Rendez-vous in Hermannstadt

Parfum de Femeie

Mulți purtăm încă în noi nostalgia monarhiei. Chiar și cei cu convingeri și cultură politică ferme, n-am fost ocoliți de fascinația și farmecul unor anumiți membrii ai Casei Regale. Poate cel mai iubit personaj a fost/este Regina Maria. Femeia frumoasă și puternică, educată în spirit european, străină de locuri și obiceiuri, devine repede „a noastră“, într-atât s-a identificat cu poporul și tradiția lui. E fascinată de arta populară și artă în general. Vizionară pe un tărâm oarecum încorsetat în tradiții și înapoiat, departe de realitatea aristocrației europene în care a crescut și format, Regina Maria își croiește drum spre inima oamenilor simpli și rămâne peste generații cea mai iubită Monarhă pe care a cunoscut-o România.
Nu este doar soție de Rege, este mamă, scriitoare, pictoriță talentată, călăreață destoinică, curajoasă în ciuda aversiunii sale pentru boli și răni, diplomată, carismatică, iubește natura, florile și parfumul lor. Este Femeie cu bune și rele, un amalgam de arome puternice precum parfumul pe care l-a purtat și l-a făcut celebru: Mon Boudoir!*
Și pentru noi toți, muritori de rând, ce ne imaginăm palate îmbrăcate în aur și obiecte scumpe, întâlnirea cu decorul în care a trăit cea mai celebra Regină a României, poate fi dezamăgitor. Cel puțin pentru unii, cu siguranță.
În ochii mei, locul acesta văruit în alb, simplu dar „cosy“ cum ar spune un englez, îmi pare un cocon de tihnă și frumusețe. Un loc în care să te simți bine. Și mă gândesc, în odăile acestea o fi plutit aroma femeii, adunată din straturile de violete și iriși, din roua trandafirilor, din esența santalului și a vaniliei prețioase. Fiecare aromă o amintire. Fiecare nuanță întinsă pe pielea regală – o declarație.

Adriana Moscicki
* un articol interesant despre parfumul Reginei Maria, care spune câte ceva despre personalitatea sa complexă:

https://www.urban.ro/parfumul-reginei-maria-recreat-după-10…

5

Veniți de luați lumina!

Două băncuțe de lemn stau lipite de zidul Bisericii Rusești, cea prin care trece Axix mundi, chiar în fața Sfântului Mormânt. De fapt tot complexul e o construcție ciudată, cotloane întunecate, coloane, icoane negre de vremuri și fum, intrări nebănuite, ascunse, uși de lemn ferecate, un spațiu în care imaginația poate zburda în voie. L-am bătut cu pasul ani de zile și niciodată n-am fost dezamăgită. Cel mai ades am stat pe băncuțele de lemn, cu spatele rezemat de Biserica Rusească, privind șerpuirea de pelereni în jurul Mormântului. Rusoaicele poartă șaluri mari și fuste până la gleznă, popii au bărbi răsfirate pe piept și cruci grele, își țin părul legat în codițe pe sub tocă. Vesticii sunt lejeri și detașați, poartă sandale și haine de sport, renunță ușor la vizită când ghidul îi cheamă din lipsă de timp. Indienii în papuci și sariuri, etiopienii înveliți în pânză albă, adunarea e pestriță, emoționată. Biserica e mică, cu două încăperi minuscule: un altar păzit de copți și camera Mormântului. Zadarnic veți încerca să fotografiați, imaginile vor fi tulburi. Pe piatra de marmură albă trec pe rând mâinile, icoanele, fotografiile bolnavilor, hainele lor, lumânări. Se spune că acolo, pe lespedea albă vine lumina misterioasă, joacă în flăcări albastre și reci, nu arde, apoi se înalță ca un stâlp suspendant. Deasupra ieșirii, zeci de candele atârnă greu. Fiecare biserică își are propria candelă, ca un steag de război, căci nici nu-și imaginează credinciosul ce lupta acerbă s-a dus pentru a câștiga acest drept. De fapt, tot spațiul e feliat ca un tort, fiecarea a câștigat / cumpărat / primit o bucată. E un labirint complicat și greu de înțeles. Dar pentru mine nu e important unde începe și unde se termină o biserică. Mă interesează mai degrabă chipurile oamenilor, reacția lor și băncuța de lemn e un loc strategic. Așa îi pot vedea pe preoții care adună repede lumânările credincioșilor, unele abia aprinse, îl zăresc pe șeful Bisericii Armenești, lumea vuiește și șoptește, mulți își fac selfie cu mănunchiul de lumânări aprinse la marea candelă, ghizii trec ținând deasupra capului un băț în care atârnă ceva colorat, fiecare altă culoare. E bine aici, răcoare. Uneori poți uita că te afli în biserică și te simți ca pe un mare bulevard pe care râuri-râuri se scurg oamenii în căutare de speranță. Deasupra capului, prin marea cupola intră lumina amiezii și se desface în raze, exact așa cum știți din icoane. Uneori, porumbeii se rătăcesc și caută adăpost prin cotloane. Nimic nu mai amintește de muntele de altă dată. Până și crucea e risipită în toate zările, aici o așchie, dincolo un cui.

Dar azi, spectacolul luminii s-a scurs în tăcere, fără buluceala enoriașilor exaltați, fără bătaia pentru un loc mai bun. Și Mormântul și-a găsit liniștea de pe vremea Fiului jertfit întru iubire.

Și mă mai gândeam așa, în sinea mea mică, nici o lumină nu poate aprinde o lumânare fără fitil, doar noi suntem lumânări. Lumina aceea sfânta o ducem în noi și nu știm. Sau poate nu. Poate suntem doar tuburi reci de neon deasupra unei mese încărcate de bucate.

Paște fericit!

Adriana Moscicki

3

dragostea în vremea Coronei

este /sau ar trebui să fie/ o călătorie solitară în liniște, fără cuvinte de prisos, fără manifestări exagerate, lipsită de ipocrizie și presiuni sociale.
Doar Omul, în fața lui însuși cu toate întrebările rămase fără răspuns, cu toate întrebările nerostite, cu toate cuvintele de prisos cuminți pe vârful limbii. Îmi amintesc întâlnirea cu măslinul acela pe care toată lumea îl credea crucea lui Cristos, din filme, bineînțeles. Stă solitar, bătut în cuie departe de Ierusalim, fața lui nu se îndreaptă spre Orașul Sfânt. E doar o făcătură, dar una istorică deja. Am zâmbit amintindu-mi de Baudolino*.

În zilele acestea de singurătate Biserica Mormântului e goală. Papa e un om singur într-o Piață goală. Toate templele ferecate. Ferecate doar pentru cei ce au nevoie de altare și popi.
Și dacă ne-am face altar din trunchiul pomului mutilat? Ori din marea catedrală a naturii cu stolurile ei de păsări ciripind în cor? Ori din masa de os a sternului unui om iubit, ascultându-i inima ca un clopot?
Omul nu e niciodată singur cu el însuși. Omul nu e singur, doar pare a fi.

O poveste din Talmud ne învață despre Omul ce se credea singur:
Dumnezeul meu, unde ai fost când mi-a fost greu?
Am fost cu tine, Fiule!
Dar nu te-am văzut și nu ți-am văzut pașii…
Pentru că te-am purtat în brațe, Fiule!

Paşte fericit // Frohe Ostern // Kellemes Húsvèți Ünnepeket // Happy Easter // Joyeuses Pâques… tuturor celor care sărbătoresc!
Florii fericite, oamenilor flori!

Adriana Moscicki

*Baudolino-Umberto Eco, roman, 2000
fotografie personală, măslinul folosit de Holywood drept crucea răstignirii lui Isus

3

Satele noastre fără sași: Valea Viilor / Wurmloch ca o speranță

Am fost pe aici în ianuarie, era ger și cer senin dar, la fel de pustiu ca pe vremea Coronei. Atunci am fost tristă pentru biserica fără enoriași, azi a devenit o realitate națională din motive diferite.
În afară de a denumi același loc, între cele două nume nu există nici o legătură aparentă (sau poate doar necunoscută mie): „pădurea cu șerpi“ Wurmloch – poate să ne ducă cu gândul la vremea întemeierii sale, pe când Valea Viilor s-ar referi la o realitate mai recentă, pe când valea aceasta era înțesată de podgoriile săsești și localitatea înstărită. Nu știu câte vii au mai rămas, dacă au rămas. Biserica fortificată însă e în picioare și este motivul pentru care, pe strada mare a satului, se încrucișează vorbe străine și oameni veniți de departe. Devenită Monument Unesco din 1999, admirată de prințul Charles în persoană, o puteți vzita apelând numărul de telefon de pe poartă. Gazda a sosit prompt cu cheile și chiar ne-am pus pe taclale despre una, alta, dar mai ales despre oameni și sat. Din vechii locuitori sași mai sunt doar trei și ei re-întorși din Germania. Și-au găsit casa străbună fără gard și dalele scoase din curte. Sunt convinsă că dezastrul a fost mai mare decât ni s-a povestit dar, ghida noastră a fost discretă și temătoare. După o vizită scurtă în muzeul etnografic din sala de primire, am intrat în biserică ca în pântecul generos al unei balene: sala înaltă, strane vechi originale, tavan tipic ornat ca un fagure de miere, obiecte vechi dosite într-o firidă întunecată, altar în culori vii de smarald și rubin. Liniște. Ger. Doar scârțâitul scândurii vechi tăia liniștea scurt și eficient, ca un bisturiu de gheață.Turnul clopotelor stătea cu gura căscată și înfricoșătoare pentru că, da, poate fi o experiență de genul ăsta escaladarea scărilor strâmte, tocite, învârtite în jurul unui ax de piatră, apoi, dispărând în întuneric ca o capcană, cu treceri de lemn înguste și grijă pe unde pui piciorul, dar ce bucurie când lumina îți țâșnește în ochi și te furișezi cu simțământul unui mic vierme de pământ pe lângă măreția clopotelor grele. Apoi privirea se așează pe muchia acoperișului, tăioasă, nu te poți gândi decât la cât de periculoasă ar fi o trecere peste ea, dar ochiul rotit peste dealuri și sat se bucură și înseninează.
Am dat ocol curții fortificate cu un zâmbet de speranță. Nu mai sunt sași, alții s-au făcut stăpâni temporari pe case și călători sezionieri prin lume (a bon entendeur) dar, din ce în ce mai multe familii tinere de germani (nu sași!) vin aici căutând o oază de liniște, pace, un colț de grădină, de cer senin și rămân. Iată o licărire de speranță.
În ce mă privește, voi porni spre alte întâlniri.

Adriana Moscicki

pentru cei ce doresc mai multe informații: https://ro.wikipedia.org/…/Biserica_fortificat%C4%83_din_Va…

4

Stămacasă#

A șasea zi de izolare mă prinde stresată, îngrijorată și bombardată cu știri. Amenințarea unui inamic nevăzut, pe care nu știi cum să-l prinzi, de unde să-l apuci și cum să-l răpui, era până acum apanajul filmelor SF dar, a devenit, peste noapte, și realitatea noastră. Așa am luat răgaz de la plimbarea virtuală prin satele noastre goale căci, în realitatea acestor zile, ele s-ar putea umple miraculos – nu cu sași!

Bunul nostru cronicar Sigerus a ținut o evidență fidelă a epidemiilor ce-au bântuit cetatea, din Evul mediu lung și întunecat până mult aproape de zilele noastre. Ciuma, febra tifoidă, vărsatul și gripa, consemnate cronologic între 1531 și 1918 (Emil Sigerus – Cronica Orașului Sibiu) n-au făcut viață ușoară locuitorilor. Iată aici lista epidemiilor cu care s-au confruntat Sibienii de-a lungul istoriei:
1531 – epidemie de ciumă
1554 – ciuma face 3200 de victime în oraș. În afară zidului orașului, partea Estică, se amenajează un cimitir și se sparge o poartă – pentru scoatarea cadavrelor – așa zisa „portiță a morților“
1573 – epidemie de ciumă
1577 – epidemie de ciumă căreia îi cade victima comitele Augustin Hedwig
1603 – epidemie de ciumă, moare primarul Likas Enyeter
1615, 1622 – epidemie de ciumă
1633 – Ciuma face ravagii în toată țara, Sibiul este cruțat, motiv pentru care Gheorghe Rakoczy își trimite fiii la adăpost, în Sibiu
1635, 1636,1644 – epidemii de ciumă
1651 – epidemie de variolă/vărsat
1661 – epidemia de ciumă face 2733 de victime, printre care și parohul A. Oltard și cei doi fii ai săi
1706 – ciuma face noi victime
1708 – epidemie de variolă în lunile octombrie și noiembrie care răpune zilnic 9-10 persoane
1709 – (10.8) din cauza ciumei se închid porțile orașului – 1711 se redeschid porțile după dispariția ciumei
1717 – mulți cetățeni părăsesc orașul din cauza ciumei
1719, 1737, 1755 – epidemii de ciumă
1762 – Primăvara, o epidemie de febră ucide multe persoane
1763, 1770 – epidemii de ciumă
1788 – epidemie de gripă
1795 – epidemie de ciumă
1803 – epidemie de variolă
1813, 1828 – ciumă
1904, 1905 – epidemie de febra tifoidă
1908 – epidemie de gripă urmată, tot în același an, de febră tifoidă
1918 – epidemie de gripă, se închid școlile

Dacă astăzi medicina poate preveni – prin vaccin și trata cu medicamente performante, există totuși o metodă de stăpânire a pandemiei neschimbată din Evul mediu: se numește Izolare!
Prima carte ghid de comportament și tratare a epidemiei datează din 1510 și este semnată de doctorul Sibian Johannes Salzmann. Broșura, apărută sub numele „Lucrări mici privind prevenirea și tratarea dăunătorilor, nu mai puțin utile decât necesare și prezentate cu exactitate pentru utilizarea de către oamenii obișnuiți“ este un ghid de comportament pentru evitarea și combaterea ciumei. Pe lângă tratamentele medicale ineficiente la acea dată (sângerarea, afumarea, prafuri și poțiuni etc), Salzman este adeptul IZOLĂRII, evitării aglomerațiilor din bâlciuri, piețe și festivaluri. Așa se explică faptul că Sibiul este salvat de „pestilență“ în 1510-1511 (Sigerus nu consemnează însă data).
În 1530, Lucas Trapoldner tipărește cea de-a doua carte cunoscută ca ieșită din tipografia Sibiană: „Eine kleine Unterichtunge: Wie Mann sich halten soll in der Zeit der ungütigen Pestilentz“.
Cartea, cunoscută și sub denumirea de „Pestbüchlein“, a fost scrisă de medicul (Stadtphysikus) Sibian Sebastian Pauschner și era un fel de „cod de conduită“ cu indicaţi pentru perioadele de ciumă. S-a păstrat doar o transcriere din anul 1710 (vezi ilustrația)
Așadar, oricât ne-ar fi de greu și de apăsător, mai Stămacasă# în speranța că vom rămâne sănătoși. Apoi vă invit în plimbările virtuale în cuvinte și imagini, prin timp și prin Cetate.

Adriana Moscicki

2

Satele noastre fără sași: Picnic la Movile / Hundertbűcheln

Adevărat, drumul spre Movile este asfaltat dar, înainte să ajung eu aici cu povestea, m-au ajuns oamenii și amintirile. Necunoscute și multe sunt căile internetului, așa că mi-a bătut la fereastră Annemarie Edel (azi Auner), eleva din clasa a VIII, azi mamă și asistentă într-un spital din Germania. Da, mai vorbește limba română și chiar o scrie, ne-am conversat cu bucurie. Mulțumesc, Annemarie! Și m-a ajuns din urmă și râsul rostogolit al Lenuței din Movile! Cine se gândea că după 35 de ani o să o vorbim la telefon de parcă a fost ieri!?

Dar, înainte de minunile FB-ului, eu eram în drum spre Movile, într-o amiază gri și rece, traversând un sat pustiu, nici țipenie de om. De mi-aș fi amintit unde și cum, aș fi putut bate în poarta familiei Calborean, doar am mai fost acolo, ieri-alaltăieri acum zeci de ani! Am încercat să-mi imaginez pe unde o fi casa lui Hanni, ori a Hertei, ori a doamnei Lili, profesoara de română pe care mi-o amintesc mereu ronțăind din sandviciurile bine ambalate și mușcând cu poftă din măr. De data aceasta m-a ocolit norocul, nu mi-a ieșit nimeni în cale și am cutreierat ulițele sărind peste bălți, iscodind printre pietrele gardului spre Biserica ferecată. Mai că aș fi urcat pe gardul acela dar, un alt zid de apărare se zărea lipit de trupul bisericii, imposibil de escaladat. Este impunătoare Biserica fortificată din Movile și nu am vizitat-o niciodată, nici atunci când fremăta de oameni, nici în vara fierbinte când după zidurile ei te-ai fi putut răcori, nici atunci când entuziasmată de peisaj aș fi putut sălta ușor treptele turnului și, de acolo, cu palma streașină, să-mi rotesc privirea spre coline. M-au fascinat totdeauna colinele astea ignorate de majoritatea oamenilor. Poate din prea plinul imaginației mele s-au făcut, și ele, misterioase. Prea seamănă a vechi morminte (tumuli) deși mulți susțin că sunt doar fenomene geologice (alunecări de teren). Le-or fi scormonit căutători de comori, cine știe, cert este că au dat numele satului „Hundertbűcheln“ – o sută de movile.*
Omul din Noistat mă informase bine: casele săseșt sunt ferecate, unele cu obloanele închise, dar parcă umbre și ochi se zăreau în spatele lor, alergau în ritmul trecerii mele, ori poate era doar amintirea, amintirea mâinilor ce-au frecat geamul înainte de Paște, degete ce-au prins perdeaua spionând vreo vecină. Vreau să cred că ele, casele, se trezesc la viață din Primăvară până-n Toamnă, că-și deschid curțile pentru mașinile venite din Germania cu oameni senini, veseli dar nostalgici. Și mai cred că ei, oamenii, tânjesc după pita coaptă în sobă, după mărul din grădină, după mirosul fânului, după clipocitul rachiului ce picură din alambic, după bolborositul vinului din butoi, după vânturatul verzei pusă la murat. Poate e doar o speranța plină de romantism. Oamenii și-au făcut o viață nouă, se plimbă în lume, și-au schimbat gusturile, obiceiurile, au o pagină unde se pun la curent cu noutățile (http://testseite-hbln.hundertbuecheln.de/)… Nu știu, dar știu cu certitudine că: Nu iasă casa din om nici într-o viață întreagă!
Trec prin satul pustiu ca o nălucă și eu, venetică. Am mai fost aici, am mai râs și plâns pe aici. Satul era viu, plin de oameni și eu nu i-am văzut, atât de normală mi se părea prezența lor mișunând dintr-o parte în alta, la treburile câmpului, la cursa de navetă. Doar movilele sunt schimbătoare în haina lor prin anotimpuri, mereu la fel în frumusețe. Am să mă întorc când florile le vor cuprinde, când păsările se vor furișa în firele lungi de iarbă, când vântul va îngăima ceva misterios despre locul asta atât de special și necunoscut. Am să refac picnicul acela îndepărtat, așa cum pictorul îl aduce la viață din nou, în culoare.
Herta, Hanni, Lili, Lenuța am trecut prin satul vostru și mi-am amintit cu drag!

Adriana Moscicki

* legenda spune că, primii coloniști ajunși aici,c ăutând să numească noua așezare, se adunau de fiecare dată pe altă colină și sfârșeau prin a frige o oaie, fără să ajungă la o înțelegere. Au repetat obiceiul pe toate colinele din zonă și, numărând pieile de animale sacrificate, au ajuns la o sută. O femeie înțeleaptă (desigur) a propus ca acesta să fie numele locului: O sută de coline/movile: Hundertbűcheln.

6

O amintire Mărțișor – Noiștat / Naerscht / Neustadt

Prin vara toridă a anului 1985 mergeam pentru prima oară kilometrul ce despărțea stația Netuș de satul Noiștat. Până la repartiție nici nu auzisem de existența lui. Valea Hârtibaciului era pentru mine Agnita și Mocănița. Mergeam cu tata pe mijlocul drumului prăfos, tânără absolventă, naivă și îngrijorată de ce mă așteaptă la capătul lui, rănită căci proaspăt părăsită de iubitul meu de „cursă lungă“. Mă simțeam ca Marie Antoinette în drum spre eșafod.
Școala era în mijlocul satului, în curtea Bisericii fortificate, răcoroasă dar anostă. Profesori și învățători, unii localnici, alții navetiști din zonă, se cunoșteau cu toții și refăceau an de an același pariu: cine sosește, cât o să reziste. Noiștatul fusese singurul post din județ scos la repartiție și l-am preferat orașelor mari din Moldova, căci pe vremea aceea ne doream să ne întoarcem „acasă“!
Tata își freca deja mâinile, mulțumit la vederea casei ce mi se repartizase, peste drum de școală. Proprietarii plecaseră deja „oben“ lăsând statului casa părintească și o splendidă grădina ce urca domol dealul, plină de pomi. Nu avea decât o camera, mare, așa după obiceiul caselor săsești, în care, de buna seamă stăteau rânduite paturi solide de lemn, clădite cu perne și cearșafuri brodate. Viața oamenilor se scurgea mai ales în căsuța mică de vară, între treburile câmpului ori naveta la Agnita. Tata era optimist și mulțumit – mai ales la vederea cotețelor cimentate cu jgheaburi de scurgere – eu nu vedeam decât începutul unei tristeți.
Elevii mi-au adus un arici harnic rozător de șoricei, noaptea îl auzeam ticăind pe podele și atacând în viteză ca un vânător viteaz ce era. Am primit și un pisoi sălbatic care m-a gratulat cu o lungă zgârietură la prima întâlnire. Încropisem ceva ce semăna a casă, mai ales seara în lumina scăpărată din soba de rumeguș, în clădirea căreia devenisem specialistă. Casetofonul îngâna non stop Vangelis, Chris de Burg, Queen, și The Doors. Nici n-ar fi fost rău de mă puneam pe scris și citit, așa cum îmi propusesem.

Noiștat / Naerscht / Neustadt – Clasa a VIII-a, 1985/86:
Heldwig Christa, Edel Annemarie, Menning Monika, Melchior Sigrid, Dendorf Erwin, Schaser Dietlinde

Clasele erau mici, atât de mult se împuținaseră elevii că, într-o singură clasa se adunau cei de V-a și a VI-a, cei de VII-a și a VIII-a. În facultate visezi să ajungi un super profesor, să fii mândru de munca ta. Nimic nu te pregătește pentru frustrare, pentru dezamăgire. Predând la secția germană, texte literare, unele vechi, cu un limbaj greoi și arhaic, trebuiau mai întâi traduse pe înțelesul tuturor. Dar copiii erau îngăduitori și se străduiau, mai ales că nu mă conformam total unei programe depășite. De-a lungul anilor m-am întrebat, de multe ori, dacă mai vorbesc limba română, dacă-și mai amintesc, împrăștiați prin Germania și Austria, pe unde o fi ajuns fiecare.
Timpul face minuni și poleiește amintirile. Acum îmi amintesc, zâmbind, autobuzul de Agnita ce se târa timp de vreo 4 ore sus pe dealuri, așteptarea din Autogară – în care nu se găsea nimic decât o bancă – pentru un autobuz spre orice în direcția Sighișoara, sau așteptarea din marginea șoselei, la ocazie cu orice se mișcă mai repede decât pasul: căruță, camion, tractor (am fost cu toate)! Mașinile erau rare și-mi trebuiau, uneori, 12 ore pentru cei 80 de km între Sibiu și Noiștat.

Și acum, după atâta vreme, când mă îndrept spre satul ăsta, prima destinație în scurta mea carieră de profesor, îmi dau seama cu câtă emoție mă întorc și ce experiență unică am trăit, de fapt.
Îmi amintesc oamenii: Tante care mă chema la ciorbă de fasole cu ceapă și pită de casă, Pepita, profesoară de sport adoptată de sat și neîntrecută în vorbit săsește, Herta Dekel, profesoara de mate, navetistă din Movile, fumătoare de Carpați fără, un personaj extraordinar, interesantă, râzând cu vocea răgușită de țigări, domnișoară Bologa, sora cântăreței de muzică populară, veche navetistă în zonă, Anna suplinitoarea, Steliana educatoarea, Heni cu fața plină de pistrui, Lenuța din Movile cu râsul ei mare, satul cu toate poveștile ascunse, complicate și șușotite.
Nu am găsit nimic, doar amintirile mele. Până și poarta casei încuiată, poate părăsită. Aș fi vrut să mai văd grădina în care mă plimbam uneori uitând că am oră de desen, ori de agricultură, până când soseau elevii să mă cheme.
Un om mătura în fața porții, dar a fost suficient de informat să mă pună la curent cu satul. Da, a învățat la școală, da, a avut-o încă pe Herta profesoară până a plecat. Mulți au murit și m-am întristat, mulți au plecat. Acum este o școală nouă, cea veche e părăsită, asemeni bisericii, încuiată. La Casa Parohiei ar fi fost cineva cu cheie, dar a murit cu o săptămână înainte.

Am stat în drumul plin de bălți și am văzut, pentru o clipă, doar în amintire, satul așa cum l-am descoperit cu zeci de ani în urmă: magazinul cu trei trepte, femeile ce roboteau cu preoteasa, turnul cu slănină, drumul spre pădure, praful fin ce se ridica în urma cursei spre Movile.
Omul mă trezește din scurta reverie și-mi propune să merg la Movile, drumul e asfaltat și sașii de acolo nu și-au lăsat casele, le țin încuiate și vin în vizită, aici n-a mai rămas nimeni, nici amintirea lor!
Mă îndrept spre Movile.

Adriana Moscicki

5

Satele noastre fără sași: Netuș / Neithausen

Netuș cu biserica la stradă, locul în care oprea autobuzul. Sat și biserică atestate documentar încă din 1309. Hărmălaia elevilor se auzea din stație, acum doar vântul prin frunze. Biserica e ferecată bine, vechea școală generală e părăsită, cu geamurile sparte, poate loc bun de adăpost pentru păsările cerului. Găinile pasc liniștite printre gunoaie și de-a lungul zidul fortificat, indiferente la orice apariție umană. Pustietate. Aici m-am gândit cam așa: oare cu ce sentiment și-ar revedea sașii vechiul sat, înecat de noroaie, cu o mină gri, neprimitoare? Ar exista emoție, regret? sau poate doar bucuria că duc o viață decentă într-o societate pusă la punct, cu infrastructură, drepturi (și obligații)? Nu știu dacă se întorc aici uneori, dar știu că și-au lăsat gospodării, livezi, pământuri, case ridicate de mâna lor. Știu că au trăit, muncit, iubit și murit aici.

În Netuș era Cabinet medical, cu trei doctori. Am băut acolo multe cafele, ba uneori am folosit, în mod spontan, ca asistentă în coaserea unor plăgi de la coasă, ori alte accidente. Nu știam că am curajul, doar gândul la vederea unor astfel de grozăvii m-a îndepărtat de Facultatea de medicină! Dar omul reacționează diferit atunci când e pus în fața unor situații extreme și m-am uimit pe mine însămi!
Oricum, pe vremea aceea, doctorii, profesorii și popa (uneori și polițistul) -venetici- formam o clică de „intelectuali“ naivi, cu vise de-a schimba lumea, cu aripile tăiate înainte de a ne lua zborul!
Popa avea totuși un regim preferențial, ca trimis al Domnului pe pământ, impunea respect prin însăși prezența lui, printr-o lege nescrisă dar respectată de toți. Noi ceilalți eram subiect predilect de bârfe, căci, tot ce este străin și necunoscut, e mai greu de acceptat și mai ușor de biciut în cuvinte!

Adriana Moscicki

3

Satele noastre fără sași: Iacobeni / Jakobsdorf!

Poate doar cerul gri a fost vinovat de tristețea călătorului, poate ulițele pustii, deși am simțit o grămadă de ochi privind din dosul obloanelor și aproape am auzit zumzetul întrebărilor din dosul perdelelor „cine or fi, la cine, cu ce treaba?“, doar se cunoaște om cu om în comună, oricât de întinsă ar fi! Se cunoaște/a om cu om din Iacobeni, Netuș, Noiștadt, Stejăriș, Movile, știrile circulau cu autobuzul, căruța, tractorul pe toată Valea Hârtibaciului de la Agnita și înapoi! Nici numele nu erau greu de ținut minte, doar se repetau din sat în sat: Gunnesch, Martini, Schuster, Wolff, Klocker, Grommes, Schuller… Nu știu câți (dacă) sași au mai rămas aici, deși ultimul recensământ oficial, din 2011 înregistra 1.23% din 2665 de locuitori (3!). Personal am văzut trei bărbați care fumau rezemați de un gard, care s-au oprit din taclale la vederea „străinilor“, dar n-au răspuns la salut -probabil șocul întâlnirii i-a emoționat- și o femeie care arunca gunoiul în firul de apă ce traversează satul. Doi câini amărâți, murdari și scheletici s-au repezit în malul îmbâcsit în căutare de mâncare.

Am ales drumul pieptiș spre Biserică, nu din eroism, doar pentru vederea comunei amorțite sub ger. Experiențele precedente m-au învățat să nu sper mare lucru și așa a fost: paragină, pustietate, nici un anunț, nici o cheie, doar două mesaje: „câine rău“ și „private propriety“! Nu m-a lătrat nimeni. Doar cei trei săteni stăteau cu ochii pe „Intruși“ mai abitir decât orice câine de pază!
Pot să va mărturisesc că eram foarte curioasă să văd cum arată o biserică din sec. XIV pardosită cu gresie și cu geam termopan! Este deja de notoriotate cazul Iacobeni în care renovarea s-a dovedit a fi stricăciune și bătaie de joc!
M-am mulțumit cu vederea exterioară, parțială a turnurilor și zidurilor fortificate, cu câteva fotografii și drumul înapoi, pe șoseaua goală, dar mirată la vederea celor două sedii ale Liceului Tehnologic și a Bisericii penticostale!

S-au schimbat multe în zecii de ani de absență, de la componența etnică la cea confesională a locuitorilor, de la drumul bătătorit la asfalt, de la căruțe la puzderia de automobile. Un singur lucru nu s-a schimbat: dragostea și dorul celor plecați! Așa că, de aveți curiozitatea să aflăți cum arăta biserica, cum suna clopotul, așezarea caselor cu numerele lor, cine a murit (și în ce casă locuia), vă las aici un link cu pagina locuitorilor din Iacobeni/Jakobsdorf!
Acum veștile nu mai circulă din gură în gură, nici cu autobuzul, ori căruța. Oamenii nu și-au uitat obârșia, nici comunitatea, dar s-au adaptat noii existențe și realități. Sunt încă împreună, chiar dacă pentru unii doar „virtual“, doar satul și casa este în ei, cu ei, oriunde s-ar afla!

Adriana Moscicki

pentru cei interesati, pagina originarilor din Iacobeni / Jacobsdorf:

http://www.jakobsdorf.de/html/anderungsprotokoll.html

5

Fuga Lolelor

Mă întorc în Agnita după mai bine de 30 de ani. Am bătut drumul acesta ca tânăr profesor navetist (săptămânal) cu autobuzele comuniste, aglomerate, îmbâcsite și huruitoare. Pe vremea aceea respiram același aer cu un navetist zâmbitor, glumeț și înalt, devenit între timp Președintele nostru. Dar eu făceam drumul până la capăt de linie -Agnita- și nu era destinația mea finală. Așa am ajuns să bat cu piciorul orașul celebru în vremea aceea pentru încălțările pe care le fabrica și care ajungeau exclusiv la export. Ca Agnițean mai aveai norocul să cumperi câte ceva de la magazinul de prezentare al fabricii (și m-am bucurat de norocul asta de multe ori între două autobuze!)

Azi am urcat -ori coborât- pe valea Hârtibaciului nu numai geografic, ci și în amintire. Am bătut satele cu nostalgia unui timp de mult trecut. Toate poveștile se vor spune la vremea lor.
Agnita, un oraș mic să-l cuprinzi într-o basma, ce-ar putea fi o bijuterie și destinație turistică de ne-ratat dacă…
Frumoasele case -monumente istorice- în lungă agonie, cu balcoane ce-și plâng în rugină înfloriturile de altă dată, pereți scorojiți și decorațiuni ce și-au dat obștescul sfârșit, Cetatea ferecată și suspinând într-o schelă amorțită, cu turnurile de breaslă părăsite, uitate.

Dar azi, orașul trezit la viață în sfârâitul bicelor, și-a revărsat pe străzi monștrii mascați, s-a învelit în aromă de gogoși și-a tresărit în ritmul fanfarei. Au fugit Lolele!
Povestea lor (frumos rezumată într-un articol pe care vi-l las aici*) este parte legendă (Ursula care salvează orașul de cotropitori îmbrăcată într-un monstru zgomotos), parte tradiție de secole, atestată documentar de la 1689 și cunoscută sub numele de Mummenschanz der Zünfte (Mascarada breslelor), de fapt, înmânarea lazii de breaslă noului maistru ales, sub strictă protecție a Lolelor (Urzeln). Lada de breaslă era un obiect de importanță majoră deoarece conținea „secretele“ de breaslă: listele cu membrii, cheltuielile, documente, etc. Pentru a putea ține situația sub control și a evita reglarea de conturi între membrii breslelor, Lolele erau numerotate.
Este important de menționat că, obiceiul Lolelor era strict săsesc, avea loc exclusiv în Agnita la început, adoptat ulterior de satele învecinate ( Alțâna, Marpod, Iacobeni, Noistadt) și s-a practicat neîntrerupt până în anul 1941. Până în 1968 a fost interzis, dar a fost reluat neîntrerupt până în 1990 când „fuga Lolelor“ capătă un nou înțeles: locuitorii sași s-au risipit prin Germania (și Austria).

Din fericire, cu ocazia devenirii Sibiului „Capitală culturală Europeană“ (2007), Fundația EuroEst împreună cu locuitorii (români) ai Agnitei reiau parada Lolelor respectând întru totul tradiția săsească și continuând-o cu succes.
În Occident, sașii plecați din Agnita prezintă anual, din 1965, Obiceiul Lolelor în localitatea Sachsenheim (Germania), fiind organizați în Asociația Urzelnzunft Sachsenheim.
Din călătoriile mele personale vă pot povesti însă că, o celebră paradă a Lolelor (Urzeln), cu un costum identic celor din Agnita, are loc anual, în cadrul sărbătorilor de Fasching în orașul Weil der Stadt.

Am părăsit Agnita și Lolele când strada s-a golit de hărmălaie, când difuzoarele din fața Căminului cultural duduiau alternativ polci săsești și învârtite românești, dar puțini mai erau cei ce se puteau prinde în joc. De fapt, devenise atât de trist că am luat drumul altor amintiri.

Adriana Moscicki

*https://www.oradesibiu.ro/…/de-ce-fug-lolele-duminica-in-a…/

4

Satele noastre fără Sași: Biertan

Soarele era sus pe cer, doar pentru a înveseli decorul zilei, căci gerul năprasnic tinea o clipă răsuflarea caldă, suspendată în văzduh, ca o certitudine că exist. Tăcerea Pieții -transformată în Târg de Crăciun pustiu și ferecat- s-a spart dintr-o dată în mii de bubuituri împrăștiate din mașina tunată, ce vibra cu toți bașii la maxim. Repede s-au adunat împrejurul ei odrasle în trening și adidași la modă, probabil întorși de prin EU mai șlefuiți în șmecherie. În față la „Doi pași“ se lăfăiau pe bancă tineri cu ochii mici și migdalați. Hm, m-am minunat că vestea locului a ajuns până în Asia îndepărtată, dar șocul a luat locul minunii când au salutat în cor „Salut, salut, salut!“ cu bucuria noului venit, care a învățat primele cuvinte într-o limba străină și le repetă infinit! Aveam să aflu mai apoi că sunt muncitori din Vietnam, care locuiesc în Biertan!

Apoi am descoperit, după o poartă, unde „bate inima“ culturii în sat: Căminul Cultural! Pe un gang lung, cu tencuiala roz din altă viață, ajungi direct la: toaletă (drept înainte), Punct de informare turistică plus Biblioteca (la dreapta pe scări-închis), sala de cinema sau orice alte manifestări de acest gen, înainte pe scări (un portar mătura de zor)! Țac-pac, toate la un loc, poți da o fugă până afară, lua o bere, țigări, fuma pe cele două scaune părăsite în curte, vizita wc-ul, merge la film, citi o carte. Am zâmbit. De fapt, ar fi trebuit să plâng…

Dar, venisem pentru biserica fortificată și mi-am păstrat lacrima pentru ea. Atâta frumusețe și atâta întristare împreună. E celebră pentru încuietoarea sofisticată, e intrată în patrimoniul universal, motiv de bucurie dar și motiv de tristețe. Una dintre încuietori e ruptă, nu poate fi reparată (nici nu are cine!), totul trebuie să rămână neatins, original. S-au donat bisericii 10.000 de euro pentru restaurare – o picătură într-un pahar! Podeaua e ruptă pe alocuri, pasul se afundă în pământul vechi, acum înghețat. În spatele stranelor, un spațiu mare întunecat, cu pământ bătătorit, cumva închis de o bară -semn de trecere interzisă (am trecut)- transformat în magazie de obiecte inutile… E ger în biserică. Supraveghetoarea-ghid, înghețată bocnă, deși înfofolită bine, se bucură că-i pun întrebări despre steagurile de breaslă, despre panourile de lemn cu semne de breaslă, despre pictura găsită în pod a cărei privire te urmărește din orice unghi dar care, din păcate, nu poate fi văzută, nu mai este acolo, probabil la restaurare. Am cercetat fiecare colțișor, m-am dus roată și m-am întors de câteva ori să mă mai bucur de ușă, de încuietoare, de strane și să-mi imaginez cum ar fi sunat orga și glasul enoriașilor în cor la sărbătoare și la rugăciune, atunci când locul acesta trăia prin oameni!

Apoi, roată-roată, atâtea cotloane de descoperit: sala cu lespezi mortuare, capela cu minunate fresce (am zărit-o doar prin grilajul ușii ferecate), trecerea boltită, bolovanul rușinii, zidul de apărare prin care poți acum doar arunca priviri indiscrete spre sat. Am privit. Pentru mine a fost ca o trecere misterioasă în altă lume, o Narnia personală, deși am folosit o ușa și nu un dulap. Și, pentru o clipă m-am furișat, doar în gând, în tabloul lui Franz Neuhauser cel Tânăr*, ca și cum preotul acela cu poalele înmuiate în zăpadă ar fi fost pe drum chiar aici, spre parohia lui!

Vă las mai jos un link despre Biertan. Poate, pentru cei care nu știu, va fi o descoperire interesantă și o invitație să vizitați locul acesta îmbibat de istorie și de frumusețe!

Adriana Moscicki

* Franz Neuhauser cel Tânăr (1763 – 1836), Intrarea unui preot sas în parohia sa, iarna, (ulei/pânză, 109,4 x 190,2 cm), tabloul se găsește în Muzeul Brukenthal.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Biertan,_Sibiu

5

vedere de pe pod

După ani, în locul în care artistul şi-a aşezat şevaletul, a privit liniile şi unghiurile cu mâna întinsă în faţa lungită de creion, a schiţat şi s-a impregnat de lumină, iată, se opreşte un necunoscut, poate impresionat de misterul locului, poate nostalgic.
Vedere de pe (fostul) pod în liniştea unei zile de iarnă. Poate Omul venea din Piaţa golită de ger, s-a oprit o clipă în tăcerea locului şi l-a imortalizat pe hârtie.

Adriana Moscicki
Cisnădie – Heltau, vederea dinspre Piaţa Agro-Alimentară

3

„Siebenbürgen, süße Heimat“

Transilvanie, vechi ruine
dintr-un ev îndepărtat,
urme mari și milenare
odihnesc sub glia care
||: rodnicia și-a păstrat. (traducere Dan Dănilă)

Siebenbürgen, Land der Trümmer
einer Vorzeit, stark und groß,
deren tausendjährige Spuren
ruhen noch în deinen Fluren
||: ungeschwächtem Ackerschoß!

Voiam să va scriu despre un ținut frumos, cu sate cetăți și biserici uitate, cu drumuri pustii. Voiam să va scriu despre oameni care au clădit, trudit, iubit și trăit, care au lăsat totul în urmă și au plecat doar cu durerea în suflet… dar azi s-a întâmplat ceva atât de frumos și de spontan: azi am întâlnit oamenii!
Am hălăduit câteva zile prin sate: Biertan, Richiș, Alma Vii, Moșna, Valea Viilor. Zăpada a învăluit totul într-o haina curată, peturi și gunoaie s-au ascuns ochiului- cel puțin până-n primăvară. Ger aprig și aer curat. Am umplut aparatul de fotografii până la refuz, căci am descoperit frumusețea în fiecare turlă de biserică, gard prăbușit, ramură grea de nea, case în ruină. Doar oamenii nu se arătau pe drumurile înghețate. Multe biserici nu le-am putut vedea. Stau zăvorâte, cu turnuri crăpate și garduri proptite, cu schele îmbătrânite insinuând intenția unei renovări înghețate de ani de zile.
Biserica din Moșna e impunătoare și încă demnă, cu obrazul crăpat, dar cu toate turnurile înțepând albastrul. Cea din Richiș stă zveltă cu ogivele-n soare, cu o splendidă intrare în dantelă și basorelief de piatră. Chiar și „Barul de zi“ de peste drum e zăvorât. Nici țipenie de om, doar un tânăr tatuat care plimbă un câine stresat și speriat. În Alma Vii m-a primit un dulău vigilent, mare și negru, dar l-am ignorat timp de o privire în trecere spre dealul unde lucea sub zăpezi Biserica, ca o cetate din altă lume.
Drumul acesta l-am revăzut azi, doar în cap, preț de o cântare, într-o adunare veselă. Acolo erau oamenii: din Sibiu, Turnișor, din Germania, chiar cei care au clădit, urmașii lor și alții care doar s-au îndrăgostit și au rămas aici simțindu-se „acasă“. Azi au cântat în cor popa Galter și Sunhild și mulți pe care nu-i cunosc. Au cântat spontan, în canon, bucuria unei aniversări -La mulți ani Beatrice Ungar!- și au cântat bucuria locului acestuia – Siebenbürgen, süße Heimat!
Și pentru mine, dincolo de emoția momentului, asta înseamnă iubirea și respectul! Nu declarații fanfaronarde, nici slava unor eroi, doar cuvinte simple care vorbesc despre pământ, natură, armonie, despre dragostea pentru Dumnezeu făptuită în viața de zi cu zi a omului, a fratelui ce vorbește uneori o altă limba.

Transilvanie, patrie dulce,
țară a părinților,
frumusețe, slavă ție,
fiii tăi în armonie
||: să-i unească doar un dor. (traducere Dan Dănilă)

Siebenbürgen, süße Heimat
unser teures Vaterland!
Șei gegrüßt în deiner Schöne
und um alle deine Söhne
||: schlinge sich der Eintracht Band!

Adriana Moscicki

3

despre iubire şi credinţă!

Boboteaza (epifania) încheie cele 12 zile de ospăţ şi sărbătoare ale Crăciunului ţinute de toată lumea creştină. Oamenii petrec şi dănţuiesc. Cele sfinte, aromate şi condimentate cu cele lumeşti, se amestecă în zilele astea toate. Rămăşiţe păgîne scot vîrfuri şi lujeri ce se împletesc peste toate obiceiurile ivite odată cu creştinismul.
Dar cîte biserici, atîtea sărbători şi obiceie. Dacă o parte a lumii alege să sărbătorească vestirea venirii pe lume a Mîntuitorului – povestea celor trei magi, cealaltă parte, orodoxă, se ocupă de botezul Fiul şi pogorîrea harului ceresc.
Multă vreme n-am înţeles cum abia s-a născut şi s-a făcut atît de mare Fiul ceresc! De la o vîrstă însă, ne aplecăm cu mai multă înţelegere şi răbdare asupra poveştilor religioase. Oricare ar fi povestea, în Cetate se serbau amîndouă şi nimeni nu era deranjat! Trei magi în costume de rigoare şi cu daruri, treceau cu nonşalanţă pe uliţa pe care Popa venea şi el cu botezul. Ba Popa mai stropea cu mănunchiul de busuioc (şi fără bani!) stinga dreapta prin vecini, uite aşa, să fie totul curat şi sfinţit!

Îmi amintesc zdroaba cu care se căutau pe vremuri recipiente de adus apă sfinţită de la Biserică. Preferate erau sticlele de jumate, albe, de ulei! Erau frecate cu Dero sau Soda şi străluceau de mamă-mamă în dimineaţa de Bobotează!
De la Biserica se întorceau cu moţ de busuioc şi aşa se păstrau curate un an întreg! Era bună la orice apă sfinţită, un panaceu universal: de durere, de supărare, de inimă neagră, de frică, de pază, de ochi răi, de alungat duşmani, de deochi! Şi se spune că apa asta e o minune, nu se strică şi pură rămîne veci pururi!
Se mai spune şi că, în ziua aceasta, animalale ar prinde glas şi ar vorbi! Sincer, tare m-aş bucura să se întîmple! Să grăiască toate dobitoacele pămîntului despre adevărata iubire, despre grijă şi recunoştinţă! Omul a primit în grijă lumea să facă din ea grădină şi viaţă, să ia cît are nevoie, să lase roade de prăsilă. Dar Omul s-a făcut stăpîn peste lume. Spiritul Crăciunului nu mai este decît spiritul cumpărăturilor. Totul este de cumpărat şi vîndut, de aruncat, de prăduit, de îmbuibat şi de ocoşit. Sfinţii stau cuminţi pe pereţi, nemişcaţi. Or fi fugit din cer sau doar tac? Şi tare mi-aş dori să grăiască animalele povestea adevărată despre iubire şi despre credinţă!

Magi vor merge pe străzile Oraşului de la biserică spre casă, mîndrii de rolul pe care l-au jucat în piesă, femei cu sticlă de apă sfinţită vor trece luminate de har, şi în armonia asta poate, oameni bătrîni şi singuri, animale aruncate, flămînde şi chinuite, vor primi o fărîmă din gingăşia uitată a Creştinului. Demult demult, în alte vieţi, om şi animal împărţeau cămara şi se încălzeau împreună şi erau parte din avutul cel mai scump al omului: muncă şi mîncare.
Aşa venea pe vremuri Popa şi boteza oameni şi animale, să fie ocolite de boli, primenite şi de rod.
Să fiţi rodnici şi curaţi tot anul!

Adriana Moscicki
(foto Hyeronimus Bosch)

2

Primiţi sorcova?

Nu demult – doar în viaţa Oraşului anii sînt doar clipe! – dimineţile de Anul Nou erau tăceri obosite. Casele abia îşi ţineau ochii mijiţi! Trifermentul şi cafeaua cu lămaie erau mic dejun potrivit. Ne cufundam în somn trupul ostenit de atâta ţopăială, ghiftuială şi veselie. Amiaza începea cu un forfot şi, troznindu-şi oasele bătrane, Oraşul tot dezmorţit deschidea drumuri pentru copii colindători, purtători de cuşme şi sorcove de hârtie creponată. Oameni cu Vasilici speriaţi mişunau prin tramvai şi te lăsau să atingi animalul tremurând, pentru vreun leu, să-ţi meargă bine tot anul!
Şi, de aveai norocul să te prindă vreo sorcova şezând pe scaun, te alegeai cu ploaie de urări direct în creştetul capului. Mai erau călători ce priveau pe geam, sau într-o parte, ca şi cum trupul lor nu era acolo, dar copiii colindători îi băteau pe umăr cu sorcova insistent şi hotăraţi!
În ochii mei, mersul cu sorcova era o dovadă de mare curaj, în timp ce sorcovitul, un pic umilit sub bătăile ritmice ale florilor, un pic agasat, suporta cu stoicism ploaia de urări turuite cu hărnicie. Existau desigur, o grămadă de personaje ce se simțeau brusc înnobilate și, privindu cu oarecare superioritate de jur împrejur, puțin îmbujorați, așteaptau mana cerească ce avea să reverse bunăstare și bine asupra trupului bicisnic. La un leu, ori trei lei urarea, nici nu era o afacere proastă!

Primiţi sorcova?
Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbatraniti,
Ca un măr, ca un păr
Ca un fir de trandafir.
Ca merii, ca perii,
În mijlocul verii.
Ca vița de vie,
La Sfânta Marie.
Tare ca piatră,
Iute ca săgeata.
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.
Vacile lăptoase,
Oile lânoase,
Porcii unsurosi,
Copii sănătoși.
Câte cuie sunt pe casă,
Atâția galbeni pe masă.
La anul și la mulți ani!
Să trăiți să ne dați bani!

Adriana Moscicki
sursa foto: Ocazii.ro

3

31 Decembrie

Uneori mă cuprinde nostalgia unui Revelion adevărat. Poate mi-e dor doar de anii zburați fără să-mi dau seama, de oameni, de locuri.
Se întâmplă ca dimineața de 31 să fie mereu gri, cuprinsă de o liniște nefirească, tensionată parcă, prevestind nebunia. Anul ăsta mai mult ca niciodată, șosele blocate, rafturi goale ca după o invazie de lăcuste lacome. Răzbate spre mine doar vâjâitul motoarelor, câte un lătrat îndepărtat de câine amorțit. Ger, așa cum ne-am dorit. Nici păsările nu se încumetă să zboare. Am văzut cațele făcând baie de zăpadă, un grup de pițigoi, aciuiți în gardul vecin, aterizează precauți în căsuța în care le-am pus hrană.

Uneori mă cuprinde nostalgia unui revelion, dar poate e doar dorul de mine însămi, doar acum numărul anilor se face la masa de rămas bun pentru propria-mi copilă.
Pentru scurt timp, butonând spre un canal Tv digerabil, în pijama, cu șampania pusă la rece și pregătită să liniștesc caninenele turbate la auzul petardelor și artificiilor, mă trezesc dusă departe, prin amintiri.
Am renunțat la hainele noi cu bancnote pitite prin buzunare – să ne fie anul bogat – și la ciorapii luați pe dos-să nu ne fie de deochi – și la bikini neapărat roșii, păstrați pentru intrarea solemnă în Noul An. Nimic nu funcționează! Doar amintirile, desigur trecute prin sita anilor și mult îmbunătățite, se declanșează după bunul plac, poleind ultima noapte din an.
Oraşul întreg viermuia, la Mercur se dădeau măsline verzi umplute cu ardei, migdale sau usturoi, în borcane lungi. În alimentări se goleau rafturile cu vodcă Wyborowa, Bison Grass Vodka şi coniac Albanez Skenderbeu, şampania Alba-Iulia se vindea ca pâinea caldă.
Toată lumea pregătea salată de boeuf, ciuperci chinezeşti, din conservă, în sos de maioneză cu smântână şi usturoi, chifteluţe, cârnăciori prăjiţi, friptură de porc la tavă, sarmale. Pricomigdalele se vindeau la kilogram şi fursecurile pe tăvi de carton. La „Împăratul Romanilor“ era totdeauna câte o expoziţie culinară cu vânzare şi bucătarii vremii se lăudau cu limbă în aspic, peşte nobil garnisit cu lămâie, rondele de morcovi și maioneză, friptură de vânat frăgezit în baiț, icre de Manciuria, torturi diplomat cu frişcă pufoasă şi portocale zaharisite, Doboş tort dichisit cu plăci lucioase de zahăr ars.
Coafezele aveau cearcăne negre, doamnele – mirosind a fixativ – îşi purtau cocurile prin centru şi unghiile bine lăcuite în mănuşi.

Jumătate de zi Oraşul zumzăia ca un stup sub un clopot de sticlă, apoi se lasă liniştea. Spre seară, taxiuri tăiau zăpada fleaşcă încolo şi încoace, băieţii duceau platouri, fetele își purtau pantofii înalţi în plase. Se întindeau mese cu familii serioase ce mâncau conştiincios gustări, friptură, sarmale şi ciorbă, cu ochii lipiţi de televizor şi varietăţi. Prin vecini, prin beciuri ori cabane, se stingeau luminile pentru slowuri îmbrăţişate, se cutremurau geamurile la câte un rock îndrăcit, se plângea în tăcere pe blues şi ne iubeam cu toții la 12 noaptea fix, înduioşaţi de alcool şi trecerea anului.
La miezul nopţii, un discurs macabru, graseiat, ne trimitea într-un nou cincinal cu avânt muncitoresc şi, în timp ce vreun cor serios și energic intona imnul, toate realizările patriei alergau pe ecran, ca amintirile omului în agonia dinaintea morţii. Un ceas virtual ticaia secundele până la explozia de bucurie în alb-negru: „La mulţi ani dragi tovarăşi! La mulţi ani trăiască Republica Socialistă România! Uraaaa!“…
Bum-Bum răspundeau dopurile de şampanie şi noi răsuflam uşuraţi!
Lumina crudă a dimineţii dezvăluia feţele boţite, părul vraişte, hainele pătate, masa în dezordine, sticlele aruncate prin colţuri. Cu ochi grei ne târam în căutarea unui pat, apoi tăcere.
Şi totuşi, mi-e dor de oboseală aceea, de bucuria trecerii anului. „Tombe la neige“ hârşia uneori banda magnetofonului, „Shine on you crazy diamond“, „Wish you were here“…

Noaptea din cumpăna anilor este acum un Silvester sobru şi tăcut.
Dar amintirile ţopăie mereu în noi, ca o chemare…

La Mulţi ani! An Nou fericit! Glückliches neues Jahr! Boldog Új Évet! שנה טובה! Guten Rutsch! Happy New Year! Bonne Anne! Buon Anno 2020!

Adriana Moscicki

4

deschide uşa…

povestea nopţii acesteia este despre om şi simţire, despre drum şi speranţă.
Deschide uşa, Omule, atît cît să pătrundă o rază, atît cît să se audă un cuvînt, să se înşurubeze un gînd, să se nască un zîmbet.
Oamenii au învăţat să se ţină de mînă, ca şi cum prin degete şi prin palma toată s-ar scurge putere, alinare şi iubire.
Omul se naşte cu pumnii strînşi şi, cu primul strigăt, palmele zvîcnesc deschizîndu-se în căutare. Toate fricile, toate singurătăţile caută o mînă, o atingere, împreună.
Noaptea aceasta este despre iubire şi lumină.
Deschideţi uşa şi iubiţi!

Crăciun fericit! Frohe Weihnachten! Boldog Karácsonyt!
Merry Christmas! Joyeux Noël!
חַג מוֹלָד שָׂמֵח!

Adriana Moscicki
(foto artist Arpad Racz)

3

cum să desenezi un vis?

Dimineaţa de Ajun era o amestecătură de aşteptare şi agitaţie. În bucătării duduiau sobele. Devreme, deja, se aducea varză acră din pivniţă şi moare. Un-doi-trei se umplea oala de sarmale, cîrnaţii fierbeau în moare, salata de boeuf dichisită sub maioneză şi flori din gogoşari, chiftele, salamuri şi telemea pe platouri, măsline rare într-o piramidă nobilă la mijloc – saleuri, prăjituri, cozonaci, bomboane, mîncare, mîncare… Prin magazine foşneau celofane, hîrtii cu dungi şi clopoţei, pe Centru ţopăiau flăcăi cu zurgălăi.
Într-un sertar zăceau desene albastre în cerneală. Făcusem fulgi albi şi copaci cu pic. Erau puţin strîmbi şi puţin trişti. Niciodată nu i-am trimis Moşului vreun plic. Ce ne doream? Nici filmele nu erau colorate dar totul era, totuşi, frumos. Închideam ochii să visăm. Apoi se lasa o mare linişte peste zi.
Acum visăm să fim copii!

Adriana Moscicki
(foto Julia Margaret Cameron)

5

Duminica de Ignat

În bătrînul oraş, după ce s-a făcut „dreptate“ şi majoritatea caselor au fost naţionalizate şi repartizate, şi-a dus veacul, de-a lungul coridoarelor lungi de lemn, o adunătură pestriţă de oameni, de toate confesiunile şi convingerile. Împărţeala uşilor şi camerelor făcea ca viaţa lor să se ducă mai mult în comun, frecîndu-se unul de altul prin bucătării comune şi băi, în aceeaşi curte parcelată în straturi sau petece de iarbă şi flori ori tufe de agrişe, cu zmeură căţărătoare şi nuc de umbrit jocul copiilor.

Pe vremea asta a anului, la geamul evreiilor fremăta flacăra luminiţelor din Hanukkia, copiii se întreceau în învîrtitul titirezului (dreidel), din bucătărie urca miros de ulei încins, de latkes şi aromă de gogoşi. Opt zile ardeau lumînărelele de Hanukka şi opt zile copiii din curte mîncau gogoşi pe săturate. Cîte un ofiţer solitar se bărbierea cu geamul deschis şi mai fluiera un marş, umflîndu-şi obrajii plini de spumă.
În casa românului ardea candela sub icoana mică a Maicii şi a Pruncului, în noapte aura ei roşie pîlpîia pe pereţii scorojiţi. Pe plită fierbeau fasolea, varza de post, ori cartofii săţioşi. Bărbaţii ascuţeau cuţitele pentru Ignat. Atunci se întîlneau cu toţii în jurul pomenii porcului şi la jumeri calde cu ceapă. Toţi, cu evreu cu tot.
Şi pe alte mese, patru lumînări de Advent aprinse împreună luminau coroana verde a bradului, cercuri cecuri de viaţă, la infinit. Ultima lumînare e cea a Îngerilor. Şi copiii ronţăiau keksuri mici şi aromate, doar şi ei sînt nişte îngeri.
Deasupra curţii, un singur cer spre care toţi, în aşteptare, ridicau priviri de speranţă, ori de bucurie.

Azi este Ignat. Poate în Cetate se mai aude strigătul porcilor sacrificaţi. Mă bucur că eu nu-l mai aud.
Azi este ultima Duminică de Advent. Cu mic şi mare vor sta roată în jurul coroanei de brad, aşa cum au stat alţii înaintea lor, aşa cum vor mai sta alţii, cît e lumea şi credinţa în inimă, cît e cerul deasupra capului.
Într-o iarnă din trecut voi fi lunecat şi eu pe-o săniuţă… acum, doar în propria mea amintire, pe un derdeluş ce nu mai este.

Duminică în tihnă!
1, 2, 3, 4… Advent fericit!
Hag Urim sameah!
Crăciun fericit!

Adriana Moscicki

4

Cu romantism pe strada Măcelarilor

Strada Mitropoliei – 1 Mai – Măcelarilor / Fleischergasse. Case sobre, solide ce impun respect și te duc cu gândul la locuitori înstăriți, bine situați la propriu – în buricul târgului – și la figurat! Niciuna dintre denumiri nu i s-a potrivit mai bine decât acum: strada Mitropoliei!

De când turismul intern a luat amploare – și nu putem decât să fim mândri de urbea noastră! – vizitarea Catedralei a devenit un „must“! Întru confirmarea viziunii lui Malraux, secolul XXI se dovedește a fi, cel puțin pentru români, unul religios.
Grupuri-grupuri, tineri și copii, vizitează Catedrala, cu mare evlavie, cruci și mătănii, selfiuri pe scări și, încărcați spiritual, o pornesc spre satisfacerea burdihanului și/sau curiozitatea turistică spre Piața Mare/Mică, raiul teraselor și inima târgului. Inevitabil le stau în cale cele două doamne de piatră, unicele cariatide din oraș, impasibile la hărmălaie și blitzuri, privind cu ochii goi, din înălțimea celor 2 metri ciopliți. Mă bucur să constat că grupurile acestea au descoperit și altceva și sunt chiar impresionați. (casa cu cariatide, nr.13)
Un alt fel de turism se petrece în paralel, chiar pe partea cealaltă a străzii, străini de țară, cu ghid sau individuali, cu rucsace în spate și cărți în mână, vin chitit taman la casa cu pricina, vădit cu temele bine făcute de acasă. Mă cuprinde instantaneu mândria locală și bucuria personală, parcă le-aș spune: hei, știu și alte povești despre locul ăsta!
O dată chiar am încercat clanța grea de fier, poarta a rămas neclintită și nici chiar încercarea de a spiona prin gaura largă a cheii nu a dat vreun rezultat. Am citit doar că trecerea este boltită și acum, în incintă, se află un internat pentru elevi. Umbrele trecutului au rămas zăvorâte în tăcerea porții grele, ori în amintirile duse hăt-departe, prin lume.
În ceea ce mă privește, prefer imaginea aceasta romantică a străzii, de pe vremea când se numea – atât de puțin romantic – „Măcelarilor / Fleischergasse“ *!

Adriana Moscicki

foto: Str. Mitropoliei – Măcelarilor – Fleischergasse ~ litografie colorată realizată de Joseph Hoegg, tipărită la Institutul Litografic Arnz & Co din Düsseldorf.
*După părerea lui Arnold Pancratz strada Fleischergasse // Măcelarilor/Mitropoliei (alături de Reispergasse // Avram Iancu) este cea mai veche din orașul de Sus. Existența străzii Fleischergasse este atestată documentar din anul 1672. (Arnold Pancratz „Numele străzilor din Sibiu“ // „Die Gassennamen Hermannstadts“, 1935 Krafft & Drotleff). Nu se cunoaște cu certitudine originea numelui străzii Fleischergasse // Măcelarilor. Pe această stradă locuiau mai ales funcționari, consilieri și maiștrii meșteșugari, dar nu măcelari și nici nu existau măcelarii. Se presupune că, prin strada Măcelarilor (Fleischergasse), treceau meseriașii măcelari, în drumul lor dinspre Piața Mică, unde se aflau bolțile Măcelarilor, îndreptându-se spre Poarta Cisnădiei, turnul Măcelarilor, apărat de breasla Măcelarilor.

2

1 decembrie

Din fericire, cerul e fără pic de nori, deși rece, o frumoasă zi de Decembrie. Poate soarele e vinovat de mândria asta atât de afișată când parada militară trece pe sub arc și steag! Grătarele sunt pregătite. Pe strada mea e chiar și un steag (bravo, Luci!).

Am hrănit și azi câinii din câmp și peste noapte m-am gândit cu îngrijorare la toate animalele nimănui, zgribulite sub vânt și ploi. M-am gândit și la urșii hăituiți prin resturile de pădure, sărace, la cei loviți de bolizii de lux în goana lor nebună pe șoselele prăpădite, la caii bătuți, la măgării uitați prin câmp, la maldărele de gunoaie din fiecare poieniță, șanț, de pretutindeni, la copiii lăsăți prin orfelinate, la lagărele de exterminare numite „spitale“, „ospicii“, la fete și copii violați, răpiți, torturați, înfometați, la bătrânii lăsați în grija antenelor, la ruina unei agriculturi și economii -altă dată- înfloritoare, la zidurile care curg, la casele care făceau mândria burgului… Nu văd nici un motiv de mândrie. Nimeni nu a ales să se nască român. A fost o întâmplare. Dar, dacă tot ne-am născut aici, de ce n-am face rai din tot ce avem?
Aplaudăm pe alții care demonstreaza pentru codrii noștri… Ne afișăm mândria o singură dată în an, dar trăim alte 364 de zile distrugând, așteptând „să ni se dea“, „să ni se facă“!

Nu pot să închei fără a-l cita -din nou- pe Corneliu Coposu:
„Patriotismul este o dragoste discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ți da oricând viața pentru ea și de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afișarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru țară, un om care este decis, ca în interesul țării să-și sacrifice propria existență, nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta”.

La mulți ani și multă înțelepciune, Români!

Adriana Moscicki

3

Cum se întîlnea Sfîntul Andrei cu Adventul, pe o bancă, în Burg…

Oraşul meu era colorat şi amestecat cu oameni simpli veniţi de prin sate şi orăşeni nobili de generaţii. Banca din faţa casei, sau din curtea comună, ţinea locul „agorei“. Acolo se difuzau adevăratele buletine de ştiri, piperate cu păreri personale, şoptite. Acolo am auzit poveşti despre strigoi şi vrăjitoare ce umblă cu picioarele unse, atît de uşor că nu le auzi şi femeile se închinau cruci mari de alungat Satana, dar mult mai rar decît se fac azi, cruci iuţi şi zgîrcite la fiecare colţ de stradă!
Am auzit şi despre cîntecul lupilor în noaptea de sfîntul Andrei, cînd au voie să mănînce cît poftesc, despre fetele ce se culcă pieptănate aşteptînd în vis chipul iubitului sortit. Sincer, nu l-am visat niciodată şi n-aveam nici cozi de împletit. Mă fascina mai degrabă noaptea lupului şi-l vedeam, în cap, venind tiptil, cu paşi moi şi tăcuţi de zăpadă, cu ochi lucitori.
Dar, cînd mergeam dincolo de Podul Gării, în Lazaret, în căsuţa din curtea mătuşii unde locuia Kathy, cuminte şi harnică, mîinile ei meştereau mereu cîte ceva şi avea cozi frumos împletite. Pe vremea asta, de Advent, îmi arăta calendarul cu surprize primit din Germania şi şerveţele cu Moş Crăciun. Şi cît de cumpătată era Kathy, niciodată nu deschidea uşita calendarului înainte de vreme! O singură dată am primit şi eu un asemenea Calendar dar, din curiozitate şi nerăbdare, l-am dat gata în 5 minute!
Apoi Adventul a fost pentru mine Gerda, imaginea ideală a unei secretare, spatele drept, picioare frumoase, pedantă şi răbdătoare. Gerda nu era o femeia frumoasă, ci incitantă, stîrnea în om dorinţa de a vedea dicolo de prezenţa aceasta corectă şi privirea metalică. La Gerda totul era perfect, măsurat milimetric, prăjiturelele păreau mici sculputuri de zahăr şi aluat, coroniţa o capodoperă de artă în simplitatea decorului şi armonia culorilor. Gerda stătea perfect, cu genunchii bine strînşi, doar mîinile mari cu degete pătrăţoase şi unghii scurte se agitau într-un ceremonial politicos şi rece. Din serile acelea atît de liniştite şi tăcute, am în cap lumina filtrată a lumînărilor şi armonii clasice în surdină.
Şi, dacă românii pun azi cununa de usturoi să le apere casele şi animalele de rele şi boli, saşii rămași în Cetate (și milioane de alți oameni în lume) vor aprinde curînd prima lumînare în cununa lor de brad, în numărătoarea Duminicilor pînă la Marea Sărbătoare.
Aşa, aşteptarea nopţii de sfîntul Andrei se amesteca în misterul luminilor de Advent, căci în Oraşul meu de altă dată totul era posibil şi adevărat!

La mulţi ani tuturor ce poartă numele sfîntului Apostol Andrei, ciobanul şi protectorul animalelor sălbatice şi al pescarilor!
Advent fericit tuturor!

Adriana Moscicki

Vignetă iluminată – Sfîntul Andrei sec. XV – Adventkalender 1947

2

S -au aprins luminile

Când străbați în noapte micile străzi medievale, cu casele lor cuminți și aliniate în tăcere, doar atunci te cuprinde frumusețea lor veche. Doar atunci, pe sub pleope grele privindu-te, din înălțimea acoperișurilor, te simți mic, umil în fața frumuseții, dar îndrăgostit.
Și, cu cât pătrunzi în inima Cetății, lumina crește și ea, ca să explodeze în feerie de culori, chiar în mijlocul Pieței, într-o viermuială zgomotoasă de oameni mici și mari, dar toți cu priviri de copii veseli!
Bradul clipocește în bule aurii, trenulețul șuieră, roata mare se schimbă la față ca un cameleon aerian și, peste toată adunarea dănțuiesc arome de zahăr, vanilie și cârnați.
S-au aprins luminile dar și un licăr mic de speranță în inima noastră.

Adriana Moscicki

3

măsurarea timpului…

Când Sara-și pune pălăria în cui, e semn că iarna așteaptă pitită în tufele golașe din grădină. Căruțul se hodinește în șură, cele cinci rațe – responsabile cu adunatul melcilor – picotesc emoționate de călătoria în vecini. Nu, nu vor sfârși pe varză în cuptor, ci vor ierna la popa Galter în coteț, așteptând cuminți întoarcerea proprietaresei. Jose și Carlos, doi sârmoși pupăcioși și excitați, ne asaltează cu efluvii de iubire și tumbe năzdrăvane, dar Sara ne asigură că vor sta cuminți ca doi mielușei tot drumul spre München. Uite cum a trecut încă un an din viața noastră, cu evenimente, târguri, întâlniri, oameni noi, sute de poze. Ronțăim nostalgic pâinea coaptă în ajun, în cuptor, unsă cu untură și împodobită cu ceapă roșie și sare, doar atât cât trebuie. Pe sobă bolborosește supa cu găluște, în cuptor, cartofii au făcut crustă maronie și crocantă, friptura e rumenită, legumele asortate și săltate bine în ulei și lămâie își trag duhul, odihnindu-se.
A devenit o tradiție să ne vedem înainte de plecarea Sarei, să ridicăm paharul pentru anul ce va veni, pentru grădina ce va înflori și, mai ales, pentru prietenie. E un fel de calendar personal care măsoară anul, între Primăvară și Iarnă, în ritmul inflorescențelor din grădina Sarei, cu iubire.
O întreb pe Sara dacă-i va fi dor, dacă îi va lipsi casa asta plină de obiecte frumoase și vechi. Da, inima ei este aici. De departe, caută să vadă cum e în Piața Mare, dacă ninge și ger. Sara nu spune tot, dar eu știu că în serile ei depărtate se gândește la casă și grădină, la oamenii mulți ce i-au devenit prieteni, că bâjbâie prin cealaltă reședința (Müncheneză) căutând să regăsească locul tuturor lucrurilor uitate peste vară.
Plouă mocănește. Sara poartă codițe de fetișcană și zâmbetul tânăr. Sara știe să asculte cu „poker face“, apoi să ridice un deget și să spună – ai dreptate! Înțelege tot din culisele politice și tace, dar e convinsă, și tristă, că vor trebui zeci de ani până la normalitate.
Mâine vom bea vin fiert în Târgul de Crăciun, ne vom îmbrățișa pentru ultima oară în an. Mâine e, mereu, o nouă zi!

Adriana Moscicki

7

Noiembrie

E o toamnă ciudată. Rafale de vânt împrăștie ploaia caldă de Noiembrie. În depărtare stau nori cu ugere grele, deasupra Ocnei și nu-și deșartă povara lăptoasă. În trecut, ploaia venea totdeauna de acolo și mai departe, de la Cluj, totdeauna punctuală. Cerul gri, pământul învelit în ierburi mari, uscate și foșnitoare, adăpost vremelnic pentru câinii nimănui. Sirenele sună totdeauna Miercuri dimineața și trezesc în mine amintiri îndepărtate, pline de teamă și stomac dureros. Aici, nici câinii nu dau doi bani pe ele că, altfel, și-ar fi arcuit gâtlejul însoțindu-le zgomotos.
Departe de fierbințeala orașului, timpul se scurge ca pe o insulă, cu vârtejuri de aer și nori schimbători. Doar acolo, în vâjâiala mașinilor, peste râuri de asfalt, se agită tineri nonșalanți cu fețe vesele și frizuri la modă, trec în tăcere fețe pe care le-am cunoscut-poate-odată, acum străine și detașate că, uneori, mă simt atât de străină de locul acesta pe care-l numesc „al meu“! Cum au pus stăpânire toți străinii aceștia pe „orașul meu“, mă întreb uneori deși, știu că am lipsit jumătate de viață din el și l-am pierdut oarecum, sau poate el m-a pierdut pe mine, rătăcită și înfloritoare departe, în alt cadru senin și permisibil, în care doar calitățile primează și nu înrudirea cu oameni, cu orașul.
Dar, de câte ori urc pieptiș strada aceasta, mă opresc, fotografiez inutil (cred că am făcut sute de fotografii) și-mi spun, cu voce tare: ce frumos e orașul meu!

Adriana Moscicki

3

dă-ne Doamne festival, în fiecare zi!

Vara e încă stăpână, chiar dacă, pe ici-colo, primele frunze, contorsionate de rugină, foșnesc uscat sub vipie. Orașul se scurge râuri râuri de sudoare, ca un animal moleșit, dar viu, și-și trimite tentaculele spre Piață, pădure, parc. Sunt/au fost atât de multe evenimente prin Cetate că e greu să alegi: mâncare, muzică, dans, meșteșuguri, calfe, concerte, film. Nu ne plângem, dă-ne Doamne festival în fiecare zi!

Și nici nu ne trebuie o mașină a timpului! E suficient să te preumbli prin Piața Mare ca printr-un Ev mediu romantizat, sau să dai o fugă pe aleile din Subarini pentru o ședință tonică de secol 21: rock, bere, mâncare.

E drept, la 36 de grade, domnițele stăteau cam pe la umbră, cavalerii lepădaseră armura, doar calfa brutar, venită de pe lângă Dresda, zgârcită la vorbă, iute la mână, frământa de zor aluatul pentru pâine. Ghilotina nu mai înspăimânta pe nimeni și era bun adăpost la umbră, priceputa Vindecătoare căuta leacuri de arșiță, o domniță aspirantă la tron se chinuia zadarnic să-l escaladeze, patul răvășit nu mai păstra forma vreunui trup, doar îmbia conițele zâmbitoare la pozat.

Am fugit de dogoare pe aleile Subarinului, cu muzica în urechi, drept ghid. Street food impecabil organizat, aranjat, bere artizanală (merită să o încercați pe toată, după gust!), mâncare bună. Cam aici ne-am oprit, din oboseală, căldură și sațietate, puțin stânjeniți sub umbra Boltei Reci, mut cadavru cu trupul scrijelit…
a bon entendeur!
Adriana Moscicki

fotografii personale, Sibiu, 2019

3

Cisnădioara în festival

Sunt oameni care, prin simpla lor prezență, doar cu un zâmbet, încarcă pozitiv o adunare întreagă, înseninează locul și atrag necunoscuți, ca un magnet!
Așa este Sara noastră! Noi îi spunem „Regina florilor“. Deși nu e singura vânzătoare/producătoare de flori din urbe, pe ea o caută lumea în piață, cu ea vin să se fotografieze! Nu sunt doar buchetele pe care le meșteșugeste și oferă cu bani puțini, e prezența ei zâmbitoare, liniștitoare, împăciuitoare. Sara nu e o simplă țărancă din Turnisor! Nu va lăsăți amăgiți de modestie și simplitate! Are știința omului și a sufletului. Știe când să zâmbească și cu cine să glumească. Are o minte ascuțită și ageră, știe mai bine ca oricine, când și unde e mai bine sa taci, când și unde poți vorbi cu înțeles!

Și pentru că Sara noastră e un fel de amuletă purtătoare de noroc, azi am găsit-o în Cisnădioara, la prima ediție a „Festivalului Culinar“. Nu o poți amăgi pe Sara, nu se îmbată cu apă rece! Era puțin dezamăgită, puțin obosită. Târgul se deschide dimineața devreme, se închide seara târziu, oamenii se adună cu greu, poate necunoscând evenimentul, poate din nepăsare. Florile așteaptă în cărucior, buchetele moțăie în găleți… Mă gândeam: „ce faci Sara? vinzi flori grădinarilor?“ După porțile înalte, Cisnădioara înflorește în grădinile oamenilor!

La ora 11, se porniseră focuri și ceaune. Curtea școlii dormita în semi-umbră, scena aștepta căderea serii. O femeie scoate apă din fântână, niște turiști veniți de prin alte părți se minunează de lipsa conductelor de apă. Ceasul Bisericii e mut. Brânza se vinde bine. Și gogoșile își găsesc devoratori mici și mari, pofticioși. Dar ziua, abia ivită, se întinde încet și leneșă pe sub umbra tânără a pomilor, temându-se de toropeala amiezii.

Mă gândesc, la căderea serii, când duduie grătarele, bolborosesc ceaunele, explodează muzica, mica piață se va anima. Nu știu ce va fi de florile Sarei, dar știu că ea va zâmbi, obosită.
Și de aveți drum, ori plăcere, haideți oameni buni în deal, la Cisnădioara. Succesul unui festival se judecă prin prezența oamenilor!

Adriana Moscicki

Festivalul Culinar din Cisnadioara

8

Aşa îmi amintesc Piaţa Mare

O fetiţă cu spilhoseni aleargă porumbeii din piaţă. E soare, pe bănci murmură femei cu batic şi batistă, cu nepoţi. Porumbeii nu apucă să se aşeze bine pe macadamul aranjat rotund, cercuri cercuri, că, iată, un alt prichindel îi fugăreşte. În rondul central florile sînt totdeauna roşii şi galbene. Lîngă linia tramvaiului Omul cu îngheţată îşi propteşte toneta, are bonetă albă, şorţ şi lingură specială – hîrş, hîrş scormoneşte în măruntaiele tonetei şi scoate de acolo globul rece, uneori marmorat de la amestecul gusturilor – 1 leu îngheţata… „și cu grijă să muşti din coşuleţ, altfel poate cădea pe caldarîm“.
Aşa îmi amintesc Piaţa Mare. Clopotul sună amiază şi hai acasă, la masă. Piaţa rămîne pustie şi în moţăiălă pînă cînd, mai tîrziu, alţi copii, bunici, mame, taţi vor veni pe bănci. Doar porumbeii sînt veşnici.
Dar Piaţa are în urmă istorie lungă. Piaţa e inima oricărui loc. Aici se întretaie drumurile şi oameni bătătoresc pămîntul şi stau la taclalele în timp. Casele se îngrămădesc curioase una într-alta, una peste alta, fiecare să audă cu o ureche, să vadă cu un ochi. Aici se iubeşte, bîrfeşte, vinde, cumpără. Aici s-au tăiat capete, ars vrăjitoare, sunat goarna, stins incendii, bubuit tunul. Aici s-au aprins felinare, s-au strîns căruţele şi caleştile. Aici au behăit animalele, a trecut un pîrîu, s-a ivit o fîntînă, o statuie, un stîlp, au defilat soldaţii şi a fost uneori linişte, în noapte, cînd doar luna şi ochii caselor au stat mijiţi şi de veghe.
Piaţa este inima Oraşului. Sus în turn, clopotul bate orele.

Adriana Moscicki

3

din Povești nemuritoare…

Marele Dragon, deloc înfiorător deși stă cu toate limbile de foc afară, de pază în lanul de ovăz, nu departe de pășunea unui măgăruș simpatic, Sânziene învelite în ie și încununate cu flori, pitici curioși cu părinți zâmbitori, broaște cu flori de lotus, urși panda la umbra bambusilor crescuți taman în poieniță, copacii celor patru anotimpuri, meșteri de tot felul, chiar și un bijutier „dac“ mândru în opinci, căldură mare cu aromă de gogoși și clătite învârtite sub jocul muzical al unui acordeon și toate înșirate pe cărări, luminișuri, între case, troițe și mori în Muzeul tehnicii populare „Astra“! Domnește o armonie perfectă pe Drumul Mătăsii din Dumbrava!
Cum suntem gazde a nenumărate festivaluri și evenimente culturale, pare firească asocierea celor 20 de legende chinezești -reprezentate prin instalații lanternă- și vechile noastre povești în lemn cioplit.
Ziua iei, Sânziene, festival culinar româno chinez, instalațiile lanternă din cadru FITS: toate și-au găsit loc și o puzderie de vizitatori, Duminică, în Muzeu. Ne-a rămas doar regretul că, în toiul zilei, doar un soare nebun ne-a luminat cărările.

Adriana Moscicki

3

Scuipatul interzis – prezența recomandată „fabrica Re-evoluție“ …(se poate citi si intr-un cuvânt!)

Nu știu dacă mai există vreun popor care să fi ridicat „scuipatul“ la un asemenea „rafinament“ de comunicare! Ca practică ancestrală el avea funcție de protecție, apărare – scuipatul în sân de teama Necuratului, scuipatul de deochi – acel „ptiu“ elegant cu rol de amuletă, scuipatul în cenușă / ori orice alt decoct / amestec șamano-vrăjitoresc, scuipatul în mâini – dătător de forțe supra-umane! Eu zic, e o întreagă știință – scuipatul! Mai contează și consistența (uscat, mic, concentrat, gros, spumos), dar și locul formării și proiectării în/din cavitatea bucală: printre dinți, plimbat între obraji, din adâncuri! Scuipatul poate ține loc de cuvinte, are loc de comunicare, exprimând o diversitate de stări și sentimente: dispreț, dezacord, neîncredere, viclenie, neștiință sau pur și simplu, golănie! Nu știu ce fel de motivări ar fi avut scuipatul în Românofir, dar plăcuța aceasta ne învață că practica exista și se încerca o educare/eliminare!
Oricum ar fi, subiectul ar trebui să fie interesant pentru un studiu antropologic (nu știu dacă există)!

Voiam defapt să vă povestesc despre un „scuipat“ mai cultural,o superstiție din lumea teatrului și nu întâmplător!
Se spune că piesa Macbeth (Shakespeare) ar fi blestemată și era interzisă pomenirea numelui ei în incinta teatrului, ca fiind de rău augur! Cei ce se făceau vinovați trebuiau să îndeplinească un ritual ce cuprindea învârtit și scuipat de trei ori!

Uite așa, plăcuța cu scuipatul, m-a dus de la Tălmaciu la teatru și invers!
Cum nu sunt de-a locului, nu vă pot povesti amintirile mele, dar știu că sunteți mulți legați într-un fel, sau altul, de Tălmaciu. Unii păstrați obiecte și fotografii învechite, alții le purtați doar în inimă, alții, poate, scrieți – așa cum a făcut-o și colega mea Cezara, cu pasiune și de-formație profesională de istoric! (monografia „Tălmaciul la răscrucea timpului“ – Cezara Stratulat, Rodica Bobes, Constantin Barbu)
Tâlmaciul, a fost pentru mine un loc „aproape de casă“, poate un loc în care nu credeam că se întâmplă ceva! Iată că deschiderea Festivalului Internațional de Teatru Sibiu, vine să demonstreze contrariul! Un eveniment cultural de anvergură și participare internațională va avea loc taman în Tălmaciu, sub patronajul lui Silviu Purcărete. Cu această carte de vizită, care nu mai necesită lămuriri și adaosuri (sunt prea mică să vorbesc despre oameni atât de mari!), evenimentul se anunță interesant, inedit și incitant: ateliere, instalații, teatru de stradă, circ, spectacol, artă! Re-evoluție sau revoluție? Din punctul meu de vedere, sint sinonime!
M-am întrebat în sinea mea „de ce Tălmaciu?“ Poate fabrica să fie o nouă „făcătoare“ de cultură? Poate numele locului?

Știați că există și o altă etimologie, mai fantezistă așa, a numelui acestui loc?
Preotul sas Johan Lebel (există un liceu care-i poartă numele), având bineînțeles alte repere culturale, caută explicația toponimului Tălmaciu, exact în numele cărții sfinte a evreilor, Talmudul. Pare exclus că tocmai din inima deșertului să se fi refugiat vreun trib aici, dar există o logică în explicație. Talmudul este, pentru evrei, o culegere de texte care interpretează, traduc „Tora“ – cartea sfânta! Iată că și Talmudul este un Talmaci/u!

De fapt, doream să vă invit la festival, vă las aici un link: https://fabree.eu/
Am înțeles că „sufletul“ este Lo (Laurent) Schuh, actor hâtru cu privire șarmantă, francez prieten cu Românii!
Și nu uitați: „Scuipatul interzis“! dar participarea indicată, bucuria – obligatorie!
Poate ne-om mai re-vedea!

Adriana Moscicki

4

Semper bene!

A zăcut zeci de ani uitată într-un pod până când, curiozitatea și pasiunea mea pentru „vechituri“, au determinat scoaterea ei în lumină!
Personal, nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o astfel de cutie, nici măcar la orele de „lucru manual“, deși aceasta i-a fost destinația! Poate, cei care au urmat cursuri profesionale, își amintesc mai bine!
Nu știu să vă povestesc exact procesul tehnologic, am așa o idee vagă, căci orele de tehnologie de prin liceu erau greu de digerat și plictisitoare! Știu și eu, ca oricine, să enumăr operațiunile (de-oi greși, să nu mi-o luați în nume de rău!): curățarea bumbacului, destrămarea, formarea unor „benzi“, omogenizarea, uniformizarea, subțierea și torsionarea!

Cei care am mai apucat bunici dărăcind și torcând lână, ne amintim un proces asemănător ce avea loc aproape toate casele. Marea noutate adusă de fabrica Mez-Românofir-Firul roșu este tehnologia înaintată, utilajele cele mai performante și un colectiv de specialiști cu „savoir faire“ de renume internațional! Nu întâmplător a fost construită o asemenea bază (vedeți postarea anterioară „Firul roșu“) la Tălmaciu: apa esențială producției, școală, cămine și locuri de recreere, spital, o „colonie“ oraș în miniatură în care, angajații puteau să se concentreze asupra producției și să trăiască în condiții optime… până când, o dată cu naționalizarea, a venit și izgonirea din „paradis“.

Întorcându-ne la ghemele noastre… ața de Tălmaciu a devenit celebră datorită calității ei impecabile (era verificată cu lupa!), rezistenței și culorii. Cum spune și reclama: Semper bene! Mostrele acestea datează din 1934 și nu și-au pierdut nimic din frumusețea și strălucirea inițială. Mi s-a spus așa: „ia un capăt de ață, fierbe-l 20 de minute și vei vedea că nu-și va pierde nici măcar o fărâmă de culoare. Asta e măreția aței de Tălmaciu!“
Acum înțeleg și ofertele de vânzare, de prin internet, de ață veche de Tălmaciu pentru recondiționarea costumelor populare!

Bănuiesc că sunt, printre dumneavoastră, foști angajați sau cunoscători în ale tehnologiei, așa cum sunt și doamne cu mâini îndemânatice și pasiune. Am învățat și eu să brodez, cos, cârpesc ciorapi, nu am făcut o pasiune din asta dar m-a ajutat permanent în viață. De trăiam alte vremuri și în alt peisaj, poate m-aș fi aplecat sfioasă asupra broderiei așteptând vreun prinț șarmant, în loc să capăt deprinderea de a cârpi artistic ciorapi, pe o ciupercă de lemn, la lumina chioară dată de partid!
Mulțumesc familiei Baltes care mi-a pus la dispoziție nu doar cutia, ci și amintirile!

Adriana Moscicki

3

„Firul roșu“
Sînt convinsă că vă amintiți sertarele ticsite cu ață de tot felul, în toate culorile și nuanțele, acolo în magazinul din Piața Mare! Sculuri, gheme și papiote, macrame, coton perle, mouline, de pe eticheta cărora te privea o pisică și totdeauna cumpărai mai multe din neputința de a decide, sau doar din dorința de a le avea! Era vremea lucrului de mână, la școală, ori la șezătorile zilnice „pe bancă“, în fața caselor, când majoritatea femeilor croșetau, ștrencăneau, brodau ori coseau goblenuri!
Dar amintirea aceasta mi-a fost prilejuită de o conversație între prieteni și descoperirea unui album: Românofir S.A.R Tălmaciu! Nu cunoșteam existența lui, dar nici nu m-am mirat că autorul fotografiilor este Emil Fischer în persoană.

Poate Românofir nu vă trezește nici o emoție (deși este numele original al fabricii), doar pe vremea copilăriei noastre totul devenise roșu, mai ales firul care trebuia să ne ghideze prin istorie! Așadar fabrica a fost re-botezată Firul roșu, Tălmaciu.
Povestea ei începe în 1923 când, o mână de sași din Cisnădie, cumpără o moară și încep fabricarea postavului pentru Armata unită. Apa râului Sadu, de o calitate excepțională, moale și fără calcar, era ideală pentru vopsitul stofei. Mica întreprindere primește numele Talma și devine profitabilă. În 1926 este vândută unui investitor german din Freiburg, care o transformă în fabrică de ață și îi schimbă numele în Metz&Vater. Făbricuța cunoaște o perioadă de expansiune și înflorire atât de mare că rezistă crizei din 1929, deși fabrica mama din Germania (Metz), dă faliment.
În 1935 este cumpărată de firma Coats din Glasgow, care o transformă radical, o re-botează Românofir S.A.R și îi aduc prestigiul european. Pe vremea aceea calitatea era primordială: o haină englezească nu înseamna doar o stofă impecabila, ci și o ață superioară care să țină tot ansamblul bine legat împreună!
Dacă firma Metz adusese utilaje germane performante, scoțienii fac o adevărată revoluție. Pe 18 hectare se construiesc noi corpuri de clădiri: hale, vile pentru personal, cantină, cămin, dispensar, spital, sediu pentru pompieri, gradini, piscină, teren de tenis. În 1938 i se comandă celebrului (deja) fotograf Emil Fischer un album care să prezinte fabrica în toată splendoarea ei. Îl împărtășesc cu voi și, mărturisesc, am fost uimită și emoționată: piscină, teren de tenis pentru toată lumea, ar echivala acum cu facilitățile de prin birourile Google!

Dedic această postare Paraschivei Balteș, care a păstrat toată viața șortul de pânză albă folosit pe terenul de tenis. Și o dedic lui Nicolae Balteș, dintre primii angajați la Românofir, responsabil cu cooptarea de personal „doar din zonă“ după cerințele conducerii și care a păstrat acest album, parvenit nouă prin bunăvoința fiului lor, Dan. Am mai primit în dar și multe povești din Tălmăciu și Tălmăcel, pe care sper să vi le spun mai departe, într-o altă postare.

Adriana Moscicki

5

Am fost totdeauna Europeni! Nu doar pe hartă, ci și în mentalitate.

Poate am devenit mult mai conștienți de asta odată cu devenirea Sibiului „Capitală culturală Europeană“. Poate mai era nevoie de o „injecție“ cu mândrie și am primit-o datorită Summit-ului ce va avea loc săptămâna viitoare.
Și atunci, ca și acum, s-au suflecat mânecile: reparat, vopsit, asfaltat – astupat gropi, plantat flori, tăiat copaci, golit piețele de mașini… mai mult în zonele direct vizibile și de trecere.
Deși știu că nu se poate face totul deodată, mă întreb de ce nu permanent, că am început să ne dorim câte un Summit anual! Bănuiesc și răspunsul: Banii!
Nu ne putem compara cu Clujul, nici Oradea, care au lăsat în spate, în viteză, restul Transilvaniei și s-au orientat spre locul în care apune soarele, dar apar banii: Europa și fondurile ei! Suntem noi prea mândri, ori prea înceți?
Mi-e greu să accept că ar există dezinteres, sau poate avem alte interese?
Știu că suntem supuși unor presiuni permanente, că avem de asimilat o populație nouă, deși vorbim aceeași limbă, gândim și reacționăm diferit! E un proces pe care va trebui să ni-l asumăm. Să asimilăm, ori să fim asimilați! Să educăm! Cred că aici este cheia succesului în toate!
Să lăsăm ipocrizia la o parte și să recunoaștem, noi românii, că sfânta învățătură germană, ne-a fost lumină și călăuză! De ce nu am duce-o mai departe?
Hingherii au adunat tot ce mișcă și au omorât pe capete. Așa am auzit, așa vă spun. Interzic capului meu să-și imagineze scenele de groază!
În atâția zeci de ani și campanii gratuite, Omul se încăpățânează să fie prost, crud și retrograd!…
În rest, să auzim numai de bine, să dorim succes Summit-ului și atunci când ne învârtim disperați după un loc de parcare, și când stăm nemișcăți în cozi pe șosea cu gândul că, în sfârșit, Piața Mică eliberată, în Piața Huet se bea cafea și capetele Europei luminate respiră același aer cu noi!

Adriana Moscicki

Fotografie publicată în ziarul german „Sindelfinger Zeitung“ – 27 august 2003, art. „Întoarcerea romantismului: Cu ajutorul german, Sibiul e restaurat cu drag“ / „Rückkehr der Romantik: Mit deutscher Hilfe wird Hermannstadt liebevoll saniert“.

3

Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de rai – Henry Ward Beecher
pentru că asta e lumina, bucuria și învierea!
va doresc – Sărbători fericite! – Adriana Moscicki

2

Golgota
Soarele spre Apus. Văzduhul devine auriu, tot. Curând se va ivi prima stea și așa intră Shabatul. Vinerea s-a sfârșit cu ultima suflare a Omului, singur, uitat și înjosit.

Eli, Eli, lama sabachtani?
Cerul a fost mut. Tatăl a fost mut. Golgota (Muntele Căpățânii) învăluită în dogoarea zilei. Carnea omului sfârtecată, ochiul gol, buzele de piatră. Doar moartea l-a eliberat, cu o îmbrățișare. Cine pășește azi în Biserica Golgotei, își poate imagina, cu greu, stânca. E toată ferecată în aur și argint. E toată luminată de candele. Și timpul și altarul împărțit, pe rând.
Știu doar un singur Dumnezeu, al tuturor. Nu știu dacă și-a dorit aur și pietre prețioase întru cinstire și pomenire. Nu știu dacă și-a dorit temple mari. Am doar o bănuiala că și-a dorit gândul oamenilor curat, vorba cumpătată, inima miloasă, mâna harnică.
O zi de post nu-l face pe om mai bun. Nici mătăniile, nici jertfa mieilor. Doar un gând bun, doar mâna întinsă spre ajutor și mângâiere.

Să fi fost jertfa Omului în zadar?

Adriana Moscicki
fotografii personale – Ierusalim, Golgota

3

Paşte fericit // Frohe Ostern // Kellemes Húsvèti Ünnepeket // Happy Easter // Joyeuses Pâques… tuturor celor care sărbătoresc! Să va fie trupul Primăvară şi inima în toate anotimpurile!
Adriana Moscicki

3

Pesah – Passover

Ieşirea evreilor din Egipt, transformarea lor din sclavi în oameni liberi, se sărbătoreşte în fiecare an în ziua 15 a lunii Nisan (după calendarul evreiesc).
Sărbătoarea este precedată de îndelungi pregătiri, curăţenie, gătitul bucatelor şi vinderea simbolică a „hameţului“ (a cerealelor), căci în toată săptămâna de Sărbătoare, evreii nu vor mânca şi bea nimic produs din cereale (pâine, făină, orez -la ashkenazi- bere, votcă etc). Se spune că, la plecarea în grabă din Egipt, oamenii au luat aluatul de pâine necopt, l-au pus în bocceluţe şi pe drum, acesta s-a turtit şi uscat şi asta a fost pâinea lor de fugari.
Întreaga „poveste“ (istorie) a ieşirii din Egipt este relatată de Cartea ce se citeşte în noaptea de sărbătoare (Hagadah LePesah-Povestea Exodului) şi care este, de fapt, esenţialul ceremoniei. Cartea este presărată cu povestiri şi cântece care însoţesc mâncarea tradiţională, pentru că, în noaptea acesta se mănâncă ierburi amare, picior de miel fript (sau pui), ou fiert, carpas (rădăcina de păstârnac-pătrunjel), haroset (o pastă dulce din mere, smochine, curmale şi vin), hrean cu sfeclă şi pască (matza). Toate sînt aranjate pe o farfurie specială folosită doar cu acest prilej. Bineînţeles, fiecare din ele este un simbol şi se mănâncă într-un anumit moment al povestirii.

„Cu ce se deosebeşte noaptea aceasta de alte nopţi“? – (Ma nishtana) – este întrebarea pusă în cântec, pe care îl interpretează, de obicei, cel mai mic participant la masă. Răspunsul este: pentru că în toate nopţile mâncăm pâine, doar în noaptea această matza (pască), pentru că mâncăm doar ierburi amare, pentru că le înmuiem nu o dată, ci de două ori în apă cu sare, pentru că în noaptea asta, mâncăm aşezaţi cu toţii în jurul mesei.

Povestea Exodului este lungă şi complexă… citirea ei durează toată noaptea şi se îndeplineşte conform tradiţiei în casele religioase. Ateii, deşi au transformat Layla Seder (noaptea de Passover) într-un prilej de a se întâlni cu familia, păstrează totuşi simbolurile sărbătorii: farfuria specială, mâncărurile şi cântecele.

Cu urarea de Hag Pesah Sameah… ne îndreptăm spre sărbătorile Pascale!

Adriana Moscicki

4

Oshiana!
Palmsonntag – Duminica Floriilor

Căţărat pe coline, Ierusalimul se zăreşte de departe alb şi strălucitor. Departe de orice imagine construită în cap, Cetatea înghite, în marele ei bazar, om călător. Ascuns printre dughene e „Drumul durerii“ (Via dolorosa), tocită şi ferecată în aur şi argint stă culmea Golgotei. Palmierii răsar pe marginea trotuarului, ascunzătoare şi hrană păsărilor cerului.

În Duminica Floriilor / PalmSonntag, pe spinarea măgarului, urca în cetate Mîntuitorul Isus. Întîmpinat cu frunze de palmier / finic în cîntări osanale: Oshiana! הושיעה נא! Salvează-ne!

Vechii evrei întîmpinau Sucotul / Sărbătoarea colibelor (Tabernacule) cu mănuchi din cele 4 specii de plante: lulav / finic, etrog / citric, mirt şi salcie, fiecare în parte purtînd un simbol şi împreună cinstind numele Domnului.
Aceeaşi evrei, sau o parte din ei, îl însoţesc pe Fiul Domnului cu frunzele de lulav / palmier / finic, recunoscîndu-l ca Salvator. Erau zorii unei ere noi, a unei noi religii.

În viaţa evreilor palmierul juca un rol important: frunzele dau umbră şi sînt acoperiş de colibă, fructele sînt hrană, copacul ţine pămîntul bine închegat. Imaginea ramurilor este imprimată pe monezi.
Sărbătoarea Floriilor era cunoscută local, de comunitatea creştinilor din Ierusalim. S-a răspîndit apoi în lume prin gura pelerinilor credincioşi, luînd drumul, Egiptului, Constantinopolului, Europei.

Noii credincioşi nu mai puteau ieşi cu ramuri de palmier, dar trebuiau să se adapteze climei locale şi să folosească plante locale. Salcia este alegerea cea mai bună: ea se găseşte în buchetul iniţial al evreilor, alături de palmier / finic. Salcia creşte pretutindeni şi este simbol al perpetuării / nemuririi şi rezistenţei. Plante diferite servesc aceluiaşi scop în acelaşi ritual: palmier şi salcie, una la catolici/evanghelici – PalmSonntag, alta la ortodocşi – Duminica floriilor.

Numărători / calendare şi egouri diferite fac ca ziua asta să se întîmple la date diferite. Esenţa ei este aceeaşi, Dumnezeul şi Mîntuitorul doar unul, numele lui ivit din acelaş cuvînt: הושיעה- oshia-salvare, Moshia / Mesia!

Azi se sărbătoreşte Duminica Palmierilor / Palmsonntag. În comunitatea catolică / evanghelică este o zi specială. Deja din anul 1793 se hotăreşte in Cetatea Sibiului, ca singură dată în care să aibă loc Confirmarea, eveniment major în viaţa unui tînăr: intrarea lui în comunitate!
Pe vremuri, în ziua aceasta, fuste infoiate, panglici colorate si rîu de bortene in catifea ar fi umplut pieţele Burgului.
Sărbătorire fericită şi felicitări celor ce vor primi Confirmarea în sfînta Palmsonntag!

Adriana Moscicki

2

copil în timp…

Oraşul acesta de care va spun, nici nu mai există cu adevărat. Mergem mereu spre el ca spre o „fată morgana“, ni se arată o clipă în strălucirea unei amintiri, balon de săpun ce se ridică şi se sparge cu sunet sec.
Nici pietrele nu stau neclintite, pereţii curg, ochii au cataracte de praf şi păianjeni, uşile sînt strîmbe, acoperişurile sparte. Ici colo s-au făcut pămînt şi, din moartea lor tăcută, s-au născut hidoşenii în sticlă şi termopane.

Oraşul, de care vă spun, era pestriţ şi vorbea în multe limbi, ori tăcea morocănos, ori visător, ori gînditor. Sau pur şi simplu tăcea ca piatra turnurilor, porţilor, drumului pe sub întunericul serilor reci de toamnă, pe sub ploi moţăia zgribulit.
Dar cînd soarele zgîndărea fiecare colţ, zidurile se întindeau sub degetele lui calde de lumină. Drumul ţintuit în piatră cobora molcom la buza caselor, tărcat de umbre, frămîntat de tălpile încălţărilor.

Cunosc liniştea aceea din mijlocul zilei, adînc în măruntaiele oraşului. Cunosc privirea aceea pe sub borul pălăriei şi întrebarea nerostită.
Mişcă măi copile! – aruncat peste umărul tatălui şi el, ţintuit locului, stă curios dar nehotărît, să cerceteze aparatul fotografului, ori să fugă la chemarea omului. O pleoapă în nemişcare, cu mîinile strîngînd în buzunare vreun bănuţ, ori vreo bilă, ori vreo praştie meşterită de Bunu cu briceagul… Stă neclintit, pentru ca, în clipa următoare, să o tulească la fugă de adevărat.

Un băiat, cu chipiu și trupul bine prins în costumul de pînză, o privire aruncată în timp, întru veşnicie prinsă pe hîrtie, într-o zi caldă pe vremea cînd pasajul nu era decît un drum pietruit.
Oraşul, de care vă spun, e doar o amintire ce urcă, balon de săpun, luceşte o clipă în lumină şi dispare…

Adriana Moscicki

Strada Pempflinger / Pempflingergasse / Pempflinger-utca, 1913
sursa foto: Alt-Hermannstadt

3

alb-negru

Trăim într-o lume pestriță și țipătoare, atât de contaminată de răutate, prostie și ipocrizie că, imaginea alb-negru din trecut, devine oază de calm și normalitate. Salvați de Primăvară, vom putea oare, să ne visam colorat, Speranța?
Dezghiocat, mugurul florilor de cireș, să ne curețe ochii și inima de glodul zilei. Michelsberg, loc primenit de rugăciune și tihnă, nins de flori și sfințit în corul păsărilor, departe de „corabia nebună“ ce stă să se scufunde.

Adriana Moscicki

foto: „Ghidul turistic dedicat orașului Sibiu și împrejurimii // Führer durch Hermannstadt und dessen Umgebung“, 1896

3