“ // Salutări din inima şi „sarutmina“ trimise de la primul concert al regimentului… 03 aprilie 1910… Gretchen împăturea frumos programul-telegramă şi-l aşeza lîngă celelalte scrisori, cărţi poştale şi felicitări primite de la prietene şi admiratori, cu obrazul sprijinit în palme privea peste coama castanilor ce străjuiau zidul, pînă departe, în zare învăluind cu o privire întreagă Cetatea ce-i devenise casă…

Adriana Moscicki

„Program muzical“ // „Musikprogramm“ – depeşă din 1910

1

poveste despre oamenii neştiuţi ai Cetăţii

Coletul era legat cu o panglică aurie, din aceea care înveselesc cadouri de sărbători. Era un cadou teancul de cărţi poştale, unul neaşteptat şi inedit, frînturi din viaţa unei persoane necunoscute, bucăţi de puzzle de asamblat cu puţin noroc şi cu multă răbdare, caligrafii de descifrat, multe poveşti de închipuit.

Mi-am amintit de vînzătorii de fotografii şi de cărţi poştale de prin târguri. Cît de indiferenţi ridicăm o fotografie sau alta, cum privirea ne este atrasă de o imagine anume. Dar, în pătratul alb de hîrtie, pe faţa cealaltă, o viaţă de om cu emoţii şi întîmplări, aşternută rapid în cuvinte pe tejgheaua unui oficiu poştal, ori pe vreun genunchi, în stradă, în faţa unei cutii de poştă. Povestea fotografiilor este şi mai tristă. De acolo zîmbesc chipuri necunoscute, ar putea fi chiar chipul meu, în timp ce au stat lipite într-un album, ce au adunat familia de sărbători şi rîsete nebune în rememorare… acum doar un dreptunghi lucios şi un preţ scris în creion. Nu ştiam nimic despre domnisoara Grete. Nu ştiam despre existenţa ei. Precum mii şi mii de nume în timp, un locuitor astăzi neştiut al Cetăţii. Dar fiecare om are o istorie, un nume. Puţini sînt norocoşii care rămîn în istorie. Să spunem că Grete a avut noroc. Atunci este un noroc reciproc că ne-a fost dat să ne întîlnim. Grete este un personaj real, doar poveştile sînt fantezii zămislite de mintea mea în plimbarea virtuală prin trecut şi prin imagini.
Vorbe scrise în grabă, telegrame, felicitări, salutări, urări, toate zugrăvesc imaginea şi personalitatea domnişoarei Grete din strada Wintergasse // Timotei Popovici numărul 11.
Oraşul, citeodata, nu este decît o poveste despre oameni şi despre viaţă.

va urma

Adriana Moscicki

1

multumim Danielei Solomon si ziarului „Turnul Sfatului! Sibiul are un copil pe Facebook: poeta Adriana Moscicki

1

Un Ospiciu de categoria I !!!

definiţie dex: „ospíciŭ n. (fr. hospice, d. lat. hospitium; it. ospizio. V. oaspete, oţel, spital) ospiciu n. 1. casă de caritate în care se nutresc săraci, bătrâni şi infirmi; 2. casă în care călugării dau ospitalitate drumeţilor;“ – Înainte de a deveni loc de îngrijire a alineatilor mintali, “ balamuc“, ospiciul era un hotel cochet, intim şi de calitate cu preţuri modice, în care călătorul putea poposi în siguranţă şi se hrăni în condiţii civilizate. Iată un „ospiciu“ în Cetate, ultracentral dar ferit de hărmălaia oraşului! (Reclame interbelice – Alexandru Cicio Pop – Ghidul Bucurestilor)

1

Elegant şi virtuos în culoare

În vremea tinereţilor noastre comuniste se tipărise o cărţulie de cărţi poştale „Sibiul Vechi“ cu lucrări de Hans Hermann. Costa 5 lei. Mulţi dintre prietenii mei aflaţi în străinătate s-au bucurat de acele imagini. Încă mai am rămăşiţe din ea în bibliotecă. Acum o păstrez ca pe un odor şi n-aş mai rupe Doamne fereşte nici o pagină! Pe vremea aceea îl puteai vedea pe Hermann însuşi prin Oraş, în tramvai cu şevaletul. Alţii s-au bucurat mai mult de prezenţa lui fiindu-le profesor de desen. Eu nu am avut acest noroc, l-am privit de la distanţă cu respect şi admiraţie.

Hans Hermann s-a născut la Braşov în 25 ianuarie 1885 ca fiu al sculptorului şi profesorului Friederich Hermann. În atelierul tatălui face primii paşi în artă şi se familiarizează cu diferite materiale şi tehnici pe care le va folosi ulterior în opera de maturitate. Hans Hermann a avut profesori celebrii: Ernst Kühlbrandt, Arthur Coulin şi Friedrich Miess. A studiat la Acedemia de Arte Frumoase din Budapesta (Képzömüvészeti Főiskola între 1903-1907). Pînă în anul 1918 este profesor de desen în Mediaş, apoi, stabilindu-se la Sibiu, predă desenul la şcoala Brukenthal. În perioada Primului război Mondial, artistul s-a aflat pe front în Istria şi Volyn (Ucraina). Moartea şi ororile războiului l-au marcat desigur. Din această perioada datează acuarele „Dimineaţă de Crăciun“, „Pace pe Pămînt“, „Gorodișce incendiat” şi un Autoportret în uniformă. Deşi cele mai cunoscute lucrări sînt desene şi grafică, Hans Hermann a lucrat în cărbune, ulei, acuarelă, a fost longeviv şi prolific, a expus şi a fost premiat pentru lucrările sale în 1937, 1954, 1965, 1968. În anul 1965 primeşte ordinul de „Artist emerit al României“. S-a stins în 1980 şi se odihneşte în Cimitirul Comunal din Sibiu.

Anul trecut, la 130 de ani de la naştere, Casa Teutsch i-a adus un minunat omagiu, organizînd o expoziţie Hermann cu lucrări din colecţia personală a familiei. Mi-am dorit să o pot vedea. Mi-am închipuit-o doar. Hans Hermann, deşi celebru pentru grafica alb-negru, a fost un pictor luminos, elegant şi virtuos în culoare. Cred că l-a iubit pe Van Gogh, cred că l-a simţit în culoare pe Cezanne, dar cred, privindu-i lucrările, că a rămas fidel lui însuşi.

Adriana Moscicki

1