a fost odată…

Un om privea, plângând, focul din mijlocul curții și vâlvătaia ce înghițea hulpavă, șâșâind și sfârâind, bucățile de lemn înflorate. O crustă maronie învelea vopseaua. Într-o clipă, jupuite ca o piele de pe corp, flori și frunze de culoare, îndurerate, se adunau în sine și mureau mistuite. Așa și trecutul, amintirile atingerilor, de când copăcel se cățăra pe scaunul de lemn ori se burduca în patul înalt, clădit cu perne. Și toate poveștile imaginate pe tăblia înflorată a patului, în care s-au născut și au murit prunci, mame, tați. Moartea obiectelor în cântecul focului…

Am fost, poate, o norocoasă profesoară pe la sate care s-a mai bucurat de o asemenea minunăție de cameră, în vizită pe la elevi.
In casa românului și a sasului, patul înalt, pe care se etala zestrea fetei, era locul cel mai important al odăii. Pe cuiere și colțare, cancee și blide smălțuite luceau în licărirea focului ori a lămpii, deseori chioare. Și în umezeala serilor de toamnă, din țesături – covoare și pleduri, ștergare și străiți- se ridica miros de animal și de lână. Pe la geamuri, scorțoase, dantele și poze din străini, flori uscate și daruri din depărtări. Icoanele aveau aripi de pânză țesută în casă și sfinții erau blânzi în priviri. Pe vreo laviță veche stătea găleata cu apă, coperită cu un capac de lemn în care polonicul își avea loc decupat. Sub oglinda înrămată în lemn sculptat, stătea ligheanul și cana, de lut ori de tablă și ștergarul aspru de cânepă. Dar și acum îmi amintesc, apa aceea era rece și limpede. Și când o beam, după ciorba groasă de fasole cu ceapă și pită de casă, alina usturimea și, plescăind, totdeauna un firicel obraznic de rece se furișa pe bărbie și mai jos, pe piept.
S-au golit casele de oameni. Și oamenii au pus mobila pe foc, ori au dat-o nevoiașilor. Ce-a fost salvat, a murit mai apoi pe sub vopseli verzi de ulei. Unele obiecte, mai norocoase, au ajuns prin muzeu ori prin vile șic de vacanță… după zeci de ani.
Să ne bucurăm privirile prin fotografii vechi, ori prin amintiri, că doar ce-a rămas în urmă? Și ce va rămâne după noi?

Adriana Moscicki

(ilustrații din colecția personală)

1

sîntem un stat paralel!

Orășelul copiilor era o poleială tristă și înghețată – așa am gândit azi, ștergând din minte amintirea copilăriei, așa cum mergeam prin Piața Mare, înotând printre sute de necunoscuți, ca printr-un câmp de alge. Când s-a făcut lumină, oamenii au aplaudat, blitzurile s-au îndârjit, copiii au strigat și mai tare, vinul s-a fiert și mai abitir, cârnații s-au vândut cu pâinici fierbinți, ciolanele au sfârâit pe fasole și muzica s-a ridicat peste casele ninse de proiecții.

Cât am visat „o țară ca afară“ (unii s-au dus și au căutat-o și nu s-au mai întors, alții au venit întorși de viață…). Și, fugind din fața televizorului la care obsesiv se produce o manipulare deșănțată, aici în Piață mi-am amintit exclamația prietenilor Bucureșteni: „parcă sîntem în altă țară! Adevărat HermannSTATE“!
Adevarat, toată adunarea asta pestriță de oameni simpli „sîntem statul paralel“, într-un oraș mai vechi decât aspirațiile politice ale unuia sau altuia! Sîntem într-o bulă de normalitate și adulmecăm aroma sărbătorilor ce vor veni într-o piață ce a cunoscut sânge și moarte dar și bucurie!

Adriana Moscicki

Sibiu – drumul meu prin noapte la deschiderea Târgului de Crăciun 2017

1

un țăran

Pe unii ne cuprinde nostalgia răsfoind colecțiile de etno-fotografie (Szatmari, Glatz, Koller, Fischer), alții nici nu cunosc o astfel de realitate… Nu cred că țăranul trebuia să rămână în opinci și ițari. Nu cred că trebuia să călărească doar carul și căruța, nici să împingă doar coarnele plugului. Am evoluat și mult am involuat, granițele între sat și oraș s-au estompat (desigur la figurat). Sintem niște țărani în mașini bengoase. Sîntem niște prețioși îmbrăcați în firme. Sîntem mult prea-credincioși și pupatori de moaște. Bisericile au răsărit ca ciupercile după ploaie învelite în aur și împopoțonate cu turnulețe, toate aproape de Dumnezeu. Despre Popi, numai de bine în mantiile lor lucitoare și limuzine.

Si seara, când mai sparg o ceapă roșie cu slană, nu pot să nu-mi imaginez țăranul ăsta curat, cu frică de Dumnezeu în inimă, care buchisea și pricepea, care avea „parlamentul“ la poartă ori la crâșmă, care-și apleca urechea la învățătura cuminte a popii și mâna lui aspră mângâia animalul din ogradă și lanul în câmp. Poate era sărac, dar atât de bogat!

Nu mai avem opinci, dar sîntem goi și săraci…

Adriana Moscicki

„Țăran român“ – fotografie de F.A.R. Krabs – Sibiu (format carte-de-vizite) – sursa: www.istoria-artei.ro

1

cina

Mă gândesc că era o toamnă gri, ca aceasta, cu ploaie mocănească și cozi de ceață. Miros de lână și cojoc muiat plutea în odaie. Oamenii se cinstesc c-un păhăruț, să pună sângele-n mișcare și să meargă mai bine bucatele de cină. Așa și noi, încă. Doar mâinile noastrea au uitat atingerea aspră a firului învârtit, culesul ițelor, bătătura războiului, baletul suveicii. Le-am făcut surcele de foc, ori le-am aruncat în pod. Oalele ce-au scăpat timpului, stau prin muzee. Moleșeala aceea de seară ne cuprinde în fața televizorului. Nu șuieră fusul, nu cântă suveica. Doar sfinții au rămas cuminți în ramă și s-au înmulțit prin mașini de lux și prin birouri. Și oamenii s-au făcut gri, ca-ntr-o gravură, așa cum trec prin mașinile lor colorate vorbind la telefon…

Adriana Moscicki

Familie de români – gravură din anul 1874, realizată după o fotografie a lui Karl Koller, prietenul si elevul lui Theodor Glatz

1

la gura sobei

După „vara indiană“ care ne-a încălzit sufletul (și oasele), Octombrie s-a sucit și ne-a părăsit furios scuturând din coadă cu ger și zăpadă.
Sobele au intrat repede în acțiune și, duduind, și-au arătat eroismul pufăind prin coșul casei. Peste acoperișuri, ochii s-au lăsat duși în visare și toropeală cu sticla aburită. Vreo pisica o fi căscat măreț în spatele lor, contemplând Orașul amorțit.

Si în copilăria mea exista o sobă de teracotă maro lucios, cu arzător și ușiță grea de fontă, cu colțuri rotunjite și înflorate, cu cahlă centrală din care privea demn un cerb destoinic etalând coarne alambicate. Azi îmi amintesc cu câtă plăcere îmi lipeam palmele, obrazul, apoi trupul tot de corpul acela lucios și cald. Gazul șuiera prin lamele arzătorului, lutul se încălzea încet, dar în miezul nopții dogoarea ne făcea să aruncăm cât colo plapuma de lână și, călărind-o între genunchi, să zâmbim liniștit în somn. Soba rămânea caldă până târziu a doua zi, apoi, pe inserat, ceremonialul se repeta cât era iarna de lungă.

Azi șuieră doar focul centralei (și el automat), dictat de un termostat. Caloriferele (de care ne mândream în primele blocuri comuniste) se încălzesc ușor și la fel se răcesc. Îți poți trece mâinile peste ele, dar nu mai au nimic din atingerea aceea netedă și plăcută a sobei de teracotă.
Cahlele s-au făcut rare – așa și meșterii lor și meșterii sobari ce clădeau o sobă pe viață! Dar an de an, în Târgul Olarilor te așteaptă un panou plin de cahle meșterite manual și dichisite în culori, păstrând șabloane și simboluri tradiționale. Eu le cumpăr de frumusețe și aleg cu greu, dar îmi promit să adaug mereu colecției câte un nou model!

Desigur, sînt încă multe sobe vechi prin încăperi cu pereți înalți. Sînt și sobe cu cahle frumoase și extrem de scumpe în case noi. Dar, pentru fiecare din noi, amintirea sobei din copilărie este de neînlocuit!

Adriana Moscicki

(foto:cahle traditionale din Transilvania – acuarele Juliana Fabritius-Dancu)

1

turn crenelat

Doar trei turnuri se mai sumeţesc aici, din zidul vechi al Cetăţii, dar acesta îmi pare cel mai elaborat – Turnul Dulgherilor / Zimmermannsturm – poate şi pentru că el corespunde imaginii ideale din desenele cu palat şi turn crenelat ale copilăriei!
E drept, pe vremea aceea, turnul din desene avea neapărat vreo prinţesă la fereastră, ce aşteapta să fie salvată!
Băieţii erau mai războinici şi, în desenele lor, liniile erau drepte, turnurile rezistau asediilor şi se înveleau în fum.
Mi-ar fi plăcut să merg pe aici pe vremea când turnurile toate stăteau în picioare, când Vechiul han forfotea de muşterii, când strada suna doar în copita armăsarilor şi de pe zid se revarsa boltă verde, umbroasă.
Azi, un chelner de gips se înclină respectuos turistului chiar în faţa turnului. Strada a fost aleasă drept „cea mai frumoasă“ din Sibiu. Sub plăcuţa prinsă de zid stă un ceas mare, alb, ce aleargă în ritmul „pălărierului nebun“. Un altul înalt, pe picior, ne teleportează direct prin Franţa şi-ţi vine să te răsuceşti în jurul lui ţopăind, chiar şi sub ploaie!
Cu inima fermecată de frumuseţea locului, turiştii fac poze amintire, privind în ochi turnul tăcut.

Adriana Moscicki

Turnul Dulgherilor / Zimmermannsturm – Carte poștală editată 1918

1

Frumuseţe în armonie

Peniţa fină abia atinge acuarela pentru a sublinia o umbră, un contur. Peisajul acesta pare ireal în frumuseţea şi curăţenia lui. Şi totuşi, natura ni s-a dăruit în toată puritatea ei. În 1814, Neuhauser cel Tânăr se implică într-un proiect iniţiat de J. H. Benigni von Mildenberg „Călătorie pitorească prin Transilvania“ (Malerische Reisen durch Siebenbürgen) care urma să reprezinte prin acuarele/guaş şi ulterior litografii, o provincie mai puţin cunoscută din Imperiul Habsburgic: Transilvania. Albumul urma să fie dedicat Împăratului şi finalizat între 1815-1824. Planşele făcute în acuarelă/guaş erau doar o pregătire în vederea litografierii lor la Viena, apoi (probabil) şi la Instiutul litografic al lui Michael Bielz din Sibiu.
Din aceast album (care nu a mai apărut) făcea parte şi „Valea Oltului cu Turnul Roşu“.
Poate a fost un noroc să ne parvină doar variantele acestea pictate. Subiectivă fiind în ceea ce-l priveşte pe Neuhauser, mă declar fericită să-l privesc în cele mai mici detalii. Bucurie pentru ochi şi inima mea rafinamentul peisajului, lumina şi armonia lui. Frumuseţe în stare pură a unui loc ce ni s-a dezvăluit şi nouă, în trecut, în toată măreţia şi tihna lui.

Adriana Moscicki

(foto: wikimedia commons)

1

de oriunde ai veni, călătorule,

pe spinarea dealului, veşnic te va privi cu întunecimea pădurii, cu tăcerea pietrei!
Valea Argintului şerpuieşte mai jos, printre ferigi şi ierburi grase, peste prunduri pietroase şi maluri fine, sub ochiul mijit al Broaştei, neclintit ca un oracol în cugetare. După curbura drumului, printre cireşi şi vişini, mereu te va amăgi apărând şi dispărând o clipă, pe sub nori, ori în prea plinul soarelui cu o sclipire, de-o clipă, pe sub ceţuri morocănoase şi schimbătoare, Cetatea veche şi singuratecă!

Adriana Moscicki

Cisnădioara // Michelsberg înainte de 1957

1

Heltau/Cisnădie… de azi

Nimic nu s-a schimbat în înfăţişarea ei! Doar iedera mai deasă, doar bolţile s-au făcut pleoape de adăpostit obiecte singuratece, bătrâne. Uneori zidurile sună de cântări şi rugi, la slujbă, sau se umplu de forfotă ca acum, când fiii s-au adunat precum apele spre izvor!

Adriana Moscicki

(august 2017)

1

Heltau // Cisnadie… de ieri

Atâta linişte în spatele brâului de piatră. Iederă îl îmbrăţişează verde, peste vară. Câte un fir încăpăţânat se iţeşte în crăpătura zidului şi joacă orele spontan, ca un ceas solar. Şi cum stă în mijlocul urbei, misterioasă şi impunătoare, Biserica fortificată te ademeneşte şi te obligă să-ţi ostoieşti paşii, să o priveşti în toată măreţia. N-o poţi cuprinde decât depărtându-te! Azi, asfaltul face roată în jurul ei. O poţi zări în fuga maşinii, promiţând că te vei întoarce. Dar peste drum, în umbra pomilor, poţi zăbovi pe banca de lemn cu vreun turist, ori cu vreun „fiul al oraşului“ întors, plin de nostalgie, să-şi depene amintiri dintr-o altă viaţă!

Adriana Moscicki

(sursa foto: „Alt-Hermannstadt“)

1

din trecut…

orice asemănare cu Austria nu este întâmplătoare!
munţi decupaţi în zare, câmpuri în floare
case tupilate-n grădini
turn straşnic îmbrăţişat de zid şi porţi înalte ce închid
chipuri lăptoase, năframe
mâini obosite peste lână
suveică şlefuită printre aţe colorate
fructe pârguite
buze tăcute
şi toate bănuite doar, în tihna unei amiezi
plină de greieri.

Adriana Moscicki

Cisnădie înainte de 1957

1

5778

Locuiam lângă sinagogă. Sunetul şofarului* îl auzeam seara la rugăciunea de Anul Nou, apoi dimineaţa când lâncezeam încă în pat: un sunet lung şi tânguitor, trei sunete sacadate, nouă sunete staccato. Grupuri grupuri înveşmântate în alb, bărbaţii înveliţi în talit**, se adunau în rugăciune şi cântarea lor răzbătea zidurile caselor. Le shana tova! (An nou bun) Le altar haiim tovim! (pentru o viaţă mai bună) amen, amen…

Comunitatea evreilor din Sibiu, împuţinată în vreme şi amestecată, a sărbătorit aseară intrarea în anul nou 5778, căci evreii numără anii de la Adam şi Eva. Nimeni n-a suflat în şofar. Nimeni n-a putut cânta „piutim“***, nici copii veseli n-au cântat „Shana baa“ (a venit anul). Şi totuşi, monotonia evenimentului a fost tulburată de sosirea lui Alison tocmai din Los-Angeles!
Aflată ca turistă în România, a ţinut neapărat să aducă ceva din spiritul deschis al evreilor reformaţi. A ales Sibiul şi nu a venit cu mâna goală, ci cu felicitări scrise de copii necunoscuţi altor necunoscuţi de peste ocean. Sinagoga s-a deschis în cinstea ei. Plouase şi pereţi şiroiau pe alocuri. Băncile goale mai păstrează încă numele enoriaşilor şi chiar scrijelituri din timpul slujbelor plictisitoare. Într-un colţ, kipe**** uitate de vreme zăceau rânduite în turn, în aşteptare…

Le shana habaa be Ierushalaim! (la anul în Ierusalim) îşi urau pe vremuri evreii. Unii au ajuns, alţii nu vor ajunge niciodată! Shana tova u metuka! Un an nou şi dulce tuturor, evrei şi ne-evrei căci un singur Dumnezeu deasupra şi un singur cer!

שנש טובה 5778! חג שמח!

* sofar (שופר) – corn de ţap în care se suflă de Anul Nou şi Iom Kipur
** talit (טלית) – pânză, ca un şal în care se învelesc bărbaţii în timpul rugăciunii
*** piutim (פיוטים) – cântări religioase, rugăciuni cântate
**** kipa (כיפה) – scufie cu care bărbaţii îşi acoperă capul

Adriana Moscicki

1

În spatele zidurilor şi porţilor înalte se scurgea adevărata viaţă a oraşelor… fără măşti.

Casele se împărţeau în camere cu bucătării şi băi comune, mirosurile se amestecau, oamenii păstrau aparenţele unei intimităţi delimitate de pereţi zugrăviţi cu frunze şi flori, urme de culoare lăsate de rulouri, cu o dungă sus, la tivul tavanului. Uneori pereţii erau trainici şi nu răzbătea nimic din plânsetele pruncilor, suduiala soţilor, zdrăngănitul farfuriilor, tânguiala radioului. Doar hainele scoase la uscat ar fi spus vreo altă poveste. O curte comună devenea o comunitate, cu secrete şuşotite pe bancă, cu divergenţe ce ar fi dezmembrat-o, cu geamuri sparte şi mingi tăiate de vecini, cu istoria vecinilor cea de paradă şi cea de taină, cu meniul ieşit pe horn, cu iubirile şi dezamăgirile lui!.
Italienii au cucerit lumea dezvelindu-şi pieptul sărac şi amorul romanţat călare pe o motocicletă, în umbra unei curţi pitoreşti, prin filme. Noi le-am ascuns de priviri şi încă azi, trebuie să te furişezi, ori să te lupţi cu vreo zdrahoancă de femeie pe la poartă, ca să arunci o privire curioasă de turist, ori de fotograf!

Nimic din curtea asta nu ar trăda, la o privire fugară, trecutul nobil al locului. Dar de iscodeşti tăietura uşilor, lucrătura geamurilor, ornamentele şi blazoanele pitite în peretele scorojit… toate vorbesc despre trecut, cu mândrie.
Trecutul s-a întors mai apoi, cu fruntea sus, în muzeu, căci în curtea asta s-a scris istorie şi azi o arată lumii întregi: Casa Altemberger – Muzeul de Istorie!

Adriana Moscicki

Casa Altemberger / curtea interioară – fotografie după 1973 (între 1972 și 1973 s-a renovat turnul)

1

cum urci în istorie, sau cobori, pe aceleaşi scări…

Pitit în umbra zidului, omul putea sta nestingherit la taclalele. Că erau bârfe, că erau poveşti, informaţia curgea cu uşurinţă în susul şi-n josul scărilor şi se împrăştia susurând ca apele pârâului. Poate au fost tăcute mult timp scările astea ce duc în Cetate, poate încă ţin adânc în inima pietrei secrete, ori amintiri, chipuri ce n-au să se mai întoarcă. În sus şi în jos pe scări se preumblă azi oameni cu chip străin şi vorba lor e uneori străină. Poveştile se spun şi uneori rămân ca frunze de carton, ce-au crescut chiar acolo, în Pomul poveştilor, pe scările umbrite de timp.

Adriana Moscicki

1

Poveşti din Târg!

A doua zi de târg vine cu poveşti, lume multă ieşită în plimbarea Duminicală, soare, ploaie şi bere bună!
De-aţi intrat azi în Cetate pe scările Turnului, desigur aţi fost plăcut surprinşi şi întâmpinaţi de „Festivalul de pe scări“: atelier artistic, atmosferă shanti şi perne întinse pe trepte, copilaşi care colorează în linişte. În faţa Casei Calfelor atmosfera se încinge: mese cu miere artizanală, poşete de piele brodate, proseco şi bere! Cum sîntem amatori de bere bună, ne-am încumetat (şi bine am făcut!) să gustăm berea boutique 100% Sibiană, numită 1717! Pentru Sibieni (şi cei care ne-au citit în trecut!), anul acesta este un reper în istoria locală! „Cronicarul“ Sigerius, vorbind despre fabricile de bere din oraş ne aminteşte că: „1712.04.02 printr-un decret (Freibrief) Împăratul Karl al IV-lea acordă Sibiului privilegiul construirii unei fabrici de bere“ – va fi prima fabrică de bere din România. – „1717 fabrică de bere orăşenească (Städtische Bräuhaus) este pusă în funcţiune“.

Iată deci explicaţia numelui acestei beri artizanale! Tinerii întreprinzători ar fi dorit o colaborare cu Trei stejari şi continuarea tradiţiei acesteia. Proiectul este însă sortit eşecului. Nevoiţi să „ia taurul de coarne“ singuri, au investit bani, muncă şi mult curaj în proiectul numit 1717! Eu zic că a meritat!. O bere roşie cu trup robust şi plină de arome, uşor amăruie după îngurgitare, dar catifea şi plăcere pe limbă şi în cerul gurii! O bere albă, nefiltrată care poate sta demnă la orice masă, cu nimic mai prejos de un „Weihenstephaner“! Tineretul Sibian o cunoaşte, probabil, de prin Atrium şi alte restaurante, noi ne-am bucurat să o bem pe scările de piatră, la umbra Bisericii Evanghelice, în zumzetul pieţii şi al trecătorilor!

Piaţa Mică e invadată de romi cu alambice, ibrice şi alte gablonţuri, amestecate cu alte comori vechi săseşti: lăzi pictate, forme de prăjituri, cojocele şi ii. O adunare pestriţă şi pitorească.
Dar azi, după terminarea bugetului de cumpărături, am fost spectator neimplicat în preţuri şi produse din Piaţa Mare. Un personaj, deja celebru în România, mi-a atras atenţia: Ionel Cococi din Vădastra-Olt, îmbrăcat în costum popular, povesteşte tuturor curioşilor despre secretele ceramicii neolitice, despre simboluri, lut, cuptor, decorare şi ardere, despre munca lui personală. Un tip simpatic şi volubil, spontan şi serios, care reia cu mult calm mereu și mereu aceeaşi poveste, ori de câte ori e solicitat. M-a interesat în mod special „Idolul“, o bucată de lut neagru, falnic simbol falic cu spirale albe şi axis mundi ce-l străbate de sus până jos. Mi-a povestit pe un ton hâtru şi mai în şoaptă despre minunile pe care le poate face, căci e simbol al fertilităţii şi se spune că… sau mai bine zis, i s-a spus că… femei sterpe au căpătat rod şi au născut prunci sănătoşi după ce şi-au decorat încăperea cu venerabilul Idol! Dar nu-i face reclamă, căci nu poate dovedi nimic şi are respect de sine şi pentru cumpărători. Credeţi ori ba, încercarea moarte n-are! Mi-am amintit poveşti cu scaune de prin prăvălii, birouri, care aveau aceleaşi puteri magice!
A fost un târg vesel şi reuşit, una din zilele acelea când eşti mândru a fi Sibian! Şi la anul să ne fie tot aşa!

Adriana Moscicki

1

cum intră Septembrie în Cetate…

lumina pe buza oalelor scapără în creste de cocoşi glazuraţi, flori de culoare se-nfoaie prin blide, spirale lucioase se învârt până în miezul lutului.

Sub palma olarul, pământul ridică şi coboară înfiorat, un meşter cântă „odă bucuriei“ şi „marselleiza“ în fluierice cu apă spre deliciul unui grup de francezi. Se aplaudă, se râde, se cercetează marfa cu ochi experţi. Nemţii cumpără oale de o estetică impecabilă, cu forme curate şi simple. Românii deschid cu zgârcenie punga şi se mulţumesc cu clopoţei şi cănuţe. Un grup rătăcit de Israelieni admiră detaşat dar în gura mare. Soarele ne-a însoţit azi în Piaţă şi bucuria culorilor ne-a însoţit, ca în fiecare an, în târgul Olarilor.

Adriana Moscicki

1

Podul

„Prima frază a unui roman trebuie să conţină ceva din energia unui strigăt inconştient care provoacă o avalanşă…“ (Negustorul de începuturi de roman de Matei Vişniec)

Poate începutul poveştii ar arăta aşa! Câte fire de naraţiune se petrec şi se întâlnesc sub pod! Nu vom şti niciodată ce mister se piteşte în umbra caleştii, nici destinul pruncului din cărucior, nici numele câinelui plimbat în lesă, nici gândul ce macină chipul biciclistului, nici sporovăiala femeilor, nici chiar visul măturătorului. Doar podul se insinuează ca martor mut şi neclintit, ne priveşte cu ochi dantelaţi şi goi.
Emil Fischer ar fi fost un regizor mare cât Fellini! Fotografiile lui îmi par cadre tăiate dintr-un film. Imaginile sînt subtile, inteligente şi metaforice. Deşi par spontane, ele sînt rodul unei îndelungate aşteptări/studieri.
Personajele se perindă (nu întâmplător) pe sub podul emblematic al Cetăţii: purtătoare ale unui destin/poveşti, ele curg în şi din cadru, sub privirea unei năluci albe, în indiferenţa turnului ce va arăta mereu ora 4 şi 30! Este ora începutului de Roman sau poate chiar finalul lui, cine ştie?
Emil Fischer rămâne un fotograf de geniu!

Adriana Moscicki

Podul Minciunilor – fotografie Emil Fischer

2

de-ar fi fost oraşul marzipan,
ca într-o poveste coaptă în filigran
de zahăr catarge – la geamuri perdea
să se înfioare cu fiecare boare,
parasolare din alviţă sucite în culoare
turn de bezea cu ceas dichisit, în pudră de cacao acoperit
lemn dulce cu roţi dantelate toate-n sirop muiate
de mers în timp şi mereu pe-un pod,
năluci de spumă de s-ar ascunde când sus, când jos
în ţopăială pe sub obloane-drops sticloase
pe sub umbrele-pandişpan pufoase
şi în plutire pe-o mare de amandine,
chiar Wili Wonka ar fi uimit
(purtându-şi zâmbetul zaharisit prin Piaţă)
de Oraşul alb cu zid de ciocolată!

Adriana Moscicki

1

faţă în faţă

Am mai scris despre Kamilla Asboth. Nu este un secret admiraţia pe care i-o port, amestecată cu un soi de regret că nu am ajuns fotografă ca ea! Cu aparatele de azi, moderne şi digitale, e mult mai uşor să pândeşti privirea, lumina, atitudinea şi, dacă nu reuşeşti, atunci retuşezi cu vreun program sau altul în virtual! Cu atât mai mult e de admirat răbdarea fotografului din trecut: punerea în scenă, crearea atmosferei şi alegerea perfectă a momentului în care clickul să reţină pe plăci o anumită privire, un surâs, o poveste!

Erau la modă, în epocă, asemenea portrete în costum naţional. Plăcile se vindeau altor fotografi şi ei re-produceau la cerere în format „carte de vizită“ sau „cabinet“. Kamilla este însă o privilegiată a sorţii: nepoata lui Glatz, ea a moştenit o comoară în atelierul unchiului şi o va vinde doar cu atelier cu tot altui mare fotograf Sibian: Emil Fischer!

Am premeditat în asocierea celor două personaje feminine: o femeie fotograf este totdeauna exigentă, privirea ei critică dar, ca femeie, mult mai complice în ţeserea unei intrigi/poveşti şi în transpunerea ei pe hârtie. Aceeaşi privire îndepărtată şi visătoare, aceeaşi prospeţime şi pudoare pe chip, dar atât de diferite totuşi. În privirea uneia înfloreşte un zâmbet şi un gând năstruşnic, înăuntrul celeilalte seriozitatea şi legea nespusă a „ce trebuie“ nu lasă să răzbată nimic! Una respiră prin pori aerul tare din Mărginime şi poartă ferigi verzi din poalele pădurii, cealaltă ne priveşte demn, prezenţă nobilă şi sofisticată.
Româncă şi săsoaică faţă în faţă, două fete – femei, poate destine ce nu s-au întâlnit în veci, poate s-au petrecut prin uliţele târgului, umbre în trecere prin lume, dar rămase veşnic zâmbitoare pe o hârtie.

Adriana Moscicki

1 -Tânără româncă în costum popular de sărbătoare / Kamilla Asboth – sursa: http://clasate.cimec.ro/medium/IST_6966502_860-2.jpg
2 – Port popular săsesc din împrejurimile Sibiului / Kamilla Asboth – ca. 1880

1

Viu!… din planşele Julianei Fabritius-Dancu în stradă!

Râuri de flori şi ceruri însăilate în mătase, voaluri lunatece, valuri de pânză învolburate-n broderii, sclipiri de paftale şi chiuituri au curs pe străzile Cetăţii.
De zeci de ani n-a mai sunat atâta vorba săsească şi fanfară pe… Strasse. De zeci de ani Piaţa Mare nu s-a prins în polcă săltăreaţă şi n-a vuit de zumzetul dănţuitorilor. Ne-a fost dor. Transilvaniei i-a fost smulsă o mână şi inima din piept. Dar zilele trecute ea a bătut în trupul vechi al Oraşului pentru câteva zile pline de culoare.
Din planşele Julianei Fabritius-Dancu în stradă, costumul popular săsesc ni s-a devoalat în toată splendoarea. Nemţii l-au cunoscut într-o expoziţie, în Muzeu (1977), apoi l-au primit în cuferele imigranţilor saşi.

Râurile cărei ţări curg prin cămeşile fetelor şi băieţilor? Florile căror câmpii şi dealuri se desfac în culoare? Şi care este cerul prins în broboade?
Copiii, care nu mai cunosc graiul Transilvaniei (poate nici chiar pe cel săsesc!), au purtat straie străbune. Punte între două teritorii din care oamenii au venit şi s-au întors, COSTUMUL este viu, trăieşte şi spune poveşti vesele.. triste… Trăieşte!

Adriana Moscicki

1

Siebenbürgen süsse Heimat!

Nu cred să fi rămas vreun suflet neimpresionat de fantastica orgazinare, prezenţa şi participare la cea de a 27 Întâlnire a saşilor! Înotând în sudoare, sub un cer de foc, oamenii au dănţui, au cântat, şi-au purtat cu mândrie straile şi ne-au dat o lecţie de iubire!
Uneori cuvintele sînt de prisos!

Adriana Moscicki

1

ca o vedenie din viitor…

Femeia mergea în mijlocul amiezii cu braţele dezgolite, în voia soarelui şi plăcerea privitorului. Strada toată, înţepenită în timp, pare doar o trecere între lumi. În Cetatea interbelică devine şi mai şocant contrastul între decorul vechi şi prezenţa umană progresistă, emancipată. Wow, mi-am spus privind silueta trecătoare a necunoscutei, o vedenie din viitor! Iată o dovadă că viaţa Cetăţii era receptivă şi abonată la noutăţile lumii mari, în ton cu moda, vremea şi moravurile.

Adriana Moscicki

Turnul Archebuzierilor / Armbrusterturm – strada Cetății (anii ’30)

1

„Drăgălaşei Domnişoare…“

O fi fost Cetatea noastră romantică şi cuceritoare ori, oamenii or fi fost croiţi pe alt calapod? Locuri pe care au mers tineri, îndrăgostiţi ori doar visători, trecători grăbiţi, străini curioşi, liceeni ce-au chiulit pentru o ţigară, cum le-am perceput?

Azi mă înduioşează vederea vreunui bătrân mergând alene, sprijinit în baston, în lungul zidurilor. Se poate să aibă amintiri de aici, poate doar merge şi numai privitorul însăilează poveşti. În copilărie te puteai plimba sus pe pavilionul de lemn al fortificaţiilor şi puteai căuta prin crăpăturile portiţelor de lemn ferecate un semn de trecere ori vreun tunel misterios. Apoi puteai alerga în voie până la teatru şi înapoi. Azi teatrul e filarmonică, grupuri de turişti poposesc timp de un selfie în colţul turnurilor, apoi caută o masă, o terasă. Doar pe vremea Festivalurilor peisajul devine animat, dar asta este deja altă poveste! Bătrânul nostru merge agale în baston, aşa cum o face de zeci de ani şi o va face cât (timp) va putea…

Adriana Moscicki

„Teatrul orășenesc și Turnuri de fortificație“ – Carte Poștală circulată 1931, dăruită de un cititor fidel… mulţumim Adi!

1

Insula

O oază de umbră în mijlocul deşertului de piatră, Piaţa Dragoner a fost victima unei demolări inutile! Nimeni nu a câştigat spaţiu (nici măcar de recreere!), nici circulaţia n-a câştigat benzi în plus, fluidizare, modernizare! Un loc gol şi inutil zace acum în locul frumuseţii de altă dată!

Era acolo o insula de umbră cu castani şi fântână pentru ostoit setea călătorului. Aproape că poţi vizualiza gestul simplu al trecerii cămăşii peste faţa stropită la fântână! Băcănia n-a fost parte din trecutul nostru, noi ştim doar librăria de care ne leagă amintiri.Dar ne-am împuţinat şi noi, purtătorii amintirilor! Timpul ne poartă încolo şi încoace, ne duce spre alte zări.
Personal aş fi preferat să văd imaginea asta în trecerile prin Cetate. Să fi fost o bancă de lemn la umbra pomilor şi, de acolo, tăcut, să fi urmărit spectacolul unei lumi simple, bogată în personaje pitoreşti şi colorate. O lume aşezată în rânduiala şi curăţenie.
Piaţa Dragoner ca o insulă în mijlocul unui deşert de piatră din care n-a mai rămas decât o vagă amintire şi un adânc regret (al unora dintre noi!)

Adriana Moscicki

Piata Dragoner la inceputul sec XX (inainte de 1912) – sursa ilustrație: „Alt-Hermannstadt“

1

Salutări din Restauratiunea Kovacs „Trei Stejari“…

Poate o să vi se pară exagerată comparaţia mea dar, astfel de imagini mă transportă direct în anii copilăriei şi în trecutul, nu chiar atât de depărtat, al drumurilor Europene, în Germania şi Austria unde nu s-a pierdut „cultura“ grădinilor de bere pitite în umbra unui gard verde şi des, ferite de canicula asfaltului.

Erau pe vremuri şi în Cetatea noastră, cochete şi tihnite, insule de răcoare şi voie bună. Şi berea noastră era bună. Oarecum a fost asociată cu proletariatul, cu ţăranii în tranziţia lor spre „orăşeni“. Nu cred că e o ruşine! Cred că trebuie să ne asumăm istoria în general şi pe cea personală în special! E mai cinstit să te bucuri de răcoreala berii, decât, inventandu-ţi un nobil trecut, să o priveşti cu dezgust „savurând“ un cocteil!
Pe vremuri tot românul bea bere, ori vin din carafă (da, avem şi tradiţia asta) şi nimeni nu „savura“!
Pe vremuri tot românul mânca friptură, mici, covrigi şi nimeni nu „servea“! Doar chelnerii la masă!
Pe vremuri tot românul se simţea bine, se veselea şi nimeni nu „se relaxa“!
Da, am nostalgia unei asemenea grădini de început de secol şi-mi imaginez că, poate, însuşi Kovacs cu familia stătea zâmbind aparatului de fotografiat pentru o reclamă cinstită!

Adriana Moscicki

Salutări din Restaurațiunea Kovacs „Trei Stejari“ – Carte Poștală circulată 1908

1

omule…

niciodată nu eşti singur pe străzile Oraşului.
casele stau cu ochii pe tine, uneori complice, alteori vigilente.
niciodată ochii aceia n-au privit cu răutate!
poate cu dor, cu tristeţea geamurilor sparte, a cămărilor reci şi părăsite
înceţoşaţi de păianjeni, ori de chiciură
şi au zâmbit de atâtea ori când ai fost fericit, tânăr, nepăsător
poate au lăcrămat în tăcere când ai plecat
Omule!

Adriana Moscicki

acuarelă Juliana Fabritius-Dancu

1

pasaj…

ele treceau în rochii de stambă ieftină
erau vesele în trupul tânăr învelit de vânt
zidul se arcuia peste umbrele lor puratate în sus şi în jos
şi-şi înflorea cărămizile vechi din primăvară până în toamnă
pietrele caldarâmului memorau atingerea apelor şi a tălpilor
doar cerul se schimba mereu la faţă

Adriana Moscicki

foto: Pasajul scărilor… fără scări!

1

pentru 1 leu parcarea

Terase ticsite de lume, cort cu jazz, arenă de circ în aer liber, scenă de dans, agora, piaţă cu nimicuri, târg de carte, dantzuiri medievale – aşa arată azi Piaţa Mică! Este animată, este vie, este frumoasă.
Dar…, pentru că totdeauna ne împiedicăm de un „dar“, Piaţa Mică este sufocată de maşini! Prezenţa lor, nu numai că dăunează clădirilor, mediului dar îi şi sluţeşte chipul! Personal prefer ca fotografiile mele să fie lipsite de amintirea unor bolizi gen Audi, Mercedes, Range Rover, BMV, WV, Porsche sau ce s-o mai găsi „bengos“ prin parcări! Nicăieri în lume, în Oraşul vechi, nu se circulă ca la balamuc! Şi oricum, un oraş de dimensiunea şi cu arhitectura Sibiului, ar trebui să fie „zonă liberă de maşini“! Alţii au înţeles-o, doar noi ne batem joc de singura bogăţie ce ne-a mai rămas: patrimoniu! Şi pentru ce? pentru 1 leu parcarea în „buricul târgului“!
Iată o amintire, Piaţa Mică în anii ’80, când maşinile erau urâte şi puţine, când aerul era mai curat, când Piaţa vegeta în tăcere şi plictis. Acum s-a trezit la viaţă, cu ce preţ?

Adriana Moscicki

1

A fost ziua iei

De câţiva ani evenimentul a luat amploare internaţională şi este un lucru bun! Deşi împărţim ia cu alţi vecini din Balcani, pentru noi ea este şi rămâne un simbol românesc! Cămaşa de in brodată, încărcată de simboluri, era veşmânt de zi şi de sărbătoare, mândria fetelor şi truda muierilor în şezători şi seri lungi de iarnă, comoara din lada de zestre. A fost zi îmbrăcată toată în ie prin Muzeul Satului! Un tric comercial a permis accesul liber tuturor celor ce o purtau. Şi au purata-o mulţi, de la mic la mare, cu vădită satisfacţie.

Companii mari, internaţionale, de modă s-au întrecut în a se inspira din costumul naţional, mai mult în a-l copia până la cel mai mic detaliu fără a aminti măcar sursa de inspiraţie! Dar nici măcar asta nu cred că a influenţat îndârjirea cu care IA se agaţă de om şi rezistă! Dincolo de frumuseţea obiectului în sine, de pierderea meşteşugului, cred că este Dorul! Da, dorul după ţăranii noştri şi arta lor!

Sîntem azi într-o cumpăna, la mijloc de drum, şi-au mai fost în istorie!. Orăşenii getbeget s-au cam dus, ţăranii autentici s-au rărit şi-şi duc veacul prin sate uitate de lume şi îmbătrâniţi. Ia, uitată prin magazine de suvenir, se trezeşte sporadic la viaţă în asemenea zile şi ne împrospătează memoria! Dar a fost o zi plină de alesături şi în culoare, prin virtual şi prin real. Pe o zăpuşală grozavă, Sibienii îmbrăcaţi în ie au luat calea pădurii răcoroase. Personal am fost fericită! Pentru câteva ore m-am întors într-un sat în Sărbătoare şi totul părea atât de firesc!

Pe alee veneau agale şi asudate două muieri, antrenate tare într-o discuţie. Am cerut permisiunea să le fotografiez şi ele mi-au mulţumit! În faţa unui stand, o săteancă râdea de zor la telefonul mobil şi transmitea conversaţia cu voce tare prietenelor de alături. Chivuţele-mi-am zis zâmbind! Tulnice, desagi, turtă dulce, Sânziene încoronate de toate dimensiunile, „de-ale gurii din Ardeal“ şi o bere rece, la umbra unui pavilion, pădurea toată răsunând muzică „de-a noastă“, Şcoala de modelaj şi televiziune în „cat-walking“ folcloric, concursul „cea mai frumoasă ie“, nunţi, boteze – un amestec atât de colorat între vechi şi nou!
Şi eu simt că ne e dor de ţăranii noştri!

Adriana Moscicki

1

în cerc

Circulus maior sau Circus maximus?… pentru Cetate ambele ar fi valabile, căci Piaţa Mare este un „inel“ – Grosser Ring – loc din care şi în care pulsează viaţă alimentând neîncetat corpul oraşului, dar şi scenă de viaţă şi de moarte, loc în care bucuria şi tristeţea se amestecă!
Inelul, cercul, stă simbol pentru veşnicie, căci linia lui este infinită. Doar cel care-şi poartă paşii pe conturul ei se schimbă, trecându-şi prin timp umbra şi depărtându-se până când se face doar un punct. Şi tot conturul acesta e o imensitate de puncte, clipe, care au fost, sînt şi se vor ivi într-o continuă mişcare prin viaţă.

Şi, de privim în timp spaţiul pieţei,( şi nu putem să o facem decât de sus, din înălţimea acoperişurilor „ochiate“, ori a cerului liber!), descoperim scena în care evoluează actorii zilei. Uneori piesa e tragică şi se moare – execuţiile aveau loc în Piaţa Mare – alteori urcă hohote de râs şi batjocură – căci nu departe de stâlpul infamiei, cu statuia lui Roland şi sabia ridicată crestând cerul, se afla și renumita cuşcă pentru nebuni în care erau închişi, pentru o perioada scurtă de timp, cei care tulburau liniştea şi armonia publică!

Susurul unei fântâni se aude mereu: aici se adăpau animalele, de aici se despărţeau apele ce se prelingeau apoi pe obrazul năclăit al Cetăţii primenindu-l, ori astupându-i nările cu miasme! Fântâna se plimbă, în timp, dintr-un loc în altul, ca un pion pe care jucătorii îl poartă în funcţie de dorinţa şi interes!
Imaginaţi-vă un caleidoscop în care, pietricelele colorate sînt oameni şi lucruri în piaţă, jocul lor strălucitor şi gălăgios în timp… Pietricelele se rostogolesc mereu formând aranjamente noi: pavaj, fântâni, parcuri, copaci, statui… se mută dintr-o parte în alta, decorul se schimbă şi oamenii, purtându-şi în braţe viaţa (cu idei, plăceri, simţăminte, obiecte şi tot ce reprezintă ea) se mişcă pe linia rotundului scenei până când, în culise, se fac punct de întuneric!

Imaginea zilei noastre, în caleidoscopul Pieţei, ne întoarce înapoi pe scena pavată a Circului în care „pâinea şi spectacolul“ se amestecă până la contopire!
Doar ce păcat! Nu Nepomuk, „păstrătorul secretelor“ lipseşte, ci Stâlpul Infamiei și Cuşca Nebunilor!!! Sabia şi Legea care aliniau în Piaţă şi ingratul şi înţeleptul în numele ordinii şi a bunului simţ!

Adriana Moscicki

sursa ilustrații: „Alt-Hermannstadt“

1

Din trecut şi din noi

Mereu ne dorim ceea ce nu avem…mereu, doar din depărtare tânjim după locul părăsit şi, doar în ani, apreciem ce am avut…
Am putea pune fenomenul acesta în cârca timpului, sau a naturii noastre umane. Ne-am simţi, poate, mai împăcaţi ştiind că se repetă şi au mai păţit-o şi alţii…
Cu cât ne modernizăm mai mult, cu atât mai mult gândul nostru se întoarce în trecut, ne cuprinde dorul de frumuseţea şi bucuria simplă a vremilor depărtate.

Adriana Moscicki

Ilustrație din mapa de prezentare a oamenilor și meșteșugurilor din Transilvania – Emil Sigerus „Durch Siebenbürgen“, editată și tipărită la tipografia Sibiana J. Drotleff în 1910 – fotografie C. Koller (din colecția personală)

1

sângele apă nu se face!

în Martie s-au împlinit 70 de ani de la moartea lui Sigerus! A fost longeviv şi prolific şi, întrucât viaţa lui s-a arcuit dintr-un secol în altul, totdeauna m-am gândit la el ca un cronicar matusalemic cu barbă până în brâu, cocoşat peste hârţoage şi scribăluind! Dar chipul lui a fost senin, trăsăturile nobile, mâinile măiestre, ochii limpezi în căutarea frumosului pe care l-a recunoscut în forma cea mai străbună, dar şi cea mai pură, a artei populare!
El este cronicarul Oraşului, atât de prezent aici în pagini şi, poate, în amintirea tuturor celor ce iubesc Sibiul! El este reperul nostru în timp şi păstrătorul memoriei Cetăţii! Şi nu întâmplător nepotul altui mare Sibian, om de cultură şi patriot, Martin Hochmeister, căci sângele apă nu se face!

Adriana Moscicki

Emil Sigerus (19 februarie 1854 – 25 martie 1947) – sursa ilustrație: „Alt-Hermannstadt“

1

Pe firul apei…

Am fost, ca mulţi alţii, în Muzeul Tehnicii Populare, m-am căţărat în mori, am aşteptat adierea vântului şi m-am gândit la Olanda scăpată de furia apelor. De multe ori m-am întrebat, retoric – de ce se afla „Muzeul morilor“ aici, parcă ascuns de ochii lumii, în mijlocul Pădurii Dumbrava?
Abia peste ani, o dată cu descoperirea unei hărţi aveam să înţeleg! Curiozitatea si întâmplarea m-au adus în faţa unei hărţi din 1859, Harta Franziscană, în care, nu numai ca era marcat Stejarul Împăratului, dar erau menționate și câteva mori pe apa canalului Seviș – Trinkbach în Valea Aurie și Pădurea Dumbrava… Astfel am pornit pe firul apei şi al istoriei şi am înţeles: tiparul a apărut într-un loc în care oamenii au făcut hârtie – şi au fost mori de hârtie! Ţesăturile au apărut acolo unde se creşteau oi şi în piuă se năştea pânza! Pulberea era necesară în apărare şi Burgul nostru era Cetate cu ziduri, turnuri și bastioane! Lemnul – necesar construcţiei era tăiat cu joagăre! Hrana cea de toate zilele era pâinea din grâu măcinat în vârtejul apelor!

Sigerius mi-a întins un fir de care mă apuc: „1706 – Curuţii incendiază morile din Dumbrava Sibiului“, „1745-Moara de pulbere este mutată în Dumbrava Sibiului, lângă pârâul Sevis“… Oraşul însuşi era înţesat de mori şi, acolo unde apele nu ajungeau, oamenii au săpat canale şi le-au adus! Pe sub asfaltul ferm şi pe sub pietre, se mai scurge azi doar amintirea apelor de altă dată!

Iată ce povesteşte Martin Hochmeister* in anul 1790:

„În oraș sunt în total 13 mori.
Moara de fructe (Fruchtmühle**) se află pe malul unui braț al Cibinului, stradă care duce spre oraș.
Moara Heidenmühle este prima pe brațul stâng al râului în fața lui Sagtor, nu departe de podul care duce peste brațul acesta, iar la stânga duce spre poarta Cisnădiei.
La o mică distanță e și o moară de făină albă.
La o distanță egală, lângă zidul orașului, se află piua de pânzeturi.
Așa-numita Moară a parohiei se află în Saggasse, la stânga, alături de pod.
Moara cetățenească de sus se află în fața interioară a porții Bürgertor, la stânga lângă abator.
Moara cetățenească de jos se află în afara porții Bürgertor, la dreapta in jos, spre râu.
Mai există Beutelmühle, Rossmühle, care aparține orașului, Ledererlohmühle, iar în Dumbrava se găsește la așanumita Schebesch, o moară de hărtie, praf și un joagăr, ca și de țesătură de lână.
În fața lui Leichentor se găsește Hirsch și Schleifmühle.”

Iar când veţi vizita Muzeul Satului, să ştiţi, nu întâmplător se găsesc acolo mori! Chiar dacă sînt aduse acum din fel şi fel de locuri, în trecut, în Dumbrava, au existat mori vechi, Sibiene, care au hrănit şi dat viaţă Orașului!

Adriana Moscicki

*Martin Hochmeister: „Sibiu 1790, primul ghid turistic din România”, ** „Fruchtmühle“ este o moară de măcinat cereale!

Moara de sub Soldiș demolată 2008 – grafică H. Zay – Moara de grâu pentru făină albă din Pădurea Dumbrava / „Weißbäckermühle im Jungen Wald“ – Carte Poștală necirculată

1

În jurul Stejarului…

În vara anului 1852, tânărul împărat Franz Joseph I a făcut o călătorie de 70 de zile în Ungaria, Banat şi Transilvania. La 25 iulie 1852 se afla la Sibiu / Hermannstadt, unde a pus piatra de temelie a Spitalului Orăşenesc, care avea să-i poarte numele. Împăratul a participat de asemenea la o petrecere populară organizată în onoarea sa în Dumbrava Sibiului, la umbra unui stejar marcat ulterior cu o placă şi inscripţie comemorativă. Petrecerea a început cu un alai sărbătoresc, pornit din centrul oraşului, trecând pe lângă Palatul Brukenthal – unde locuia Împăratul, găzduit de Baronul Josef Brukenthal – spre pădurea Dumbrava pînă la luminişul unde era pregătită întâmpinarea Împăratului lângă stejarul secular. Alaiul era format din 10 grupuri alegorice reprezentând Agricultura, Meștesugul, Negustoria, Industria şi Viticultura. După primirea alaiului festiv în faţa Palatului Brukenthal, Împăratul Franz Joseph a făcut o excursie de cîteva ore la Cisnădie şi Cisnădioara, apoi s-a îndreptat spre Dumbrava unde a fost întâmpinat la ora 6 după-amiază de mulţimea entuziastă şi gătită în straie de sărbătoare. În jurul stejarului, împodobit cu steaguri în negru/galben şi alb/roşu, se construise o estradă de lemn de pe care Împăratul a asistat la sărbătoarea populară. Sărbătoarea s-a deschis cu „dansul săbiilor“, vechi dans tradiţional şi ritual pe care breasla cojocarilor îl executa doar la festivitatea de investire a unui Comite.

Din stejar n-a rămas decât amintirea. Dar locul lui istoric a fost marcat pe o harta pe care, cu bucurie şi bătut din palme l-am găsit strigând la fel de istoricul „evrika“!
Este cunoscută şi povestea tragică a lui Ioan Comăneci, vătaful care a condus trupa de 12 căluşari din Slimnic ce-au dansat în Dumbravă în data de 25 iulie 1852 în faţă Împăratului Franz Joseph. Vătaful, încercând un număr de cascadorie autohtonă, sărind deci peste caleaşca Imperială, s-a accidentat grav pierzându-şi şi vederea. Aflând de soarta sărmanului vătaf orb şi, într-un gest de nobleţe sufletească, Împăratul ordonă să i se plătească, ca despăgubire, o pensie lunară pe viaţă de 3 galbeni!

După 1852, sărbătorile anuale Sibiene, care de obicei se organizau şi ţineau din primăvară pînă-n toamna în oraş, într-una din pieţe sau în Pădurea Dumbrava, au fost sărbătorite cu predilecţie în luminişul unde se înalţă demn Stejarul Împăratului. De exemplu, sărbătoarea de Rusalii – „Majalis“- a studenţilor Gimnaziului Evanghelic, se desfăşura în verdeaţa şi umbra pădurii. Perechi – perechi, tineri îndrăgostiţi ţinându-se de mână, ei ţanţoşi, ele sfioase, îşi plimbau amorul în văzul lumii, an de an, conform aceluiaşi scenariu, doar protagoniştii se schimbau, în timp!

Adriana Moscicki

Împăratul Franz Joseph I – în timpul festivităţii punerii pietrei de temelie a Spitalului Orăşenesc şi la sărbătoarea din Pădurea Dumbravă, pe estrada stejaului care îi va purta numele – sursa ilustrații: „Alt-Hermannstadt“

1

din mâini vii

Nu cunoşteam această fotografie a lui Fischer! Şi totuşi ea a zăcut zeci de ani în pivniţa mea umedă şi întunecată!
Să fi fost vreo fotografie promoţională, reclamă? Sîntem obişnuiţi ca, analizând o opera de artă, să punem în capul autorului gânduri, idei, asociaţii pe care presupunem că le-a făcut / le-a avut!
Şi eu m-am gândit, văzând fotografia aceasta, la o natură moartă (din fr. nature morte). Limba română sună aici deprimant şi trist. Englezii îi spun „stil life“ şi cred că sînt mai aproape de adevăr! Astfel de tablouri alcătuiesc, de obicei un momento mori, reprezentând metaforic efemeritatea vieţii şi a omului…

O fotografie banală dar cu tâlc, zic eu. Fischer o numeşte „artă manuală în Transilvania“ pentru că reprezintă obiecte meşterite pe teritoriul acesta: oale de lut smălţuite, pânzeturi ţesute în casă, ştergare, feţe de masă, scaune înflorate. Mâinile ce-au ţesut, cusut – scărmănă norii în lumea cea fără de griji, ochii ce-au cules mătasa după chipul florilor şi râurilor – închişi peste lume, gura ce le-a cântat şi descântat – mută… Obiectele toate, însă, poartă în ele amintirea şi măiestria facerii, frumuseţea locului şi autenticitatea lui. Pânzeturi româneşti, săseşti, ungureşti stau împreună şi vorbesc despre loc şi oameni, conturând un teritoriu şi o spiritualitate!
O natură „moartă“ născută din mâini vii purtătoare de tradiţie!

Adriana Moscicki

Ilustrație din mapă de prezentare a oamenilor și mesteșugului din Transilvania a lui Emil Sigerus „Durch Siebenbürgen“, editată și tipărită la tipografia Sibiana J. Drotleff în 1910 (din colecția personală)

1