Golgota
Soarele spre Apus. Văzduhul devine auriu, tot. Curând se va ivi prima stea și așa intră Shabatul. Vinerea s-a sfârșit cu ultima suflare a Omului, singur, uitat și înjosit.

Eli, Eli, lama sabachtani?
Cerul a fost mut. Tatăl a fost mut. Golgota (Muntele Căpățânii) învăluită în dogoarea zilei. Carnea omului sfârtecată, ochiul gol, buzele de piatră. Doar moartea l-a eliberat, cu o îmbrățișare. Cine pășește azi în Biserica Golgotei, își poate imagina, cu greu, stânca. E toată ferecată în aur și argint. E toată luminată de candele. Și timpul și altarul împărțit, pe rând.
Știu doar un singur Dumnezeu, al tuturor. Nu știu dacă și-a dorit aur și pietre prețioase întru cinstire și pomenire. Nu știu dacă și-a dorit temple mari. Am doar o bănuiala că și-a dorit gândul oamenilor curat, vorba cumpătată, inima miloasă, mâna harnică.
O zi de post nu-l face pe om mai bun. Nici mătăniile, nici jertfa mieilor. Doar un gând bun, doar mâna întinsă spre ajutor și mângâiere.

Să fi fost jertfa Omului în zadar?

Adriana Moscicki
fotografii personale – Ierusalim, Golgota

3

Paşte fericit // Frohe Ostern // Kellemes Húsvèti Ünnepeket // Happy Easter // Joyeuses Pâques… tuturor celor care sărbătoresc! Să va fie trupul Primăvară şi inima în toate anotimpurile!
Adriana Moscicki

3

Pesah – Passover

Ieşirea evreilor din Egipt, transformarea lor din sclavi în oameni liberi, se sărbătoreşte în fiecare an în ziua 15 a lunii Nisan (după calendarul evreiesc).
Sărbătoarea este precedată de îndelungi pregătiri, curăţenie, gătitul bucatelor şi vinderea simbolică a „hameţului“ (a cerealelor), căci în toată săptămâna de Sărbătoare, evreii nu vor mânca şi bea nimic produs din cereale (pâine, făină, orez -la ashkenazi- bere, votcă etc). Se spune că, la plecarea în grabă din Egipt, oamenii au luat aluatul de pâine necopt, l-au pus în bocceluţe şi pe drum, acesta s-a turtit şi uscat şi asta a fost pâinea lor de fugari.
Întreaga „poveste“ (istorie) a ieşirii din Egipt este relatată de Cartea ce se citeşte în noaptea de sărbătoare (Hagadah LePesah-Povestea Exodului) şi care este, de fapt, esenţialul ceremoniei. Cartea este presărată cu povestiri şi cântece care însoţesc mâncarea tradiţională, pentru că, în noaptea acesta se mănâncă ierburi amare, picior de miel fript (sau pui), ou fiert, carpas (rădăcina de păstârnac-pătrunjel), haroset (o pastă dulce din mere, smochine, curmale şi vin), hrean cu sfeclă şi pască (matza). Toate sînt aranjate pe o farfurie specială folosită doar cu acest prilej. Bineînţeles, fiecare din ele este un simbol şi se mănâncă într-un anumit moment al povestirii.

„Cu ce se deosebeşte noaptea aceasta de alte nopţi“? – (Ma nishtana) – este întrebarea pusă în cântec, pe care îl interpretează, de obicei, cel mai mic participant la masă. Răspunsul este: pentru că în toate nopţile mâncăm pâine, doar în noaptea această matza (pască), pentru că mâncăm doar ierburi amare, pentru că le înmuiem nu o dată, ci de două ori în apă cu sare, pentru că în noaptea asta, mâncăm aşezaţi cu toţii în jurul mesei.

Povestea Exodului este lungă şi complexă… citirea ei durează toată noaptea şi se îndeplineşte conform tradiţiei în casele religioase. Ateii, deşi au transformat Layla Seder (noaptea de Passover) într-un prilej de a se întâlni cu familia, păstrează totuşi simbolurile sărbătorii: farfuria specială, mâncărurile şi cântecele.

Cu urarea de Hag Pesah Sameah… ne îndreptăm spre sărbătorile Pascale!

Adriana Moscicki

4

Oshiana!
Palmsonntag – Duminica Floriilor

Căţărat pe coline, Ierusalimul se zăreşte de departe alb şi strălucitor. Departe de orice imagine construită în cap, Cetatea înghite, în marele ei bazar, om călător. Ascuns printre dughene e „Drumul durerii“ (Via dolorosa), tocită şi ferecată în aur şi argint stă culmea Golgotei. Palmierii răsar pe marginea trotuarului, ascunzătoare şi hrană păsărilor cerului.

În Duminica Floriilor / PalmSonntag, pe spinarea măgarului, urca în cetate Mîntuitorul Isus. Întîmpinat cu frunze de palmier / finic în cîntări osanale: Oshiana! הושיעה נא! Salvează-ne!

Vechii evrei întîmpinau Sucotul / Sărbătoarea colibelor (Tabernacule) cu mănuchi din cele 4 specii de plante: lulav / finic, etrog / citric, mirt şi salcie, fiecare în parte purtînd un simbol şi împreună cinstind numele Domnului.
Aceeaşi evrei, sau o parte din ei, îl însoţesc pe Fiul Domnului cu frunzele de lulav / palmier / finic, recunoscîndu-l ca Salvator. Erau zorii unei ere noi, a unei noi religii.

În viaţa evreilor palmierul juca un rol important: frunzele dau umbră şi sînt acoperiş de colibă, fructele sînt hrană, copacul ţine pămîntul bine închegat. Imaginea ramurilor este imprimată pe monezi.
Sărbătoarea Floriilor era cunoscută local, de comunitatea creştinilor din Ierusalim. S-a răspîndit apoi în lume prin gura pelerinilor credincioşi, luînd drumul, Egiptului, Constantinopolului, Europei.

Noii credincioşi nu mai puteau ieşi cu ramuri de palmier, dar trebuiau să se adapteze climei locale şi să folosească plante locale. Salcia este alegerea cea mai bună: ea se găseşte în buchetul iniţial al evreilor, alături de palmier / finic. Salcia creşte pretutindeni şi este simbol al perpetuării / nemuririi şi rezistenţei. Plante diferite servesc aceluiaşi scop în acelaşi ritual: palmier şi salcie, una la catolici/evanghelici – PalmSonntag, alta la ortodocşi – Duminica floriilor.

Numărători / calendare şi egouri diferite fac ca ziua asta să se întîmple la date diferite. Esenţa ei este aceeaşi, Dumnezeul şi Mîntuitorul doar unul, numele lui ivit din acelaş cuvînt: הושיעה- oshia-salvare, Moshia / Mesia!

Azi se sărbătoreşte Duminica Palmierilor / Palmsonntag. În comunitatea catolică / evanghelică este o zi specială. Deja din anul 1793 se hotăreşte in Cetatea Sibiului, ca singură dată în care să aibă loc Confirmarea, eveniment major în viaţa unui tînăr: intrarea lui în comunitate!
Pe vremuri, în ziua aceasta, fuste infoiate, panglici colorate si rîu de bortene in catifea ar fi umplut pieţele Burgului.
Sărbătorire fericită şi felicitări celor ce vor primi Confirmarea în sfînta Palmsonntag!

Adriana Moscicki

2

copil în timp…

Oraşul acesta de care va spun, nici nu mai există cu adevărat. Mergem mereu spre el ca spre o „fată morgana“, ni se arată o clipă în strălucirea unei amintiri, balon de săpun ce se ridică şi se sparge cu sunet sec.
Nici pietrele nu stau neclintite, pereţii curg, ochii au cataracte de praf şi păianjeni, uşile sînt strîmbe, acoperişurile sparte. Ici colo s-au făcut pămînt şi, din moartea lor tăcută, s-au născut hidoşenii în sticlă şi termopane.

Oraşul, de care vă spun, era pestriţ şi vorbea în multe limbi, ori tăcea morocănos, ori visător, ori gînditor. Sau pur şi simplu tăcea ca piatra turnurilor, porţilor, drumului pe sub întunericul serilor reci de toamnă, pe sub ploi moţăia zgribulit.
Dar cînd soarele zgîndărea fiecare colţ, zidurile se întindeau sub degetele lui calde de lumină. Drumul ţintuit în piatră cobora molcom la buza caselor, tărcat de umbre, frămîntat de tălpile încălţărilor.

Cunosc liniştea aceea din mijlocul zilei, adînc în măruntaiele oraşului. Cunosc privirea aceea pe sub borul pălăriei şi întrebarea nerostită.
Mişcă măi copile! – aruncat peste umărul tatălui şi el, ţintuit locului, stă curios dar nehotărît, să cerceteze aparatul fotografului, ori să fugă la chemarea omului. O pleoapă în nemişcare, cu mîinile strîngînd în buzunare vreun bănuţ, ori vreo bilă, ori vreo praştie meşterită de Bunu cu briceagul… Stă neclintit, pentru ca, în clipa următoare, să o tulească la fugă de adevărat.

Un băiat, cu chipiu și trupul bine prins în costumul de pînză, o privire aruncată în timp, întru veşnicie prinsă pe hîrtie, într-o zi caldă pe vremea cînd pasajul nu era decît un drum pietruit.
Oraşul, de care vă spun, e doar o amintire ce urcă, balon de săpun, luceşte o clipă în lumină şi dispare…

Adriana Moscicki

Strada Pempflinger / Pempflingergasse / Pempflinger-utca, 1913
sursa foto: Alt-Hermannstadt

3

alb-negru

Trăim într-o lume pestriță și țipătoare, atât de contaminată de răutate, prostie și ipocrizie că, imaginea alb-negru din trecut, devine oază de calm și normalitate. Salvați de Primăvară, vom putea oare, să ne visam colorat, Speranța?
Dezghiocat, mugurul florilor de cireș, să ne curețe ochii și inima de glodul zilei. Michelsberg, loc primenit de rugăciune și tihnă, nins de flori și sfințit în corul păsărilor, departe de „corabia nebună“ ce stă să se scufunde.

Adriana Moscicki

foto: „Ghidul turistic dedicat orașului Sibiu și împrejurimii // Führer durch Hermannstadt und dessen Umgebung“, 1896

3

ha pur nafal – alea iacta est!

Dacă pentru creștini carnavalul (carne vale) marchează trecerea la perioada postului, pentru evrei, sărbătorirea Purimului, la începutul primăverii (14 luna Adar), înseamnă eliberare și renaștere.
În anul 427 î.d.Hr., în Persia, regele Ahasuerus (hebr. Hahashverosh- probabil Xerxes I), după ce-și condamnă consoarta Vashti la moarte (din motive de nesupunere și neascultare!), își alege o nouă regină, pe tânăra Esther, frumoasă și isteață, dar care refuză să-și declare naționalitatea.
Bineînțeles, Esther este evreică, lucru care se pare, nu era cine știe ce mare bucurie prin Persia vremurilor lui Haman, mâna dreapta a Regelui Hahashverosh! Suferind o mare jignire din partea lui Mordechai-evreu din tribul Biniamin și nu întâmplător unchiul Estherei! – Haman jură să se răzbune și să înduplece regele „a juca la sorți“ (a stabili) data la care să fie exterminați evreii.
Soarta cade pe data de 13 a lunii Adar. Dar Mordechai află și-și roagă nepoata să intervină pe lângă regescul soț. Esther organizează o petrecere la care îi dezvăluie soțului identitatea sa dar și complotul de răzbunare pus la cale Haman împotriva evreilor. Povestea are desigur happy-end: Haman executat, poporul evreu eliberat, Esther și Mordechai deveniți eroi și cinstiți cum se cuvine. Așa este scris în cartea Estherei – Megillat Esther – ce se citește seara în sinagogă. Lumea, în costume de carnaval (în trecut reprezentând personajele poveștii), înarmată cu fluierici și „purim grogger“, va tropăi la auzirea numelui Haman și-l va huidui, dar îl va binecuvânta pe Mordechai și Regina Esther.

Sărbătoarea își trage numele de la cuvântul „pur“ .פור – care desemna, în vechea Persie, un ban găurit cu care se trăgea la sorți. Există o expresie celebra în cartea Estherei care sună cam așa; „ha pur nafal“ – soarta a fost hotărâtă. Și da, conexiunea pe care o facem este cu acel, mult mai celebru „alea iacta est‘!
Purimul este o sărbătoare veselă, nu numai pentru copii, dar și pentru cei mai radicali și habotnici dintre evrei, căci însăși „cartea“ poruncește ca poporul să se bucure, țopăie și bea, până nu va mai ști! (ad lo neda!). Lumea toată ronțăie prăjituri în trei colțuri (se spune după modelul pălăriei lui Haman), numite în idiș Humentaschen, iar în ebraică „oznei Haman“ – urechile lui Haman – umplute cu mac, curmale, sau gem.
Conștient sau nu, mereu purtăm o mască. Societatea însăși determină omul să-și pună/schimbe măștile că, uneori nu mai dibuiești adevărata față, sinceră, de-o vi existând!

Purimul e sărbătoare „cu măștile pe față“, omul poate fi cine dorește sau, își poate arăta adevăratul, ascunsul „EU“
sărbători fericite! hag purim sameah!
חג פורים שמח!

Adriana Moscicki

3

gând, la ceas de sărbătoare

Aș putea înșirui, pe zeci de pagini, numele femeilor care au schimbat cursul istoriei și al vieții: regine-conducătoare, artiste, inventatoare, exploratoare, cercetătoare, scriitoare. Nu au fost totdeauna mame sau soții! Au fost țiitoare, au fost libere. Multe au fost strivite și nesocotite într-o societate misogină, patriarhală, dar au rezistat în umbra bărbaților. Multe i-au folosit chiar pe ei, destoinicii, vitejii, ca pe o armă letală, cu șiretenie și ingeniozitate. Dar și vice versa, valabilă.
Exploatarea slăbiciunilor e calea spre șantaj-durere, ori armonie-succes! Cred că există, în mod natural, o cale de echilibru, sau o calibrare prin completare, substituire. Nu cred că există egalitate perfectă, nici în natură, nici social. Există legi, unele nescrise ce funcționează în virtutea inerției, sau din bun simt/educație. Există legi scrise, pe care le încălcăm din sadism, plăcere, necunoaștere ori din prostie.
Mai există și un ideal de frumusețe, (schimbător în timp), ce evoluează și involuează în funcție de nivelul de cultură. Azi, aș spune, în funcție de evoluția științei și involuția creierului. O femeie a știut totdeauna să corijeze, să ascundă sau să transforme imperfecțiunile în calități ce o singularizează și o fac „unică“! Niciodată, o femeie (inteligentă) n-a visat să fie doar copia unui șablon, repetat la infinit. Și totuși, azi, „fabrica de păpuși“, scoate pe bandă rulantă, nuri din plastic și silicon. E vina femeilor? sau e vina bărbaților slabi, orbi, duși de val?
Dincolo de capetele goale, săculeții cu silicon, buzele umflate, fesele de beton, sexul de chihlimbar, unele dintre noi mai poartă și un creier pe care-l folosesc, la bine, la rău. Îndrăznesc să spun, ba mai au și mister.
Sîntem capricioase, rele, bune, complicate, nehotărâte, puternice, plângăcioase, nebunatice, pisicoase, fioroase, curajoase, lașe, mincinoase, sfinte, drăcoase, muncitoare, leneșe, curioase, impertinente. Sîntem de la Lilith, Eva, Fecioara Maria, Jeanne d’Arc, Maria Antoaneta, Madame de Pompadour, Maica Tereza, Margaret Thatcher etc etc… câte un pic din toate. Nu degeaba, doar un fir din ghemul Ariadnei dezleagă labirintul. Nu degeaba în urzeala Penelopei se țese povestea.
Fiind 8 Martie, bărbații ne vor privi cu indulgență/ori dragoste și îndrăznesc să spun: bravo fetelor cu bărbați de succes, ați reușit! Ba chiar, bravo vouă fetelor de succes, sînteți puternice. Cum eu am trecut demult din rândul fetelor, mă consolez cu ideea că femeia e gâtul, bărbatul capul și, nu știu, dacă m-am sucit mereu așa cum trebuie!
La mulți ani, Femei!

Adriana Moscicki

foto: Bartolomeo Veneto, portret de femeie (posibil Lucrezia Borgia)

5

oamenii Cetății… necunoscuți

Nu știu cine sînt personajele surprinse atât de artistic de Emil Fischer!
A rămas doar hârtia aceasta, pitită într-un teanc de poze vechi, amintirea unor necunoscuți, oameni ai Cetății (bănuiesc). Iubesc fotografiile vechi, mă emoționează și întristează deopotrivă. Oameni ce și-au purtat umbrele, iubirile, bucuria și dezamăgirile prin Cetate și prin viață, se topesc în nimicul din care s-au ivit. De multe ori mă întreb la ce bun atâtea fotografii, când soarta lor e să eșueze într-un album, sertar, în uitare și indiferență. Rămân doar hârtii document, care ne vorbesc de o epocă, hrană bună pentru cercetător ori pasionați.
Desigur, putem imagina povestea din spatele „punerii în scenă“. Putem intui „trama“ în spatele privirilor, gesturilor, atitudinii. Ne putem înșela amarnic în exaltarea creativă, dar un lucru e sigur: privindu-i, ne devin apropiați, familiari.

Eleganță și bun gust – aș spune la o primă aruncătură de ochi. Rafinament. De bună seama au fost oameni cu stare și o arată în veștminte, în atitudine. Este și indiciul care ne permite să-i ancorăm în timp – Primul Război Mondial – când femeile, eliberate de corset, se preocupă de eleganța și simplitatea rochiilor (less is more!), dar modelele sînt chic și inteligente. Pălăriile cresc în volum, cu boruri largi ori clopot impunător, dichisit cu funde și pene. Bărbații își purtau mustața bine răsucită cu colțurile în sus, redingotă și ceas de buzunar la veston.
Personajele noastre intră atât de bine în șablon că, imaginea aceasta ar putea fi chiar o ilustrație într-un album de modă! Dacă nu ar fi privirile acelea care spun o poveste atât de intimă, atât de personală… Nu o vom ști niciodată. Putem broda pe tristețea, îngândurarea femeii, pe determinarea și forța pumnului strâns al bărbatului. Poate e o amintire înainte de Război, poate bărbatul a purtat-o la piept. Poate femeia a privit-o în singurătatea așteptării.
Și din nou, fotograful, în măiestria artei sale, a știut să surprindă exact momentul când, doi oameni, privind spre clickul aparatului, țes din priviri o poveste.

Adriana Moscicki

Emil Fischer – „Hofphotograph“!
fotografie semnată Emil Fischer, devenit în 1904 „fotograf al Curții Regale“, titlu oferit de Arhiducele Josef, apoi, în 1920 primește același titlu din partea Casei Regale a României

4

pe valea Aurită, ori Aurie…

O peliculă din anii 1989 (vezi Alt-Hermannstadt) mi-a amintit de locul acesta… Multă vreme amintirea lui s-a suprapus perfect peste imaginea Hanului din Dumbrava, până la identificare! Ciudat funcționează memoria! Dacă îmi amintesc perfect baia rece din ștrandul de la Moara Schreyer, imaginea cabanei Valea Aurie e învelită într-un nor cețos și, poate asta îi conferă o aura misterioasă. Desigur m-am preumblat pe acolo, în copilărie, doar ieșirea la iarbă verde însemna, pe atunci, Dumbrava, Sevis, Cisnădioara, Rășinari! Desigur îmi amintesc raliurile din adolescență, doar cabana asta îi adăpostea pe unii din „așii“ volanului autohton!
Cabana mai există încă-refăcută-oferind bucate tradiționale, loc de organizare a diverse sindrofii. Dar unde e farmecul de altă dată?
Înghițită de cartier, nu mai este decât un alt restaurant românesc. Căutând informații și poze în virtual, am fost surprinsă -neplăcut!- să aflu că niciunul din site-uri, (nici măcar cel personal al restaurantului!), nu amintește istoria locului! Un loc care are un trecut, care a însemnat ceva în viața locuitorilor urbei, ar trebui să și-l etaleze cu mândrie! Nu știu dacă este neștiință sau dezinteres, nu m-ar mira nici una nici alta.

Pentru noi, cei mai vechi în zonă, amintirea e ca o brioșă din care ciugulim amăgindu-ne, ori visând. Pentru Cabana Valea Aurie, aceasta e imaginea care ne-a rămas!

Adriana Moscicki

Cabana din Valea Aurie a fost construită în zona unde se afa clădirea „Waldcafe“ / Casa de odihnă/vacanță. Pictură realizată de Karl Eduard Closius 1948. (sursa fotografii: Alt-Hermannstadt)

3

pentru că ninge și primăvara cere amânare

2 și 24 de minute, ora de liniște între anotimpuri. Pe pânza întinsă în poală: slană, brânză, ceapă și pită. Zdrobite între dinți, zgomotul bucatelor dumicate alternează cu hârșâitul roților pe macadam. Toc-toc, pași răzleți, câte un ahhh de sațietate, plescăitul moale al buzelor și căscatul enorm, toate par monstruoase în toropeala amiezii. Un vânt răzleț, schimbându-și direcția, ridică poalele arțarilor tineri, cu foșnet. Pleoape grele se lasă peste case, în scurtă moțăială. Deși gongul ceasului nu e spontan, nici necunoscut, vor tresări la auzul lui cu porumbei bosumflați. Amiaza se prelinge peste ziduri, ca o mângâiere.

Adriana Moscicki

Piața Mică, ilustrată circulată în anii 1930.

2

… spre tine …

cît de bine te văd acum cînd în mine stai ascuns
cu turnurile tale lipsă
cu porţile uitate
cu ferestrele zidite
cu ochii deschişi!
spre tine trimit corăbii din hîrtie
şi ostaşi de plumb prăfuiţi.
de-ai fi avut un golf să ancorez
aş fi coborît mîndră de pe punte
cu lăută ţi-aş fi cîntat.
uneori clopotele tale se aud pînă la mine
ştiu că e miezul zilei şi-n lumină stai în picioare
cu porumbeii pe umeri.
spre tine întind mînă cu pîine, untură şi ceapă
„ia o muşcă!“ – îți spun,
zîmbesc.
fetele învîrt panglici lungi brodate
băieţii poartă fetele pe mîini, în cerc.
cîte un june cu clopoţei şi cuşmă pe frunte vine agale,
fetele roşesc şi ascund săruturi în cîrpă.
eu stau pe banca de lemn şi gonesc
de la un capăt la altul, ca în turnir, călare pe un tramvai,
aşa îţi despic carnea de piatră!
dar nu sîngerezi,
tu taci
creşti în mine ziduri de cetate
pentru viaţă
şi pentru moarte!

Adriana Moscicki

Panorama orașului Sibiu 1890 – Ilustrație – Ghid Hungary / gravură realizată de Orell Füssli, după o fotografie din atelierul lui Kamilla Ásbóth

3

la Onițiu: Spezerei-Kolonial- und Delikatessen!

Să mai zăbovim o vreme aici, pe strada Măcelarilor (Fleischergasse / Mitropoliei / 1 Mai). Cum se apropie sfârșitul de săptămâna, aici ar fi fost un loc bun de cumpărături.
Pe vremea copilăriei noastre, cumpărăturile se făceau mai rar și mai concentrat pe specificul negoțului: zarzavaturi și fructe din Piață – aprozar – de la țară, carne de la măcelărie – piață – de la țară, detergenți de la chimicale, cosmetice de la magazinul respectiv, dulciuri și alte delicatese de la magazinele specializate. Apoi au apărut Alimentările și, când lipsea câte ceva, ne trimiteau cu plasa la Alimentară. Nu-mi amintesc ca magazinele de mâncare să fie atât de asaltate și veșnic pline! E drept, pe vremea copilăriei noastre, magazinele începuseră să se golească de marfă, cumpăram rar și atunci doar ce se găsea, când se găsea, dacă se găsea! Apoi totul a fost căutare, coadă și așteptare!

Întorcându-ne în trecutul și mai îndepărtat, pot să va spun că secolul 20 a intrat în Cetate în efluvii dulci și picante de mirodenii, cafea și ciocolată, în arome necunoscute (multor nări) de pești, icre, fructe exotice și băuturi fine. Negoțul de „Coloniale, Spițerie și Delicatese“ înflorește, gusturile se educă și rafinează, iar Băcăniile – acești strămoși ai mall-urilor – cunosc un succes fulgerător, umplând repede buzunarul proprietarilor și învățând clientela cu gustul fin al produselor de lux, nărav prost de care se vor ocupa mai apoi comuniștii.

Iată, doamnelor și domnilor, o adresa utilă prin 1908:
„Victor Onițiu – Sibiu / str. Măcelarilor nr. 20

vânzare en gross și en detail

Magazin cu cele mai ieftine și cele mai bune
mărfuri de Băcănie (Spițerie), Coloniale și Delicatese!…
Principiul de afacere: Bun și ieftin!
Serviciu prompt, real și prevenitor!“*

Pentru mesele dvstră și papilele cele mai fine, puteți cumpăra: „Conserve de pește, caviar și homar! Zilnic șuncă proaspătă și unt de Săliște!

Ofertă largă în toate soiurile de brânză! Halva ! Rachat ! Dulciuri orientale ! Vinuri naturale de masă și desert!

Toate soiurile de apă minerală – umplătură proaspătă!

20 de feluri de cafea neprăjită! excelente cafele prăjite – în toate prețurile.
Pâine și Zahăr rafinat în bucăți cubice !
Fructe tropicale! Conserve!
Cele mai fine lichioruri! “ *

Dacă vizualizați și mai aveți în memorie gustul alimentelor de altă dată, atunci ați pățit ca mine: v-a lăsat gura apă și, cu ochii închiși, adulmecați aerul, să prindeți în nară, măcar o fărâmă din edenul ăsta îndepărtat. Doar mâncarea (bună), stropită atât cât trebuie cu elixirul potrivit, e bucurie de viață, pour les fins connaisseurs!

Adriana Moscicki

*Reclama „Victor Onițiu“ din Cartea de adrese a orașului Sibiu, 1908

„Victor Onițiu avea magazinul cu depozit deschis din anul 1908 la parterul clădirii ce adăpostea Banca Albina, actualul sediu al Băncii Naționale de pe strada Mitropoliei. După câțiva ani firma apare în propietatea lui N. (Nicolae ?) Onițiu. Colonialele (bunuri exotice importate din coloniile marilor puteri europene) și delicatesele figurau în toate listele de produse alimentare comercializate de marile magazine inclusiv în perioada interbelică; cu rezonanța cea mai puternică pentru sibianul de astazi a fost Ilie Floașiu. Comerciantul de origine aromână Victor Onițiu provenea dintr-o familie de magistrați (tatăl judecător, bunicul patern avocat), a avut doi frați: Valer – director financiar la C.F.R. București și un cunoscut șahist / și Virgil – directorul liceului românesc din Brașov și membru corespondent al Academiei Romane“ (Sursa text: http://www.academia.edu/…/Firme_rom%C3%A2ne%C8%99ti… )

3

platea carnificum

Un istoric serios ar vâna fiecare amintire legată de nume, evenimente și case de pe strada aceasta! Pentru mine, simplă umbră trecătoare pe pământ, propriile-mi amintiri și scurgerea lor -într-o ordine subiectivă, dar spontană- sunt mai importante. O să-i spun strada 1 Mai, doar așa se numea pe vremea copilăriei-tinereții oarecum îndepărtate. Nu, Casa Altemberger nu era cea mai importantă și oricum era la capătul celălalt. Nici Banca, al cărei prag îl treceai doar pentru cumpărare de aur dentar, altfel niciodată! Nici măcar Catedrala impunătoare unde se adunau găștile de liceeni și prea-credincioșii la „înconjurat“, cu lumânări modeste de ceară moale. Mult mai des vizitam magazinul de pește, al cărui nume l-am uitat demult, dar mai am încă în nări amintirea mirosului înțepător, scările de la intrare și tristețea dezolantă a spațiului gol!

Mult mai des am intrat în atelierul de croitorie al nașului meu personal -pe vremea aceea hainele bune se făceau la comandă- și nu pot uita pardesiul modern din scai negru, lucios, pe care mi l-a dăruit prin clasa a VII-a VIII-a, ultimul răcnet prin Europa și care a făcut furori în toată școala!

Apoi, strada 1 Mai era mai ales „Violeta“, cofetărie-bar, „la varice“, profesorii îi spuneau „rău famată“, eu zic și rău afumată, loc de întâlnire boem și la modă. Am fumat și eu un Snagov acolo, lângă un nechezol mizer.

Nu, nu am uitat clădirea Poștei, mai există, ca și cum nu ar fi trecut zeci de ani peste ea, din păcate! Este locul pe care speram să-l găsesc schimbat: modern și eficient. Dacă ați trăit în alte părți, sau le-ați vizitat, înțelegeți desigur la ce mă refer! Același mobilier vechi -i-ar sta bine de-ar fi muzeu- aceeași cameră înalta și fără personalitate, unde sistemul și legile au rămas datoare unui timp revolut… Încercați să trimiteți un simplu fax în afara țării și vi se va cere: să completați o cerere (cu toate datele, adresele, scopul etc), să faceți o nouă coadă pentru a o depune, să va plimbați o jumătate de oră până se cere aprobarea la București! (nu e voie de trimis din Sibiu!), să stați la o nouă coadă pentru a primi confirmarea faxului trimis! De plâns, că râsul nu mai ajută!

Aș fi preferat ca oamenii să fie preocupați mai mult de păstrarea și conservarea clădirii-o bijuterie!-decât de obiceiuri și obișnuințe vechi!

Strada asta veche e înțesată de o mulțime de clădiri frumoase și impunătoare, peste care timpul a trecut dureros, alături de case mici, toate cu o existență discretă după porțile ferecate: Biserica reformată, sobră și tăcută, rareori deschisă și atunci păzită de un „cerber“ care dă cu aspiratorul, curțile largi din care intră și ies limuzine negre, oameni în sutane negre, porți grele după care se întinde „mister“* (nu degeaba se numește strada Mitropoliei!). Nu pot să nu-mi amintesc, la vederea zecilor de vizitatori ce se fotografiază pe scările Catedralei, pre-moniția/viziunea lui Malraux: „secolul 20 va fi religios sau nu va fi deloc“! Cum România se află în „altă dimensiune“, iată că se adeverește în secolul 21!

Și, ca să ne despărțim într-o notă oarecum optimistă, precizez că nu am uitat Casa cu cariatide! Pe ea am dus-o multă vreme în amintire, prin lume, deși, știu că în spatele somptuoasei intrări s-au dus vieți de oameni normali, obișnuiți.
Și azi mă bucur când e descoperită de turiști, iar eu mă fofilez repede prin cel mai frumos gang, ca printr-un tunel în altă lume.

Adriana Moscicki

platea carnificum = macelarie de strada, de aici denumirea germ. Fleischergasse/strada purta numele breslei măcelarilor
*MISTÉR1, mistere, s. n. 1. Ceea ce este (încă) neînțeles sau nedescoperit; taină; secret, enigmă. 2. Dogmă creștină pe care Biserica o consideră inaccesibilă rațiunii omenești. 3. (La pl.) Ritualuri religioase în Grecia și Roma antică la care participau doar cei inițiați. 4. (La pl.) Scrieri dramatice medievale în versuri, inițial cu caracter religios, reprezentate cu prilejul unor sărbători (religioase). [Var.: (înv.) mistériu s. n.] – Din fr. mystère, lat.mysterium. (DEX)
pentru a citi istoria riguroasă a locului, totdeauna Patrimoniu: https://patrimoniu.sibiu.ro/cladiri/mitropoliei/257

2

două nostalgii într-o singură imagine

Nu știu cum sînteți voi, dar eu aș putea sta ore în șir printre rafturile ticsite cu plicuri, foi, folii, carnete, carnețele, caiete, cam tot ce înseamnă papetărie. Pericolul acesta nu mă paște des prin țară, în prezent. Din trecut, amintirile îmi sînt puțin tulburi, totuși, în magazinele comuniste ale copilăriei mele existau cutii cu seturi de plicuri și hârtie colorată, cu mici desene, plicuri simple, pătrățoase sau lungi și elegante, coli simple cu 25 de bani, sau hârtii grele și pline și celebrele plicuri cu un leu, timbrate. Pe vremea aceea oamenii comunicau în scris și era normal ca prima cumpărătură, în locurile vizitate, să fie ilustratele. Câteva vorbe, de obicei „salutări din…“ pe dosul unei ilustrate, ori vești scurte pe dosul unei „cărți poștale“, aduceau bucurie, puneau poștașii la treabă, dădeau de lucru tipografilor, fotografilor…

Se știe, istoria tiparului și a tipăriturilor e veche în orașul nostru. O datorăm sașilor și trebuie să avem curajul să o spunem cu voce tare: începe cu Trapoldner 1525 și continuă cu Pauschner, Barth, Closius, Hochmeister, Filtsch, Krafft, Drotleff și, într-un fel, se încheie cu Intreprinderea Poligrafică!

(Scepticilor și neîncrezătorilor le recomand întru lămurire următorul link: https://patrimoniu.sibiu.ro/istorie/detail/74)

Dacă despre istoria tiparului veți găși numeroase informații în internet, despre Poligrafia Sibiu nu veți găsi aproape nimic: câteva articole despre minunatul ei fost director Mircea Oprișiu – om excepțional și veșnic îndrăgostit de oraș – și anunțul demolării ei. Trist.
Știu, mulți au plecat la cele veșnice, mulți au plecat din țară, mulți au distrus orice amintire și foarte mulți, oameni noi de loc și de mentalitate, nici nu au idee că, pe locul unde azi își burdușesc bine cărucioarele, se ridica Poligrafia cea mai prolifică, cea mai cunoscută și mai specializată din țară!
Două nostalgii într-o singură imagine: plicul cu un leu și Poligrafia care a dat copilăriei și tinereții noastre „cartea“ !

Adriana Moscicki

3

Primiţi sorcova?

Nu demult, (doar în viaţa Oraşului anii sînt doar clipe!), dimineţile de Anul Nou erau tăceri obosite. Casele abia îşi ţineau ochii mijiţi! Trifermentul şi cafeaua cu lămaie erau mic dejun potrivit. Ne cufundam în somn trupul ostenit de atâta ţopăială, ghiftuială şi veselie. La amiază începea un forfot şi, troznindu-şi oasele bătrane, Oraşul tot dezmorţit, deschidea drumuri pentru copii colindători, purtători de cuşme şi sorcove de hârtie creponată. Oameni cu Vasilici speriaţi mişunau prin tramvai şi te lăsau să atingi animalul tremurând, pentru vreun leu, să-ţi meargă bine tot anul!
Şi de aveai norocul să te prindă vreo sorcova şezand pe scaun, te alegeai cu ploaie de urări direct în creştetul capului. Mai erau călători ce priveau pe geam, sau într-o parte, ca şi cum trupul lor nu era acolo, dar copiii colindători îi băteau pe umăr cu sorcova insistent şi hotăraţi!
În ochii mei, mersul cu sorcova era o dovadă de mare curaj, în timp ce sorcovitul, un pic umilit sub bătăile ritmice ale florilor, un pic agasat, suporta cu stoicism ploaia de urări turuite cu hărnicie. Existau desigur, o grămadă de personaje ce se simțeau brusc înnobilate și, privindu cu oarecare superioritate de jur împrejur, puțin îmbujorați, așteaptau mâna cerească ce avea să reverse bunăstare și bine asupra trupului bicisnic. La un leu, ori trei lei urarea, nici nu era o afacere proastă!

Primiţi sorcova?

Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbatraniti,
Ca un măr, ca un păr
Ca un fir de trandafir.
Ca merii, ca perii,
În mijlocul verii.
Ca vița de vie,
La Sfânta Marie.
Tare ca piatră,
Iute ca săgeata.
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.
Vacile lăptoase,
Oile lânoase,
Porcii unsurosi,
Copii sănătoși.
Câte cuie sunt pe casă,
Atâția galbeni pe masă.
La anul și la mulți ani!
Să trăiți să ne dați bani!

Adriana Moscicki

sursa foto: Ocazii.ro

1

La Mulţi ani! An Nou fericit! Glückliches neues Jahr! Boldog Új Évet! שנה טובה! Guten Rutsch! Happy New Year! Bonne Anne! – 2019!
Adriana Moscicki

1

cumpăna anilor

Uneori mă cuprinde nostalgia unui Revelion adevărat. Mi-e dor de emoţia ultimei nopţi din an, de agitaţia pregătirilor, de căutarea unei rochii perfecte, de lista cu salate, de mănunchiul de vâsc, de dănţuit, de oameni ce nu mai sînt, de entuziasmul altor ani…

Doar pentru scurt timp, butonând spre un canal Tv digerabil, în pijama, cu șampania pusă la rece și pregătită să liniștesc caninenele turbate la auzul petardelor și artificiilor.
Am renunțat la hainele noi cu bancnote pitite prin buzunare -să ne fie anul bogat- și la ciorapii luați pe dos -să nu ne fie de deochi- și la bikini neapărat roșii, păstrați pentru intrarea solemnă în Noul An. Nimic nu funcționează! Doar amintirile, desigur trecute prin sita anilor și mult îmbunătățite, se declanșează după bunul plac, poleind ultima noapte din an.
Oraşul întreg viermuia, la Mercur se dădeau măsline verzi umplute cu ardei, migdale sau ustori, în borcane lungi. În alimentări se goleau rafturile cu vodcă Wyborowa, Bison Grass Vodka şi coniac Albanez Skenderbeu, şampania Alba-Iulia se vindea ca pâinea caldă.
Toată lumea pregătea salată de boeuf, ciuperci chinezeşti, din conservă, în sos de maioneză cu smântână şi usturoi, chifteluţe, cârnăciori prăjiţi, friptură de porc la tavă, sarmale. Pricomigdalele se vindeau la kilogram şi fursecurile pe tăvi de carton. La „Împăratul Romanilor“ era totdeauna cîte o expoziţie culinară cu vânzare şi bucătarii vremii se lăudau cu limbă în aspic, peşte nobil garnisit cu lămâie, rondele de morcovi și maioneză, friptură de vânat frăgezit în baiț, icre de Manciuria, torturi diplomat cu frişcă pufoasă şi portocale zaharisite, Doboş tort dichisit cu plăci lucioase de zahăr ars.
Coafezele aveau cearcăne negre, doamnele -mirosind a fixativ- îşi purtau cocurile prin centru şi unghiile bine lăcuite în mănuşi.

Jumătate de zi Oraşul zumzăia ca un stup sub un clopot de sticlă, apoi se lasă o linişte tensionată pînă cînd, spre seară, taxiuri tăiau zăpada fleaşcă încolo şi încoace, băieţii duceau platouri, fetele își purtau pantofii înalţi în plase. Se întindeau mese cu familii serioase ce mîncau conştiincios gustări, friptură, sarmale şi ciorbă, cu ochii lipiţi de televizor şi varietăţi. Prin vecini, prin beciuri ori cabane, se stingeau luminile pentru slowuri îmbrăţişate, se cutremurau geamurile la câte un rock îndrăcit, se plângea în tăcere pe blues şi ne iubeam cu toții la 12 noaptea fix, înduioşaţi de alcool şi trecerea anului.

La miezul nopţii, un discurs macabru, graseiat, ne trimitea într-un nou cincinal cu avânt muncitoresc şi, în timp ce vreun cor serios și energic intona imnul, toate realizările patriei alergau pe ecran, ca amintirile omului în agonia dinaintea morţii. Un ceas virtual ticăia secundele până la explozia de bucurie în alb-negru: „La mulţi ani dragi tovarăşi! La mulţi ani trăiască Republica Socialistă România! Uraaaa!“…
Bum-Bum răspundeau dopurile de şampanie şi noi răsuflam uşuraţi!
Lumina crudă a dimineţii dezvăluia feţele boţite, părul vraişte, hainele pătate, masa în dezordine, sticlele aruncate prin colţuri. Cu ochi grei ne târam în căutarea unui pat, apoi linişte.
Şi totuşi, mi-e dor de oboseala aceea, de bucuria trecerii anului. „Tombe la neige“ hârşia uneori banda magnetofonului, „Shine on you crazy diamond“, „Wish you were here“…

Noaptea din cumpăna anilor este acum un Silvester sobru şi tăcut.
Dar amintirile ţopăie mereu în noi, ca o chemare…

La Mulţi ani! An Nou fericit! Glückliches neues Jahr! Boldog Új Évet! שנה טובה! Guten Rutsch! Happy New Year! Bonne Anne! Buon Anno 2019!

Adriana Moscicki

sursa foto: ebay-Alt Hermannstadt

1

florile dalbe…

Stau şi mă gândesc acum, cât de frumos ningea acasă în Noaptea de Crăciun! Rari au fost anii lipsiţi de zăpadă, măcar de o pojghiţă simbolică. Toată noaptea forfoteam, grupuri grupuri dintr-o parte în cealaltă a Oraşului. Ne salutam şi râdeam. Fetele de la Goga cu băieţii de la Lazăr. În geam sclipeau luminiţele pomilor şi lumânărele în sfeşnicele dantelate din traforaj, cu căluţi şi îngeri care se roteau, aduse direct din Germania.

„O ce veste minunată, de la Viflaim se arată, cerul strălucea, îngerii veneau pe-o rază curată!“… cântam noi în tonuri înalte şi convingătoare, să acoperim uneori chiotele şi pufniturile de râs din spate. Îl auzeam pe vărul Florin mormăind în barbă şi iscând veselie generală. Fetele stăteau lipite de el ca nişte zâne bune.
Aşa colindam oraşul prin zăpezi, câinii ne pândeau pe langă vreo poartă şi ne lătrau conştiincioşi. Atunci şi câinii aveau un rost şi un adăpost.
Şi-mi amintesc mesele întinse în Lazaret, într-un demisol luminat de becuri, dar plin de voie bună, unde Lili ne cânta „Io sînt fată Sibiană“, apoi, în duet cu Dan, colinzi de plângeau mame şi bunici şi unchii ridicau paharele cu vin suspinând.
Şi era peste Oraşul întreg o lumină aurie. Suflarea caldă şi veselia abureau geamurile caselor. Ici colo în pervaz stăteau conuri de brad, nuci şi mere. Câte-un Moş Crăciun cherchelit mai trecea cu barba trasă pe piept, roşu şi asudat. Copiii ascunşi în căldurica plapumelor, aşteaptau cu urechile ciulite.

„Trei păstori se întâlniră şi aşa se sfătuiră, raza Soarelui, floarea soarelui“… Ce noapte bogată. Se naşte pruncul în „Casa pâinii“ (Beit=casă, lehem=pâine), El Soarele, lumina, hrana, durerea şi suferinţa, fericirea, El – veşnicia. Credinciosul a postit şi a aşteptat momentul acesta misterios al ivirii pe lume a Izbăvitorului.
Ce noapte bogată, ce masă îmbelşugată se va întinde a doua zi, mă gândesc, încercand să găsesc firul ce leagă „spiritul Crăciunului“ cu ghiftuiala aferentă.

„Florile dalbe“ erau atunci petale îngheţate din ramurile copacilor golaşi, se revărsau peste faţa noastră curată şi puţin naivă. Râdeam. Toată noaptea aceasta este despre copilărie şi curăţenie.
La mii de kilometri depărtare, într-o peşteră cu praf roşu, într-un pustiu de pietre se năştea Pruncul speranţei, o stea aninată în cerul înalt şi florile dalbe ale migdalilor ningeau trupul lui fraged.
Da, este o noapte minunată, în fiecare din noi se trezeşte un copil ce învaţă să râdă! Sau așa era.

Crăciun fericit! / Frohe Weihnachten! / Boldog Karácsonyt! / Merry Christmas! / Joyeux Noël!
חַג מוֹלָד שָׂמֵח!

Adriana Moscicki

1

Duminica de Ignat

În bătrînul oraş, după ce s-a făcut „dreptate“ şi majoritatea caselor au fost naţionalizate şi repartizate, şi-a dus veacul, de-a lungul coridoarelor lungi de lemn, o adunătură pestriţă de oameni, de toate confesiunile şi convingerile. Împărţeala uşilor şi camerelor făcea ca viaţa lor să se ducă mai mult în comun, frecîndu-se unul de altul prin bucătării comune şi băi, în aceeaşi curte parcelată în straturi sau petece de iarbă şi flori şi tufe de agrişe, cu zmeură căţărătoare şi nuc de umbrit jocul copiilor. Pe vremea asta a anului, la geamul evreiilor fremăta flacăra luminiţelor din Hanukkia, copiii se întreceau în învîrtitul titirezului (dreidel), din bucătărie urca miros de ulei încins şi latkes şi aromă de gogoşi. Opt zile ardeau lumînărelele de Hanukka şi opt zile copiii din curte mîncau gogoşi pe săturate. Cîte un ofiţer solitar se bărbierea cu geamul deschis şi mai fluiera un marş umflîndu-şi obrajii plini de spumă. În casa românului ardea candela sub icoana mică a Maicii şi a Pruncului, în noapte aura ei roşie pîlpîia pe pereţii scorojiţi. Pe plită fierbea fasolea, varza de post, şi cartofi săţioşi. Bărbaţii ascuţeau cuţitele pentru Ignat. Atunci se întîlneau cu toţii în jurul pomenii porcului şi la jumeri calde cu ceapă. Toţi, cu evreu cu tot.
Şi pe alte mese, patru lumînări de Advent aprinse împreună luminau coroana verde a bradului, cercuri cecuri de viaţă, la infinit. Ultima lumînare e cea a Îngerilor. Şi copiii ronţăiau keksuri mici şi aromate, doar şi ei sînt nişte îngeri.
Şi deasupra curţii, un singur cer spre care toţi, în aşteptare ridicau priviri de speranţă, ori de bucurie.

Azi este Ignat. Poate în Cetate se mai aude strigătul porcilor sacrificaţi. Mă bucur că eu nu-l mai aud. Azi este ultima Duminică de Advent. Cu mic şi mare vor sta roată în jurul coroanei de brad, aşa cum au stat alţii înaintea lor, aşa cum vor mai sta alţii, cît e lumea şi credinţa în inimă, cît e cerul deasupra capului. Într-o iarnă din trecut voi luneca şi eu pe-o săniuţă, în propria mea amintire, pe un derdeluş ce nu mai este.

Duminică în tihnă! 1, 2, 3, 4… Advent fericit!

Adriana Moscicki

fotografie personală

1

roată… roată

A treia lumânare de Advent… aşteptarea se micşorează, lumina creşte, aşa speranţa şi bucuria oamenilor. Nu se cunosc cu exactitate originile Coroanei de Advent, dar, în trecutul îndepărtat, încă păgân, în Nordul Europei, adânc în miezul iernii, oamenii aprindeau candele pe-o roată împodobită toată în ramuri verzi. Se aprindeau patru lumânari aşezate în patru direcţii, simbol pentru pământ, vânt, apă şi foc. Se celebrau rituri păgâne ce urmau să asigure continuitatea vieţii reprezentată simbolic în ramurile verzi tot timpul anului. Lumina făcliilor/lumânărilor ar fi fost speranţa în venirea vremurilor calde şi a luminii solare, iar cercul de lemn îmbodobit, un simbol al infinitului…
În Evul Mediu, popoarele germanice au preluat acest obicei păgân şi l-au încorporat în obiceiul creştin de Advent.
Şi, nu întâmplător, Lumina este în miezul Sărbătorilor de iarnă şi în Hanuka evreilor (de care vom vorbi când va fi vremea) căci timpul le ordona cam deodată… dar asta este o altă poveste!

Advent fericit!
Euch allen einen schönen 3. Advent!

Adriana Moscicki

1

în aşteptarea unei poveşti…

Îmi imaginam întinse grădini şi câmpuri cu flori pe aici, lângă uliţa ce mărgineşte zidul. Îmi imaginam poteci ce străbat grădinile şi calfe călărind spre turnuri. Turnurile erau doar apărate de bresle şi acolo îşi aveau depozit de marfă şi arme! Poate alergau pe metereze în caz de atac şi aruncau ghiulele, apă fierbinte, smoală. Desigur, poveştile din copilărie au creat modele în noi şi imaginea umple un anumit şablon.

Am fost puţin dezamăgită să aflu că toate casele de pe strada aceasta sînt relativ noi. Ele au umplut spaţiul între strada Cetăţii şi parcelele dinspre strada Bălcescu și pe cele dinspre strada Tipografilor. Spațiul aflat între strada Timotei Popovici, Tipografilor și strada Cetații era pe vremuri câmp întins, un teren cu iarbă, (în germană Wiese), cunoscut deja 1495 sub denumirea de „auf die Wysen“. Strada Tipografilor însăși se numea cândva Wiesengasse – strada Livezii.
Curţile se înfăşoară în jurul zidurilor, în lungi paviloane dreptunghiulare de lemn, iar de-a lungul lui sînt presărate uşi ce duc în inima clădirii. În curţi, de ridici capul spre cer, vei vedea că albastrul e tăiat în unghiuri drepte, exact după mărimea curţii. Aşa, fiecare curte are pătratul sau dreptunghiul ei de cer şi doar soarele şi norii sar dintr-unul în altul, într-un şotron imaginar.

Strada Cetăţii a fost totdeauna liniştită, traversată pe diagonală de trecători grăbiţi ce coborau pe scările pasajelor ce tăiau promenade şi se scurgeau, ca un şir de furnici ieşit din muşuroi, spre autobuze.
În ferestre poţi vedea şi acum pernele puse la aerisit. Pe sub porţile rotunde de lemn se intră cu capul plecat, uneori printr-o poartă decupată, în umbra curţii interioare.
Ştiaţi? doar din 1970 se numeşte strada Cetăţii! M-am gîndit, că e singurul lucru bun care i s-a putut întîmpla, doar ne-a făcut conştienţi de existenţa Cetăţii şi a crescut mândria din noi! Iată, sîntem oameni ai Cetăţii, datori a-i păstra memoria! Turnurile cu metereze și zidurile ne-au deschis poartă spre imaginţie… Strada Cetăţii este în aşteptarea unei poveşti!

Adriana Moscicki

Turnul Dulgherilor, Olarilor și Archebuzierilor de pe str.Cetății și zidul centurii a III-a de fortificație restaurat 1971 – desen realizat de Juliana Fabritius-Dancu 1981

1

„Pavilionul măreției“

Dantelărie în lemn, statui ce amintesc de măreția artei grecești, poate reprezentări simbolice de zei, dar slăvind frumusețea corpului uman, vase masive cu flori exotice și totul în tihna unei grădini… Imaginea aceasta o mai poți vedea prin Austria și Germania, prin locuri iubite de regi și alaiul lor, la Băi celebre, rămase însă locului și în picioare până în ziua de azi. Și totuși, am avut și noi un asemenea pavilion, a cărui amintire s-a păstrat într-o gravură și în consemnările lui Sigerus.

Pavilionul de dans „Prachtsalon” (Pavilionul măreției), sau „Glaspavillon“ (Pavilionul de sticlă) a fost construit în 1870 de baronul Hermann von Brukenthal (ultimul descendent al lui Samuel von Brukenthal) în grădina „Volksgarten”. Grădina „Volksgarten” a fost deschisă de baron în 1869 și era situată între str. A. Șaguna nr. 5 și str. Banatului nr. 2, pe locul unde se află astăzi Colegiul Agricol.

Din cartea lui E. Sigerus „Despre vechiul Sibiu“ (Vom alten Hermannstadt) aflăm că, pe locul unde a fost ridicat pavilionul de dans „Prachtsalon”, exista în jurul anilor 1850 o grădină de vară cu un pavilion (Sommer-Salon) unde concerta fanfara militară. Grădina de vară aparținea de hanul „Stadt Wien” al cărui proprietar era Johann Wanke. În 1869 grădina a primit numele „Volksgarten“ (Grădina populară). După moartea baronul Hermann von Brukenthal, în anul 1872, numele grădinii a fost schimbat în „Hermannsgarten“, și a devenit cea mai celebră grădină de vară Sibiană.

Gravură colorată realizată la institutul tipografic Winckelmann & Söhne (H. Porsch) din Berlin – sursă foto: grupul Alt-Hermannstadt

Adriana Moscicki

1

centenarul tristeţii

„Nu cred că o graniţă adună şi încheagă o naţiune. Unirea de teritoriu nu este de ajuns. Unirea oamenilor în idealuri, sentimente și conștiință însă, da!
Sîntem mulţi cei care trebuie să ne amintim de fiecare dată că 1 Decembrie e Ziua Naţională. În memoria noastră e tatuată adânc o altă dată. Poate în Decembrie a fost, simbolic (în trecut), o ţară întreagă unită într-un ideal. Ne-a rămas un gust amar și certitudinea unei revoluții furate.
Zeci de ani de Democraţie au stricat şoselele, uzinele, trenul şi căile ferate, şcoala, spitalul, pădurea, limba. Maeştrii în camuflaj, adevăraţi cameleoni politici, s-au transformat, peste noapte, din comunişti în capitalişti democraţi, foşti securişti în oligarhi, moguli de presă au creat televiziuni şi sisteme de manipulare, de ştergere a creierelor. Gospodinele şi ţăranii sînt ghiftuiţi cu seriale, moşnegii se bucură la vederea fetiţelor „suflecate“ în televiziuni de prost gust, zeci de hafle şi tarafe, de lăutari moderni cu Ferari şi Lamborghini. Frumuseţea se măsoară în silicon şi operaţii estetice.
Divide et impera! Ardeleni, olteni, moldoveni împreună sub steagul credinţei, iubindu-se şi urându-se reciproc, dar, împreună urând ungurii, secuii, saşii, evreii. Ura ca sentiment naţional!
Nici măcar nostalgiile nu mai sînt ca în trecut. Nici măcar trecutul nu ne mai interesează.“

Cam așa scriam acum un an. Nu s-a schimbat nimic.
Ba da, s-a schimbat în și mai rău: visteria goală, justiția sub asediu, prețurile au explodat, pensiile speciale s-au dospit, bugetarii s-au multiplicat ca în minunea de la Cana Galileei, legile au fost ciopârțite, șterse și modificate la mișcarea unui „degețel“, incompetența și prostia au urcat pe tron și, cu o poftă pantagruelică, devoră tot ce-a mai rămas curat și de bun simț, infractorii fac legi, jandarmeria are mușchii vârtoși, câinii latră… caravana trece!

În o sută de ani, 50 au fost comuniști, 30 neo-comuniști, 20 ce-a mai rămas cu bune și rele. Ce sărbătorim?
7 milioane de săraci, 42 % din populație analfabetă -delicat spus „funcțională“!- cel mai mare număr de imigranți (după Siria – țară măcinată de război), spitalele, autostrăzile, trenurile, wc-urile din școlile care nu sînt?
Mergem sub steag cu mândrie că avem Catedrală? că Prea-fericitul, ce și-a cioplit chipul pe un clopot, e Omul Secolului?
A fost un an atât de amar și întunecat, că o singură zi -aniversară- nu poate șterge dezamăgirea, greața, tristețea, deznădejdea, kilometrii de demonstrații nebăgați în seamă.
Și mă gândeam, la vederea acelor cătușe de carton fluturate, că NOI sîntem cei ce le purtăm și le vom purta: o țară întreagă captivă, îngenunchiată.
Apoi, după trecerea convoaielor în defilare, la marea bătălie pentru sarmale și ciolan gratis, vom fi cu toții mândri și demni că sîntem Români, dar nici sarmaua și nici ciolanul nu sînt românești!
În rest, „să auzim numai de bine“ și la mulți ani, România! în EU!

Adriana Moscicki

foto: steagul delegatiei comunei Lupșa, la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918
sursa foto: http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp…

1

„gospodar fără pereche“… (dar nu ca la TVR)

Gândurile acestea mi-au fost inspirate de întâlnirea cu două fotografii. Într-una, un tată își căra fiul în spate, prin noroaiele satului Nocrich. În a doua, Prințul Charles, în cizme de cauciuc, zâmbitor, cară un coș și o găleată, urmat de un cârd de găini mândre și strălucitoare. Ce legătură între ele, poate va întrebați? Un singur om, născut în Nocrich, dar umblat în Imperiu, titrat și evoluat, întors acasă și devenit un fel de prinț Charles autohton, agricultor bio, pomicultor, împătimit crescător de animale și nu numai: Samuel von Bruckental!

Samuel von Brukenthal (n. 26 iulie 1721, Nocrich – d. 9 aprilie 1803, Sibiu), a fost un jurist sas, guvernator al Transilvaniei, colecționar de artă și fondator al muzeului din Sibiu care îi poartă numele. Bunicul și tatăl său au fost judecători în Nocrich. Numele inițial al familiei a fost Brekner. Pentru loialitate, tatăl său, Michael Brekner, a fost înnobilat în 1724, primind numele cu particulă nobiliară von Brukenthal. Mama sa, Susanna, provenea din familia aristocrată a lui Conrad von Heydendorff.

Este mult mai cunoscut Muzeul din Piața Mare, lăsat moștenire orașului, cu toate colecțiile de artă și obiectele lui -atât de multe încât unele nici nu au făcut vreodată drumul din depozit în expoziție! Se vorbește mai puțin de Orangeria din Sibiu, de palatul din Avrig – reședința de vară (reabilitată cumva în ultimii ani), sau de palatul de la Sâmbăta Mare (unde a întemeiat herghelia celebră), azi în totală ruină și uitare!
Știm multe despre intelectualul care a înfăptuit primul Muzeu, primele serate de concerte, a instaurat obiceiul ceaiului de la ora 5 și inițiat în plăcerea sorbirii unei licori dulci: ciocolata caldă! Dar, von Bruckenthal a fost și un om practic: știa să facă agricultură și bani! Banii erau apoi investiți în cumpărarea a tot ce era nou în Imperiu și aducerea în Transilvania!

Deși a construit palatul din Avrig după modelul Schönnbrun-ului, îl înconjoară de grădini și câmpuri pe care cultivă soiuri noi de plante, de la cartofi (despre care am vorbit deja!), până la sparanghel, aloe vera și plante exotice în serele aferente!
Soiuri noi de animale au fost aduse tot de el în Transilvania: bivolul alb din Italia și caii lipițani pur sânge, care au fost mândria României sute de ani și ai căror urmași îi mai vedeți și azi la Sâmbăta.
Nu știu cum o fi arătat Nocrichul în vremea familei Bruckenthal, dar pot să-mi imaginez Palatul din Avrig pe vremea acestui mare gospodar și intelectual ! Oamenii mari nu se sfiesc să umble în galoși de gumă, nici să rămână modești!

Adriana Moscicki

1

Micul paradis verde

Nu departe de amorțeala actuală a Pieții Habermann exista un loc de plimbare și relaxare drag Sibienilor. Gândită după modelul grădinilor Vieneze (Prater, Volksgarten), Promenada era locul „ieșirii din cotidian“. Din păcate, din micul „paradis“ verde-distrus de tăierea Bulevardului Coposu, n-a mai rămas decât un mic, îngust dâmb de pământ. Privind această mică litografie-bijuterie, nu putem decât să ne imaginăm frumusețea locului.

Acesta era chipul urbei noastre și nicidecum vreo imagine idealizată! Orice asemănare cu grădinile Imperiului Nu este întâmplătoare. Orice asociere cu scene romantice din film este logică! Cam așa se preocupau, pe vremuri, edilii de spațiile de agrement ale orașului!
Ce poate fi mai plăcut corpului și papilelor decât asocierea armonioasă între un cofetar elvețian și o grădina în stil vienez?!

Din istoria locului ne povestește Sigerus:
În ultimul deceniu al sec.18, Magistratul Sibian hotărește crearea unui spaţiu de agrement în sudul oraşului, cu grădină şi promenadă după modelul grădinilor Vieneze Prater, Volksgarten, „Paradeisgartel”, cu alei umbrite de pomi și chioşcuri cu răcoritoare pentru „Publikul” orașului. Primele lucrări de nivelare a terenului între Cazarmă şi Poarta Leşurilor au început deja 1791 şi au fost continuate cu ajutorul armatei.
În 1818 au fost amenajate scările de lângă Turnul Gros. În acelaşi an a fost ridicat, din ordinul baronului Kienmyer, la capătul Promenadei superioare, un mic templu numit „Concordia“. Mai târziu, templul va primi numele „Latzel” după medicul Dr. Josef Latzel.
În anul 1829 au fost inaugurate monumentul cu bustul împăratului Francisc I. şi piatra comemorativă în memoria colonelului Vecsey.
În iunie 1856 este amenajată Şcoala (pepiniera) orăşenească de pomi lângă Poartă Leşurilor.
În anul 1827 renumitul cofetar elveţian R.D. Gaudenz construiește o cofetărie mică, așa-zisă „Refraichadă“, pe Promenada inferioară, lângă Cazarmă. Clădirea era vopsită în roşu, iar în grădină se aflau postamente cu vaze de piatră. După 15 ani, clădirea a intrat în posesia oraşului, iar după 1852 a fost transformată în crâşmă.
La 1 iulie 1852 Gaudenz deschide pe Promenada superioară noul „Pavilion elveţian”.

Mica litografie-bijuterie reprezintă „Pavilionul elvețian“ al cofetarului Gaudenz, aflată pe Promenada Superioară (între str.Berăriei şi str.Independenţei, pe dâmbul Parcului C.Coposu) cu terasă și grădină, cu mese și spațiu verde, limitată de gardul de lemn ce dădea spre aleea Promenadei, loc unde te puteai îndulci (la propriu) sau îndulci privirile, asistând la trecerea domniţelor galante cu umbreluţele lor dantelate, recuzită pentru ascuns ocheade sau, diplomatic, chipul tot sub privirile insistente ori nedorite!

Adriana Moscicki

Litografie realizată c.1860, după un desen de Carl Koller la Institutul litografic J.G.Bach din Leipzig (sursă ilustrație și fotografii: „Alt-Hermannstadt“)

1

Singurătatea unui loc frumos!
E atâta pustietate în Piața Habermann, că-ți poți măsura nestingherit umbra!
Construită pe locul fostei fabrici de bere Habermann (1850-1862), demolată în 2004, inaugurată cu surle și trâmbițe în luna Mai, Piața agonizează în singurătate. Cum, de ce a devenit un loc nefrecventabil, uitat, evitat? (Este totuși un loc istoric, cel puțin pentru noi, Sibienii.) Căsuțele s-au închis una după alta, restaurantele se mai bucură câte puțin de mușterii în zilele însorite!

Altfel sunau promisiunile din luna Mai:“Ne dorim o zonă vie și efervescentă, un punct de referință pentru cumpărături de calitate și, în același timp, un spațiu de întâlnire și socializare, în perimetrul ultracentral al orașului. Aici vor funcționa restaurante și cafenele, magazine, magazine cu produse locale și de calitate, dar esența este dată de evenimentele care vor anima Habermann Markt. Modelul nostru se regăsește în alte mari orașe europene, în care piețele de acest tip sunt puncte importante de susținere ale economiei și culturii gastronomice locale dar, în același timp, au rolul de a educa și de a inspira vizitatorii. „Ne-am propus să construim un hub cultural, care să apropie oamenii, să atragă turișți și să îmbogățească, în final, comunitatea”, spunea Viorel Horja, Manager General Euro Imob Internațional. (ziarul Turnul Sfatului, 9.05.2018)

Poate ar fi fost mult binevenită mutarea Pieței volante Transilvania aici, sau organizarea unei Piețe noi, sau a unui al doilea Târg de Crăciun ca în toate orașele mari care se respectă!
Există parcări, o frumoasă esplanadă care a fost însuflețită doar pe parcursul Festivalului Internațional de Teatru! Dar, să nu uităm, festivalul e doar O DATĂ în an!
Cum se explică agonia locului, lipsa de interes a investitorilor, neintegrarea locului în circuitul turistic (deși orașul e sufocat de grupuri străine și turișți locali!)??? Acestea nu sunt întrebări retorice, ci întrebări pe care, bănuiesc, nu mi le pun doar eu și așteaptă un răspuns din partea autorităților!
Adevărat, vor spune, există un anunț în pagina de Facebook a Pieței:“ Vinde-ți produsele specifice sărbătorilor de iarnă la Habermann Markt!
În perioada 29 noiembrie – 3 Ianuarie punem la dispoziția producătorilor și comercianților spațiile libere din Habermann Markt pentru desfășurarea următoarelor tipuri de activități:(…)“.
Azi, 11 Noiembrie, cu două săptămâni înainte de data anunțată, Piața lâncezea în soarele amiezii, stingheră și uitată, sub privirile plictisite de așteptare ale câtorva negoturi, care au mai rezistat!
Poate nu ar fi rău să mai tragem cu ochiul la vecinii noștri Clujeni, tot Ardeleni și ei, dar mai picanți și mai iuți decât „telemeaua“ noastră locală!

Adriana Moscicki

fotografii personale, azi, 11.11.2018

1

Târgul de altă dată
Dezvoltarea economică și industrială, globalizarea, migrația populației, depopularea satelor vor duce, probabil, și la dispariția piețelor așa cum le cunoșteam. Supermarketurile sunt mai la îndemână-și uneori cu prețuri mult mai bune- oferind legume, fructe și zarzavaturi proaspete pe tot parcursul anului. Am uitat să mâncăm după sezon și ne bucurăm de permanenta prezență a roșiilor, chiar dacă sunt crescute pe un petec de vată și hrănite cu chimicale.

Vechile democrații occidentale au acumulat experiență de-a lungul anilor și se reîntorc la piețele de producători, ținute săptămânal în centrul orașelor sau, spre magazinele de produse bio (cu adevărat și controlat!) la prețuri exorbitante dar, oferind speranța unei alimentații și vieți sănătoase.
Dar noi, fără drumuri de acces în timp util (multe produse fiind perisabile), fără o organizare eficientă din partea producătorilor (care preferă să vândă din fața casei direct comerciantului care le colectează), fără siguranța originii produselor, ne trezim că plătim prețuri mari pentru o marfă așa-zisă „de grădină“, dar coaptă prin magazii, ori pe drum din Turcia.

Vă amintiți aglomerația din gări, sacii burdușiți și zumzăiala oltenilor? tarabele acoperite cu nyloane transformate în pat pe timp de noapte, fețele lor șifonate și obosite în frigul dimineții?
În trecutul mult mai îndepărtat, cunoscut nouă doar din fotografii și cărți, Piața era locală și încuraja comerțul local. Majoritatea produselor agricole, vândute în zilele de târg, erau autohtone, cultivate în grădinile din împrejurimile orașului.
Dacă citiți istoria cartofului, de exemplu, veți afla că a fost adus în Transilvania încă de pe vremea Mariei Tereza și cultivat, la început foarte puțin, la nivel de gospodărie personală. Oamenii se temeau de „mărul pământului“ și apreciau mai degrabă aspectul estetic al florilor lui! Dar, foametea din 1815, și circulara dată de Guvernatorul Transilvaniei G. Banffy de Losoncz, în care se arată modul ușor de cultivare în cuiburi „chiar și în lipsa animalelor“, îl impune ca aliment de bază și hrănitor prin excelență! Așa se explică nenumăratele mâncăruri pe baza de cartofi din bucătăria noastră locală și pâinea cu cartofi (necunoscută în alte regiuni).

Pe lângă legumele cunoscute, ce constituiau baza alimentației (cartofi, varză, fasole, grâne), cultivate și vândute prin târguri, Sibienii mâncau multe fructe din livezile ce înconjurau odată orașul. Cel mai vechi document, în care sunt menționate fructele cultivate în zona Sibiului, datează din secolul al 15-lea. Învățatul italian Pietro Banzoni, călător prin Transilvania pe timpul domniei regelui Matthias Corvinus (1458-1490), povestește despre diferitele soiuri de „fructe nobile“ consumate de Sibieni! (soiuri speciale de mere, pere, prune, vișine, cireșe)
În timpul vizitei regelui Ladislaus la Sibiu, în anul 1494, masa înaltului oaspetele a fost plină cu soiuri alese de fructe. Chiar și domnitorii Moldoveni și cei din Țara Românească au comandat fructe proaspete, sau uscate, din zona Sibiului. De exemplu, domnitorul Moldovei, Lăpușneanu și-a dorit – și a primit – de la Sibieni prune uscate pentru soția lui bolnavă, Ruxandra!

În ziua de azi, se vorbește despre încurajarea produselor și comerțului local. Iată un exemplu grăitor din trecut, ajuns la urechile noastre din povestirile lui Sigerus:
Pînă în anii 1850, era tradiția ca, în zilele de târg să fie amplasat un „steag“ cu baner din tablă lângă fântâna din Piața Mare, pe care era pictată stema orașului. Acest steag semnala tuturor că, în acea zi, de dimineață pînă la ora 11, numai Sibienii aveau dreptul să cumpere din produsele oferite de vânzători. După ora 11 toată lumea putea face negoț după plac, cu oricine!

În amintirea târgurilor de altă dată dar și cu nostalgia gustului pierdut, aceste imagini cu Târgul din Piața Mare, de-a lungul timpului!

Adriana Moscicki

1

Cum știi că vine iarna…

Vântul cald ce mângâie grădina nu o poate păcăli pe Sara! Grădina are semnele ei și Sara le cunoaște ca pe degetele de la mână. E vremea de odihnă. E vremea despărțirii. Cu câtă tristețe, Carlito și Jose, doi foxterieri năzdrăvani și sârmoși, se vor întoarce sub cerul gri și burnița Münchenului- ei, care au cunoscut căldura Spaniei și raiul Turnișorului /Neppendorf!

Sara ne poftește în casă (poartă verde, casă verde-ușor de recunoscut):“ totu-i vechi aici, nu poți aduce musafiri, așa zic copiii!“ și zâmbește. Dar, noi tocmai asta căutăm și sîntem conștienți că, pentru Sara, nu este nici vechi, nici nou, doar „acasă“. Fiecare obiect amintește de oameni și evenimente: ștergarul cusut, fotografiile vechi, oglinda cu foiță de argint, patul cu tăblie înaltă, lada pictată, valiza de cătănie, sania de lemn pentru cărat lemne, ori cârnați la afumat, banca pe care se culcă morții. Multe stau rânduite în șură, multe nu-și mai găsesc rostul, dar au rămas acolo, cuminți ca într-un muzeu nefrecventat și necunoscut.
Doar cuptorul, aprins azi pentru ultima oară în an, bate cu inima caldă de vâlvătaie, mistuind ultimele lemne, bolborisind prin spuză și prin carnea pusă la prăjit. Pâinile așteaptă deja cu pântece dolofane de coajă, hanklichul se hodineste sub pânză. Și, în paharul de vin roșu, adunate toate aromele curții și pământului, toată povestea Neppendorf-ului și a Sarei.

Curând, obloanele vor așterne umbră în încăperi, râsul Sarei și veselia câinilor se vor îndepărta, pământul va moțăi pe sub ploi, ori pe sub zăpezi. Căruciorul înflorat, rămas singur, gol și inutil. Gerul îi va încleșta trupul, pentru o vreme.
Mă gândeam cum drumurile acestea marchează un calendar, nescris, dar trăit firesc de om și natură: plecarea în toamnă, revenirea în primăvară. Renaștere și viață cu zâmbetul Sarei și culorile grădinii.

Drum bun, Sara! Te așteptăm cu poală de flori, cu față senină și zâmbet îmbietor, așa cum îi stă bine Reginei florilor, din Neppendorf!

Adriana Moscicki

fotografii personale

1

Ca o promisiune în verde!
așa începuse modernizarea.
Doi mesteceni frați, într-o oază pitită de vânt și de priviri indiscrete, cuprinsă în nesfârșitul unui cerc de piatră, susurul unei fântâni ce picură, ca amintirea unei grădini orientale, perfecte, rămasă cumva la jumătatea drumului, ori poate adecvată esteticii și gustului comunist. Era „altceva“ în peisajul târgului nostru, târg născut în verde, îmbrățișat de alei umbroase. De-a lungul bulevardelor erau pomi, rondurile erau sădite în flori colorate ce se schimbau în funcție de sezon. Lumea căuta verdele și natura prin parcurile orașului, ori mult mai departe la Seviș, Dumbrava, Cisnădioara, Rășinari, Piatra Broaștei, La Tocile. Până și mărețele blocuri comuniste, ce răsăreau în Hipodrom, își primeau porția de verde: fâșii lăsate în jurul blocurilor, copaci plantați. Lumea și-a făcut grădini, aranjat straturi cu ceapă, salată și verdeață, ori doar flori.

Nu știu de când a început foamea de asfalt! Pădure de blocuri – adevărat, în vopsele colorate, într-un deșert de asfalt, peste care șuieră vântul câmpurilor – aceasta e noua imagine a Sibiului. Înțesate de mașini, drumurile par mari omizi leneșe ce-și târăsc trupul greoi. Orașul e sufocat, locurile de parcare inexistente, ori mult prea puține. Hei, încotro oameni buni? Orașul acesta nu a fost gândit ca o mega-metropolă! Orașul acesta cu ziduri și porți a fost o cetate bătută de trăsuri, cai și modeste automobile!

Ca orice cetate, care se respectă și este respectată prin lume, automobilele ar trebui să dispară! Sînt convinsă că ați vizitat destule locuri prin lume în care, intrarea cu autovehiculul în centrul orașului este interzisă, restricționată (doar pentru rezidenți!), sau ineficientă! V-aș oferi doar câteva exemple, mai la îndemână: Gruyere (și aproape toate orașele/locurile turistice/istorice Elvețiene!), Salzburg, Hallstadt, Bamberg, Antwerp, Ghent, Dubrovnic, Freiburg, Rotenburg ob der Tauber, etc. Desigur, transportul în comun este dezvoltat, modern și eficient, parcările (imense!) aflate în afara orașului, oferă shuttle/autobuze care se ducă încolo și încoace turiștii.

Poate ar trebui regândite parcările și locul în care se află ele în oraș! E minunat că se câștigă bani frumoși din ele (Piața Mică!), dar, în aceeași măsură afectăm calitatea vieții, plăcerea unei excursii, aerul și mediul, clădirile istorice, că, făcând o socoteală simplă, poate mai mult pierdem decât agonisim din leul dat pe parcare. A bon entendeur! Poate cineva pricepe și e în măsură să facă…

Și așa, pornind de la doi mesteceni frați și singuratici, ne-am pierdut în marea de mașini care înghite orașul!
Verdeața de altă dată, dusă din lume, prin anotimpuri și prin vreme!

Adriana Moscicki

Sibiu „Hotel Continental“ – carte poștală circulată 1984

1

ceva dulce!

Printre rețete vechi de prăjituri austriece, scrise cu creionul, într-o caligrafie impecabilă, zăceau și aceste foi, aproape retezate de atâta îndoit: dulci rețete cu cacao și ciocolată Meinl! Mi se povestise de existența magazinului de delicatese Meinl, aflat nu departe de Römischer Kaiser (Împăratul Romanilor). Pe vremea aceea, lumea bună își cumpăra de acolo cafeau ori cacaoa/ciocolata, împachetată frumos în punguțe, apoi dădea o tură pe la parterul hotelului, unde se bea coniac fin și, în spatele perdelelor grele de catifea, se etalau cărțile de joc.

Pare mai degrabă o scenă de film vechi, alb-negru, din acelea care ne făceau să visam în copilărie rochii de tafta, bijuterii și bărbați în smoking pufăind cigar. Dar toate astea au existat chiar așa, în tihnitul nostru oraș.
Pe vremea copilăriei mele, ne bucuram de un pachet de cacao autohton, îmi amintesc și acum imaginea lui în alb și maro, din care-mi fabricam imediat „ceva dulce“ în momente de aprigă dorința: un sos gros din cacao și zahăr, îndoit cu apă fierbinte, ori mâncat exact așa, cu lingurița!

Pe Meinl, l-am descoperit personal (și nu din poze!) mult mai târziu, acasă la el, în Viena. Nu se poate să nu-l recunoști de departe pe simpaticul purtător de fez roșu cu ciucur! Poate va întrebați de ce un turc a ajuns logoul firmei?! Cafeaua, deși se numește „turcească“, nu se cultivă în Turcia. Legenda spune că Etiopia, regiunea Kaffa este locul de origine al cafelei. Descoperită pe la anul 850, a fost dusă în lume și popularizată de către turci. În 1683 ajunge în Viena odată cu armata turcă. Din fericire, doar cafeaua a rămas și croassantul de lângă ea!
În 1924, artistul Josef Binder a fost invitat să creeze un logo al firmei Meinl care, fondată în 1862, era deja o afacere cu istorie și renume.
Așa s-a născut micul „coffe boy“ cu trăsături africane și fez turcesc, detalii menite să simbolizeze originea cafelei.

Au trecut zeci de ani de atunci, magazinul Sibian al lui Meinl a rămas doar în memoria fotografiei, logoul a suferit și el, acuzat de rasism, a fost schimbat și modernizat iar Meinl a devenit investitor în România, proprietar de fabrici de ciocolată.
Mie mi-au rămas niște rețete pe care nu le voi face niciodată, probabil, dar mai presus de toate, ștampila originală pe o hârtie mâncată de vreme!

Adriana Moscicki

fotografii personale / sursa foto magazin Alt-Hermannstadt

1

Piața amintirilor noastre

Imaginea aceasta colorată am dus-o mult prin timp și prin lume. Acolo am stat pe bancă, sub privirile vigilente ale lui tanti Ghinescu, care hrănea porumbeii și nu făceam o mișcare de teamă să nu-i gonesc, deși aș fi alergat după ei, dar supravegherea era strictă și responsabilitatea asemenea, mai ales că eram maestra căzăturilor spectaculoase, cu julituri.
Pe micile alei, între ronduri, am gonit cu tricicleta de lemn. Uneori doar am stat pe ea, gură cască la trecători.

Am stat și acolo, în spatele geamului mare de la CEC. Banca de lemn era solidă, picioarele nu-mi ajungeau la podea dar, oarecum, reușeam să mă cațăr și să încerc toate tocurile de cerneală pe formularele în negru, roșu și albastru împrăștiate pe masă.
Cel mai mult îmi plăcea să aștept tramvaiul și să spionez toneta de înghețată. Înghețata aceea simplă, ivită misterios din toneta de lemn, a fost cea mai bună mâncată vreodată. Și eu știu, doar amintirea a făcut-o așa, doar dorul după vremuri demult duse, după un oraș care nu mai este.

Adriana Moscicki

Piața Mare la sfârșitul anilor 1970 (sursă foto A.Couline)

1

dusă vara…
și berzele au plecat în alai cu rândunici și aripă zveltă în zbor. Atât de puțin ne-am bucurat de vederea lor. Atât de puțin ne-am bălăcit în vară, că apele au rămas vreme îndelungată neatinse și mohorâte. Liniștea va cuprinde lacurile, vântul îi va încreți fața valuri mici și dese, fulgi moi se vor topi tăcuți in saramură. Și totul așteptare.

Adriana Moscicki

Ocna Sibiului, lacul Cloșca

1

Sibiul colorat din amintirile noastre…
pe vremea când nu visam „o țară ca afară“, doar ne doream cu toții „afară“.

Azi, deși ne putem mișca liber și locui prin alte părți, schimbarea se lasă așteptată. Azi dorim „o țară ca afară“, dar nu înțelegem că schimbarea vine dinăuntru, din noi!
Despre amintiri, numai de bine! Doar ele se înfrumusețează în timp!

Adriana Moscicki

Sibiu, anii ’60-’70

1

Septembrie
vine cu o lumină specială în răcoarea dimineților, un cer senin înalt și curat, ca o speranță pentru dogoare în mijlocul zilei.

Septembrie și octombrie sînt mereu amintirea unor începuturi de viață și de școli, drumuri noi pe care am pășit mereu cu emoție, panică, crampe la stomac și teamă. Teamă de a nu eșua, teamă de a nu fi depășită de evenimente și întâmplări. Apoi, cu ploile, teama a devenit, încet – încet, tristețe, o stare greu de cuprins în cuvinte, poate vecină cu depresia atât de prezentă azi în viețile noastre.
Au fost toamne aurii cu aromă de fructe și iubire. Au fost toamne gri cu frunze moi, noroaie și ploi. Și toate au fost viața noastră între zidurile orașului pe care visam să le depășim, să le lăsăm în urmă… Și uneori ne întoarcem, unii fizic, alții doar în amintire!
Să vă fie Toamna-Bucurie!

Adriana Moscicki

vedere Sibiu anii ’60-’70

1

și totuși

cât de binecuvântați am fost nascându-ne în urbea noastră provincială!

orașul ne-a dat pavăză umbra zidurilor, liniștea caselor, tihna amiezilor, tăcerea pietrei, veghea acoperișurilor.

și oamenii și-au purtat vorba cu zgârcenie – dar cumpătată, pasul apăsat – dar sigur.

știu, orașul acela de oameni nu mai este, e doar o vedenie din trecut.

ne-au rămas pietrele, până când?

ne-au rămas ochii deschiși și cugetul curat precum aerul din poala munților, ne-a rămas îndârjirea de ardeleni!

Adriana Moscicki

Sibiu, anii ’70-’80

1

roată… roată
lut frământat, glazurat, copt și încondeiat, sub mâna udă a mesteșugarului însuflețit cu susurul apelor, adierea pădurilor, strălucirea soarelui, cântecul cocoșului.
A 52-a ediție a Târgului Olarilor s-a deschis azi, în Piața Mare, Sibiu. Bucurie pentru ochi și suflet, ca în fiecare an, așa cum ne-am obișnuit, an de an!

Adriana Moscicki
fotografii personale, Târgul Olarilor, 1 Septembrie 2018, Sibiu

1

Sibiul – din nou Medieval

de ce ne fascinează atât de mult Evul Mediu? desigur, nu doar pentru simplul motiv că Sibiul a fost o cetate cu zeci de turnuri și ziduri de apărare, cu străzi înguste și întortocheate, cu fântâni din care se adăpau oameni și animale, cu treceri ascunse, cu gunoaie purtate de prin urbe de firul de apă ce-l traversa.

E perioada cea mai colorată și misterioasă a omenirii. Legende și povești ne-au deschis porți de visare și, căutând o evadare din cotidian, ne întoarcem spre un trecut îndepărtat, pe care îl idealizăm. Nici prin cap nu trec războaie, inegalități sociale, molimi, mizerie, mirosuri grele, pestilențiale, execuții publice, sărăcie și foame! Maturul din mine ar spune: le trăim din nou. Copilul din mine ar dănțuit ca un trubadur cu tomburina și pantofi ușori, sunând din clopoței.
Și câtă bucurie să văd azi, în Piața Mare, copii învățați cu tablete, computer și mașini teleghidate, luptând cu sabia precum eroii lor de prin jocurile video, fetițe cu plete și panglici aruncând în aer mingi și steaguri mici.

Meseriași în lemn și fier și-au făcut auzite dălțile și ciocanele, pe mese s-au ivit cupe de lemn și blide și, într-un nor de fum de la grătarele încinse, cu toții au uitat de hamburgerul McDonald și s-au mulțumit cu pâine și carne. Sulițe și săbii aranjate frumos în rastel așteptau mâini vanjoase, de cavaleri pitici, să fie încercate în lupta vitejească.

Până și calfele călătoare s-au mutat, cărând un greoi pavilion din Piața Huet, în Piața Mare și s-au oprit demn (dar întâmplător, din oboseală) la „Vă vedem“. Doar stâlpul spânzurătorii (altă dată la el acasă acolo, în Piață) stătea singuratic și oarecum stingher: Nimeni nu va fi pedepsit și nu mai înfricoșează pe nimeni!

Adriana Moscicki
fotografii personale, Festivalul Medieval, Sibiu, 2018

1

Ce amintiri avem din 23 August?
așa gândeam acum ceva ani și nimic din realitatea care mă înconjoară nu m-a determinat să gândesc altfel!
dar în Monte Carlo, America de Sud, de Nord, Elveția, chiar și în București rar și sporadic, o grămadă de oameni „de bine“ se bucură de beneficiile regimului (oricare ar fi) și a acestei zile!

hârşâitul măturoiului
şi eu am trecut pe aici prin Piaţă, cu uniformă de pioner, cravată şi flori pe care le-am zgâlțâit patriotic în faţa tribunei. Apoi am chiulit ani de-a rândul.
Ce era 23 August? Defilare, bere şi mici. Asemeni zilei de 1 Mai. Dar în August era cald şi soare şi defilarea mai bombastică, mai lungă, lozincile mai înflăcărate. Ani de zile 23 August era „Sărbătoarea noastră naţională“, atât de înrădăcinată în noi că, sînt convinsă, vi se întîmplă şi vouă să uitaţi că s-a mutat la 1 Decembrie!
De câtăva vreme mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă…? dacă n-ar fi fost Tratatul Ribbentrop-Molotov, dacă Regele n-ar fi abdicat, dacă n-ar fi fost 23 August? Care ar fi fost faţa Europei? Am mai fi existat? Câtă vreme am fi stat drepţi în faţa ruşilor din est, sau a „prietenilor“ vest? sau poate ne-am fi transformat în vreo republică din Uniune…
Nu am citit nici un fel de simulaţie retrospectivă de genul ăsta şi, recunosc, ar fi interesantă. Sau poate ar fi dezamăgitoare. Poate am descoperi cu uimire că politicienii sînt făcuţi din acelaşi aluat, că interesele nu s-au schimbat, doar oamenii. Şi apoi, pe cine am mai putea învinui? şi cum ne-am mai putea plânge de neşansa poporului, a ţării, a istoriei?!
Ce ar fi, dacă ne-am trezi… într-o dimineață de zi nouă (nemanipulată de cei care ne-au vândut libertate și democrație) și am recunoaște, că nu s-a schimbat absolut nimic… ”Comuniștii lui Ceaușescu” sînt de fapt ”Capitaliștii“ care s-au adunat în jurul unui foc ideologic, călcat în picioare și stins cu ajutorul celor de bună credință… și, care astăzi, împreună și fiecare pentru singurătatea proprie, se incălzesc la flacăra unei bancnote tipărite.
Azi, 23 August, să ne amintim fiecare ce dorim: de gustul micilor, de zgomotul defilării, de carele alegorice, de liniştea ce rămanea în urmă şi strada plină de flori strivite, steguleţe de hârtie călcate în picioare, hârtii, baloane sparte şi peste tot hârşâitul măturoiului de nuiele în noapte.
Nici măcar măturoaiele nu s-au schimbat!

Adriana Moscicki

Măturători în Piața Mare – 1918

1

vă vedem#
Nu poți înțelege determinarea Diasporei, dar nici drama ei, dacă nu ai trăit niciodată departe de poala mamei!
Diaspora trăiește de două ori singurătatea: cea a depărtării de un spațiu intim, cunoscut și cea a izolării într-unul nou, la început ostil, care cere schimbări de mentalitate, gândire, obiceiuri și limbă. Se spune că, doar atunci ești integrat complet, când gândești și când numeri în limba țării respective!
Am întâlnit mulți români „de afară“ și uneori m-am minunat de puternicul accent străin cu care vorbeau limba strămoșească, dar m-am întristat în aceeași măsură cunoscând alții, incapabili să vorbească o iotă din graiul țării care i-a adoptat!

În anii 90 am plecat mulți naivi în căutarea democrației-așa cum ne-o imaginam noi, ieșiți din ogrăzile comuniste! Am înțeles repede că nu există un asemenea animal perfect, e doar o plăsmuire în căutarea noastră de valori, dreptate și demnitate. Dar am învățat că există legi care guvernează lumea și ele sunt făcute pentru oameni, ordine și respect. Am învățat că avem drepturi și ele trebuie respectate, ne-am obișnuit să stăm cu coloana dreaptă în fața unui ghișeu și a unui funcționar, să umblăm cu computere atunci când ne luăm numărul la doctor și să așteptăm liniștiți cele câteva minute până la invitația oficială pe un panou de televizor. Ne-am obișnuit ca doctorul să ne primească zâmbind și să scrie în computer, în același timp în care ne vorbește (pe nevăzute), toate durerile, simptomele, analizele, procedurile și să ieșim îmbărbătați, încrezători. Ne-am urcat în autobuze aerisite și silențioase, a căror sosire e anunțată pe un panou solar și la fix. Și multe, multe, altele dar mai ales, am învățat să respectăm și să fim respectați, ne-am recăpătat demnitatea. În casele noastre am vorbit românește și nu am uitat o clipă de unde am venit!
Dar, natura umană e diversă, oamenii diferiți, din fericire. Există imigranți care se găsesc doar fizic în spațiul respectiv, iar în viața lor spirituală, mentală nu au trecut niciodată granițele României: vizionează televiziunea română, nu au curajul să schimbe mâncarea tradițională și nici obiceiurile.
Există imigranți care s-au detașat total, au tăiat toate legăturile cu țara și trăiesc o viață nouă.
Indiferent de categoria în care s-ar afla, există un numitor comun: munca, mândria de a munci, pentru că „a munci“ este un drept! Ia-i omului munca și i-ai luat pâinea de la gură, demnitatea, scopul zilelor.
Indiferent de statutul lor social, de studiile pe care le au, să nu-i treacă prin cap nimănui, vreodată că ei nu înțeleg și nu văd realitățile din patria mumă! Nu trebuie să le aruncați în obraz, zeflemitor „ce știi tu? doar nu trăiești aici“! Uneori depărtarea te face să vezi mai bine, mai în profunzime și, nefiind legat/influențat de interese de vreuna din părți/partide, de pile-relații-cunoștințe pe care trebuie să le cultivi – spiritul de discernământ e mult mai acut! Au dovedit-o din plin, zilele trecute, miile de români din Diaspora și mă înclin cu respect în fața curajului și evoluției lor!

Citeam ieri un dialog interesant pe marginea unei cărți (Tudor Mirică, „Despre Călătorie, ca Stare de Spirit“*) despre imigrație ca o călătorie fără întoarcere.Nu pot decât să fiu de acord: o dată integrat într-o lume ce îți oferă posibilități, este greu să te întorci în timp la practici, obiceiuri și o realitate de care ai fugit! Poate de aceea, încă, în România sec XXI a rămas valabilă dorința „vrem o țară ca afară“!
Ce trist că, după 28 de ani de așa-zisă „democrație“, țara este în genunchi, ruginită și ruinată, pomeni electorale sau privilegiile unui stat bugetar întins ca o caracatița cu multe picioare grase, inutile și zgomotoase, determină oamenii, triști și umiliți, să-și adune bocceluța și plece în căutarea pâinii și a demnității!
Cât de minunat că oamenii pleacă în depărtări, li se deschid orizonturi, se îmbogățesc spiritual, cultural și încep SĂ VADĂ!
Și știu, cei din orașul meu încep să vadă cu mii de ochi, doar poartă în ei amintirea orașului.
vă vedem din lume și vă vedem din Sibiu!#

Adriana Moscicki

fotografii personale din Sibiu

1