Rendez-vous in Hermannstadt

1 Martie
fir de Mărţişor
învârtit între zăpezi şi flori
să va fie cu noroc şi drag de viaţă
Primăvară să intre în inimă şi în casă!

Adriana Moscick

marţisoare vechi – sursa Pinterest

1

Dragobete!

Unii veţi fi desigur indignaţi, alţii furioşi dar, fotografia aceasta m-a dus cu gândul la Ţară/patria mumă.
Francezii au căutat o Marie-Anne semeaţă şi îndârjită, cu fruntea sus, privind spre viitor şi au făcut din ea un simbol al demnităţii şi independenţei. Am avut şi noi un simbol al României Revoluţionare, o „Marianne“ (de fapt Mary) în ie cu altiţă şi salbă de galbeni, frumoasă ca o icoană, cu trăsături clasice şi viguroase. Tablolul lui Constantin Daniel Rosenthal prezenta -alegoric- Ţara sub chipul Mariei Rosetti. Pictorul era evreu maghiar, născut în Budapesta, naturalizat român şi creştinizat în preajma Revoluţiei din ’48, muza era englezoaică, soţia lui C.A.Rosetti, ajunsă primă ziaristă la Bucureşti. Era chiar o imagine simbol a ţării pe vremea când sub numele de român erau cuprinşi toţi ce s-au născut, trăiesc şi simt româneşte!
Şi iată, după 27 de ani de la Revoluţie, Ţara aceea ce visa la bunăstare şi privea peste umăr cu simţământ de egalitate spre Europa, îmi pare vlăguită şi îndurerată. Au supt la sânul ei darnic generaţii întregi şi unii nu s-au săturat cu laptele ei. Cu faţă răvăşită de durere şi întrebare în ochi, ar putea fi imaginea României de azi, secată şi exploatată, hărţuită, obosită şi dezorientată. România încotro şi cum?
Aşa am gândit privind imaginea ţărancei acesteia din Mărginime, mama tânăra ce caută cu disperare un ajutor, un răspuns la întrebarea nerostită, chiar azi de Dragobete!

Adriana Moscicki

fotografie din imprejurimile Sibiului (ca.1980) – sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

ca o insulă suspendată

Rareori îl vezi singuratec, poate doar prin viscol şi ploi, poate doar în adâncul nopţilor. Făurit în fier dantelat, Podul Minciunilor nu trece nici o apă. Punte între Pieţe şi insulă suspendată la răscruce de drumuri, podul leagă oamenii Cetăţii. Cei din vale (Oraşul de jos) îl urcau în drum spre Biserică. Cei din deal (Oraşul de sus) îl coborau spre uliţele bătrâne şi spre Porţile Oraşului.
Dintr-o parte în alta treceau târgoveţii pe lîngă cei aşezaţi, în aşteptare sau hodină, pe băncile de lemn din preajma halelor măcelarilor, loc de plăsmuire şi pălăvrăgeală. Câte-n lună şi în stele povestioare ori minciunele! Nu, nu cred că erau poveşti vânătoreşti. Poate doar legăminte de iubire uitate printre ficiori şi fete, bârfele Târgului, ştirile cartierelor.

Aşa stă de sute de ani Podul Minciunilor, martor tăcut şi neclintit, singurul fidel lui însuşi. Nelipsit în traseul turiştilor, Podul nici nu clinteşte în blitzul fotografilor, se mai scutură de lacăte de iubire şi răsuflă uşurat în tihna amiezilor toride şi a nopţilor geroase.

Adriana Moscicki

Podul Minciunilor – acuarelă de Juliana Fabritius-Dancu (1967)

1

Oamnenii Cetăţii

My Valentine: Juliana Fabritius-Dancu

Pentru că în Ianuarie se năştea o mare artistă a Cetăţii, cred că e de datoria noastră să ne-o amintim. În trecut, albumele şi cărţile domniei sale se mai puteau găsi în librării. Azi, cu bucurie amestetecata spun, toate s-au epuizat! Încă nu se întrevede o re-editare dar se pot procura la comandă la Librăria Schiller Sibiu.

„Juliana Fabritius-Dancu (n. 21 ianuarie 1930, Sibiu – d. 7 august 1986, Bucureşti) a fost pictoriţă, etnografă, istoric de artă şi scriitoare de limba germană.
Fiică a arhitectului Julius Alfred Fabritius şi a Gertrudei Juliane Seraphin (Gertrude a fost fiica lui Gustav Adolf Seraphin, editor şi comerciant Sibian, om de afaceri cu „Cea mai mare editură de Cărţi Poştale din Ardeal“ – „Editură şi Librărie G.A. Seraphin“), Juliana creşte şi se formează într-un cadru artistic şi intelectual, înconjurată de cărţi şi de artă. Faptul că tatăl său a fost arhitect i-a permis să-şi dezvolte din copilărie dragostea pentru clădirile vechi, pe care le-a redat cu măiestrie în acuarele.

Încă de mic copil, a urmat cursuri de grafică şi pictură: în 1942, la vârsta de 12 ani, devine eleva graficienei Hildegard Schieb, între 1945 şi 1948 a luat lecţii de pictură cu artista sibiană Trude Schullerus, după care a studiat la Colegiul Brukenthal din Sibiu şi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, la clasa profesorului Nicolae Dărăscu. În anul 1951 a fost exmatriculată şi condamnată la doi ani de închisoare pentru acuzaţii de spionaj.
A revenit la Sibiu, unde a participat la expoziţiile „Uniunii Artiştilor Plastici”.
În 1958 s-a angajat ca desenator la Muzeul Brukenthal, iar mai târziu s-a mutat la Muzeul Satului din Bucureşti. A lucrat în această perioadă şi la Muzeul de Artă, ca restaurator în pictură. În perioada cât a lucrat la Muzeul Satului (1958-1967) a întocmit o bogată şi valoroasă documentaţie în imagini, peste două mii de lucrări, păstrată de arhiva instituţiei, constând din planuri şi schiţe de arhitectură, desene reprezentând obiecte de uz casnic şi gospodăresc, piese de costum popular, textile de interior, ceramică, fişe de restaurare a colecţiei de icoane.
Din 1967 a început să lucreze ca grafician şi publicist.
A participat la realizarea Muzeului în aer liber din Sibiu (complexul ASTRA), la alcătuirea Atlasului Antropologic al Olteniei, la ilustrarea Dicţionarului Enciclopedic Român şi la redactarea unui studiu despre portul popular al saşilor transilvăneni.
În 1977 a organizat la Sibiu expoziţia numită „Cetăţi ţărăneşti şi biserici fortificate săseşti în România”, expoziţie cu care a ajuns şi în Republica Federală Germania. În Germania a poposit doi ani, pentru a picta centrele medievale în diferite oraşe germane. A revenit în România în 1979 şi a continuat să picteze, în special oraşele medievale săseşti din Transilvania, oprindu-se cel mai mult asupra Sibiului. În această perioada a realizat cea mai importantă lucrare a sa „Amintiri din Sibiul vechi”.
În 1983 a organizat o ultimă expoziţie dedicată portului popular săsesc, inaugurată la Gundelsheim/Germania.
A fost căsătorită cu criticul de artă Dumitru Dancu, împreună cu care a publicat un studiu asupra Bisericii Evanghelice din Sibiu şi al icoanelor pe sticlă (sursă Wikipedia).

Adriana Moscicki

Sursa ilustrație și fotografie: „Alt-Hermannstadt“

1

Mocăniţa

Carte poştală cu legendara Mocăniţa – primul tren cu aburi care a circulat pe distanţa Sibiu-Agnita – fotografiată la intrarea în gara Nocrich (Leschkirch/Ujegyhaz) în ziua inaugurării caii ferate înguste în 26 septembrie 1910, cu o zi înainte de darea în folosinţă a liniei ferate pentru transportul public.(foto 1)

Toate localitățile din Valea Hârtibaciului, legate de linia ferate Sibiu-Agnita, au contribuit la finanţarea proiectul. În ziua inaugurării, Mocăniţa a fost întâmpinată în fiecare gară de o mulţime de admiratori şi curioşi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi port popular. Primirea a avut loc într-o atmosfera festivă însoţită de muzică de fanfară şi dansuri populare.
În satul Altâna (Alzen/Alcina) preotul ortodox a ţinut o cuvîntare de bun-venit urmată de muzică în interpretarea capelei locale şi o horă românească.
În satul Cornăţel (Harbachsdorf/Hortobágyfalva) trenul a fost întâmpinat de membrii „Societăţii Cailor Ferate Locale Sighişoara-Sibiu“ în frunte cu preşedintele G.Lander şi o mulţime de săteni. Deasupra mulţimii, suspendat, plutea un arc simbolic format din diferite lăicere şi scoarţe.(foto 2)

Mulţi dintre noi ne-o amintim cu nostalgie. Mulţi dintre noi am semnat petiţii pentru re-introducerea ei. În Franţa şi Elveţia, asemenea căi ferate sînt în circulaţie publică, de interes turistic şi păstrate ca o comoară. Noi „nu ne vindem ţara“… doar o prăduim singuri!

Adriana Moscicki

Carte poştală cu primul tren cu aburi care a circulat pe distanţa Sibiu-Agnita – legendara Mocăniţă – la intrarea în gara Nocrich (Leschkirch / Ujegyhaz) și în gara din Cornăţel (Harbachsdorf / Hortobágyfalva) în data de 26 septembrie 1910. (sursă K.Klein)

Scurt istoric: Prima secţiune a liniei ferate Sibiu-Agnita-Sighişoara, între Sighişoara şi Agnita, a fost construită de Societatea Comercială de transport „Segesvár-Szentágotai Vasút“ (S.Sz.V.) din Sighişoara. Calea ferată a fost finanţată de baronul Apor din Sighişoara, care a beneficiat şi de ajutorul financiar al guvernului de la Budapesta.
Linia ferată Sibiu-Agnita-Sighişoara, cu ramificaţia Cornăţel-Vurpar a fost construită de „Societatea Cailor Ferate Locale Sighişoara-Sibiu“ al cărui prim preşedinte a fost Preotul G.Lander din Brădeni (Henndorf/Hégen).
Prima secţiune, cea între Sighişoara şi Agnita, construită în numai 3 ani, a fost inaugurată în data de 16 noiembrie 1898. Câţiva ani mai târziu linia ferată a fost prelungită pînă la Sibiu. Această secţiune, împreună cu ramificaţia Cornăţel-Vurpar, a fost inaugurată oficial în 26 septembrie 1910.
În 1919, operarea liniei a fost preluată de Căile Ferate Române (CFR) proprietar rămânând „Societatea Căilor Ferate Locale Sighişoara-Sibiu“. În 1948 întreaga cale ferată a fost naţionalizată şi societatea dizolvată.
Linia ferată între Sighişoara şi Agnita a fost închisă în data de 01 noiembrie 1965. Secţiunea între oraşele Agnita şi Sibiu a funcţionat până la data de 1 septembrie 2001. Linia secundară Cornăţel-Vurpar (numită „Linia vânătorilor“/„Jägerstrecke“) a fost închisă 1997 (Wikipedia) sau, după altă sursă în 1993.
Calea ferată îngustă, cu ecartament de 760 mm, Sibiu-Agnita-Sighişoara, cu ramificaţia Cornăţel-Vurpar a fost cea mai lungă cale ferată îngustă din România, în total 123 km. (sursa hartă: https://ro.wikipedia.org)

1

leporello-pliant cu amintiri

Vă amintiţi desigur „cărticica“ de ilustrate ce se putea găsi la chioșchiurile de ziare şi în librării. Câţi dintre noi ne-am gândit oare la servitorul lui Don Giovani care purta agenda amoroasă a stăpânului pliată astfel? Defapt de aici se trage numele de „leporello“!

Cărticica de ilustrate tip leporello era, pe vremuri, un cadou nimerit şi un souvenir din locurile vizitate. Închisă – oferă o singură imagine, desfăşurată în întreaga lungime descoperea noi vederi ale locului. Şi fiecare în parte te purta spre o nouă poveste, căci faţa oraşului e un mozaic pe care nu-l poţi cuprinde dintr-o singură privire şi dintr-o singură întâlnire.

Adriana Moscicki

Carte Poştală colorată tip leporello, realizată după un clişeu din 1899, cu panorama oraşului Sibiu văzut dinspre zona podului de cale ferată peste Cibin. În interior se află un pliant cu 10 fotografii monocrome. A circulat 1907 și a fost adresată domnișoarei Heller Vilma de la Spitalul Militar de Garnizoană din Sibiu. (Editura Heinrich Meltzer, Sibiu)

1

Dumbrava şi Templul frumuseţii

Îmi amintesc construirea magazinului Dumbrava şi deschiderea lui. Pe locul acela se găseau cîteva case tipic Sibiene. În trecut se învecinau cu celebra grădină Veneţia, dragă tuturor. Desigur, părerile erau împărţite dar, ideea de a avea un magazin modern şi nou, a cucerit inimile noastre. Niciodată n-am fost încântată de arhitectura lui. Nu se arată nici îndrăzneţ, nici nu se încadra în tradiţia locului! A rămas ceva la mijloc, o clădire nouă, destul de bătrânicioasă şi cuminte în concepţie. Asta se întâmpla prin 1979. Ne-am bucurat scurtă vreme de scara rulantă, devenise atracţia copiilor, nu pentru mult timp însă! Coborârea s-a blocat, o vreme a rămas aşa, apoi a fost definitiv inutilă şi decorată hidos cu manechine de plastic în costume populare, rochii de in brodate şi mici animale de pluş ce se lăfăiau la picioarele lor. Ura! Aveam magazin universal, împărţit în raioane ticsite de produse din industria Românească! Şi totuşi, multă vreme a avut un sens, o logică, indiferent de calitatea şi estetica produselor.
Democraţia l-a transformat într-un bazar, scările uitate, doar amintirea strălucirii de altă dată mai dăinuie în amintirea unora… Lipită de magazin stătea Casa Modei, răsărită după un an, loc de dichiseală şi lux: coafor, cosmetică, manichiură şi pedichiură! La pedichiură apăruseră bazinele din ceramice albe, la cosmetică erai masat şi cremuit până în vârful unghiilor de mâinile cunoscutei Irina Benkő(zisă Ina), dacă aveai norocul să te afli în agenda ei! Şi orice femeie se simţea apoi frumoasă şi diafană ca o zână, cu sufletul uşor şi împăcat după nesfârşitele destăinuiri pe la Cami şi alte vestale din „templul frumuseţii“!
Odată cu lunecarea ţării în sărăcie însă,saloanele s-au închis unul după altul. O vreme se vindeau acolo diverse obiecte făcute de Cooperative meşteşugăreşti, apoi am pierdut firul poveştii…
Cele mai grozave locuri erau însă blocul Plombă şi trecerea subterană între Magazinul Dumbrava şi Continental/Casa de Cultură a Sindicatelor. Blocul Plombă era dovadă unei îndrăzneli de necrezut, pod peste şosea şi arc însorit în după-amiezele oraşului. Cu ceva invidie în suflet îi priveam pe norocoşii locatari ai acestui micro-habitat!
Trecerea subterană de pe o parte pe cealaltă a străzii ne-a tranformat definitiv în oraş modern. Trinkbachul astupat pe vecie într-un cavou de beton, Piaţa Unirii demult tranformată într-o mare de asfalt, Veneţia arsă, dar vie în sufletul oamenilor, aşa ne perindam prin tunelul luminat de afişe şi mirosind a ciment şi nou.
Studenţii mergeau în grupuri şi se simţeau importanţi,turişti în vizită, copii mâncând piersici nespălate direct din punga de hârtie de aprozar, toţi treceau impresionaţi.
Îmi amintesc silueta unei doamne elegante, mereu îmbrăcată în alb şi purtând o vioară, ori un ogar timid şi suplu, iar tocurile ei sunau cu ecou în tunel. Şi ea mergea zâmbind cu buzele roşii de ruj şi spatele drept, mergea necontenit ca într-un vis…

Adriana Moscicki

Magazinul Dumbrava şi Casa Modei 1981

1

din sertare: amintiri colorate

Găsesc prin sertare o cutie neatinsă în ani. O deschid cu grijă, ca pe o pixidă , cutia veche adusă cine ştie când din legendara Ada-Kaleh, pe vremea când, ridicând capacul ei, te învăluia aroma dulce de zahăr pudrat şi te credeai, deja, in vreo poveste orientală cu lumini filtrate, susur de fântâni şi cadâne lascive…
Desigur, Ada-Kaleh nu era aşa, doar imaginaţia noastră lunecă pe şabloane luate din cărţi. Şi eu nu am ajuns niciodată acolo. Cutia a rămas însă şi, pentru mine, ia rolul Madlenei lui Proust.
În culcuşul de tablă stau adunate truse de ace, ațe, degetare, metru de croitorie, igliţe şi toate, cu patina bijuteriilor vechi, mă transportă în trecut.
În clasa a 5-a noi, fetele, învăţam gospodărie, să coasem şi să gătim. Toate fetiţele aveau o asemena trusă. Şi mamele acasă ne învăţau cum să cârpim ciorapii pe o ciupercă de lemn. Am trecut, mulţi dintre noi, lecţia şezătoarelor la banca din stradă, ori din curte, unde bunici şi copii de-a valma coseam, ştrencăneam şi tocam mărunt ştirile cartierului… Noi chicoteam şi roşeam. Din şederile astea se năşteau broderii şi cusături în cruciuliţe, fulare, svetere colorate şi o îndemânare ce ne-a ajutat de multe ori în viaţă.

Chiar mă întrebam dacă, azi, copiii mai ştiu să-şi coase un nasture lipsă, ori să prindă ochiul unui pulover să nu se deşire… un gând răzleţ desigur, uitat şi el în sertarele mele cu amintiri.

Adriana Moscicki

1

vedere de pe pod

După ani, în locul în care artistul şi-a aşezat şevaletul, a privit liniile şi unghiurile cu mâna întinsă în faţa lungită de creion, a schiţat şi s-a impregnat de lumină, iată, se opreşte un necunoscut, poate impresionat de misterul locului, poate nostalgic. Vedere de pe (fostul) pod în liniştea unei zile de iarnă. Poate Omul venea din Piaţa golită de ger, s-a oprit o clipă în tăcerea locului şi l-a imortalizat pe hârtie.

Adriana Moscicki

Cisnădie -Heltau, vederea dinspre Piaţa Agro-Alimentară

1

în alb – negru

Misterioasă şi tăcută în mijlocul oraşului, învăluită în ceţuri şi ninsori, puternică în lumină, Biserica fortificată din Cisnădie a fost mereu inspiraţie artiştilor.
Una dintre măiestrele gravuri care o reprezintă îi aparţine lui Helfried Weiß, grafician Ardelean cu care ne mândrim.
Născut în 8.8.1911 la Braşov, Helfried Weiß a studiat Artele Plastice la Cluj, Paris, Bucureşti şi din 1937 cîteva semestre la Academia de Arte din München. După 1945 a fost profesor de desen la diferite şcoli şi licee din Banat şi Ardeal, dar mai ales la Braşov, oraşul său de suflet.
În 1988 a emigrat în RFG. După moartea soţiei sale în 1989, şi după o scurtă perioada de stagnare creativă, va pleca în anii ’90 cu nouă lui partenera de viaţă în Italia unde va avea ani prolifici. Descoperind lumina Mediteranei, arta lui se umple de culoare.
Oriunde s-a aflat în lume, Weiß a dus mereu dorul locurilor natale şi le-a simţit lipsa ca pe nişte membre amputate care dor!
După o viaţă lungă şi împlinită a decedat în data de 6.12.2007 la München.

Adriana Moscicki

Biserica fortificată din Cisnădie – gravura Helfried Weiß

1

ce rămâne…

Ninge viscolit. O boare albă a înfăşurat oraşul. Pitite prin gard, vrăbii şi mierle s-au umflat în pene şi stau cuminţi ca într-un palton.
Aseară vuiau casele de muzică. În depărtare suna vesel un saxofon şi paşi bătuţi în covor abia străbăteau pînă la mine. Şi acum linişte. Pomul despuiat de podoabe e mut şi trist în goliciune.
O amintire răzleaţă a urcat în mine: în pomul copilăriei rămânea staniolul bomboanelor mâncate pe furiş şi trupul negru al artificiilor. Câtă bucurie aducea sfârâitul lor inegal! Stingeam lumina şi un, doi, trei cu chibritul, pârlindu-mi buricele degetelor, aprindeam beţigaşele atârnate pe ramuri. Întunericul secerat de scântei prefăcea totul, pentru o clipă, într-o feerie. Aşa visam cu ochii deschişi şi zâmbet larg pe faţă, cu nara plină de fum! Ce dezamăgire când unele se stingeau cu un pârăit scurt!
Nu ştiu să mai fie artificiile copilăriei, dar port încă în mine mirosul şi amintirea lor. Şi aşa au trecut sărbătorile toate, în combustia inegală şi luminoasă a unui beţigaş…

Adriana Moscicki

1

6 Ianuarie

Trei regi, Bobotează, An Nou ori Shabat, oricum s-ar numi ziua de azi în limba şi credinţa fiecăruia, un singur lucru e sigur: nămeţii copilăriei au pus stăpânire pe oraş! Roţile sapă şanţuri groase decupând pătrate şi dreptunghiuri îngheţate în mijlocul drumului. Ninge des şi spulberat, vântul biciuie faţa. În alte vremi, copiii ar fi pus stăpânire pe drumuri şi câinii ar fi ţopăit zgomotos pe lângă ei!

Şi azi intră Popa în Biserică şi poala sutanei îngheţată iar eu zâmbesc privind pânza lui Neuhauser, cu gândul spre nămeţii de altă dată!

Sărbători fericite!

Adriana Moscicki

foto: Franz Neuhauser cel Tânăr (1763 – 1836), Intrarea unui preot sas în parohia sa iarna, (ulei / pânză, 109,4 x 190,2 cm) Muzeul Brukenthal Sibiu

1

sus pe moviliță!

Cu greu îţi mai faci loc azi printre maşinile parcate în marginea străzii Movilei. Şi casele au început să crească pe verticală ca într-o construcţie nesigură de cuburi. Din spatele porţilor mute nu răzbate nici un sunet. Ninge cu boabe mărunte, unele saltă pe loc şi se rostogolesc. Movila pietruită luceşte în lumina rece de Ianuarie asemeni un os şlefuit. Chiar aşa m-am gândit la locul acesta, parcă aş sta pe un os de stern tocit!
Straşnic lunecuş trebuie să fi fost odată pe aici, când doar caii fornăiau trăgând căruţele şi doar săniile hârşâiau în zăpada îngheţată. Apoi, în cursul lunilor şi anotimpurilor, pârăiaşe vesele ar fi clipocit peste piatra de râu. În mijlocul drumului se mai vede încă „albia“ pârăiaşului ce curgea spre Piaţa Aurarilor şi str. Târgului

Str. Movilei apare în documentele vechi sub diferite denumiri: Newsteyfft // Neusteufft (1480), Dy Newstyfft (1486), Nayer Stifd (1614), Neystefft (1611). Numele „Neustift“ poate fi tradus în mai multe feluri. Cuvântul „Ştift“ poate avea înţelesul de: „mănăstire“, „instituţie“, dar şi „ceva nou întemeiat, creat, făcut“… de exemplu o stradă nou întemeiată, amenajată.

Acuarela Julianei Fabritius-Dancu surprinde, în stilul ei personal şi inimitabil, un alt colţ pitoresc din Cetate: străduţa Movilei, între Pasajul Şcolii şi Piaţa Aurarilor. Pe vremuri, locul acesta se numea „Hillchen“ // „Hüllchen“. (Hill înseamnă: deal mic, dar şi hulă, drum îngust pe o coastă foarte piezişă). Interesant este şi faptul că, paralel cu „vechea“ str. 9 Mai,(9 Mai fiind una din cele mai vechi străzi din Sibiu), se află două străzi care poartă în numele lor cuvântul „nou“: Strada Nouă / Neugasse şi Strada Movilei // Neustift.

Adriana Moscicki

Str. Movilei // Neustift – acuarelă de Juliana Fabritius-Dancu 1960

1

A trecut anul.

Şi-a lăsat urmele în pielea noastră şi adânc în măruntaie. Doar retroactiv, ţinând în braţe Noul An, îl categorisim pe cel vechi, căutând un termen de comparaţie. Nu ştiu dacă e bine, nu ştiu dacă ne ajută pe noi, muritorii, dar sigur ne oferă prilej de discuţie.
Nu avem timp. Numai timpul ne poartă, ori ne pierde pe drum. Ce luăm cu noi? doar amintirea, doar simţirea… Un An nou cu sănătate, voie bună şi omenie va doresc vouă, tuturor celor ce-aţi zăbovit o clipă pe aici, prin vorbe şi amintiri!

La mulţi ani! Ein frohes neues Jahr! Boldog uj evet! Kali chronia! Srecna nova godina! Shana tova!

Adriana Moscicki

1

o Revoluţie măsluită!

Cu sentimente amestecate deschid ziarele acestea, păstrate neatinse de 27 de ani!

Am amintiri din Revoluţie! arderea cărţilor Omagiu, Congresele Partidului, gloanţele zburătăcite ce ne-au vâjâit pe la urechi, statul culcat pe holul apartamentului în timp ce blocul era ciuruit, marşul pe străzile oraşului, atmosfera plină de exaltare şi patriotism naiv, camioanele cu pachete din străinătate, burniţa, zăpada, Crăciunul cu gust amar al unei execuţii grăbite şi chiar speranţa…
Ce am devenit? cât de cinice par acum titlurile din ziar! Ce-am schimbat? Şi pentru că schimbarea vine întâi din om, cum ne-am schimbat???

Adriana Moscicki

1

Hanuka

Concentrată în Oraşul de jos (strada 9 mai, Constituţiei), Comunitatea evreilor din Sibiu este consemnată abia în sec. al XIX-lea, numărul ei ajungând abia la 2,7% din totatul de 49.345 locuitori conform Recensământului din 1930. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial numărul lor va creşte la 1900 de persoane cînd, deportările din Cluj şi alte localităţi Transilvănene, îi obligă să se refugieze la Sibiu. După război şi în perioada Comunistă, numărul lor scade drastic în urma plecărilor masive în Israel, Germania şi America. Doar numele multora a mai rămas înscris pe scaunele din Sinagogă ori pe pietrele funerare… Multe şi interesante sînt sărbătorile evreilor, dar cea mai veselă dintre ele este Hanuka, anul acesta celebrată chiar în ziua Crăciunului creştin!

În Talmud Shabat 25 se pune întrebarea : Mahi Hanuka? (Ce este Hanuka?). Hanukah (în Ebr. חֲנֻכָּה sau חנוכה) se sărbătoreşte de la 25 Kislev (seară), timp de 8 zile, şi mai este numită în ivrit(ebraica) şi Hag ha-Orim (Sărbătoarea Luminilor). De Hanuka, în fiecare seară, în timpul celebrării, se aprinde câte o lumânare din setul celor nouă, un gest simbolic care aminteşte o mare minune. Hanuhah (lit. inaugurare, sfinţire a Templului) evocă reconsacrarea spirituală din Ţara Sfânta şi eliberarea de jugul străin al compromisului. Ea comemorează de fapt istoria Macabeilor în lupta lor împotriva ocupaţiei şi a politicii de elenizare forţată, pe care suveranul seleucit Antioch al IV-lea Epifanul a exercitat-o asupra Ţării Sfinte (167- 164 î Hr.). Profanarea Templului şi interzicerea exprimării religiei iudaice , sacrificiile păgâne impuse prin constrângere au stârnit atunci o răscoală, care a dus nu doar la o restaurare religioasă, ci, mai ales, la independenţa politică care să le ofere evreilor dreptul exprimării fără compromis.

Evenimentele comemorate cu ocazia sărbătorii de Hanuka sunt relatate în prima carte a Macabeilor. Hanuka este aşadar o sărbătoare de origine postbiblica, minoră, în timpul căreia munca şi alte activităţi nu sunt interzise. Legenda spune că atunci când Judah şi oamenii lui au eliberat Ierusalimul, primul lucru pe care l-au făcut, a fost să deschidă din nou Templul, dar nu au mai găsit nimic din vechea tradiţie decât o candelă sfânta (Menorah). Evreii au curăţat templul şi au vrut să aprindă din nou Menorah, lampa sfânta, dar nu au avut la îndemână decît un vas mic cu ulei, suficient să ardă în lampă doar o singură zi. Au aprins totuşi lampa şi, ca o minune, uleiul a ars timp de 8 zile. Acesta este Miracolul pe care evreii de pretutindeni îl sărbătoresc în zilele de Hanuka. Cel mai important obiect folosit de sarbatoare, este Menorah, sfeşnicul cu 8 braţe, patru în partea stângă şi patru în partea dreapta, iar în mijlocul acestora, puţin mai înalta, se află Shamash, candela sfântă. Se spune că prima Menorah a fost sculptată dintr-o singură bucată de aur şi a avut şapte braţe, reprezentând zilele săptămânii. Menorah era luminată zilnic de către un Kohen (preot evreu). După Miracolul celor opt zile, evreii au schimbat forma Menorei, transformând-o într-un sfeşnic cu opt braţe şi candelă sfântă (shamash).
În prima noapte de Hanuka, se aprinde prima dată Shamashul, iar cu ajutorul acesteia se aprind pe rând lumânările, în fiecare zi adăugându-se una nouă.
În cele opt zile de Hanuka, evreii obişnuiesc să mănânce mâncăruri prăjite în ulei: clătite cu cartofi (latkes) şi gogoşi cu gem (sufganiot). Copii învârt titirezi (dreidel-sevivon) pe care sînt înscrise literele: נ ג ה פ – simbol pentru „נס גדול היה פה“ – o minune mare a fost aici!
Hanuka este o sărbătoare a luminii şi renaşterii! În geamul caselor evreieşti candela strălucea asemeni luminilor de Advent ori a bradului împodobit, căci mereu s-au petrecut şi s-au completat!

Adriana Moscicki

1

Crăciun in tihna si fericire! Fröhliche Weihnachten! Boldog Karácsonyt! (Piero-dellaFrancesca)

Adiana Moscicki

1

vine, vine Moş Crăciun!

1

în spiritul Crăciunului

Atât de mult se vorbeşte în preajma sărbătorilor despre „spiritul Crăciunului“! Pentru mine Crăciunul nu este goana febrilă după cadouri şi bucate, nici ghiftuirea până la refuz. Desigur feeria beculeţelor şi a staniolului nu poate aduce decât o poleială de suprafaţă, superficială. Adevărata frumuseţe zace în noi, Oameni!.
Mi-am amintit de Edictul de toleranţă religioasă de la Turda din anul 1568…

„Edictul de la Turda este un decret emis în 1568 de către Dieta Transilvaniei întrunită la Turda, decret prin care a fost proclamată libertatea conştiinţei şi a toleranţei religioase pentru cetăţenii Transilvaniei. A fost promulgat de către Ioan Sigismund Zápolya, principele Transilvaniei.
Este primul de acest fel din istoria Europei moderne!!! Originalul documentului este păstrat la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Edictul a fost emis pentru a nu se ajunge la luptele religioase sângeroase izbucnite între catolici şi protestanţi în Europa Occidentală. Conform Editului, nici o persoană nu putea să fie dezavantajată din cauza confesiunii sale, şi nimănui nu i se putea impune o credinţă sau alta, deoarece credinţa ne vine de la Dumnezeu.
Edictul din Turda nu precizează în particular nici o confesiune religioasă, ceea ce a purtat la conflicte intrediferite confesiuni protestante. De aceea Edictul din Târgu Mureş din 1571 condus de catolicul Bathory Istvan precizează că religiile recepte sunt cea româno-catolică, calvinistă, luterană şi unitariană, interzicând în acelaşi timp orice altă inovaţie religioasă. Libertatea religioasă a rămas oricum piatră de hotar pentru mulţi prinţi ai Transilvaniei, Bockai Istvan, Bethlem Gabor şi cei care care au urmat, respectarea acestei legi a fost criteriul supunerii nobilimii transilvane la Imperiul Austriac, Diploma Leopoldina.“ (Wikipedia)
Desigur, azi, când mozaicul de etnii s-a împuţinat, când majoritară este confesiunea ortodoxă şi nimeni nu mai regularizează prin legi o religie sau alta, nu ar trebui ca toleranţa să fie în adn-ul Omului?
Trei Magi călăuziţi de-o stea au pornit să caute Fiul născut întru iubire Cerească, Fiu ce se va jertfi pentru Om, din Iubire! Nu postul şi nici pupatul icoanelor nu face omul mai bun ci Iubirea şi toleranţa faţă de aproapele său, indiferent de culoarea pielii sau numele sub care îşi numeşte Dumnezeul! Pentru mine, acesta este Spiritul Crăciunului!

Adriana Moscicki

Întrunirea a avut loc în Biserica Catolică din Turda (Thorenburg, Torda) în 13 ianuarie 1568 – Pictură de Aladár Körösfői-Kriesch

1

vedere de sus

Peste coama luminată a copacilor, pe cerul gol, în aşteptare… Cum s-ar fi ivit ochilor noştri imaginea acoperişurilor ninse? Cu ochii deschişi, Burgul picoteşte…

Adriana Moscicki

Biserica Evanghelică şi clădirile din Piaţa Mică. În partea de jos se zăreşte faţada spre curte a clădirii din Piaţa Aurarilor nr.10 – fotografie de Emil Fischer din anii ’40

1

roată… roată

A treia lumânare de Advent… aşteptarea se micşorează, lumina creşte, aşa speranţa şi bucuria oamenilor. Nu se cunosc cu exactitate originile Coroanei de Advent, dar, în trecutul îndepărtat, încă păgân, în Nordul Europei, adânc în miezul iernii, oamenii aprindeau candele pe-o roată împodobită toată în ramuri verzi. Se aprindeau patru lumânari aşezate în patru direcţii, simbol pentru pământ, vânt, apă şi foc. Se celebrau rituri păgâne ce urmau să asigure continuitatea vieţii reprezentată simbolic în ramurile verzi tot timpul anului. Lumina făcliilor/lumânărilor ar fi fost speranţa în venirea vremurilor calde şi a luminii solare, iar cercul de lemn îmbodobit, un simbol al infinitului…
În Evul Mediu, popoarele germanice au preluat acest obicei păgân şi l-au încorporat în obiceiul creştin de Advent.
Şi, nu întâmplător, Lumina este în miezul Sărbătorilor de iarnă şi în Hanuka evreilor (de care vom vorbi când va fi vremea) căci timpul le ordona cam deodată… dar asta este o altă poveste!

Advent fericit! Euch allen einen schönen 3 Advent!

Adriana Moscicki

1

Piaţa Aurarilor – un loc de poveste în Burgul nostru!

Încercarea de a pătrunde în curţile interioare ale Oraşului pune în dificultate curioşii căci aici, mai mult decît oriunde, se va adeveri zicerea „casa mea – cetatea mea“!

O curte, în aparenţă pustie, e totdeauna vegheta de priviri vigilente din umbra vreunei viţe, ori din înălţimea vreunui coridor şi, de prin colţuri neştiute, s-ar putea ivi un patruped ager şi viteaz! Recunosc, de multe ori mi-am vârât boticul curios prin curţile oamenilor pentru o clipă, pentru o poză furată! Am făcut-o şi aici în Piaţa Aurarilor la nr.10. Nu mai am poza, doar amintirea unor copii ce alergau vesel prin insula de iarbă… m-am retras binişor în urma unor lătrături mai degrabă umane… dar, clipa aceea, furată în soare, a fost cât un oftat şi o bucurie!
Casa din acuarela, (aripa din curte), e ciudată, pare înjumătăţită şi, totuşi, e o imagine destul de frecventă pe la noi prin Cetate! Curtea înalta, pavată cu pietre de râu, ştia pe vremuri curgerea unui pârăiaş ce cobora din Piaţa Mare şi intra printr-o deschizătura a zidului de apărare, o traversa molcom şi ieşea prin poartă în Piaţă Aurarilor, apoi îşi vedea de drum pe strada Târgului până în 9 Mai. Şi azi se mai vede albia lui secată… La jumătatea nivelului între zidul de fortificaţie şi curtea de la nr.10 se află o terasă, sprijinită de un zid vechi, cu mici nişe şi arcade de susţinere, care ascunde ochiului curios o mica grădină, oază de linişte şi verdeaţă la umbra unui tei. Iuliana Fabritius-Dancu a avut răgazul să le zugrăvească pe îndelete. Se mai spune şi că, în casa de la nr.10, s-ar fi aflat un cuptor de topit aur… taman bine să ne infierbânteze imaginaţia.

Adriana Moscicki

Casă din Piaţă Aurarilor // Fingerlingsplatz nr.10 – curtea interioară / acuarelă şi desene de Juliana Frabitius-Dancu

1

cum Adventul luminează paşii lui Niculae…

În cununa de Advent licăre a doua lumânare şi prin pieţe, grămadă în argint şi aur suflate, ori mai sofisticate, cu clopoţei şi staniol învârtit, stau nuielele lui Moş Nicolae…tiptil lunecă sania cu daruri şi dulci surprize…

Sărbătorire fericită în casa Dumneavoastră! Să fie lumină la fereastră şi inimă bună! Euch allen einen schönen 2 Advent!

Adriana Moscicki

1

un târg uitat…

Înşirate de-a lungul drumului, ca un miriapod cărnos, căruţele adăposteau sub coviltirul de paie coşuri, troace, catrafuse, oale, tigăi, unelte din lemn, metal sau ceramică dar, precis, şi fân pentru cai şi poate chiar trupul căruţaşului obosit…

Cum animalele de tracţiune, caii sau boii, nu aveau voie pe lângă căruţele din strada principală, precis au fost duse undeva în Piaţa din zona Cazărmii 90 pentru perioada târgului. Poale negre de pânză se fâţâiau de colo până colo în vălmăşeală. Pălărioare mici şi fine se amestecau o clipă cu borurile largi ale pălăriilor de paie, apoi se depărtau în umbra trotoarului. Pălării simple de postav negru stăteau semeţe pe creştetul târgoveţilor şi dădeau bineaţă celor de fetru cu panglică lucioasă. Dansul pălăriilor dintr-o parte în alta a drumului o fi fost deranjat, poate, doar de fuga vreunui copil, în joacă. Azi strada cunoaşte doar zumzetul teraselor cu bere ori defilarea vreunui festival.

Adriana Moscicki

Târg pe Str. N.Bălcescu / Heltauergasse la sfîrşitul sec XIX

1

fereastră spre Decembrie

Doar ieri au dănţuit la ultimul bal de Sf.Katerina şi iată cum se aşează azi cuvinciosi în jurul mesei. Cununa de Advent – Adventskranz – aşteaptă cuminte, în mijlocul mesei, aprinderea luminilor, pe rând, în fiecare Duminică până la Marea Sărbătoare. Adventul (adventus-lat. venirea) este aşteptarea celor mari şi nerăbdarea celor mici. Şi pentru ca aşteptarea să fie plăcută şi nerăbdarea temperată, copiii au primit Calendarul de Advent! Ziua deschide uşita de carton colorat spre o poveste şi o supriză dulce! Ah, ce bună aşteptare! În târgul nostru pestriţ, Adventul se amestecă de minune cu postul ortodox! Fiecare casă în legea ei dar lumina şi bucuria una!
Cum Adventul se deschide totdeauna în apropierea zilei Sf.Andrei (30 Noiembrie), poveştile se amestecă şi ele! Doar sfinţii în Calendar rămân mereu aceeaşi!

Advent fericit tuturor! La mulţi ani celor ce poartă numele Apostolului Andrei, ciobanul şi protectorul animalelor sălbatice şi al pescarilor!

Adriana Moscicki

1

Albituri
Cărucioare de copii,
Ghete de tot felul,
Vase
Paltoane
si multe alte articole
bune si foarte ieftine…toate din:

Scrinul cu comori

Numele clădirii din Piaţa Mică 21, „Scrinul cu comori“ – „Schatzkästlein“, provine de la cel al magazinului deschis în data de 19 ctombrie 1920 de către „Reuniunea petru ocrotirea copiilor din Sibiu“ (Kinderschutzverein) în încăperea de la etaj şi a funcţionat acolo mai mult de două decenii. De fapt nu era doar un magazin, o prăvălie ci şi Casă de amanet, „Pfandleihaus“!
Clădirea apare deja în 1370 într-un matricol bisericesc sub denumirea de „Fleischerlauben“, „Halele măcelarilor“. De-a lungul timpului, încăperea spaţioasă de la etaj (2o metri lungine, 8 metri lăţime) a fost folosită de bresla Cojocarilor / Postăvarilor ca depozit pentru mărfuri, iar în sec. 18 a funcţionat ca depozit orăşenesc pentru ovăz. În toamna anului 1765 spaţiul de la etaj a fost folosit, scurt timp, ca sală de teatru pentru Trupa de Comedianţi condusă de Gertraut Bodenburger şi în 1787 de Trupa de Actori condusă de Franz Düwald. La parter au funcţionat, multă vreme, halele Măcelarilor. Din timpul renovărilor efectuate 1787-1789 datează şi Stema oraşului de pe faţada clădirii. În 1967-1969 clădirea a fost restaurată, trecerea boltită şi cele 8 arcade au fost redeschise şi clădirea a primit înfăţişarea actuală.

Adriana Moscicki

Schatzkästlein / Scrinul cu comori – fotografie interbelica Fischer, / desen de Juliana Fabritius-Dancu, / pictura de Trude Schullerus – sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

Frappe la Arte…

Una dintre cele mai interesante case (şi frumoasă în ochii mei!) din urbea noastră e Casa Artelor! Demult, autocare burduşite de turişti se opreau să-i deşarte pentru o vizită, exact în Piaţa Mică, în faţă Casei Artelor. De cîte ori ne-am băut frappeul (renumit pe vremuri) în umbra arcadelor, nu ne-am gândit la lunga istorie a locului! Nici prin cap nu ne-a trecut că, pereţii afumaţi de ţigările noastre s-au îmbibat de miasmele târgului de altă dată, de carne şi sânge, că sîntem de fapt în Hala măcelarilor!
„Frappe la Arte“ era frecvent în vocabularul nostru. Acolo se ţinea Cenaclu literar (o vreme), expoziţii de artă şi fotografie (ocazional). Barul era aşezat strategic cu vedere deschisă spre Piaţă, astfel încât, de doreai, puteai să vezi fără să fii văzut, te puteai aşeza în umbra vreunui stâlp sub arcade. În apropiere s-a deschis apoi prima Rotiserie din oraş: pui la rotisor cu mujdei de usturoi! Uneori, aroma lor de piele arsă şi crocantă umplea întreagă piaţă şi se furişa deranjant pe sub nobilele arcade. Nu-mi amintesc când a dispărut barul acesta… sau poate eu nu l-am mai găsit la întoarcere, dar mi-l amintesc, aşa cum îmi amintesc toate clipele Burgului!

Adriana Moscicki

Piața Mică – începutul anilori 1970 – sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

drumul tot era veselie…

Cred în modernizare şi înnoire, dar când văd imaginea aceasta mă cuprinde nostalgia! România era cîndva o ţară agrară şi nu cred că era o ruşine! Ţăranul se trezea cu noaptea în cap şi hrănea întâi animalul din ogradă: fierbea pentru porci cartofi şi lături, îi dezmierda cu boabe şi coceni de porumb. Toca verdeaţă orătăniilor, încălzea mîncarea rămasă de cu seară pentru câine şi doar când zarva din ogradă se potolea, omul lua sapa ori coasa şi pornea la câmp. Soarele se suia în vârful cerului, omul asudat lepăda cămaşa, sufleca pantolonii, îşi potolea setea şi, totdeauna, un fir scurs din cană îşi croia albie din colţul gurii pînă pe pieptul ars de soare. Omul ştergea fruntea cu mâneca, muierea, ştergea broboanele de pe faţă cu cârpa şi o prindea din nou ridicând cozile şi învârtind colţurile de pînză peste cap.

Îmi amintesc şi dansul rotund al pălăriilor peste păşunea verde. Panglica neagră era decolorată şi prăfuită, prinsă cu poale se ridica şi se lăsa în ritmul trupului. Coasele făceau drum de flori, greblele afânau şi întorceau mirosul. Săpăliga muşca pământul. Femeile cântau şi rădeau. Drumul tot era veselie. Apoi se făcea linişte până când, spre seară, din capul satului se auzeau talăngi şi ciurda venea acasă…

Adriana Moscicki

Întoarcere de la câmp – femei din zona Vurpăr / Burgberg – anii ’80 – sursa foto: W.Knape

1

la Conti!

Ivit în anii de „avânt muncitoresc şi modernizare“ a urbei, dreptunghiul de ciment gri se sumeţea strategic în intersecţia Pieţei Unirii cu Calea Dumbrăvii.
Oau, ne-am zis cu toţii atunci, un hotel nou şi modern în urbea noastră provincială!
Urât şi fără personalitate, a intrat însă repede în limbajul nostru drep „Conti“!
La Continental veneau grupurile cu străini, autocarele, dar şi noii cetăţeni ai RFG aflaţi în vizită, cu geamantane supra-dimensionate şi grele, burduşite de cadouri şi bunătăţi!
La Conti era Duty-free şi bar în hol, acolo mai puteai găsi cîte un Baccardi rom, cocteiluri şi ţigări străine. În parcare stăteau Daciile colorate, lustruite şi mai nobilele Lada, ale celor ce-şi putuseră permite asemena lux, dar „defilau“ şi Mercedesuri pătrăţoase venite „de dincolo“, ba chiar şi nişte Forduri moştenite din America, de la rudele plecate la muncă şi la făcut ţuică pentru cowboy. O dată am văzut un Chevrolet lung, metalic şi impunător, a rulat încet şi cu toate geamurile deschise, în adierea unu vânt primăvăratec.

Mai erau pe la noi în oraş VW-uri „broscuţe“ simpatice şi pârăitoare, dar atunci toată lumea visa Mercedesuri. La Conti în restaurant, chelnării învăţaseră repede obârşia muşteriilor, nasul lor fin deosebea turistul venit „de afară“, nonşalant şi sigur de sine (cu buzunarul plin) şi avea de grijă să-i servească cu zel şi carne mai moale decît cea a rudelor sărace, rămase prin oraş!
Defapt, de nu aveai treabă în zonă, nici nu puteai trece bariera Recepţiei, erai filat şi alungat ca nu cumva să intri în legătură cu duşmanul străin!
Dar noi eram tineri şi inocenţi. Poate visam la calmul fotoliilor din catifea şi al perdelelor grele după care se bea coniac franţuzesc şi fumegau ţigări fine în holul vechilor şi bunelor noastre hoteluri istorice. Poate ne dădeam importanţă în faţa unui Campari şi a unui Kent primit de la prieteni în barul cu mese joase şi tăcute de la Conti, adulmecând mirosuri venite din alte ţări inaccesibile atunci. Şi apoi, după multă vreme, aşa o bulibăşeală s-a făcut în mintea mea!
Nici Conti nu mai e cum a fost, schimbat la faţă şi modernizat complet, parte dintr-o reţea ce-am frecventat-o prin alte părţi. Dar cum pot să-i spun vechiul Bulevard „Continental“ ?, asta nu înţeleg…

Adriana Moscicki

Hotel Continental – fotografie din anii 1970 – sursa ilustrație: Almanah 1980

1

vechi odoare…

„Tezaurul de la Cisnădie“ – Comoara din sec.al XV-lea a fost descoperită în biserica fortificată din Cisnădie, în absida de sud, într-o cămăruţă zidită. Obiectele, de o valoare excepţională, se află din 1915 la Muzeul Brukenthal.

1

reclamă călătoare!

Înainte de prospecte şi pliante de promovare – prezentare şi reclamă, au fost… gravurile!
A fost odată un cârmuitor – guvernator cu spirit inovator şi deschis spre Europa. Dorind să pună Cetatea pe hartă, are o idee genială: cheamă meşteri în ale imaginilor să zugrăvească oraşul!
Aşa se face că, în anul 1786, Samuel v. Brukenthal îl invită pe Johann Bauernfeind, cunoscut meşter tişlăr, artist şi sculptor în lemn, să făurească o serie de ilustraţii, vedute ale oraşului pentru certificate de breaslă. Se ştie doar, certificatele de breaslă se eliberau calfelor călătoare, ce lucrau temporar și în Sibiu… Prin ele călătorea numele Sibiului şi imaginea lui adunată sub o cupola cu steme şi ornamente specifice perioadei Habsburgice.
Autorul acestor renumite vedute, Johann Bauernfeind stă scris în rândul artiştilor creatori de hărţi, planuri, vedute și imagini vechi ce au dus faima oraşului în Imperiu și Europa întreagă: Sully, S. Sardi, H.J. Schollenberger, A.L. Wirsing…

Adriana Moscicki

Veduta orașului Sibiu – Gravură de pe un certificat de calfă, breasla Tâmplarilor executată de Johann Bauernfeind în 1798 – sursa ilustrație: „Alt-Hermannstadt“

1

Burgul meu – orasul Sibiu / Hermannstadt / Nagyszeben!

Iată o ilustraţie idealizată a unui oraş medieval, o cetate cu turnuri, biserici şi clădiri concentrate într-un nucleu civic, înconjurat şi apărat de centuri de fortificaţii cu ziduri şi turnuri de apărare, bastioane, şi lacuri artificiale!
Unui asemena loc i-am spus de atîtea ori „burg“ şi tot de atîtea ori mulţi cititori au ridicat o sprânceană. De ce „burg“? Doar Sibiul este oraş, cîndva o aşezare rurală, sat (Hermannsdorf) s-a dezvoltat şi a devenit oraş, aşa cum îi spune şi numele: Hermannstadt (la fel cum există şi în alte părţi denumiri de oraşe cu sufixul „stadt“ – Neustadt ori Ingolstadt). Nefiind expertă în limba germană, nu mă pot lansa în teorii lingvistice pertinente. Dar dacă „Stadt“ înseamnă oraş, spaţiu, loc, aşezare urbană şi dacă „Burg“ are înţelesul de oraş, spaţiu, loc fortificat, înconjurat de ziduri, o cetate – Burg, (cum se numeşte de fapt oraşul Cluj în limba germană „Klausenburg“, Sighişoara „Schäßburg“, Slimnic „Stolzenburg“ şi Ocna Sibiului „Salzburg“) atunci Sibiul nostru este un oraş – cetate, este şi el un „Burg“!
Se pare că acest cuvînt provine din termenul latin „burgus“, dar rădăcinile lui etimologice sunt mult mai vechi! În limba Proto-indo-europeană (PIE) „*bʰerǵʰ-“ – înseamnă: a creşte, înalt, deal, munte!… Iar în limba Proto-germanică „burgz“ – înseamnă: castel, fort, oraş! Tot de acolo, în engleză, a derivat cuvântul burges – burg şi la fel francezul bourg! Adevărat, Sibiul a devenit (literar) un – burg – datorită Grupului literar de la Sibiu şi cântat ca atare în balade! Oricum l-am numi, locul acesta a fost de-a lungul secolelor CASĂ celor ce l-au întemeiat şi celor care l-au construit, locuit, iubit şi respectat împreună, indiferent de grai, naţionalitate ori credinţă!
Şi în gravura aceasta, chiar dacă un pic fantezistă şi necorespunzătoare cu realitatea fotografică, putem distinge cu uşurinţă sistemul de fortificaţie al oraşului/cetate, cu zidurile şi turnurile de apărare. În această Vedută vedem râul Cibin în faţă şi cele două porţi de intrare din nord, Poarta Turnului şi Poarta Ocnei. În incinta oraşului se distinge un canal cu apă adusă din Cibin şi una din morile dispărute din cetate, iar în spatele ei, sus pe deal, Biserica Evanghelică şi Turnul Sfatului.

Adriana Moscicki

Veduta orașului Sibiu – gravură colorată din sec.XVII –  sursa ilustrații: „Alt-Hermannstadt“

1

„Cinema mon amour“…

Neaşteptată mişunare era în noapte pe străzile Cetăţii. În Piaţa Mare, cortul – zis nobil Full Dome – strălucea straniu ca o staţie cosmică. Festivalul Astra în plina lui desfăşurare adună lume de peste tot şi mă entuziasmez pentru interesul oamenilor! Mergeam emoţionate, Dia şi eu, zgâlţâite bine interior de filmul văzut: Cinema mon amour…
Ştiaţi că în România erau peste 400 de cinematografe în perioada comunistă? Ştiaţi că au mai rams doar 30 în toată ţara?
Deunăzi am vizitat şi singurul cinematograf rămas în oraş: dosit la parterul unui bloc în Hipodrom, murdar, gri şi trist… se numeşte „Arta“ şi nu mai aminteşte prin nimic de strălucirea vechiul local… eram cinci oameni în sală! Cinema mon amour… un om luptă să salveze unicul cinematograf rămas în urbe. Acolo mănâncă murături şi cartofi, repară, vopseşte, caută idei… acolo trăieşte! Angajatele – două – împart ceai şi pături temerarilor veniţi la spectacol. Am plâns şi am zâmbit amintindu-mi vânzătoarea de bilete de la Arta, care ne-a dat voie să alegem orice loc în sală… erau vândute doar două bilete! Şi Cetatea noastră e capitala Festivalurilor, de teatru, de film!
A fost odată un cort volant (aşa cum se întâmplă şi acum de vreo două ori pe an prin oraş) un cort deasupra căruia becurile scriau APOLLO. Cinematograful „Apollo-Bioskop“ stătea bine în buricul târgului, în Piaţa Unirii // Hermannsplatz şi lumea venea să vadă minunea! Maşina de curent, „lokomobilul“ cu aburi, duduia pe afară şi producea curentul necesar proiectării filmului. Era anul 1909! Cinematograful a funcţionat din 1911 pînă în 1917 în acelaşi loc, într-o baracă de lemn, sub acelaşi nume „Apollo-Bioskop“ în proprietatea aceluiaş István Emil Tóth. În data de 15 ianuare 1917 s-a deschis primul cinematograf orăşenesc la Sibiu. În anul de graţie 2016 la „Pacea“ nu mai face nimeni coadă până în stradă. La „Arta“ nimeni nu-şi mai poartă mâna pe balustrada grea de piatră. Prin sălile mai dosite din oraş nimeni nu se cuibăreşte în scaunul de lemn în visare.
Cinema mon amour… doar o amintire într-o seară friguroasă de Octombrie!

Adriana Moscicki

Cinematograful „Apollo-Bioskop“ al lui István Emil Tóth in fața fostei Cazărmi 90 din Piața Unirii // Hermannsplatz în anul 1909 (sursa foto Konrad Klein)

1

o grădină pierdută de mult în uitare…

Mi-ar fi plăcut să văd oraşul cu pieptul strâns în ziduri ca într-o platoşă, cu turnuri iţindu-se dese, iluzia unei păduri de suliţi până în cer şi porţile cu lanţuri grele şi poduri înşelătoare, cu şanţuri adânci şi ape urât mirositoare. Da, cu ochii închişi pot vedea câmpurile mlăştinoase, copacii răsfiraţi prin grădini şi zidul dospind de bălării pe dinafară.

Era odată aici, de-a lungul zidului de apărare al incintei a IV, între Bastionul de la Poarta Turnului şi cel de la Poarta Ocnei, un val de pământ numit „Schüler Schanze“. Intra în atribuţia elevilor să apere porţiunea aceasta în caz de atac. Se ştie doar, apărarea Oraşului era în obligaţiunea meseriaşilor şi cetăţenilor împărţiţi în bresle şi concentraţi în jurul unui turn ori porţi. Elevii Gimnaziului din Sibiu aveau în custodie o bucată de teren în afară zidurilor, extra-muros, între Poarta Turnului (Sagtor) şi Poarta Ocnei (Burgertor), formată prin alipirea a două grădini.
Una din ele aparţinuse iniţial preotului Sibian Petrus Rihelis, donată apoi de fiul acestuia, Simon, Gimnaziului din Sibiu, în anul 1660. A doua grădină, cea dintre Turnul Pielarilor şi Poarta Ocnei, aparţinuse judecătorului Bartholomäus Ruffinus, care, în 1666, o lasă moştenire Gimnaziului. Aşa se face că, prin alipirea celor două grădini, ia naştere un teren întins, iniţial cu mlaştini şi iazuri alimentate de canale artificiale din apele Cibinului, ce îngreunau avansarea şi atacul inamicilor din această direcţie. Cele două grădini au format împreună terenul ce a primit numele de „Grădina Studenţilor“. Grădina a existat timp de aproape două secole până când, din necesităţi financiare şi dorinţa de modernizare, Gimnaziul a vîndut-o, în anul 1827.
În faţa zidurilor se ridica un val de pământ pe care se amenajează o potecă. Între poteca numită „Aleea Studenților“ şi trupul de zid al oraşului se deschideau grădini cu pomi şi fir de apă ce-l străbătea abătându-se din Cibin şi întorcându-se înapoi acolo.
Câţi paşi or fi măsurat drumul acesta îngust, şi câte poale de rochii or fi măturat-o în plimbări galante! Ba chiar îmi imaginez tineri visători făcând în cap strategii de apărare a oraşului, ori de cucerire a vreunei mândre cu obraji proaspeţi. Poate, pe coama de pămînt au mers în paşi săltăreţi şi mici catâri cu saci de pânză în spinare şi câini jucînd veseli fanioanele din coadă. Şi când ceaţa se risipea în mijlocul zilei, pete colorate săreau în ochii privitorului şi un iz de mentă proaspătă se va fi înfiripat în nară. Asta văd cu ochii închişi şi zîmbesc, mulţumindu-i lui Böbel că s-a oprit şi aici, a pictat un turn şi a insinuat o grădină pierdută de mult în uitare…

Adriana Moscicki

„Turnul Pielarilor văzut dinpre str.Pulberăriei // „Lederer Turm“. În spatele turnului și al zidului de apărare se văd brazii și copacii din Grădina Studenților – pictură de Johann Böbel – Carte Poştală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Întreprinderea Poligrafică Sibiu

1

aşa-mi amintesc…

Îmi amintesc trecerea uşoară a cailor în galop şi roţile silenţioase de cauciuc peste asfaltul drumului. Făceam naveta prin satele judeţului şi călătoream cu tot ce oprea în ajutor: camion, tractor, căruţă…

Pe vremea aceea, caii treceau saltând din ciucuri şi biciul stătea cuminte în mâna omului. Mai treceau tineri zdaveni prin sate, mânând în picioare carele, într-un raliu invizibil şi teribilist iar bătrânii ţâţâiau din dinţi dezgustaţi!
Îmi amintesc şi căruţele clădite cu fân , sus, sus până la cer şi dâra de miros de iarbă şi bălegar ce rămânea în urmă. Şi iată, tocmai imaginea aceasta veselă a mândrelor întoarse din târg, mă umple de tristeţe!… tocmai privirea aceasta senină, înapoi, spre timpuri trecute şi, gândite acum, mult mai bune!
Atunci poveştile cu urşi erau spuse de ciobani lăudânăndu-şi câinii şi bărbăţia, iar poveştile cu cai erau spuse prin târg! Atunci omul ştia să mângâie, să iubească om şi animal. Omul avea frica de Dumnezeu în inimă şi nu pe buze! Şi animalul avea frica omului dar şi alinarea lui!

Adriana Moscicki

Întoarcere din târg – ca.1980 – sursa foto: W.Knape

1

o pată de culoare..

Dacă nu mă înşeală memoria, la început, adică la începutul conştientizării propriei mele existenţe prin Burg, Hanul era alb. Apoi înflorat. Nu ştiu cînd s-a ivit învelit în rozul acela agresiv şi strigător la cer. Oamenii îl priveau oripilaţi şi vociferînd. Pentru gustul cuminte şi conservator al Burgului, culoarea era un scandal public. Apoi, în griul anilor 80, a rămas singura pată de culoare memorabilă şi veselă.
Dacă Hanul era vizitat de turişti, directori şi secretare în deplasare, delegaţii şi alte personaje, la sfîrşit de săptămînă cădea pradă tuturor. Terasa era neîncăpătoare. Pe vremea aceea şi eu mă numărăm în gloata tinerilor cu vise şi jeanşi, a fumătorilor ilegali… În jurul Hanului se iviseră şi alte locuri mici de distracţie. În vechiul Camping se deschisese un mic restaurant, care a devenit repede popular. „La Han“ însemna de fapt: „în camping – la Durdun“ şi aşa i-a rămas numele! Acolo se hrăneau, cu pui la gril, tinerii turişti polonezi ori DDR-işti veniţi în zonă, dar şi noi, localnicii.
Tot „La Durdun“ mîncau piloţii încercaţi în Raliu şi toate fetişcanele „groupie“ care-i urmau şi-i mîncau din ochi (pe ei)! Piloţii autohtoni erau echivalentul „stelelor“, „celebs“ din ziua de azi, toată lumea îi ştia după nume, toate frumuseţile oraşului respirau la buza lor! Peste drum, vestitul Disco cu scînduri de lemn şi mese joase în semi întuneric, era atracţia principală pentru tinerii ca noi… În Parcare soseau maşinile „tunate“ şi cele cu numere mici dar şi cele modeste şi neînsemnate care deşertau tineri ca noi. Şi nu erau multe maşinile, pe vremea aceea…
Anost în lumina crudă a zilei, feeric şi ademenitor în întunericul comunist, mesele se lărgeau şi micşorau, fumul devenea gros şi usturător. În lumina colorată cu greu puteai desluşi fiul/fiica directorului ori medicului şi anturajul zumzăitor, ocheadele se aruncau cu uşurinţa cu care zburau şi bîrfele şoptite în întunericul prăfos. Cum Burgul nostru e doar un sat mai mare, oamenii ajungeau să se cunoască din poveşti, ori din vedere… Şi mă gîndesc acum, am fost şi atunci un spectator naiv! Am nostalgii! Dar timpul a trecut prin sită amintirile. Azi a rămas doar miezul lor frumos.
Oraşul acela, de care vă spun, nu mai este! Oamenii s-au împrăştiat şi s-au împuţinat. Au rămas casele şi zidurile, încă… Pînă cînd, duse din lumea asta, le vor lua locul blocuri noi, oameni noi vor veni şi povestea uitată. Poate doar imaginea a ceea ce a fost să mai dăinuie în vreo colecţie istorică, în albume îngălbenite, din care vor zîmbi necunoscuţi…

Adriana Moscicki

Hanul Dumbrava (ca.1980)

1

pierdută in Oraşul de Jos

Oraşul de jos se întinde de-a lungul străzilor cu case joase pecetluite de porţi, într-un labirint de mirosuri şi culori ce zgîndăre nara şi privirea. „Valea Mare“ îşi purta apele pe aici, odată cu zoaiele de la curăţatul şi vopsitul pieilor, în pete de culoare, ca nişte nori mici şi concentraţi, apoi alungiţi scurgîndu-se mai departe în Cibin. Deseori, peştii pluteau cu burţile albe în sus, otrăviţi de vopsele. Oamenii adulmecau aerul cu o nară insensibilă şi roşie. Mirosul pestenţial se lăsa greu peste creştetul caselor. Meşterii muşinau încolo şi-n coace, împiedicîndu-se în şorţurile lungi de piele, cu mîinile colorate în roşu şi negru ca nişte mănuşi de bal, lungi pînă la cot. Noaptea era scurtă şi somnul concentrat. Soarele se rotea în pîntecul porţilor măsurînd timpul în tăcerea complice a lemnului. Viaţa oamenilor fără de nume se scurgea aici, între ziduri mici de ateliere, crîşme şi case deochiate, cu simţurile toate despletite şi gura slobodă, la buza unui pahar, ori la gura vreunei femei darnice în nuri şi plăcere.
Oraşul de jos duduia ca un alambic prin care se scurgea adevărata viaţă a Cetăţii. Asa cred!

Adriana Moscicki

Strada Vopsitorilor / Färbergasse – acuarelă și desen de Juliana Fabritius-Dancu din anii ’50/60. În dreapta se vede podețul peste pârăiaș si poarta cu motiv solar de la casa nr.13

1

copil în timp…

Oraşul acesta de care va spun, nici nu mai există cu adevărat. Mergem mereu spre el ca spre o “ fată morgana“, ni se arată o clipă în strălucirea unei amintiri, balon de săpun ce se ridică şi se sparge cu sunet sec. Nici pietrele nu stau neclintite, pereţii curg, ochii au cataracte de praf şi păianjeni, uşile sînt strîmbe, acoperişurile sparte. Ici colo s-au făcut pămînt şi, din moartea lor tăcută, s-au născut hidoşenii în sticlă şi termopane.
Oraşul, de care vă spun, era pestriţ şi vorbea în multe limbi, ori tăcea morocănos, ori visător, ori gînditor. Sau pur şi simplu tăcea ca piatra turnurilor, porţilor, drumului pe sub întunericul serilor reci de toamnă, pe sub ploi moţăia zgribulit.
Dar cînd soarele zgîndărea fiecare colţ, zidurile se întindeau sub degetele lui calde de lumină. Drumul ţintuit în piatră cobora molcom la buza caselor, tărcat de umbre, frămîntat de tălpile încălţărilor. Cunosc liniştea aceea din mijlocul zilei, adînc în măruntaiele oraşului. Cunosc privirea aceea pe sub borul pălăriei şi întrebarea nerostită. Mişcă măi copile! – aruncat peste umărul tatălui şi el, ţintuit locului, stă curios dar nehotărît, să cerceteze aparatul fotografului, ori să fugă la chemarea omului. O pleoapă în nemişcare, cu mîinile strîngînd în buzunare vreun bănuţ, ori vreo bilă, ori vreo praştie meşterită de Bunu cu briceagul… stă neclintit… pentru ca, în clipa următoare, să o tulească la fugă de adevărat.
Un băiat, cu chipiu și trupul bine prins în costumul de pînză, o privire aruncată în timp, întru veşnicie prinsă pe hîrtie, într-o zi caldă pe vremea cînd pasajul nu era decît un drum pietruit. Oraşul, de care vă spun, e doar o amintire ce urcă, balon de săpun, luceşte o clipă în lumină şi dispare…

Adriana Moscicki

„Strada Pempflinger / Pempflingergasse / Pempflinger-utca“

1

Scări…

Oraşul se întinsese peste colină şi oamenii urcau cu desagi în spinare, din rădăcina pînă în creştetul lui, din Oraşul de jos spre cel de sus. Cu butoaie săltînd în trapul armăsarilor, căruţele treceau în viteză graniţa nevăzută. Trepte urcă şi coboară din miezul oraşului ca dintr-un şvaiţer găurit. Porţile dădeau buzna şi deşertau tîrgoveţii prin pieţe. Şi noi le urcam, şi noi le coboram ţopăind. Cu limba bine lipită de cerul gurii şi numărînd în cap: un-doi-trei-hop, un-doi hop, hop hop! pariul cu sine era cîştigat de cîte ori scările se terminau la numărătoarea exactă.
Frunze galbene se lipiseră pe pietre, bălţi mici se adunaseră ici-colo, ciorapii erau stropiţi cu noroi în spatele pulpelor. Uneori, ciorapii se toceau în vîrful pantofilor şi, cînd scoteam picioarele afară, degetul mare ieşea caragios din ciorap şi spuneam „am un cartof“!
Femeile coborau şi urcau legănat, apăsat ori săltat. Tocurile ticăiau pe piatră, carnea juca pe şolduri în ritmul lor. Bărbaţii veneau serioşi şi molcomi, rumegînd cîte un gînd, cu ochii ţintiţi înainte. Bunicile se ţineau pe lîngă zid, trecînd cu palma peste cărămizi, opintindu-se şi făcînd pauze dese să-şi tragă sufletul. Şi noi, doar noi copiii aveam taine şi numărători misterioase. Uneori paşii se nimereau perfect şi zîmbet mare lăbărţea faţa. Alteori, numărătoarea era zadarnică, doar urcatul, ori coborîtul se săvîrşeau, jocul rămînea suspendat şi mîna noastră tăia aerul, enervată la culme.
Scările se însăilează în oraş şi-l tivesc cu dinţi de piatră. În mers oamenii se depărtează ca nişte furnici mici de cerneală, trecînd necontenit în timp.

Adriana Moscicki

Pasajul Scărilor (ca.1980) – sursa foto: W.Knape

1

vînzători de ocazie…

Ades, la marginea şoselei, oameni cu găleţi şi coşuri pline îmbie călătorul a cumpăra din fructele pădurii, ori din roadele grădinii. Nu e nimic nou în obiceiul acesta. Drumul spre Bucureşti şi spre Mare, cunoştea puncte populare de vînzare a fructelor şi legumelor, mai ales a roşiilor de grădină. Cu cît coborai spre Sud, se adăugau vinetele şi ardeii graşi, lubeniţele şi cantalupii, apoi, pe malurile Dunării, peştii înşiraţi pe aţă.

Trenul cu aburi intra tutuind în gara Ionesti şi, învelit într-un abur alb şi cald, făcea o pauză lungă de alimentare cu apă. Peronul se umplea de ţărani şi coşurile lor de nuiele: prune măsurate în cană, piersici de vie cu carne roşie şi aromată, nuci la grămadă, ciorchini dulci şi lipicioşi, proaspăt culeşi din vie şi, ades, umbriţi de frunze încă verzi cu vreji subţiri îmbîrligaţi, dulci-acrişori.
Cînd conductorul îşi sufla fluiericea, tot zumzetul negustorilor se dezlipea de trupul trenului, ca un roi ce se îndreaptă spre altă scorbura şi noi treceam hurducaţi încetişor. Uneori, cu coşul gol şi bănuţii aşezaţi frumos în vreo batistă, vînzătorii aceştia îşi lăsau trupul moale pe bancă şi, preţ de o clipă, privirea le juca departe, purtată de gînd.
Cînd am zărit fotografia aceasta, mi-am amintit privirea pierdută în reverie a vînzătorilor de fructe, clipa aceea mică de intimitate totală, departe de curiozitatea vecinilor ori a familiei.
Iată o copilă, toată primăvară, cîntărind roadele toamnei în talerele mîinilor molatice. Ca o pasăre în agonie, ciorchinele se odihneşte în mijlocul palmei căutînd adăpost. Şi privirea aceea plecată în depărtarea unei amintiri, ori a unei dureri. Buzele ei, fruct pîrguit, poate sărutate, poate mistuite de dorinţa unui sărut, în aşteptarea atingerii, aşa cum însuşi mărul aşteaptă muşcătura cu amestec de durere şi plăcere.
Copilă cu trupul mic ferecat în pînză, spre ce vis depărtat ochiul tău întors?

Adriana Moscicki

Fotografie din atelierul lui Albert Schievert (ca.1869)

1