„Der Ratturms zu Hermannstadt ~ Emil Sigerus” // „Turnul Sfatului din Sibiu ~ Emil Sigerus” (1928)

Nicio altă clădire a Sibiului nu a fost desenată, pictată și fotografiată atât de des ca Turnul Sfatului! El își datorează acest privilegiu coifului de tablă încăpățânat, care îi apasă asupra zidurilor sale vechi. Acoperișul acestui turn se abate atât de mult de la formele comune în orașele noastre săsești, încât iese în evidență tocmai datorită acestui fapt. Acoperișul face din turn reperul orașului.

În cartea sa, „Vom alten Hermannstadt” (3. Folge / 1928) // „Despre vechiul Sibiu” (vol 3 / 1928), autorul Emil Sigerus (1854-1947), etnograf, colecționar, istoric și scriitor sas din Transilvania, a dedicat un articol intitulat „Der Ratturm” turnului emblematic din Sibiu, cunoscut sub denumirea de Turnul Sfatului. Din articolul lui Sigerus, aflăm că ziarul „Siebenbürger Bote” din Sibiu a relatat în 1826, „că lucrările la noul acoperiș al marelui turn local, așa-numitul Turn al Sfatului, care timp de 30 de ani fusese prevăzut doar cu un acoperiș provizoriu, au fost încheiate cu succes la 24 iunie, fără cea mai mică vătămare a nici măcar unei singure persoane.”
Cu această ocazie, în globul ( sfera de turlă numită în limba germană: Turmknopf ) situat în vârful Turnului Sfatului a fost depusă o capsulă de tablă conținând un document destinat posteriății !

~~~o~~~

Vă oferim o traducere în limba română, urmată de textul original în limba germană, preluat ad litteram din cartea lui Emil Sigerus „Vom alten Hermannstadt” (3. Folge / 1928) // „Despre vechiul Sibiu” (vol 3 / 1928), capitolul „Der Ratturm” // „Turnul Sfatului”, pagina 127-133.

* * *

Turnul Sfatului

( Emil Sigerus )

« Nicio altă clădire a Sibiului nu a fost desenată, pictată și fotografiată atât de des ca Turnul Sfatului! El își datorează acest privilegiu coifului de tablă încăpățânat, care îi apasă asupra zidurilor sale vechi. Acoperișul acestui turn se abate atât de mult de la formele comune în orașele noastre săsești, încât iese în evidență tocmai datorită acestui fapt. Acoperișul face din turn reperul orașului. Este o caracteristică definitorie a peisajului urban. Nu a fost întotdeauna așa, căci vechiul turn a purtat timp de secole un acoperiș piramidal înalt, acoperit cu țigle smălțuite multicolore, similar cu cel al turnului bisericii protestante a orașului.

Turnul Sfatului a fost odinioară o poartă a orașului, care aparținea celei de-a doua fortificații, ce înconjura Piața Mică [ Kleiner Ring ]. Construirea sa datează, așadar, de la sfârșitul secolului al XIII-lea sau începutul secolului al XIV-lea. Doi lei de piatră, care se află pe contraforturile orientate spre Piața Mare [ Großer Ring ], indică această perioadă a construirii sale. Pe atunci, această latură a turnului constituia partea exterioară a orașului înconjurat de ziduri, iar leii care își arătau amenințător colții aveau sarcina de a-l speria pe dușmanul năvălitor. Și acest lucru le-a reușit, căci niciodată dușmanii nu au pătruns prin acest turn de poartă în interiorul cercului de fortificații și, mult timp, acesta a servit doar unor scopuri pașnice. Era magazia de cereale a orașului. Vilicul orașului nota în 1560: „în vechiul turn al sfatului se află 103 Rmp. [ Rmp = metru cub ] de cereale.”

După ce turnul își îndeplinise datoria, în război și în pace, timp de mai bine de două secole, s-a prăbușit brusc în 1586 și l-a îngropat sub ruinele sale pe pictorul Johann David. Nefericitul artist era ocupat să împodobească bolta turnului cu picturi, la porunca Magistratului. Deja doi ani mai târziu, turnul stătea din nou reconstruit, iar Consiliul orașului a onorat memoria acelui pictor, care își găsise moartea în exercitarea meseriei sale, printr-o placă memorială din piatră în bolta turnului, care relatează despre soarta tristă a artistului.
Cronistul Oltard scrie: „1586, în ziua de 25 aprilie, turnul sfatului de pe Kleiner Ring [ Piața Mică ] din Hermannstadt [ Sibiu ] a fost construit din nou, iar în zid au fost așezate monede și o scurtă cronică, scrisă pe pergament.”
Se spune că numele vechiului turn provine de la faptul că odinioară, pe partea sa de vest, se afla primăria. La prăbușirea sa, acest lucru nu mai era cazul. Pe atunci, primăria se afla deja acolo unde se află și astăzi ( vol. I, p. 14 ).

După reconstruirea sa, Turnul Sfatului a primit un acoperiș înalt și ascuțit, flancat de patru turnulețe de colț și acoperit cu țigle smălțuite în culori. Așadar, semăna cu colegul său mai înalt, turnul bisericii parohiale evanghelice a orașului, aproape ca un frate geamăn. Timp de peste 150 de ani a rezistat acest acoperiș al turnului, a cărui reparare a fost încredințată în 1719 arhitectului orașului Schemelius. Dar în 1750 era urgent necesară refacerea acoperișului turnului, însă vistieria orașului era goală. Astfel, s-a hotărât doar realizarea unui acoperiș provizoriu, iar primarul orașului [ Stadthann ] a raportat la 19 mai că el „în privința reparării acoperișului cu structură de lemn de pe turnul Primăriei, a încheiat un acord cu dulgherii acestuia în general pentru 140 de guldeni”. Totodată, ceasornicarul Wolff a primit însărcinarea de a repune în funcțiune ceasul de pe acest turn.
Deja în 1772 se făceau din nou reparații la turn și „pictorului cetățean Johann Binder, care, cu prilejul reparațiilor planificate în prezent la Turnul Sfatului, s-a angajat să execute cadranele ceasului de acolo, i se acordă suma convenită de 16 ducați”.

Turnul primise un acoperiș în forma unei piramide joase, care era surmonat de vechile turnulețe de colț rămase în picioare. Despre acest „acoperiș provizoriu” se putea spune desigur: ieftin, dar prost! După numai 50 de ani era atât de putred, încât vântul arunca țiglele colorate și lemnăria pe acoperișurile caselor vecine, împotriva cărora proprietarii acestora protestau cu însuflețire. Magistratul orașului a raportat Comunității despre aceasta în 1804 și a prezentat totodată devizul pentru construirea unui nou acoperiș și pentru repararea ceasului turnului. Pentru aceasta erau necesari 4978 de guldeni și 10 creițari. Cu creițarii Comunitatea onorabilă ar fi fost încă de acord, dar în privința guldenilor a declarat că orașul „în niciun caz nu ar putea renunța la o asemenea sumă”.
Așadar, au fost bătute în cuie câteva scânduri pe acoperiș. Între timp, la 12 ianuarie 1823, a venit urlând o furtună puternică, care a aruncat imediat întregul acoperiș al turnului pe casa vecină și a împrăștiat țiglele colorate ale turnulețelor de colț în dreapta și în stânga.
Acum nu se mai putea aștepta mai mult cu repararea turnului. Magistratul l-a rugat pe inginerul districtual imperial și regal, A. Adam, să elaboreze un plan pentru noul acoperiș al turnului. Adam s-a ocupat imediat de chestiune și a recomandat ca zidul turnului să fie ridicat cu zece șucuri, picioare de beci [ 10 șucuri = c. 3 metri ], „deoarece în zidurile actuale ale turnului nu există ferestre și în nicio direcție nu există o perspectivă, în timp ce, conform planului de construcție întocmit, cele patru ferestre pentru sunet oferă în toate direcțiile asupra orașului o priveliște excelentă, iar acest turn se califică drept un excelent punct de observație, mai ales dacă s-ar face și instalația prin care, printr-o bătaie de clopot, să fie indicat momentul în care soarele trece prin meridian, după care cel puțin toate ceasurile din oraș ar putea fi reglate corect”.

Acoperișului turnului Adam i-a dat forma de bulb [ cască ], cu totul străină pentru vechiul nostru stil săsesc de construcție. Această cască a turnului urma să fie acoperit cu șindrilă, „deoarece”, după cum a scris Adam în propunerea sa, „un acoperiș de cupru ajunge să coste cu 1730 de guldeni mai mult. Cu toate acestea, după părerea mea, acoperișul de cupru merită, în ceea ce privește gustul, aspectul și durata îndelungată, cu totul preferința și ar putea fi realizat cu siguranță printr-o colectă de contribuții voluntare în oraș. Căci, după cum la colectele pentru colegii, biserici și școli străine fiecare cetățean dăruiește 30 de creițari, chiar și 1 gulden, cu atât mai mult se poate aștepta pentru acest scop o contribuție însemnată. La care eu, din partea mea, subscriu în prealabil 5 guldeni”.

Comunitatea orașului a acceptat planul lui Adam, și anume cu acoperișul din șindrilă, iar, după ce acesta fusese confirmat și de Guberniu, Magistratul a primit, la 19 februarie 1824, însărcinarea de a dispune executarea construcției. Dar, două luni mai târziu, Magistratul a recomandat Comunității să dispună ca acoperirea noului acoperiș să fie făcută cu cupru, prin care însă devizul de 3087 de guldeni ar fi fost depășit cu 2962 de guldeni, dar „concetățeni patrioți” se oferiseră să suporte această sumă suplimentară. Comunitatea s-a declarat acum de acord cu aceasta, „deoarece acoperirea Turnului Sfatului cu cupru, atât în privința frumuseții, cât și a durabilității acoperișului, ar fi de preferat acoperișului din șindrilă aprobat”.
Dar „cetățenii patrioți” și-au ținut buzunarele închise. Și pe atunci patriotismul se oprea foarte adesea la punga cu bani. Acest lucru a trebuit apoi să-l comunice și Magistratul Comunității, la 18 aprilie 1825, iar aceasta a aprobat suma de 745 de guldeni care mai lipsea pentru acoperișul de cupru, precum și, în continuare, 142 de guldeni pentru paratrăsnet. Totodată, ea și-a exprimat dorința ca accesul în turn și amenajarea diferitelor etaje să fie realizate astfel încât turnul să poată fi folosit ca magazie și scopuri similare.

Ziarul „Siebenbürger Bote” a relatat în cele din urmă, în 1826, „că lucrările la noul acoperiș al marelui turn local, așa-numitul Turn al Sfatului, care timp de 30 de ani fusese prevăzut doar cu un acoperiș provizoriu, au fost încheiate cu succes la 24 iunie, fără cea mai mică vătămare a nici măcar unei singure persoane.”
Cu prilejul acestei renovări temeinice a fost construit și turnulețul scării de pe partea de nord a Turnului Sfatului și prevăzut cu un acoperiș de țigle smălțuite în culori al unuia dintre cele patru turnulețe mici care odinioară se aflau sus, pe turn.
Sub poarta de trecere au fost așezate, ca pietre de protecție împotriva loviturilor, patru pietre vechi de moară. Aceste pietre de moară erau considerate, asemenea lanțurilor groase de fier care odinioară înconjurau palatul baronului Brukenthal, drept repere ale Sibiului de către calfele meșteșugărești călătoare. »

* * *

În globul [ Turmknopf ] turnului a fost transmis posterității, într-o capsulă de tablă, un document, din care reiese că cetățenimea era pe atunci apăsată de grele griji financiare. Conținutul documentului menționat este următorul:

„Nu doar trecutul îndepărtat, cenușiu, înnobilat de secole, a dat exemple de patriotism, ci și prezentul se dovedește vrednic de vechii părinți, întrucât, acolo unde trezoreria publică generală nu este suficientă, pungile tuturor cetățenilor ai Sibiului [ Hermannstadt ], chiar dacă prin împrejurările vremurilor devenite mai ușoare, pot fi solicitate cu îndrăzneală.

O dovadă a acestei atitudini patriotice a cetățenilor cu gândire nobilă ai orașului liber regesc Sibiu este și acoperișul în parte din cupru al acestui așa-numit Turn al Sfatului, care, servind doar drept podoabă a orașului și neaducând vreun folos deosebit, deși de către Majestatea Sa Franz I, Împărat al Austriei etc., Mare Principe al Transilvaniei, fuseseră aprobate cheltuieli doar pentru un acoperiș din șindrilă, a fost acoperit în parte cu cupru în anul 1824, prin contribuțiile întregii cetățenimi, chiar dacă lipsa banilor devenise cu atât mai simțitoare prin schimbarea banilor de hârtie în monede de convenție [ Conventions Münzen ], prin încasarea impozitului provincial în monede de convenție, ordonată începând cu 1 noiembrie 1822, prin prețul ridicat de 3 florini și 15 creițari, monede de convenție, pentru 100 kg [ = 1 Zentner austriac ] de sare și printr-o stagnare generală a meșteșugurilor și a comerțului, cu cât, cu un deceniu mai devreme, prin marea cantitate de bani de hârtie, comerțul, meșteșugurile și, de asemenea, luxul ajunseseră la cel mai înalt nivel.

Acest acoperiș al turnului a fost ridicat în anul 1824, sub conducerea Comesului națiunii săsești, Johann von Tartler, cavaler al Ordinului Leopold imperial și regal austriac, și a consilierului real secret al Majestății Sale c. k. apostolice, primarul [ Bürgermeister] Martin Edler von Hochmeister, a judecătorului orașului și al scaunului [ Stadt- und Stuhlrichter] Simon Schreiber, a primarului [ Stadthann] Martin von Friedenfels, a oratorului [ Orator] J. S. Severinus, de către meșterii sași din Sibiu, și anume de maistrul dulgher [ Zimmermann Pollier] Andrea Kreider, zidarul [ Maure] Thomas Setz și maistrul arămăriei [ Kupferschmiedmeister ] J. M. Wegmeth.

După ce, prin preaînaltul patent din 20 februarie 1811, bancnotele vieneze ale Băncii Orașului, aflate până atunci în circulație, care, prin nevoile războiului îndelungat împotriva Franței, crescuseră până la imensa sumă de peste 1000 de milioane de florini, au fost reduse la a cincea parte a valorii lor nominale și schimbate contra unor bonuri de răscumpărare, eforturile războiului popoarelor tuturor națiunilor împotriva împăratului francez Napoleon Bonaparte, izbucnit în anul 1813, au dus la introducerea bonurilor anticipative, atribuite impozitului funciar al bunurilor de stat ereditare.

După încheierea războiului, în anul 1815, pentru stingerea banilor de hârtie purtând numele de valută vieneză, în anul 1816 a fost înființată Banca Națională Austriacă și, printr-o deputațiune alcătuită din membri ai diferitelor provincii ale statului imperial austriac, s-a urmărit răscumpărarea și arderea banilor de hârtie, care scăzuseră din nou ca valoare, astfel încât, în cele din urmă, valoarea monedei metalice bătute după etalonul convențional a ajuns față de valoarea bonurilor de răscumpărare și a bonurilor anticipative în raportul de 100 la 250. Aceasta era situația monetară în anul 1824, când, pe lângă moneda metalică, se aflau încă în circulație amintitele bonuri de răscumpărare și bonuri anticipative, diferitele monede divizionare și, în cele din urmă, bancnotele Băncii Naționale Austriece, aflate la aceeași valoare cu moneda de convenție [ Conventions Münzen ], însă la casele publice erau acceptate numai moneda de convenție și bancnotele, în timp ce birourile de răscumpărare serveau la schimbarea banilor de hârtie în monede de convenție.

În momentul în care a fost ridicat acoperișul acestui turn, ciuma făcea ravagii în Țara Românească și Moldova vecine, iar acestea, împreună cu alte provinci turcești, nu își reveniseră încă pe deplin la pace de la revoltele izbucnite în 1821.

La începutul lunii septembrie 1824, disputa juridică dintre comunitatea orașului și comunitățile sătești învecinate Vurpăr [ Burgberg ], Hamba [ Hahnbach ] și Șura Mare [ Groß Scheuern ], privind pădurea / braniștea [ Branist Waldung ], care durase 32 de ani, a fost încheiată cu succes printr-un acord formal între reprezentanții numiți, judecătorii regali din Cincu [ Groß Schenk ], M. J. Agermann, și din Nocrich [ Leschkirch ], S. Konrad, ca urmare a unei înțelegeri încheiate la începutul anului 1823 și confirmate de Majestatea Sa Împăratul Franz I. Acest acord a stabilit cotele de pădure aparținând fiecăreia dintre cele patru comunități menționate anterior.

În anul 1824, prețul alimentelor și al altor produse era, și anume: grâul curat, un Metzen(*), 3 florini și 12 creițari W. W.; amestecat, 2 florini W. W.; secara, 1 florin și 42 de creițari W. W.; orzul, 1 florin și 20 de creițari W. W.; cucuruzul, 1 florin și 36 de creițari W.; ovăzul, 54 de creițari W. W.; fasolea, 1 florin și 48 de creițari W. W.; lintea, 2 florini și 12 creițari W. W.; mazărea, 1 florin și 54 de creițari W. W.; meiul, 1 florin și 24 de creițari W. W.; semințele de cânepă, 1 florin și 54 de creițari W. W.; cânepa prelucrată, grămada, 42 de creițari W. W.; inul, 54 de creițari W. W.; stânjenul de lemne de foc de fag, 8 florini W. W.; cel de stejar, 6 florini W. W.; carnea de vită, livra, 4½ creițari W. W.; carnea de porc, 8 creițari W. W.; slănina, 14 creițari W. W.; grăsimea de porc, 30 de creițari W. W.; untul, măsura [ Maaß ], 1 florin și 24 de creițari W. W.; vinul din anul 1823, găleata germană de 40 de măsuri [ Maaß ], 6 florini și 40 de creițari W. W.”

Din istoria ulterioară a simbolului nostru se cuvine menționat faptul că, în 1850, Societatea de Științe Naturale a înaintat Primăriei o cerere prin care solicita să i se pună la dispoziție Turnul Sfatului pentru expunerea colecțiilor sale, iar această cerere a fost aprobată și de către Comunitate, „atâta timp cât turnul nu va fi necesar orașului”. Problema s-a prelungit, iar când, în 1857, inginerul E. Dietrich a calculat la 4000 de guldeni costul amenajării celor 7 niveluri ale turnului pentru a fi folosite drept spații muzeale, în timp ce nu era disponibilă decât suma de 50 de guldeni, oferită ca donație de Karl Sigerus, societatea a renunțat la acest proiect, deoarece nu putea strânge suma necesară.
Societatea achiziționase colecția de păsări a inginerului F. W. Stetter, alcătuită din 673 de exemplare, epuizându-și astfel resursele. În locul păsărilor moarte, acum o ceată de porumbei sălbăticiți a pus stăpânire pe încăperile turnului, pentru a-și amenaja aici locurile de clocit. Aceștia au adus astfel ceva viață în vechiul turn, care ducea o existență liniștită ca un mare porumbar. Porumbeii trăiau acolo fericiți, căci pentru ei nu bătea nicio oră!
Ceasul nu-i deranja nici cu ticăitul său, nici cu bătăile sale din oră în oră; el stătea nemișcat de zeci de ani.

* * *

(*) Metzen = Unitate de măsură istorică (Metzen/Metze): A fost o unitate de măsură pentru volum folosită în special pentru cereale în Austria, sudul Germaniei și Ungaria, până la introducerea sistemului metric în 1876.

(**) W. W. = Wiener Währung = Moneda vieneză / Valuta Vieneză. Termenul „Moneda vieneză” se referă la Wiener Währung ( Valuta Vieneză ), un sistem monetar introdus în Imperiul Austriac în 1812. În urma războaielor napoleoniene și a unei crize financiare majore, Austria a fost nevoită să introducă bani de hârtie numiți „valuta vieneză” ( Wiener Währung ) pentru a stabiliza finanțele monarhiei. Termenul WW a fost folosit în perioada 1812-1857 pentru a face distincția față de vechile monede sau alte valute ( cum ar fi Conventions-Münze ). Documentele vechi menționează adesea prețuri în creițari sau florini „W.W.”.
1 Gulden / fl. / florin = 60 Kreuzer / kr. = creițari.

~~~o~~~

~~~o~~~

Urmează textul original în limba germană, preluat ad litteram din cartea lui Emil Sigerus „Vom alten Hermannstadt” (3. Folge / 1928) // „Despre vechiul Sibiu” (vol 3 / 1928), capitolul „Der Ratturm” // „Turnul Sfatului”, pagina 127-133.

* * *

Der Ratturm

( Emil Sigerus )

„Kein anderes Gebäude Hermannstadts ist so oft gezeichnet, gemalt und photographiert worden, wie der Ratturm! Er verdankt diesen Vorzug dem trotzigen Blechhelm, der sein altes Gemäuer niederdrückt. Dieses Turmdach weicht so sehr von den in unseren sächsischen Städten üblichen Formen ab, daß es eben dadurch auffällt. Es macht den Turm zum Wahrzeichen der Stadt. Er ist kennzeichnend für das Stadtbild. Nicht immer war dies so, denn der alte Turm trug durch Jahrhunderte ein hohes, mit buntglasierten Ziegeln gedecktes Pyramidendach, jenem des Turmes der ev. Stadtpfarrkirche ähnlich.

Der Ratturm war ehemals ein Stadttor, daß zur Zweiten, den Kleinen Ring umschließenden Befestigung gehörte. Seine Erbauung fällt daher in das Ende des 13. oder den Anfang des 14. Jahrhunderts. Zwei steinerne Löwen, die auf den Strebepfeilern gegen den Großen Ring ruhen, weisen auf diese Zeit feiner Erbauung hin. Damals bildete diese Seite de Turmes die Außenseite der ummauerten Stadt und die grimmig die Zähne fletschenden Löwen hatten die Aufgabe, den heranstürmenden Feind zu schrecken. Das ist ihnen auch gelungen, denn niemals sind die Feinde durch diesen Torturm in den inneren Befestigungsring eingedrungen und lange diente er nur friedlichen Zwecken. Er war städtisches Kornmagazin. Der Stadthann notierte 1560 „auf dem alten Radtthuren sayn Rmp. Korn 103.”

Nachdem der Turm in Krieg und Frieden durch mehr als zwei Jahrhunderte seine Schuldigkeit getan, stürzte er 1586 plötzlich ein und begrub den Maler Johann David unter feinen Trümmern.
Der unglückliche Künstler war damit beschäftigt, das Turmgewölbe im Auftrage des Magistrates mit Bildern zu schmücken. Schon zwei Jahre darauf stand der Turm wieder aufgebaut da und der Stadtrat ehrte das Andenken jenes Malers, der in Ausführung feines Berufes den Tod gefunden hatte, durch eine steinerne Gedenktafel im Turmgewölbe, die von dem traurigen Schicksal des Künstlers berichtet. Der Chronist Oltard schreibt: „1586 die 25 Aprilis ist der Ratsturm auf dem kleinen Ring in der Hermannstadt neu gebauet worden und in die Mauer Münzen und kurtze Chronica, so auf Pergament geschrieben, hinein geleget worden.”

Der Name des alten Turmes soll daher kommen, daß an seiner Westseite einstens das Rathaus stand. Bei seinem Einsturz war dies nicht mehr der Fall. Damals befand sich das Rathaus bereit dort, wo es noch heute Steht (s. I, S. 14).

Nach feiner Wiedererbauung erhielt der Ratturm ein hohes spitzes Dach, von vier Ecktürmchen flankiert und mit buntglasierten Ziegeln gedeckt. Er glich also feinem höheren Kollegen, dem Turm der ev. Stadtpfarrkirche, fast wie ein Zwillingsbruder. Über 150 Jahre hielt dieses Turmdach, dessen Ausbesserung 1719 dem Stadtarchitekten Schemelius übertragen wurde, stand. Doch 1750 war eine
Neuherstellung de Turmdaches dringend geboten, aber der Stadtsäckel war leer. So wurde nur Die Herstellung eines Notdaches beschlossen und der Stadthann berichtete am 19. Mai daß er „wegen
Reparation des Stuhl-Daches auf dem Rathturm, den mit dessen Zimmerleuten überhaupts auf 140 Gulden den accord geschlossen habe.” Gleichzeitig bekam auch der Uhrmacher Wolff den Auftrag,
die Uhr auf diesem Turm wieder in Gang zu setzen. Schon 1772 wird wieder an dem Turm ausgebessert und „werden dem bürgerlichen Mahler Johann Binder, als welcher sich bey dermahlen vorhabenden Reparation des Rath-Thurmes die Ziffer-Blätter an dasiger Uhr zu machen engagiret, 16 Dukaten accordiret.”

Der Turm hatte ein Dach in Form einer niederen Pyramide erhalten, die von den alten, stehengebliebenen Ecktürmchen überragt ward. Von diesem „Notdach” konnte man wohl sagen: billig, aber schlecht! Schon nach 50 Jahren war es so morsch, daß der Wind die bunten Ziegeln und das Gebälke auf die Dächer der Nachbarhäuser warf, wogegen deren Besitzer lebhaft protestierten.
Der Stadtmagistrat berichtete 1804 der Kommunität hierüber und legte gleich den Kostenvoranschlag zur Erbauung eines neuen Daches und zur Herstellung der Turmuhr vor. Es waren hiezu 4978 Gulden und 10 Kreuzer erforderlich. Mit den Kreuzern wäre die löbliche Kommunität noch einverstanden gewesen, aber bezüglich der Gulden erklärte sie, daß die Stadt „ohnmöglich eine solche Summe entbehren könne”. Es wurden also einige Bretter auf das Dach genagelt. Indessen kam am 12. Januar 1823 ein gewaltiger Sturm dahergebraust, der gleich daß ganze Turmdach auf das Nachbarhaus warf und die bunten Ziegeln der Ecktürmchen nach rechts und links verstreute. Nun konnte mit der Herstellung des Turmes nicht weiter gewartet werden. Der Magistrat ersuchte den k. k. Kreisingenieur A. Adam, einen Plan für daß neue Turmdach auszuarbeiten. Adam nahm die Sache sofort vor und empfahl, Die Turmmauer um zehn Schuh höher zu führen, „weil in den jetzigen Mauern des Turmes keine Fenster und nach keiner Seite eine Aussicht vorhanden ist, wohingegen nach dem gemachten Bauplan die vier Schallfenster nach allen Seiten der Stadt eine vortreffliche Aussicht gewähren und dieser Turm zu einer vorzüglichen Warte qualifiziere, besonders wenn noch die Vorrichtung gemacht würde, daß durch einen Glockenschlag das Moment, wenn die Sonne durch den Meridian tritt, angezeigt, wornach wenigstens alle Uhren in der Stadt richtig reguliert werden könnten”. Dem Turmdach gab Adam die, für unsere alte sächsische Bauart ganz fremde Helmform. Dieser Turmhelm solle mit Schindeln gedeckt werden, „weil”, wie Adam in feiner Vorlage schrieb, „ein Kupferdach um 1730 Gulden höher zu stehen kömmt. Es verdient indessen das Kupferdach nach meiner Einsicht in Rücksicht des Geschmackes, des Ansehens
und der langen Dauer allerdings den Vorzug und könnte bei einer Kollekte freiwilliger Beiträge in der Stadt ganz sicher zu Stande gebracht werden. Denn so wie ja bei Sammlungen für fremde Collegien, Kirchen und Schulen jeder Bürger 30 Kreuzer, auch 1 Gulden abreicht, umsomehr läßt sich zu dieser Absicht ein bedeutender Zuschuß erwarten. Wozu ich meinerseits im Voraus 5 Gulden subscribiere”.

Die Stadtkommunität nahm den Plan Adams,und zwar mit der Schindeleindachung an, und, nachdem er auch vom Gubernium bestätigt worden war, erhielt der Magistrat am19. Februar 1824
den Auftrag, den Bau ausführen zu lassen. Doch zwei Monate später empfahl der Magistrat der Kommunität, die Eindeckung des neuen Daches mit Kupfer vornehmen zu lassen, wodurch allerdings der Kostenvoranschlag von 3087 Gulden mit 2962 Gulden überschritten würde, aber „patriotische Mitbürger” hätten sich erboten, diesen Mehrbetrag aufzubringen. Die Kommunität erklärte sich nun damit einverstanden, „Da Die Eindeckung des Ratturmes mit Kupfer sowohl in Ansehung der Schönheit, als auch der Dauer des Daches der bewilligten Schindeldachung” vorzuziehen sei. Aber die „patriotischen Bürger” hielten ihre Taschen zugeknöpft. Auch damals schon hörte gar oft der Patriotismus beim Geldtaschel auf. Das mußte dann der Magistrat auch der Kommunität am 18. April 1825 mitteilen und diese bewilligte den für das Kupferdach noch fehlenden Betrag von 745 Gulden, sowie weiters für den Blitzableiter 142 Gulden. Gleichzeitig sprach sie den Wunsch aus, e8 möge der Aufgang in den Turm und die Einrichtung der verschiedenen Stockwerke so hergestellt werden, daß der Turm als Magazin und dergleichen benützt werden könne.

Der „Siebenbürger Bote” berichtete 1826 endlich, „Daß der Bau der neuen Bedachung des seit 30 Jahren nur mit einem Notdach versehen gewesenen, hiesigen großen sogenannten Ratturm am
24. Juni glücklich vollendet wurde ohne mindeste Beschädigung auch.nur eines einzigen Menschen.

Bei dieser gründlichen Renovierung ward auch das Treppentürmchen an der Nordseite des Ratturmes gebaut und mit den, mit buntglasierten Ziegeln gedeckten Dach eines jener vier kleinen Türme, die ehemals oben auf dem Turm standen, bedeckt.

Unter dem Durchfahrtstor wurden als Prellsteine vier alte Mühlsteine aufgestellt. Diese Mühlsteine galten, wie die dicken eisernen Ketten, die ehemals das Baron Brukenthal’sche Palais umschlossen,
bei dem wandernden Handwerksburschen als Wahrzeichen Hermannstadts.

* * *

In den Turmknopf wurde in einer Blechkapsel ein Schriftstück der Nachwelt übermittelt, aus dem zu ersehen ist, daß die Bürgerschaft damals von schweren Geldsorgen bedrückt war. Der Inhalt des erwähnten Schriftstückes ist folgender:

„Nicht blos die durch Jahrhunderte geadelte graue Vorwelt zeugte Beispiele von Patriotismus, sondern auch die Gegenwart beweise sich der alten Väter würdig, indem da, wo der allgemeine öffentliche Schatz nicht zureicht, die, wenn gleich durch die Zeit Umstände leicht gewordene Beutel der einzelnen Bürger Hermannstadts kühn in Anspruch genommen werden können.

Ein Zeuge dieser patriotischen Gesinnung der edeldenkenden Bürger der kön. Freien Stadt Hermannstadt steht auch die zum Theil kupferne Bedachung dieses bIos zur Zierde der Stadt dienenden, keinen besonderen Nutzen abwerfenden, sogenannten Raththurm, welche, da von Allhst. Sr. Majestät Franz I., Kaiser von Oesterreich usw., Großfürst von Siebenbürgen, die Unkosten blos zu einem Schindeldach bewilligt gewesen, im J. 1824 durch Die Beiträge der gesamten Bürgerschaft zum Theil mit Kupfer gedeckt wurde, wenn der Geldmangel gleich durch die Umtauschung des Papiergeldes in Convenzions-Münze, durch die seit dem 1. November 1822
angeordnete Einhebung der Landessteuer in C. M. durch den hohen Preis von 3 fl. 15 kr. C. M. für den Zentner Salz und durch ein allgemeines Stocken der Gewerbe und des Handels um so fühlbarer
geworden, als ein Jahrzehnt früher durch die große Menge Papiergeldes der Handel, die Gewerbe und auch der Luxus auf das höchste gestiegen gewesen war.

Dieses Thurmdach wurde unter der Amtsführung des Comes der sächsischen Nation Johann von Tartler, Ritter des kaiserlich österreichischen Leopolds Ordens, und Sr. k. k. apost. Majestät wirklicher Geheimer Gubl. Rath, Bürgermeister Martin Edler von Hochmeister, Stadt- und Stuhlrichter Simon Schreiber, Stadthannen Martin von Friedenfels, Orators J. S. Severinus, von
den Hermannstädter sächsischen Werkmeistern, und zwar dem Zimmer Pollier Andrea Kreider, Maurer Pollier Thomas Setz und Kupferschmiedmeister J. M. Wegmeth im J. 1824 aufgerichtet.

Nachdem mittelst Allerhöchst. Patent v. 20. Hornung 1811 die bis dahin gangbaren Wiener Stadt Banko Zettel, welche durch die Bedürfnisse des langjährigen Krieges gegen Frankreich zu der ungeheuren Menge von mehr als 1000 Millionen Gulden angewachsen waren, auf das Fünftheil ihres Nennwertes herabgesetzt, und gegen Einlösungsscheine umgetauscht worden waren, hatten die Anstrengungen des im J. 1813 ausgebrochnen Völkerkrieges aller Nationen gegen den französischen Kaiser Napoleon Bonaparte die Einführung der auf die Grundsteuer erblandischer Staatsgüther angewiesenen Anticipations Scheine herbeigeführt.

Nach geendigtem Kriege im J. 1815 wurde zur Tilgung des den Namen der Wiener Währung führenden Papiergeldes im J. 1816 die Oesterreichische Nationalbank errichtet, und durch eine, aus
Mitgliedern der verschiednen Provinzen des Oesterreichischen Kaiserstaates zusammengesetzte Deputation die Einlösung und Verbrennung des im Werthe abermals gesunkenen Papiergeldes erzweckt, so daß endlich der Werth der nach dem Conventionsfuß ausgeprägten klingenden Münze zu dem Werth der Einlösungs und Anticipations Scheine in das Verhältniß von 100 zu 250 kam, welches der Stand des Geldes im Jahre 1824 war, wo neben der klingenden Münze noch die erwähnten Einlösungs- und Anticipations Scheine, dem mehrerlei Scheidemünzen, und endlich mit der Conv. Münze in gleichem Werthe stehende Banknoten der Oesterreichischen National Bank im Gang waren, aber bei den öffentlichen Kassen bIos Conv. Münze und Banknoten angenommen wurden, wobei die Einlösungs Aemter zur Umtauschung des Papiergeldes gegen Conv. Münzen dienten.

Zur Zeit der Errichtung dieses Thurmdaches wüthete die Pest in der benachbarten Walachei und Moldau, auch waren diese nebst anderen türkischen Provinzen seit den im J. 1821 ausgebrochenen
Unruhen noch nicht ganz in Ruhe gekommen.

Im J. 1824 zu Anfang September wurde der durch einen Zeitraum von 32 Jahren geflossene Rechtsstreit zwischen der hiesigen städtischen Communität, und den benachbarten Dorfscommunitäten von Burgberg, Hahnbach und Groß Scheuern, wegen der Branist Waldung durch die in Folge eines zu Anfang des J. 1823 eingegangenen und von Allhst. Majestät Kaiser Franz I. bestättigten Vergleiches von den diesfalls abgeordneten Commasarien den Königsrichtern von Groß Schenk M. J. Agermann und von Leschkirch S. Konrad bewerkstelligte förmliche Abmachung der jeder einzelnen der vier obengenannten Communitäten anheim gefallenen Wald Antheile glücklich beendigt.

Im J. 1824 war der Preis der Lebensmittel und anderer Produkte u. zwar: die reine Frucht der Metzen 3 fl. 12 W. W., gemischt 2 FL. W. W. ; Roggen 1 fl. 412 W. W. ; Gerste 1 fl. 20 W. W. ; Kukurutz 1 fl. 36 W. ; Haber – 54 kr. W. W. ; Fisolen 1 fl. 48 W. W. ; Linsen 2 fl. 12 kr. W. W. ; Erbsen 1 fl. 54 kr. W. W. ; Hirse 1 fl. 24 kr. W. W. ; Hanfsamen 1 fl. 54 kr. W. W. ; bearbeiteter Hanf der Haufen – 42 kr. W. W. ; Flachs – 54 kr. W. W. ; die Klafter Brennholz Buchen 8 fl. W. W. ; eichenes 6 fl.W. W. ; Rindfleisch das Pfund 4 1/2, kr. W. W. ; Schweinefleisch – 8 kr. W. W. ; Speck – 14 kr. W. W. ; Schweinefett – 30 kr. W.W. ; Butter die Maaß 1 fl. 24 kr. W. W. ; Wein vom J. 1823 der deutsche Eimer von 40 Maaß 6 fl. 40 kr. W. W.”

Aus der weiteren Geschichte unseres Wahrzeichens sei erwähnt, daß 1850 der Naturwissenschaftliche Verein um Überlassung des Ratturmes zur Ausstellung seiner Sammlungen bei der Stadt einkam und dieses Gesuch von der Kommunität auch bewilligt wurde, „so lange der Turm nicht von der Stadt benötigt werde”. Die Sache zog sich in die Länge und als 1857 der Ingenieur E. Dietrich die Herstellung der 7 Turmstockwerke zur Benützung als Museumsräume mit 4000 Gulden berechnete, dafür aber bloß 50 Gulden als Spende von Karl Sigerus zur Verfügung stand, nahm der Verein davon Abstand, da er diesen Betrag nicht aufbringen konnte.
Der Verein hatte die aus 673 Stücken bestehende Vogelsammlung des Ingenieurs F. W. Stetter angekauft und damit seine Mittel erschöpft. Statt der toten Vögel nahmen jetzt eine Schar verwilderter Tauben Besitz von den Turmgemächern, um hier ihre Brutstätten aufzuschlagen. Diese brachten nun einiges Leben in den alten Turm, der ein beschauliches Dasein als großer Taubenschlag führte. Die Tauben lebten dort glücklich, denn ihnen schlug keine Stunde!
Die Uhr störte sie nicht mit ihrem Ticken und ihrem Stundenschlag; sie stand seit Dezennien still.”

***

Stânga: Turnul Sfatului din Sibiu la sfârșitul sec al XVIII-lea. Acest detaliu dintr-o deosebit de frumoasă acuarelă, atribuită unui artist necunoscut, redă un fragment din renumita pictură realizată de artistul sibian Franz Neuhauser cel Tânăr ( 1763-1836 ) în anul 1789 intitulată: Vue de la foire à Hermannstadt – Der Hermannstädter Jahrmarkt, nach der Natur gemalt 1789 // Vue de la foire à Hermannstadt – Iarmaroc la Sibiu, pictat după natură 1789. Turnul Sfatului apare cu acoperișul piramidal și cele patru turnulețe în colțuri. O parte din țiglele colorate, salvate 1824 cu ocazia demolării celor patru turnulețe de pe acoperiș, au fost folosite pentru acoperișul turnulețului octogonal cu scară melc (aflat pe partea spre Piața Mică), turnuleț care face legătura între nivelul II și III.chs & Sohn” din Bernburg.
Dreapta: Ilustrația inscripționată cu textul „Abbruch des Auffahrtstunnel auf dem Kleinen Ring” (Demolarea tunelului din Piața Mică ) din cartea cronicarului sibian Emil Sigerus, Vom alten Hermannstadt // Despre vechiul Sibiu (1922), a fost realizată după un desen de K. Spreer din anul 1852. Textul explicativ la ilustrația din cartea lui Sigerus: „Abbruch des Auffahrtstunnel auf dem Kleinen Ring 1852. Über die bereits eingeschlagenen Gewölbe des Tunnels wurde eine hölzerne Notbrücke gelegt“. Traducerea textului în limba română: „Demolarea tunelului din Piața Mică în 1852. Peste bolțile deja demolate ale tunelului s-a construit un pod provizoriu din lemn”.

~~~o~~~

Stânga: Ilustrația intitulată „Der alte Ratturm” // „Vechiul Turn al Sfatului” a fost publicată în cartea lui Wilhelm Bruckner, Hermannstadt in Siebenbürgen // Sibiu în Transilvania, lansată în 1909 la editura și librăria „Klinkhardt & Biermann” din Leipzig.
Fotografiile folosite pentru ilustrațiile din cartea lui W. Bruckner au fost realizate de fotograful amator, senatorul Gustav Theis la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Notarul și viceprimarul Gustav Theis a fost cel care a inițiat fondarea clubului fotografic sibian „Photoklub Hermannstadt”. Clubul fotografic a fost înființat de Gustav Theis împreună cu renumitul fotograf sibian Emil Fischer, Guido von Kováts, Béla Hanák și Hermann Wagner la data de 17 noiembrie 1904.
Dreapta: Turnul Sfatului din Sibiu fotografiat la începutul anilor 1960 din Piața Mare, Sibiu.

Ilustrații din arhiva grupului de Facebook Alt-Hermannstadt.