Jazz sub arcade

Nu am apucat să vedem vânzoleala târgului din Piaţa Mică, nici vitrinele băcăniilor, magazinelor mixte, nici aroma „colonialelor“ nu ne-a izbit în nară cu o chemare fermecată… Pe sub arcade şuieră vântul şi tânguirea unui saxofon de sub cortul improvizat al Festivalului de Jazz.

Muşteriii stau la mese cu bere şi cafea, turiştii se minunează şi râd tare, Sibiul îi prinde în vraja lui tăcută şi modestă dar îi leagă fedeleş în chingi nevăzute. Aroma micilor se împleteşte în langoarea unui blues, basistul ciupeşte strunele în ritmul răpăielii unei ploi ce muşcă din pânza cortului şi spală metalul rece al prea-multelor maşini parcate aici. Piaţa Mică e înţesată de maşini şi oameni. Fotografiile souvenir sînt sluţite de prezenţa lor, chiar dacă mărcile sînt nobile şi scumpe…
Da, mi-aş fi dorit ca Piaţa să rămână loc pietonal şi singura învălmăşeală să fie cea a paşilor în continuu du-te-vino prin gurile porţilor vechi, pe treptele dintre Oraşul de Sus şi cel de Jos…

Adriana Moscicki

Piața Mică nr 24 – acuarelă de J.Fabritius-Dancu din 1960 cu fațada parterului acoperită. În desenul din 1967 arcadele sunt iarașăi vizibile…

1

prin Burg ca printr-o metropolă…

poate doar eu am în mine nostalgia metropolei
lumina ei cernită în seri mohorâte şi artiştii beţi!
şi femeile erau mai frumoase dezvelite doar atât
cât să lase loc visării şi gândului,
sună oare desuet?
cuvintele se lăfăiau în cristale
de candelabre
sau vreun bec chior de mansardă pitică
scări răsucite în frică
poetul firav cu ochi mijiţi,
poate avea vreo pisică!
pe canale curgeau uneori trupuri umflate
sinucigaşi de noapte
şi şobolani se furişau
ici colo şoapte,
dar Cabaretul exploda în şampanie şi spumă,
vezi ce lume nebună!
picioare zvârlite în cancan
mustăţi lungi şi pipe de mareşal!
da,erau frumoase şi prostituatele pe trotuare
ciorapi de plasă şi ţigare,
tocurile lor ascuţite ticăiau pe asfalt
tic-tac, tic-tac!
era bolnav tot oraşul şi fără de somn
uneori doar ceaţa-i lega trupul tot
strâns în nod!

Adriana Moscicki

„Împăratul Romanilor“ // „Römischer Kaiser“, fost „Steaua Albastră“ sfârşitul sec. XVIII – sursa ilustrație: „Alt-Hermannstadt“

1

2000!

Când am pornit în plimbarea prin timp, era frig şi amintirile în ceaţă. Pe drum, copacii au deschis frunze şi au înflorit, în Cetate s-a făcut primăvară veselă. Oamenii au ieşit pe la porţi, întâi nedumeriţi, apoi un pic curioşi. Unora le-a plăcut şi au rămas şi, iată cum mergem împreună prin vara caldă, dar stăm la umbră zidurilor şi spunem poveşti căci ne-am întâlnit în amintire… Acasă!

Vă mulţumim că ne sînteţi alături! Azi am împlinit 2000 de like şi să ne fie „la mai mare“! La numărul 2000 ni s-a alăturat Lia Chişu. Va mulţumim tuturor! La mulţi ani Sibiului şi tuturor celor ce ne citesc!

Adriana Moscicki

1

dincolo de trotuar

Şi dacă terasa aceea ar fi dat spre mare, desigur s-ar fi zărit în depărtare întinderea albastră cu arături mici de valuri.
„Uite mama, se rotesc pescăruşi deasupra oraşului!“ – ar fi spus copilul în braţele mamei.
Desigur, pentru anii aceia ar fi fost o fantezie, fructul imaginaţiei… dar azi, tăind dogoarea oraşului, pescăruşii se roteau deasupra pieţelor şi străzilor în ţipete stridente. Nu, marea nu e dincolo de trotuar!
Doar o mare de oameni şi de pietre cubice, doar valuri de bere şi îngheţată. Şi de-ar fi fost dialogul real, azi, copilul acela, bărbat în toată firea, poate îmbrăţişând la rândul lui un prunc, i-ar fi spus: „uite, au venit pescăruşii! Îi aşteptam odată pe terasă, în braţele mamei“!
Aşa am mers azi pe strada Avram Iancu ocolind bolizi şi maşini de lux, ca într-un port la Mediterana, cu pescăruşi aprigi deasupra capului…

Adriana Moscicki

Strada Avran Iancu și Turnul Sfatulu – Carte poștală cca.1982

1

Mazanek

Sibian adoptat, asemeni lui Hans Hermann, Ferdinand Mazanek (1901 Braşov – 1980 Sibiu) şi-a găsit inspiraţia pe străzile burgului, în singurătatea cetăţilor fortificate a căror imagine a săpat-o în lemn şi învelit-o în cerneală neagră cu o mâna puternică şi linii viguroase.

Peisajul urban devine copleşitor, lipsit de prezenţa umană căci piatra construită e veşnică şi ea poartă, în esenţă, amintirea celor ce au trecut!

Adriana Moscicki

Biserica Evanghelică și Scările Turnului spre Piața Huet – xilogravură de F. Mazanek (1969)

1

„Bretterpromenade“

Cafeneaua Habermann era, pe vremuri, destinaţia predilectă în Cetate, fiind situată pe „Bretter“, loc de promenadă şi de visare la umbra teilor. Un colţ verde, romantic unde scriitorii îşi întâlneau adesea muza urbană şi frumoasele burgului îşi plimbau umbreluţele dantelate fără să-şi înmoaie încălţările prin apa canalului Seviş ce clipocea pe sub scânduri.
Promenada Bretter era un drum puţin înălţat, un trotoar mai lat format prin acoperirea canalului Seviş cu scânduri şi fostane de stejar, fir de apă ce curgea prin faţa Palatului Habermann înainte de a se ramifica filigran prin străzile Cetăţii…
Situat lîngă parcul oraşului, Parcul Astra (Stadtpark), locul era înconjurat de pomi şi oferea, nu numai o plimbare de minune, dar şi plăcerea de a pălăvrăgi la o cafea în umbra verde, ori de a admira spectacolul străzii de pe băncile aliniate pe sub copaci. Apariţia tramvaiului creşte afluenţa de oameni în zonă şi plimbarea pe Bretter devine un „must“ pentru snobi dar şi o evadare în pântecul verde al Oraşului spre Parcul Sub Arini şi Valea Aurie…

Se spune că Slavici şi Coşbuc ar fi găsit inspiraţia în zonă, iar Caragiale ar fi poposit aici de multe ori. „Bretterpromenade“, era capătul renumitului „Corso“ situat între Piaţa Mare şi Piaţa Unirii (N.Bălcescu). Prin atmosfera şi eleganţa ei îmi aminteşte, cel puţin mie, de faimoasa alee Berlineză „Unter den Linden“, una din renumitele „Flaniermeilen“ din Europa, desigur la o scară mult mai mică, dar nu mai puţin fermecătoare.
Şi de-a lungul ei trecea un tramvai verde, ca o dorinţă…

Adriana Moscicki

Piaţa Unirii „Hermannsplatz“ şi Promenada „Bretter“. – Piaţa din faţa Porţii Cisnădiei a fost regularizată şi amenajată la mijlocul sec. XIX. În 1873 a primit numele de „Hermannsplatz“, din 1934 se numeşte Piaţa Unirii – Carte Poştală circulată 1914, fotografie înainte de 1912. Cuvântul „Brett“ înseamnă în limba germană „scândură“.

1

„că a venit Întâi de Mai!
la la la la la…“

„Râde iarăşi primăvara!“ – Cu un singur click putem afla azi întreaga istorie a zilei de 1 Mai. Şi vă asigur, veţi fi dezamăgiţi! În mintea noastră, ziua aceasta era încă o născocire a fanteziei comuniste! Doar parţial adevărat, căci ziua muncitorului vine tocmai de peste ocean, din marea democraţie Americană! Muncitorii s-au luptat pentru drepturi şi pentru o zi de muncă de 8 ore (1872 New York, 1886 Chicago). Din America, ideea unei zile a muncii şi solidarităţii trece oceanul şi se împrăştie în întreaga Europă. Americanii sînt, însă, cei care se dezic de ea (pentru spălarea păcatelor înăbuşirii revoltelor cu gloanţe şi morţi). Aşa se face că în America va apare Labor Day – sărbătorită cu picnicuri şi bere, vara, dar fără marşuri şi manifestaţii.

În România, această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890, fiind numită „Ziua Solidarităţii Oamenilor Muncii“. După instaurarea regimului bolşevic, însă, evenimentul a căpătat proporţii şi a devenit o sărbătoare care cuprindea manifestaţii de mare amploare, organizate pe bulevardele şi chiar pe stadioanele din marile oraşe. Noi am cunoscut defilările, panourile, steagurile, ovaţiile, tribuna, fluturatul de garoafe şi de steguleţe de hîrtie prinse pe un beţigaş. Ce forfotă! Muncitorii treceau rînduri rînduri prin faţa tribunei aranjată în faţa hotelului Bulevard. Toată lumea rîdea şi glumea codificat. O ţineam pe mama de mînă, aveam balon şi steguleţ de hîrtie. Femeile purtau pardesie. Erau şi muncitori în salopete. Nu-mi amintesc cine scanda, dar ştiu cu siguranţă că adunarea trecea veselă din alte motive. La Colţul străzii toate pancardele la care asudaseră pictorii oraşului erau adunate şi urcate în camion. Pe jos zăceau steguleţele de hîrtie rupte, cozi de garoafe şi baloane dezumflate. Autobuzele se umpleau de oameni şi duduiau în sus pe Calea Dumbrăvii. Defilarea era mai de soi şi mai veselă spre pădurea Dumbrava. Acolo se înroşeau grătarele de două ori pe an de 1 Mai şi de 23 August. După ceva vreme însă, o idee genială de a sărbători „prin muncă“, ne va lipsi de reuniunea tradiţională la mititei. Dar zilele acelea erau într-adevăr de solidariate: solidaritatea în ură şi înjurătură. Pe vremea aceea români, saşi, unguri, evrei şi ţigani aveau în comun ura împotriva comunismului şi a servililor ei reprezentanţi. Uite aşa eram o naţiune unită: defilam şi înjuram împreună! Mîncam aceeaşi mici şi beam aceeaşi bere, împreună!

Mă uit acum de jur împrejur, aici, în ziare, la televiziuni, după 25 de ani de Democraţie, toţi cei care defilau împreună şi urau împreună, acum se urăsc şi se înjură reciproc. Se nasc teorii aberante despre istoria poporului român, istoria şterge amintirea celor ce s-au împrăştiat în lume ca şi cum n-ar fi construit cetăţi şi drumuri şi săpat pămîntul. Ţiganii sînt rromi, evreii sînt responsabilii universali pentru nenorocirile lumii, saşii nu mai există, ungurii sînt doar niste venetici care trebuie să dispară , poporul român defilează prin lume plîngînd toate relele pămîntului şi plîngîndu-şi de milă. Şi aşa, în timp, mă cuprinde nostalgia pentru defilarea aceea în care toţi erau români, mîncau aceeaşi pită semi şi beau nechezol.

Şi, Un, doi, trei… cîntînd „Rîde iarăşi primăvară“… treceam rînduri, rînduri visînd!
Ştiaţi că acest imn vesel şi revoluţionar a fost compus de Ciprian Porumbescu? Era un cîntec voios, scris în 1880 şi dedicat primăverii, renaşterii naturii. Dar după 70 de ani de la creare, versurile originale (scrise de Porumbescu însuşi!) au fost schimbate şi întregul cîntec a căpătat altă conotaţie. Şi iată cum Sărbătoarea muncii şi muncitorilor şi cîntecul de primăvară au fost furate şi s-au deghizat în mascaradă comunistă!
Ce-a mai rămas din vise, idealuri, unitate??? Amintiri… şi acelea doar disparate, înfrumuseţate de trecerea vremii sau urîţite tot de ea…

Râde iarăşi primăvara
Peste câmpuri, peste plai,
Veselia umple ţara
C-a venit Întâi de Mai!

Muncitorii au pornit
Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu mai muncitoresc.

Înfrăţiţi azi cu ţăranii,
Muncitorii-n joc şi cânt,
Prăznui-vor în toţi anii
Libertatea pe pământ.

Peste mari şi peste ţări
Se adună pe cărări
Lumea toată în alai
Pentru al nostru Întâi de Mai.

Adriana Moscicki

vesuri Maria Rantes (fotografie personala)

1

la cafenea Birjar!

Nu ştiu dacă doar mie mi se întâmplă sau au păţit-o şi alţi, dar vederea acestor imagini din trecut stârneşte în mine o nesfârşită nostalgie!

Nu vreau să cad în păcatul unei idealizări a trecutului! Desigur maşinile noastre sînt azi mai comode decât hurducăitul trăsurilor, dar sînt mult prea multe… Cafenelele de azi, mai multe la număr, dar mai „de prost gust“… Veşmintele noastre mai diversificate dar de multe ori combinate fără simt estetic… Manierele de altă dată uitate şi îngropate în vreun manual de bună purtare prăfuit!
Un singur lucru neschimbat, şi atunci şi acum: parcarea a rămas în acelaşi loc!

Adriana Moscicki

„Palais Habermann“ – Fotografie făcută între 1885 si 1905
(Clădirea „Palatul Habermann“ a fost ridicată în 1876 de fabricantul de bere Johann Habermann. La parter se afla renumita Cafenea Habermann. În 1884 se deschide, colţ cu parcul Astra, Marea Hala de bere. În 1910 Palatul Habermann și tenenul între parc și str. Șaguna este cumpărat de Consistorul Greco-Ortodox Român. Între 1912 – 1914 se construieşte pe latura clădirii spre str. Şaguna hotelul „Europa“. După 1923 hotelul se numeşte „Hotel Bulevard“. Din 2007 poartă numele „Continental Forum” și aparține de lanțul hotelier Continental.)

1

amintiri dintr-o dimineaţă liniştită

Înălţată pe locul unde se afla odată Bastionul de lângă Poarta Cisnadiei, Cazarma 90 a fost vreme îndelungată loc de referinţă în Cetate! Era impunătoare, puternică şi făcea mândria urbei. Pe vremea aceea, Cortul cinematograf stătea deja în picioare, trăsurile aduceau curioşii şi stationau în faţa cazărmii în aşteptare de muşterii.

Imaginea locului, tipărită pe cărţi poştale, făcea înconjurul Imperiului şi, desigur, stârnea uimirea şi aprecierea privitorului! Una din aceste vechi comori ne-a parvenit şi nouă şi ne-a prilejuit întâlnirea cu personaje ce călătoresc în timpul Cetăţii.

O corespondenţă de câteva rânduri surprinde natural şi simplu o clipă din rutina oamenilor de altă dată…
„Acum, după mâncarea de prânz, noi,Gretchen şi eu, sîntem în camera mea. În timp ce ea studiază, va scriu aceste rânduri. Tuturor celor ce-au semnat cartea poştală primită ieri, mulţumiri din inima. Reverenţe şi sărutări de mâini, salutări din inima vouă, tuturor… Heinz
1 octombrie 1906. Mai nou, aici se fumează doar o singură ţigară înainte de masă… şi după-masă foarte puţin“

Adriana Moscicki

Piața Unirii și fosta Cazarmă Cezaro-Crăiască de Infanterie / Hermannsplatz und K.u.K. Infanterie-Kaserne (dupa 1918 Cazarma 90, cazarma Regimentului de Infanterie 90) – Carte Poștală circulată 1906

1

Loz în plic – dai trei lei şi iei nimic!

Înaintea caselor de pariuri şi a „păcănelelor“ (ce au înţesat oraşul!), pătimaşii jocurilor de noroc şi visătorii şi cei ce aşteptau o minune cumpărau şi rupeau de zor pacheţelele acelea lungi şi dreptunghiulare, capsate şi înşirate pe o roată de sârmă, ori aşezate frumos ca nişte soldăţei, rânduri, rânduri pe vreo masă pliantă. Pe terasa restaurantelor, apăreau şi vânzătorii ambulanţi ce îmbiau muşterii să-şi încerce norocul, „să aleagă domnişoara“, ori copilaşul, lozul cu noroc… Cine n-a câştigat câţiva lei, acolo??? Cel mai ades însă apărea înscrisul „Necâştigător“…
Umblau poveşti cu sume fabuloase, se spunea că trebuie să cumperi întreg pachetul, ori roata toată şi, sigur, unul poartă ascuns norocul unui mare câştig! Ba mai erau şi gherete fetişe, vânzători cu mână bună, purtători de noroc. Unul din faimoasele chioşcuri de Loz în plic se găsea în colţul Cazarmei 90, vizavi de Teatru… Oare cine- şi mai aminteşte vânzatorul de Loz in Plic din fotografie?

Adriana Moscicki

Vânzător de Loz în Plic din Sibiu anii 1970-1980 – sursa foto: W.Knape

1

Vă dorim Sărbători luminate! Paşte fericit // Frohe Ostern // Kellemes Húsvèti Ünnepeket – 2017

Adriana Moscicki

1

Mănunchi din câmpul Transilvaniei, oală din pământul ei, strai din măiestria mâinilor, culoare din sufletul artistului care a trăit şi simţit aici…

Adriana Moscicki

Juliana Fabritius-Dancu – Flori de câmp (foto: wikimedia commons)

1

Pesah – Passover

Ieşirea evreilor din Egipt, transformarea lor din sclavi în oameni liberi, se sărbătoreşte în fiecare an în ziua 15 a lunii Nisan (după calendarul evreiesc).
Sărbătoarea este precedată de îndelungi pregătiri, curăţenie, gătitul bucatelor şi vinderea simbolică a „hameţului“ (a cerealelor), căci în toată săptămâna de Sărbătoare, evreii nu vor mânca şi bea nimic produs din cereale (pâine, făină, orez -la ashkenazi- bere, votcă etc). Se spune că, la plecarea în grabă din Egipt, oamenii au luat aluatul de pâine necopt, l-au pus în bocceluţe şi pe drum, acesta s-a turtit şi uscat şi asta a fost pâinea lor de fugari.
Întreaga „poveste“ (istorie) a ieşirii din Egipt este relatată de Cartea ce se citeşte în noaptea de sărbătoare (Hagadah LePesah-Povestea Exodiului) şi care este, de fapt, esenţialul ceremoniei. Cartea este presărată cu povestiri şi cântece care însoţesc mâncarea tradiţională, pentru că, în noaptea acesta se mănâncă ierburi amare, picior de miel fript (sau pui), ou fiert, carpas (rădăcina de păstârnac-pătrunjel), haroset (o pastă dulce din mere, smochine, curmale şi vin), hrean cu sfeclă şi pască (matza). Toate sînt aranjate pe o farfurie specială folosită doar cu acest prilej. Bineînţeles, fiecare din ele este un simbol şi se mănâncă într-un anumit moment al povestirii.

„Cu ce se deosebeşte noaptea aceasta de alte nopţi“? – (Ma nishtana) – este întrebarea pusă în cântec, pe care îl interpretează, de obicei, cel mai mic participant la masă. Răspunsul este: pentru că în toate nopţile mâncăm pâine, doar în noaptea această matza (pască), pentru că mâncăm doar ierburi amare, pentru că le înmuiem nu o dată, ci de două ori în apă cu sare, pentru că în noaptea asta, mâncăm aşezaţi cu toţii în jurul mesei.

Povestea Exodului este lungă şi complexă… citirea ei durează toată noaptea şi se îndeplineşte conform tradiţiei în casele religioase. Ateii, deşi au transformat Layla Seder (noaptea de Passover) într-un prilej de a se întâlni cu familia, păstrează totuşi simbolurile sărbătorii: farfuria specială, mâncărurile şi cântecele.

Cu urarea de Hag Pesah Sameah… ne îndreptăm spre sărbătorile Pascale!

Adriana Moscicki

foto: ilustrații din Hagadah lePesah

1

Sărbători fericite, la mulți ani de Florii!

Cum natura se primeneşte an de an şi schimbă faţa pământului, cum verdele cuprinde urâtul şi murdarul oamenilor înghiţindu-l, aşa Omul a intrat curat şi modest în Cetatea Ierusalimului…

Este Duminica Floriilor. Defapt, limba germană păstrează fidel numele acestei zilei „Palm Sonntag“, căci Isus a fost primit cu frunze de palmier, specifice zonei.
Şi oamenii au primit nume de flori… Unii îşi primenesc şi sufletul prin Primăvară şi chipul lor se luminează de curăţenia copilului pitit bine în învelişul de carne atât de fragil şi de schimbător.
La mulţi ani oameni cu nume de floare!

Adriana Moscicki

Tânără din Orăștie – fotografie de Leopold Adler – sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

Dulce amintire

Napolitanele spirală erau umplute cu o cremă de culoarea piersicii, ori gălbuie şi aroma lor de vanilie te învăluia pe dată! Vânzătoarea le scotea dintr-o cutie dreptunghiulară, unde stăteau stivuite ca nişte ţigle delicate, şi le învelea într-o bucată de hârtie albă. Odată intraţi în posesia lor, noi, copiii, nu stăteam mult pe gânduri şi le ronţăiam cu mare poftă!
Dacă nu mă înşală memoria, varianta mai „nobilă“ a spiralelor, muiate in ciocolată şi împachetate separat, erau napolitanele Opera. Delicatele waffle, umplute, ori glazurate, erau pe vremea aceea, micile noastre plăceri.
Dar, preferatele mele erau napolitanele Dănuţ, trase în ciocolată, mai rare şi ceva mai scumpe, dar atât de bune că devoram pe loc întregul pachet, cu poftă pantagruelnică, riscând pedeapsa de a nu mai primi dulciuri ceva vreme şi multe, multe reproşuri „băieţoiului“ pofticios ce eram!

Să fi fost mult mai multe bunătăţile de la Victoria, dar mie, acestea mi-au rămas în memorie!
Îmi amintesc vailingul din cămara lui tanti Ruja. Se găsea întotdeauna acolo o bucată mare de ciocolată brută din care, nenea Ruja ne tăia, câte un bulgăre cu cuţitul, aşa, în mare taină, şi-l înfăşurăm în hârtie pentru mai târziu, ori îl înfulecam pe loc, cât ai zice „peste“!
Fabrica Victoria era, pentru noi, imperiul vrăjit al lui Willy Wonka: un loc misterios în care se meştereau minunăţii în creme, ciocolată, biscuiţi şi zahăr aromat.
Scriu aceste rânduri în memoria doamnei Imbarus, a familiei Ruja şi a tuturor celor mulţi şi necunoscuţi care au trudit ani de zile în fabrica Victoria şi ne-au îndulcit copilăria.
Mulţumesc Aurei Imbarus pentru această fotografie.

Adriana Moscicki

Fabrica Victoria – secţia ambalat (fotografie personală)
În 1905 Carl Albrecht deschide la Sibiu o fabrică de specialităţi brânzeturi. După primul Război mondial se va numi Fabrica de Industrie Alimentară “Lica” (Lebensmittel Industrie Carl Albrecht). După naţionalizare fabrica de patiserie/dulciuri îşi va schimbă numele în “Victoria”.

1

tihna trecută a Cetăţii…

Căldura nefirească din ultimele zile de Martie mi-a adus în minte imaginea Cetăţii moleşite de arşiţa verii, lentoarea trecătorilor, paşii moi pe asfalt şi liniştea… da, liniştea aceea din miezul zilei care ţiuia în timpane de te încumetai pe trotuarele încinse. Şi casele cu pleoape grele moţăiau în tihna Cetăţii…

Adriana Moscicki

Str. Avram Iancu – Carte poștală anii 1970

1

să fi rămas ca o bijuterie veche în sipet…

Cu toată înţelegerea pentru modernizare şi sistematizare, unul din marile regrete (personale) este dispariţia Casei cu lei.

Cred, şi spun asta doar din fotografii, că a fost dărâmat unul din cele mai interesante complexe de clădiri din oraş. Construire haotică, adaosurile de tot felul şi labirintul stradal, tocmai asta ar fi conferit farmec locului.

O populaţie amestecată, ca etnie şi statut social, îşi ducea veacul între cămările înalte ale casei impunătoare şi odăile sordide, încropite în grabă, ce-au crescut ca un parazit pe trupul ei. Strada şi curtea pietruită era terenul de joacă al copiilor şi, pot doar bănui, că multe erau cotloanele în care se puteau piti la „v-aţi ascunselea“!

De când privesc în detaliu această fotografie, mă tot întreb ce-or fi fost şiragurile acelea întinse pe peretele casei… să fi fost fasole pusă la uscat, ori inflorescenţe de flori pentru vreun ritual ce ne e străin? În Groapa cu lei… un loc demult dispărut de pe harta Cetăţii, dar rămas în memoria noastră şi îmbogăţit de fantezie!

Adriana Moscicki

Casa cu lei, str. Alexandru Odobescu nr.18 – Spre Str. Moş Ion Roată, la etajul 2 al clădirii, se aflau doua basoreliefuri pictate reprezentând tema biblică – proorocul Daniel in Groapa cu lei. Complexul de clădiri „Groapa cu lei“ (Löwengrube) a fost demolat 1934 – sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

muierile din Mărginime

Sus în deal, aproape de cer şi de Dumnezeu, Casa Domnului veghează asupra satului, cu un ochi spre cele sfinte, cu unul jos spre cele lumeşti.

Mândre-s muierile din Mărginime, harnice mâinile lor, da‘ numa‘ în gura lor să n-ajungi!… Judecata străzii îi aprigă! Muierea tre‘ să-şi ţină curtea rânduită, copiii mâncaţi şi curaţi, animalele îndestulate, bărbatu’n tihnă!

Ş’apăi muierile între ele cum se mai întreceau! Care mai de care mai dichisită! Cum se ocoşesc ele cu turmele, cu acareturile, cu caii, cu bărbatul! Că aşa-i muierea din Mărginime, aprigă, harnică şi mândră! Şi aşa satul tot: oglinda gospodarilor!

Adriana Moscicki

Românce din Mărginimea Sibiului / Săliște – xilogravură 1900 – sursa ilustrație: „Alt-Hermannstadt“

1

Doi Popi de la Răsărit

„Visul American“ a însemnat nu numai goana după agoniseală şi trai decent ci şi dorinţa de cunoaştere şi de noutate. Lumea Nouă fascina prin întindere şi prin posibilităţile de cunoaştere şi exprimare.
Bătrâna Europa, riguroasă şi înţeleaptă, era conservatoare. America era tărâmul libertăţii dar şi al fanteziei creative. Doi Popi de la Răsărit au luat calea Americii, la o distanţă de jumătate de veac unul de altul, unul „pietist“ fugind de persecuţiile religioase, altul cercetător, căutând să experimenteze şi să cunoască…

Johann Kelp /Johannes Kelpius (născut 1673 în apropiere de Sighişoara – d. mai 1708) a fost un teolog protestant pietist, scriitor şi muzician sas din Transilvania, după câte se ştie, primul sas din Transilvania care a emigrat (în 1693-94!) în America. Ca pietist şi discipol al lui J.J. Zimmerman (teolog, astronom şi matematician), apoi conducător al grupului, Kelpius emigrează în Pennsylvania cunoscută pentru libertatea pe care o oferea diverselor grupuri/secte persecutate în Europa şi devine primul „guru“ pe sol American.
„The Contended of the God Loving Soul”, sau, cum o numeau alţii „Society of the Woman în the Wilderness”, sau „The Mystics of the Wissahickon”, secta condusă de Kelpius credea că lumea se va sfârşi în 1694 odată cu a doua venire a Domnului pe Pământ. Numerologia era specialitatea lor preferată şi, în cadrul ei, numărul 40 era unul „cheie“: au construit o casă de întâlnire/rugăciune cu un pătrat de 40 de picioare, erau 40 de călugări etc.
Mai există încă şi azi peştera în care a trăit cel care este considerat primul Master al Rosicruciaţilor.

La distanţă de 50 de ani de Kelpius, soseşte în America un alt emigrant celebru: popa Samuel Damian.
Samuel Damian a ajuns în America în secolul XVIII, devenind primul emigrant român cunoscut în „ţară tuturor posibilităţilor“. Plecase din Transilvania, nu însă în căutarea unei noi vieţi, ci în scopuri ştiinţifice! Samuel Damian avea preocupări ciudate pentru acele vremuri şi mai ales pentru profesia sa de preot. Damian coordona o serie de experimente într-un domeniu nou al fizicii, electrostatica, în care se iniţiase în Europa! Românul s-a întâlnit în 1747 și 1748 cu „părintele Americii“, savant, inventator, om politic Benjamin Franklin, iar cei doi au purtat o conversaţie marcantă pentru diplomatul American, pe care o redă dealtfel cu lux de amănunte în corespondenţa purtată cu unul din prietenii săi. Samuel Damian şi-a câştigat existenţa cu demonstraţii şi experienţe efectuate cu aparate electrostatice proprii în mari oraşe ale Americii coloniale. A trăit o vreme în Carolina de Sud, după care şi-a mutat „tabăra“ în Jamaica. Din acel moment, despre părintele Damian nu s-a mai auzit nimic, se presupune că a pierit în Mexic (Demetrius Dvoichenko-Marko în „A Rumanian Priest în Colonial America“), unde misionarii iezuiţi nu ar fi văzut cu ochi buni preocupările preotului.
Din păcate, nu se cunoaşte nici o fotografie a acestui personaj interesant.

Adriana Moscicki

foto: wikimedia commons

1

femeie

până-n rărunchi şirag de mărgele
mecanism complicat tourbillon legat în bretele
dantele vechi pe un furou
aluat ferecat de ruj şi unsori
cutie de ceas şi curburi de vioară
colivie de aur cu momeală
cozi de apă cu adânci chemări
turme de ceaţă zulufii ca nori
lanuri de flori şi otravă în părţile moi
femeie!
între viaţă şi moarte pe buze cuprins
pe pântec cu strategii de război
ghemotită ispita şi somn la gleznă cocon
femeie!
spre pulpă de mături cu palma dorinţă
în val borangic te coboară ori te ridică.
aşa legată în brâie de ceară făcătura
pe pernă cu iz de parfum
sub pleopă strivită-i doar arătare şi fum
femeia!

Adriana Moscicki

foto: Fortuna (Fata cu sfera de sticlă) – Arthur Coulin

1

mâini de femeie…

mâinile care hrănesc
mâinile care scriu cuvinte
mâinile care făuresc
mâinile care trudesc
mâinile care se odihnesc în poală ori pe creştetul copilului
mâinile care dorm
mâinile care se frâng şi plâng
mâinile care dor şi care râd
şi cele ce aleargă deschise în soare
mâinile care sapă pământul
mâinile care culeg şi cele ce dăruiesc
mâinile care zugrăvesc în culori ori se leagănă în sunete
mâinile ei
mâinile mele
mâinile tale
mâini de femeie

la mulţi ani femeie cu mâini creatoare!

Adriana Moscicki

foto: Trude Schullerus (1889-1981) la vârsta de 85 de ani

1

cum intră Primăvara…

Primăvara coboară pe sub arcade. Iarba tiveşte pietrele în verde şi compune un mozaic plin de viaţă.
Oamenii au ales să poarte culori în soarele blând al amiezii.

Să fi fost prin anii 70-80 după gulerele mari ce se răsfrâng peste piept. E o imagine frumoasă, cu oameni îmbrăcaţi corect şi îngrijit şi… cu toţii ne amintim oferta magazinelor comuniste! Poate nu eram noi întodeauna „en vogue“ dar, materialele erau naturale şi sănătoase. În ziua de azi căutăm bumbac ecologic, fibre naturale şi confortul. Atunci îl aveam şi nu ştiam să-l apreciem!
Şi în jocul de lumini şi umbre peste zidurile vechi, locul acesta îmi aminteşte, din nou, de ce iubesc oraşul acesta şi-l trăiesc într-un continuu colaj de amintiri!

Adriana Moscicki

Carte poștală, text verso: Sibiu – Pasajul Scărilor – The Stairway Passage – Le Passage des Escaliers – Treppenpassage – Сибич Лестничный пассаж

1

1 Martie
fir de Mărţişor
învârtit între zăpezi şi flori
să va fie cu noroc şi drag de viaţă
Primăvară să intre în inimă şi în casă!

Adriana Moscick

marţisoare vechi – sursa Pinterest

1

Dragobete!

Unii veţi fi desigur indignaţi, alţii furioşi dar, fotografia aceasta m-a dus cu gândul la Ţară/patria mumă.
Francezii au căutat o Marie-Anne semeaţă şi îndârjită, cu fruntea sus, privind spre viitor şi au făcut din ea un simbol al demnităţii şi independenţei. Am avut şi noi un simbol al României Revoluţionare, o „Marianne“ (de fapt Mary) în ie cu altiţă şi salbă de galbeni, frumoasă ca o icoană, cu trăsături clasice şi viguroase. Tablolul lui Constantin Daniel Rosenthal prezenta -alegoric- Ţara sub chipul Mariei Rosetti. Pictorul era evreu maghiar, născut în Budapesta, naturalizat român şi creştinizat în preajma Revoluţiei din ’48, muza era englezoaică, soţia lui C.A.Rosetti, ajunsă primă ziaristă la Bucureşti. Era chiar o imagine simbol a ţării pe vremea când sub numele de român erau cuprinşi toţi ce s-au născut, trăiesc şi simt româneşte!
Şi iată, după 27 de ani de la Revoluţie, Ţara aceea ce visa la bunăstare şi privea peste umăr cu simţământ de egalitate spre Europa, îmi pare vlăguită şi îndurerată. Au supt la sânul ei darnic generaţii întregi şi unii nu s-au săturat cu laptele ei. Cu faţă răvăşită de durere şi întrebare în ochi, ar putea fi imaginea României de azi, secată şi exploatată, hărţuită, obosită şi dezorientată. România încotro şi cum?
Aşa am gândit privind imaginea ţărancei acesteia din Mărginime, mama tânăra ce caută cu disperare un ajutor, un răspuns la întrebarea nerostită, chiar azi de Dragobete!

Adriana Moscicki

fotografie din imprejurimile Sibiului (ca.1980) – sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

ca o insulă suspendată

Rareori îl vezi singuratec, poate doar prin viscol şi ploi, poate doar în adâncul nopţilor. Făurit în fier dantelat, Podul Minciunilor nu trece nici o apă. Punte între Pieţe şi insulă suspendată la răscruce de drumuri, podul leagă oamenii Cetăţii. Cei din vale (Oraşul de jos) îl urcau în drum spre Biserică. Cei din deal (Oraşul de sus) îl coborau spre uliţele bătrâne şi spre Porţile Oraşului.
Dintr-o parte în alta treceau târgoveţii pe lîngă cei aşezaţi, în aşteptare sau hodină, pe băncile de lemn din preajma halelor măcelarilor, loc de plăsmuire şi pălăvrăgeală. Câte-n lună şi în stele povestioare ori minciunele! Nu, nu cred că erau poveşti vânătoreşti. Poate doar legăminte de iubire uitate printre ficiori şi fete, bârfele Târgului, ştirile cartierelor.

Aşa stă de sute de ani Podul Minciunilor, martor tăcut şi neclintit, singurul fidel lui însuşi. Nelipsit în traseul turiştilor, Podul nici nu clinteşte în blitzul fotografilor, se mai scutură de lacăte de iubire şi răsuflă uşurat în tihna amiezilor toride şi a nopţilor geroase.

Adriana Moscicki

Podul Minciunilor – acuarelă de Juliana Fabritius-Dancu (1967)

1

Oamnenii Cetăţii

My Valentine: Juliana Fabritius-Dancu

Pentru că în Ianuarie se năştea o mare artistă a Cetăţii, cred că e de datoria noastră să ne-o amintim. În trecut, albumele şi cărţile domniei sale se mai puteau găsi în librării. Azi, cu bucurie amestetecata spun, toate s-au epuizat! Încă nu se întrevede o re-editare dar se pot procura la comandă la Librăria Schiller Sibiu.

„Juliana Fabritius-Dancu (n. 21 ianuarie 1930, Sibiu – d. 7 august 1986, Bucureşti) a fost pictoriţă, etnografă, istoric de artă şi scriitoare de limba germană.
Fiică a arhitectului Julius Alfred Fabritius şi a Gertrudei Juliane Seraphin (Gertrude a fost fiica lui Gustav Adolf Seraphin, editor şi comerciant Sibian, om de afaceri cu „Cea mai mare editură de Cărţi Poştale din Ardeal“ – „Editură şi Librărie G.A. Seraphin“), Juliana creşte şi se formează într-un cadru artistic şi intelectual, înconjurată de cărţi şi de artă. Faptul că tatăl său a fost arhitect i-a permis să-şi dezvolte din copilărie dragostea pentru clădirile vechi, pe care le-a redat cu măiestrie în acuarele.

Încă de mic copil, a urmat cursuri de grafică şi pictură: în 1942, la vârsta de 12 ani, devine eleva graficienei Hildegard Schieb, între 1945 şi 1948 a luat lecţii de pictură cu artista sibiană Trude Schullerus, după care a studiat la Colegiul Brukenthal din Sibiu şi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, la clasa profesorului Nicolae Dărăscu. În anul 1951 a fost exmatriculată şi condamnată la doi ani de închisoare pentru acuzaţii de spionaj.
A revenit la Sibiu, unde a participat la expoziţiile „Uniunii Artiştilor Plastici”.
În 1958 s-a angajat ca desenator la Muzeul Brukenthal, iar mai târziu s-a mutat la Muzeul Satului din Bucureşti. A lucrat în această perioadă şi la Muzeul de Artă, ca restaurator în pictură. În perioada cât a lucrat la Muzeul Satului (1958-1967) a întocmit o bogată şi valoroasă documentaţie în imagini, peste două mii de lucrări, păstrată de arhiva instituţiei, constând din planuri şi schiţe de arhitectură, desene reprezentând obiecte de uz casnic şi gospodăresc, piese de costum popular, textile de interior, ceramică, fişe de restaurare a colecţiei de icoane.
Din 1967 a început să lucreze ca grafician şi publicist.
A participat la realizarea Muzeului în aer liber din Sibiu (complexul ASTRA), la alcătuirea Atlasului Antropologic al Olteniei, la ilustrarea Dicţionarului Enciclopedic Român şi la redactarea unui studiu despre portul popular al saşilor transilvăneni.
În 1977 a organizat la Sibiu expoziţia numită „Cetăţi ţărăneşti şi biserici fortificate săseşti în România”, expoziţie cu care a ajuns şi în Republica Federală Germania. În Germania a poposit doi ani, pentru a picta centrele medievale în diferite oraşe germane. A revenit în România în 1979 şi a continuat să picteze, în special oraşele medievale săseşti din Transilvania, oprindu-se cel mai mult asupra Sibiului. În această perioada a realizat cea mai importantă lucrare a sa „Amintiri din Sibiul vechi”.
În 1983 a organizat o ultimă expoziţie dedicată portului popular săsesc, inaugurată la Gundelsheim/Germania.
A fost căsătorită cu criticul de artă Dumitru Dancu, împreună cu care a publicat un studiu asupra Bisericii Evanghelice din Sibiu şi al icoanelor pe sticlă (sursă Wikipedia).

Adriana Moscicki

Sursa ilustrație și fotografie: „Alt-Hermannstadt“

1

Mocăniţa

Carte poştală cu legendara Mocăniţa – primul tren cu aburi care a circulat pe distanţa Sibiu-Agnita – fotografiată la intrarea în gara Nocrich (Leschkirch/Ujegyhaz) în ziua inaugurării caii ferate înguste în 26 septembrie 1910, cu o zi înainte de darea în folosinţă a liniei ferate pentru transportul public.(foto 1)

Toate localitățile din Valea Hârtibaciului, legate de linia ferate Sibiu-Agnita, au contribuit la finanţarea proiectul. În ziua inaugurării, Mocăniţa a fost întâmpinată în fiecare gară de o mulţime de admiratori şi curioşi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi port popular. Primirea a avut loc într-o atmosfera festivă însoţită de muzică de fanfară şi dansuri populare.
În satul Altâna (Alzen/Alcina) preotul ortodox a ţinut o cuvîntare de bun-venit urmată de muzică în interpretarea capelei locale şi o horă românească.
În satul Cornăţel (Harbachsdorf/Hortobágyfalva) trenul a fost întâmpinat de membrii „Societăţii Cailor Ferate Locale Sighişoara-Sibiu“ în frunte cu preşedintele G.Lander şi o mulţime de săteni. Deasupra mulţimii, suspendat, plutea un arc simbolic format din diferite lăicere şi scoarţe.(foto 2)

Mulţi dintre noi ne-o amintim cu nostalgie. Mulţi dintre noi am semnat petiţii pentru re-introducerea ei. În Franţa şi Elveţia, asemenea căi ferate sînt în circulaţie publică, de interes turistic şi păstrate ca o comoară. Noi „nu ne vindem ţara“… doar o prăduim singuri!

Adriana Moscicki

Carte poştală cu primul tren cu aburi care a circulat pe distanţa Sibiu-Agnita – legendara Mocăniţă – la intrarea în gara Nocrich (Leschkirch / Ujegyhaz) și în gara din Cornăţel (Harbachsdorf / Hortobágyfalva) în data de 26 septembrie 1910. (sursă K.Klein)

Scurt istoric: Prima secţiune a liniei ferate Sibiu-Agnita-Sighişoara, între Sighişoara şi Agnita, a fost construită de Societatea Comercială de transport „Segesvár-Szentágotai Vasút“ (S.Sz.V.) din Sighişoara. Calea ferată a fost finanţată de baronul Apor din Sighişoara, care a beneficiat şi de ajutorul financiar al guvernului de la Budapesta.
Linia ferată Sibiu-Agnita-Sighişoara, cu ramificaţia Cornăţel-Vurpar a fost construită de „Societatea Cailor Ferate Locale Sighişoara-Sibiu“ al cărui prim preşedinte a fost Preotul G.Lander din Brădeni (Henndorf/Hégen).
Prima secţiune, cea între Sighişoara şi Agnita, construită în numai 3 ani, a fost inaugurată în data de 16 noiembrie 1898. Câţiva ani mai târziu linia ferată a fost prelungită pînă la Sibiu. Această secţiune, împreună cu ramificaţia Cornăţel-Vurpar, a fost inaugurată oficial în 26 septembrie 1910.
În 1919, operarea liniei a fost preluată de Căile Ferate Române (CFR) proprietar rămânând „Societatea Căilor Ferate Locale Sighişoara-Sibiu“. În 1948 întreaga cale ferată a fost naţionalizată şi societatea dizolvată.
Linia ferată între Sighişoara şi Agnita a fost închisă în data de 01 noiembrie 1965. Secţiunea între oraşele Agnita şi Sibiu a funcţionat până la data de 1 septembrie 2001. Linia secundară Cornăţel-Vurpar (numită „Linia vânătorilor“/„Jägerstrecke“) a fost închisă 1997 (Wikipedia) sau, după altă sursă în 1993.
Calea ferată îngustă, cu ecartament de 760 mm, Sibiu-Agnita-Sighişoara, cu ramificaţia Cornăţel-Vurpar a fost cea mai lungă cale ferată îngustă din România, în total 123 km. (sursa hartă: https://ro.wikipedia.org)

1

leporello-pliant cu amintiri

Vă amintiţi desigur „cărticica“ de ilustrate ce se putea găsi la chioșchiurile de ziare şi în librării. Câţi dintre noi ne-am gândit oare la servitorul lui Don Giovani care purta agenda amoroasă a stăpânului pliată astfel? Defapt de aici se trage numele de „leporello“!

Cărticica de ilustrate tip leporello era, pe vremuri, un cadou nimerit şi un souvenir din locurile vizitate. Închisă – oferă o singură imagine, desfăşurată în întreaga lungime descoperea noi vederi ale locului. Şi fiecare în parte te purta spre o nouă poveste, căci faţa oraşului e un mozaic pe care nu-l poţi cuprinde dintr-o singură privire şi dintr-o singură întâlnire.

Adriana Moscicki

Carte Poştală colorată tip leporello, realizată după un clişeu din 1899, cu panorama oraşului Sibiu văzut dinspre zona podului de cale ferată peste Cibin. În interior se află un pliant cu 10 fotografii monocrome. A circulat 1907 și a fost adresată domnișoarei Heller Vilma de la Spitalul Militar de Garnizoană din Sibiu. (Editura Heinrich Meltzer, Sibiu)

1

Dumbrava şi Templul frumuseţii

Îmi amintesc construirea magazinului Dumbrava şi deschiderea lui. Pe locul acela se găseau cîteva case tipic Sibiene. În trecut se învecinau cu celebra grădină Veneţia, dragă tuturor. Desigur, părerile erau împărţite dar, ideea de a avea un magazin modern şi nou, a cucerit inimile noastre. Niciodată n-am fost încântată de arhitectura lui. Nu se arată nici îndrăzneţ, nici nu se încadra în tradiţia locului! A rămas ceva la mijloc, o clădire nouă, destul de bătrânicioasă şi cuminte în concepţie. Asta se întâmpla prin 1979. Ne-am bucurat scurtă vreme de scara rulantă, devenise atracţia copiilor, nu pentru mult timp însă! Coborârea s-a blocat, o vreme a rămas aşa, apoi a fost definitiv inutilă şi decorată hidos cu manechine de plastic în costume populare, rochii de in brodate şi mici animale de pluş ce se lăfăiau la picioarele lor. Ura! Aveam magazin universal, împărţit în raioane ticsite de produse din industria Românească! Şi totuşi, multă vreme a avut un sens, o logică, indiferent de calitatea şi estetica produselor.
Democraţia l-a transformat într-un bazar, scările uitate, doar amintirea strălucirii de altă dată mai dăinuie în amintirea unora… Lipită de magazin stătea Casa Modei, răsărită după un an, loc de dichiseală şi lux: coafor, cosmetică, manichiură şi pedichiură! La pedichiură apăruseră bazinele din ceramice albe, la cosmetică erai masat şi cremuit până în vârful unghiilor de mâinile cunoscutei Irina Benkő(zisă Ina), dacă aveai norocul să te afli în agenda ei! Şi orice femeie se simţea apoi frumoasă şi diafană ca o zână, cu sufletul uşor şi împăcat după nesfârşitele destăinuiri pe la Cami şi alte vestale din „templul frumuseţii“!
Odată cu lunecarea ţării în sărăcie însă,saloanele s-au închis unul după altul. O vreme se vindeau acolo diverse obiecte făcute de Cooperative meşteşugăreşti, apoi am pierdut firul poveştii…
Cele mai grozave locuri erau însă blocul Plombă şi trecerea subterană între Magazinul Dumbrava şi Continental/Casa de Cultură a Sindicatelor. Blocul Plombă era dovadă unei îndrăzneli de necrezut, pod peste şosea şi arc însorit în după-amiezele oraşului. Cu ceva invidie în suflet îi priveam pe norocoşii locatari ai acestui micro-habitat!
Trecerea subterană de pe o parte pe cealaltă a străzii ne-a tranformat definitiv în oraş modern. Trinkbachul astupat pe vecie într-un cavou de beton, Piaţa Unirii demult tranformată într-o mare de asfalt, Veneţia arsă, dar vie în sufletul oamenilor, aşa ne perindam prin tunelul luminat de afişe şi mirosind a ciment şi nou.
Studenţii mergeau în grupuri şi se simţeau importanţi,turişti în vizită, copii mâncând piersici nespălate direct din punga de hârtie de aprozar, toţi treceau impresionaţi.
Îmi amintesc silueta unei doamne elegante, mereu îmbrăcată în alb şi purtând o vioară, ori un ogar timid şi suplu, iar tocurile ei sunau cu ecou în tunel. Şi ea mergea zâmbind cu buzele roşii de ruj şi spatele drept, mergea necontenit ca într-un vis…

Adriana Moscicki

Magazinul Dumbrava şi Casa Modei 1981

1

din sertare: amintiri colorate

Găsesc prin sertare o cutie neatinsă în ani. O deschid cu grijă, ca pe o pixidă , cutia veche adusă cine ştie când din legendara Ada-Kaleh, pe vremea când, ridicând capacul ei, te învăluia aroma dulce de zahăr pudrat şi te credeai, deja, in vreo poveste orientală cu lumini filtrate, susur de fântâni şi cadâne lascive…
Desigur, Ada-Kaleh nu era aşa, doar imaginaţia noastră lunecă pe şabloane luate din cărţi. Şi eu nu am ajuns niciodată acolo. Cutia a rămas însă şi, pentru mine, ia rolul Madlenei lui Proust.
În culcuşul de tablă stau adunate truse de ace, ațe, degetare, metru de croitorie, igliţe şi toate, cu patina bijuteriilor vechi, mă transportă în trecut.
În clasa a 5-a noi, fetele, învăţam gospodărie, să coasem şi să gătim. Toate fetiţele aveau o asemena trusă. Şi mamele acasă ne învăţau cum să cârpim ciorapii pe o ciupercă de lemn. Am trecut, mulţi dintre noi, lecţia şezătoarelor la banca din stradă, ori din curte, unde bunici şi copii de-a valma coseam, ştrencăneam şi tocam mărunt ştirile cartierului… Noi chicoteam şi roşeam. Din şederile astea se năşteau broderii şi cusături în cruciuliţe, fulare, svetere colorate şi o îndemânare ce ne-a ajutat de multe ori în viaţă.

Chiar mă întrebam dacă, azi, copiii mai ştiu să-şi coase un nasture lipsă, ori să prindă ochiul unui pulover să nu se deşire… un gând răzleţ desigur, uitat şi el în sertarele mele cu amintiri.

Adriana Moscicki

1

vedere de pe pod

După ani, în locul în care artistul şi-a aşezat şevaletul, a privit liniile şi unghiurile cu mâna întinsă în faţa lungită de creion, a schiţat şi s-a impregnat de lumină, iată, se opreşte un necunoscut, poate impresionat de misterul locului, poate nostalgic. Vedere de pe (fostul) pod în liniştea unei zile de iarnă. Poate Omul venea din Piaţa golită de ger, s-a oprit o clipă în tăcerea locului şi l-a imortalizat pe hârtie.

Adriana Moscicki

Cisnădie -Heltau, vederea dinspre Piaţa Agro-Alimentară

1

în alb – negru

Misterioasă şi tăcută în mijlocul oraşului, învăluită în ceţuri şi ninsori, puternică în lumină, Biserica fortificată din Cisnădie a fost mereu inspiraţie artiştilor.
Una dintre măiestrele gravuri care o reprezintă îi aparţine lui Helfried Weiß, grafician Ardelean cu care ne mândrim.
Născut în 8.8.1911 la Braşov, Helfried Weiß a studiat Artele Plastice la Cluj, Paris, Bucureşti şi din 1937 cîteva semestre la Academia de Arte din München. După 1945 a fost profesor de desen la diferite şcoli şi licee din Banat şi Ardeal, dar mai ales la Braşov, oraşul său de suflet.
În 1988 a emigrat în RFG. După moartea soţiei sale în 1989, şi după o scurtă perioada de stagnare creativă, va pleca în anii ’90 cu nouă lui partenera de viaţă în Italia unde va avea ani prolifici. Descoperind lumina Mediteranei, arta lui se umple de culoare.
Oriunde s-a aflat în lume, Weiß a dus mereu dorul locurilor natale şi le-a simţit lipsa ca pe nişte membre amputate care dor!
După o viaţă lungă şi împlinită a decedat în data de 6.12.2007 la München.

Adriana Moscicki

Biserica fortificată din Cisnădie – gravura Helfried Weiß

1

ce rămâne…

Ninge viscolit. O boare albă a înfăşurat oraşul. Pitite prin gard, vrăbii şi mierle s-au umflat în pene şi stau cuminţi ca într-un palton.
Aseară vuiau casele de muzică. În depărtare suna vesel un saxofon şi paşi bătuţi în covor abia străbăteau pînă la mine. Şi acum linişte. Pomul despuiat de podoabe e mut şi trist în goliciune.
O amintire răzleaţă a urcat în mine: în pomul copilăriei rămânea staniolul bomboanelor mâncate pe furiş şi trupul negru al artificiilor. Câtă bucurie aducea sfârâitul lor inegal! Stingeam lumina şi un, doi, trei cu chibritul, pârlindu-mi buricele degetelor, aprindeam beţigaşele atârnate pe ramuri. Întunericul secerat de scântei prefăcea totul, pentru o clipă, într-o feerie. Aşa visam cu ochii deschişi şi zâmbet larg pe faţă, cu nara plină de fum! Ce dezamăgire când unele se stingeau cu un pârăit scurt!
Nu ştiu să mai fie artificiile copilăriei, dar port încă în mine mirosul şi amintirea lor. Şi aşa au trecut sărbătorile toate, în combustia inegală şi luminoasă a unui beţigaş…

Adriana Moscicki

1

6 Ianuarie

Trei regi, Bobotează, An Nou ori Shabat, oricum s-ar numi ziua de azi în limba şi credinţa fiecăruia, un singur lucru e sigur: nămeţii copilăriei au pus stăpânire pe oraş! Roţile sapă şanţuri groase decupând pătrate şi dreptunghiuri îngheţate în mijlocul drumului. Ninge des şi spulberat, vântul biciuie faţa. În alte vremi, copiii ar fi pus stăpânire pe drumuri şi câinii ar fi ţopăit zgomotos pe lângă ei!

Şi azi intră Popa în Biserică şi poala sutanei îngheţată iar eu zâmbesc privind pânza lui Neuhauser, cu gândul spre nămeţii de altă dată!

Sărbători fericite!

Adriana Moscicki

foto: Franz Neuhauser cel Tânăr (1763 – 1836), Intrarea unui preot sas în parohia sa iarna, (ulei / pânză, 109,4 x 190,2 cm) Muzeul Brukenthal Sibiu

1

sus pe moviliță!

Cu greu îţi mai faci loc azi printre maşinile parcate în marginea străzii Movilei. Şi casele au început să crească pe verticală ca într-o construcţie nesigură de cuburi. Din spatele porţilor mute nu răzbate nici un sunet. Ninge cu boabe mărunte, unele saltă pe loc şi se rostogolesc. Movila pietruită luceşte în lumina rece de Ianuarie asemeni un os şlefuit. Chiar aşa m-am gândit la locul acesta, parcă aş sta pe un os de stern tocit!
Straşnic lunecuş trebuie să fi fost odată pe aici, când doar caii fornăiau trăgând căruţele şi doar săniile hârşâiau în zăpada îngheţată. Apoi, în cursul lunilor şi anotimpurilor, pârăiaşe vesele ar fi clipocit peste piatra de râu. În mijlocul drumului se mai vede încă „albia“ pârăiaşului ce curgea spre Piaţa Aurarilor şi str. Târgului

Str. Movilei apare în documentele vechi sub diferite denumiri: Newsteyfft // Neusteufft (1480), Dy Newstyfft (1486), Nayer Stifd (1614), Neystefft (1611). Numele „Neustift“ poate fi tradus în mai multe feluri. Cuvântul „Ştift“ poate avea înţelesul de: „mănăstire“, „instituţie“, dar şi „ceva nou întemeiat, creat, făcut“… de exemplu o stradă nou întemeiată, amenajată.

Acuarela Julianei Fabritius-Dancu surprinde, în stilul ei personal şi inimitabil, un alt colţ pitoresc din Cetate: străduţa Movilei, între Pasajul Şcolii şi Piaţa Aurarilor. Pe vremuri, locul acesta se numea „Hillchen“ // „Hüllchen“. (Hill înseamnă: deal mic, dar şi hulă, drum îngust pe o coastă foarte piezişă). Interesant este şi faptul că, paralel cu „vechea“ str. 9 Mai,(9 Mai fiind una din cele mai vechi străzi din Sibiu), se află două străzi care poartă în numele lor cuvântul „nou“: Strada Nouă / Neugasse şi Strada Movilei // Neustift.

Adriana Moscicki

Str. Movilei // Neustift – acuarelă de Juliana Fabritius-Dancu 1960

1