Privire dinspre nord/vest – gravură colorată. În dreapta se vede „Biserica dintre brazi”… „Cel mai vechi edificiu de cult românesc din Sibiu, datează din 1788 şi are hramul Sf. Petru şi Pavel.“

Sibiu // Hermannstadt // Nagyszeben – Cromlitografie Joseph Hoegg (Sursă foto: patrimoniu.sibiu.ro)

1

şi, dacă ar fi să trecem un pod imaginar, în timp, pe celălalt mal al Cibinului,
ne-am trezi între flori şi tufe!
iată o romantică plimbare!
haideţi cu noi pe cărare,
intreaga Cetatate, în zare, e visare!

Adriana Moscicki

Privire dinspre nord/vest – gravura colorata ca.1855

1

Podul de Fier s-a dărîmat!

Recunosc, mi-am petrecut cîteva ore încercînd să adun informaţie despre Podul de Fier peste Cibin!
Surpriză: nu am găsit! Toată lumea este de acord că s-a dat în folosinţă în 1908 în vremea harnicului primar Albert Dorr, toată lumea este de acord cu materialul şi modul în care este construit: fier, nituire şi aici se încheie istoria! Şi mai nou, toată lumea este de acord că este / a fost depăşit de evenimente şi trebuie înlocuit!… lucru care a devenit o realiate, de altfel! Parafrazînd cîntecul copilăriei noastre va spun : Podul de fier s-a dărîmat! Recunosc! Sînt o provincială! Podul de fier era o minune modernă pentru noi! Nimic romantic în trupul lui, totul solid, brut, rezistent dar armonios! În copilărie îmi părea un pod mare pentru un rîu mic. Doar firicelul acela de apă nu ameninţa cu nimic (în anii secetoşi)! Apoi, ca şi cum s-ar fi simţit jignite, apele lui creşteau şi ne învăţau cîte ceva din măreţia naturii. Demult de tot peştii se zbenguiau în Cibin şi armata de undiţe se instala pe mal în aşteptare. Apoi, o dată cu bunăstarea a venit şi moartea naturii. Omul a otrăvit şi pîngărit apele. Citesc uneori ştiri din ziare şi mă bucur că apele au fost curăţate de peturi! (sticle de plastic!) Uneori chiar mă bucur că s-au dus îndrăgostiţii de pe malul Cibinului! Că s-au dus copii ce se aruncau în ape şi se bălăceau! Că s-au dus romanticii ce priveau trecerea apelor peste pietre şi covorul de mătasea broaştei brodat la maluri! S-a dus şi podul de fier aşa cum a venit, ca o carte fără autor! Mă gîndesc, arhitectul (necunoscut urechilor noastre) o fi visat, o fi fost mîndru: „Primul pod de fier din România“?! Mîndrie locală?!

Recunosc sînt o provincială! Poate doar în ochii mei Podul era semn de recunoaştere a oraşului! Poate doar în ochii mei niturile acelea erau perfecte înainte să le descopere Cartier, să le micşoreze şi să facă din ele bijuterii! Podul era parte din oraş şi din noi!
Podul de Fier… oare nu se putea face altul, pe rîu mai jos? Podul de Fier s-a dărîmat! 1908-2015! să-i fie amintirea îndelungă! Amin!

Adriana Moscicki

Podul de fier – Carte Poștală circulată 1918

1

„Poarta Sag din Sibiu, vedere din exterior“ // „Sagtor Hermannstadt, Außenansicht“ – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

La Portile Sibiului… „Ne timeas“

Desigur soldaţii, ce păzeau intrarea în Cetate prin Poarta Sag, nu se temeau decît de Dumnezeu! Şi Dumnezeu era cu ei şi bastionul stătea pe pămînt scut de piatră în faţa duşmanului!În vremurile acelea omul venea în Tîrg cu bucate, cu roadele pămîntului. Vindea şi cumpăra. La intrare în Cetate, soldaţii iscodeau cu privirea, animalele fornăiau pe nări, căruţele se opinteau şi ţăranul era oţărît dar cuminte. Desigur era tare grăbit să ajungă sus în Buricul tîrgului de dimineaţă! Piaţa era sus pe colină şi caii obosiţi de drum.
Poarta Sag era una din intrările în Cetatea Sibiului şi, de veneai din Alba cu căruţa plină de butoaie cu vin, ori de struguri, te puteai opri direct în Târgul Vinului. La intrare te întîmpina joagărul şi lemnele stăteau stivuite frumos, în aer plutea praf de cherestea, miros de lemn.
Greu de crezut că se înalta aici un bastion! Doar de vei căuta adînc în pămînt, vei găsi, urmele zidurilor mergînd rotund, odată cu circumferinţa pieţei de azi. Cînd a coborît Piaţă din Buricul Cetăţii şi s-a deschis aici, pe locul unde se afla Piaţa Lemnelor… nu ştiu să va povestesc! Am umblat pe la Istorici dar nu suflă nici unul, nici o vorbuliţă! Cert este că, în copilăria mea, trecea pe aici un tramvai, cu mult zgomot şi veselie, căci pe vremea aceea zgomotul nu deranja pe nimeni! Si apa era aproape, o măsuram mereu cu privirea să cercetam cît a crescut şi de s-au înălţat malurile. Pe marginile adîncite şi abrupte se aplecau sălcii verzulii şi iarba creştea veselă în libertate. De multe ori aici poposeau ţiganii cu caii şi căruţele cu coviltir.
Mai era în copilăria mea şi podul de fier cu noduri mari, nituit şi tare semeţ se arcuia peste rîul nostru Cibin. Şi noi eram mîndri!

Adriana Moscicki

„Poarta Sag din Sibiu, vedere dinspre oraș“ // „Sagtor Hermannstad, Innenansicht“ – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

iată un tramvai spre alte poveşti, spre alte porţi!
Burgul bătrîn ne aşteaptă să spună, în şoaptă, şi alte poveşti!
Turnului // Saggasse // Kistoronyi-utca

1

„Carnaval // Fasching… in timp“

1

„Carne lavare”

Cînd se termină slănina în pod şi frigul înşelător, omul, cuprins de nerăbdarea primăverii simte nevoia să iasă din tipare, să spargă rutina zilei!
Şi dacă aşa, ca în poveste, ar putea fi, pentru o zi, Rege, Prinţesă, Balerină, Cavaler?… Şi dacă doar pentru o zi ar putea fi Clownul ce rîde spunînd adevăruri, Nebunul ce biciuieşte în cuvînt?… Copilul fraged ce tînjeşte după îmbrăţişare?… Şi dacă pentru o zi toate barierele între clase sociale şi genuri ar fi anulate şi fiecare poate fi orice doreşte şi spune ce doreşte? Ar fi haos? Sau ar fi Carnaval, Fastnacht, Fasching, Purim (carnavalul evreiesc)?
Istoria acestui festival cu măşti ne trimite undeva în Evul mediu cînd, la multitudinea de Curţi domneşti, înainte de Lăsata Secului, pentru o zi, toate legile erau suspendate, oamenii chefuiau şi îndrăzneau să spună adevăruri din viaţă dar şi să imite, pentru o zi, viaţa altora.
Originea latină, cuvîntului Carneval derivă din expresia „carne lavare“ – intrarea în perioada de post înainte de sărbătorile Pascale: carnevale, carnivale.
Carnavalul din Veneţia este cea mai veche manifestare de acest gen din lume şi de acolo s-a împrăştiat în celelate ţări catolice şi prin colonizare a ajuns chiar în America (Mardi Gras). Cuvîntul „Fasching“ datează din secolul 13 şi vine din germanul „vaschang“ – Fastenschang (ultima servire de băuturi alcoolice înainte de post!). Fără carne şi fără băutură pentru 40 de zile!!! – eh, iată un motiv suficient de bun să ne bucurăm într-un festival cu măşti!
Luna Februarie era, şi în vremea copilăriei mele, luna de carnaval. Pe vremuri le confectionam singuri acasă şi ne mîndream cu creaţiile noastre unice!
Să ne bucurăm de fiecare clipă, şi azi… cu sau fără măşti! și de veţi spune Alaaf!!! (alles ab/weg.) sau Helau!!! (Hel auf / Hölle auf!)…

Adriana Moscicki

„Costumat la fotograf“ Hermann von Brukenthal – Atelier Theodor/Tivadar Glatz (*10 Decembrie 1818 Viena – † 3 Aprilie 1871 Sibiu)

1

hoinar prin tîrg

Uite aşa, cu mîinile la spate, merg pe strada mare, io şi Negruţ – cîinele meu! Cel mai mult îmi place, în zi de tîrg, să mă amestec printre oameni. Şi aerul e plin de miros. Caii ce-au tras căruţele pînă în buza tîrgului stau acum şi rumegă liniştiţi, din traista ţesută în casă, iarbă uscată şi mei, şi dau cu coada stînga şi dreapta după muşte. În jurul lor, totdeauna zumzăie muştele şi se ridică miros de oaie, de bălegar şi piele asudată. Trec pe lîngă magazinul de fierărie şi pe lîngă băcănia de delicatesuri… pşiiii, ce miros dulce în nara mea şi-mi lasă gura apă numai la gîndul bomboanelor colorate ce stau închise în borcan! Şi sînt acolo aşezate pe raft tot felul de cutiuţe de tablă, de borcane şi sticle minunate şi de te apropii simţi aromă de cafea şi de mirodenii de tot felul.
Mai încolo, urcă miros de ceară topită şi oamenii îndoliaţi vin uneori să cumpere lumînări pentru mort, (ăştia au ochii roşii de plîns!) dar sînt şi lumini de bucurie, de nuntă şi botez, dichisite cu panglici şi flori de hîrtie. Hei Negruţ, îi zic cu un fluierat scurt! Vin‘ aici mintenaş, că trecem pe lîngă Ficioru‘ cu măturoi din faţa prăvăliei şi Cucoana nu-l pierde din ochi, că drumul tre‘ să fie „perfekt sauber“! Aşa stă acolo în drum şi-şi mîngîie şorţu‘ şi nu-l pierde din ochi pe ficior! Mereu murmură cîte ceva pe limba ei, dar nimic nu aud, decît la sfîrşit „Gott sei Dank!“ şi-şi ridică ochii spre cer. Ehhh, năzdrăvanule, vin aici, lasă căţeaua omului, îi zic lu Negruţ, că uneori birjarii dau cu biciul de piele împletit şi, de te ating, vai şi amar de coama ta! Aşa-mi place mie să merg pe mijlocul străzii, în zi de tîrg, să colind pe lîngă mese şi să trag cu urechea la înţelegeri. Unii beau adălmaşu‘ chiar acolo, la masă, şi rîd cu voce tare şi gura deschisă toată, de li se văd toţi dinţii. Da‘ uneori suduie şi se ceartă pentru preţ şi-mi trag pălăria pe o ureche şi trec mai departe şi-s tare ocoş cu pălăria mea! Minteni se aud clopotele bisericii şi-i vezi pe toţi zicînd „Doamne ajută“!… fiecare pe limba lui, da‘ se înţelg cu toţi! Şi cînd duduie soarele, cumetrele pun deasupra meselor rogojini să ţină de umbră şi să nu se strice bucatele şi fac meru vînt cu mîna să alunge muştele ce roiesc în jurul cărnii.
Bunicu‘ zice că în tîrg la noi nu se înşeală şi nu se fură, doar toate casele sînt cu ochii pe oameni şi de veghe. Aşa stau zi şi noapte şi dau de veste şi şuieră omului în somn să se trezească şi să se apere de-i necaz. Io n-am văzut niciodată casele să doarmă!… uite aşa stau mereu cu ochii deschişi, doar de-i soare puternic parcă-i mijesc o ţîră! Şi-s tare mîndru de oraşul meu, şi Negruţ la fel!

Adriana Moscicki

Strada Turnului // Saggasse

1

Ce-a mai rămas din strălucirea de odinioară?
Cu ochii deschişi şi trupul rănit, jupuit, ciuruit, în soare şi în vîntul timpului mereu în picioare, în umbra zidului acum stau doar vecinele la taclale!
Soarele, el, mereu curgînd pe un ceas, măsoară nemurirea pietrei, trecerea omului…

1

Strada Turnului (Piața „Coroana“) // Saggasse (Krone) – de-a lungul vremii
Nu numai negoţ cu băuturi se făcea aici, ci şi de carne. Ultimul Tîrg de carne se va ţine aici in 1909!

1

Strada Turnului de a lungul anilor ’50 & ’60

Turnul Bisericii se înnoieşte, tramvaiul străbate oraşul în goană.
Moda face din corpul femeii o veşnică sărbătoare: îi învaţă curbele şi rotunjimile, îi redă libertatatea şi-îi glorifică formele. Cîtă plăcere pentru ochi să privească strada: elegantă în simplitate! Nimic nu a mai egalat rafinamentul şi calitatea modei acestor ani! Omul este matur şi cumpătat, straiele au rînduiala lor şi fac diferenţe sociale. Ţăranul se mîndreşte cu portul lui, muncitorul se grăbeşte să devină orăşan dar nu se sfieşte să umble în salopetă. Şi oraşul se desfăşoară în linişte, creşte şi se înalţă în ritmul lui de provincie. Oraşul ne este acum cocon şi leagăn şi tihnă.

Adriana Moscicki

Strada Turnului // Saggasse de-a lungul anilor

1

Strada Turnului // Saggasse – la sfârșitul sec. al XIX-lea

1

„ţîr-ţîr, cling cling“

Să tot fie cîteva ceasuri după ora prînzului. Pleoapele caselor sînt lăsate puţin în picotire şi moleşeala cuprinse întregul oraş. Magazinele au tras storurile şi, peste umbra lor lăbărţată pe trotuar, trec ticăind pantofii cu plachiuri mici, de doamnă, şi paşi rari, dar apăsaţi, de bărbaţi.
Tramvaiul despică oraşul şi clopotul lui se aude departe peste strazile aproape pustii. La început caii şi vizitii se temeau de matahala de fier huruitoare. Acum mai vezi care, ici colo mergînd în paralel. Caii s-au învăţat, doar nara lor freamătă uneori. Noi copiii alergăm cercul pe stradă şi uneori chiar pe linia lui. Todeauna se găseşte cineva să ne strige „măi copile, pleacă de pe linii că vine tramvaiul!“. Dar tramvaiul ne anunţă de departe! Conductorul trage sfoara şi clopotul sună: ţîr-ţîr, cling cling – se hurducă pe linii şi scrîşneşte cînd se opreşte deodată. Studenţii coboară din vagoane şi se simt tare importanţi cu chipiurile lor lucitoare. Şi noi mai tragem cu urechea la poveştile lor despre fete şi sărutat, chicotim şi-îi tachinăm şi zdup pornim cu cercul la alergat. Acum prinde-ne dacă poţi!

Adriana Moscicki

Strada Turnului // Saggasse (dupa 1912)

1

Călătorului îi şade bine cu drumul!

Aşa am pornit şi noi pe drumurile Cetăţii !
Şi iată-ne ajunşi în Târgul Vinului ! Multă linişte în tabloul nostru şi pustiu. Poate artistul o fi fost preocupat de jocul umbrelor şi-al unghiurilor, de măreţia clădirilor. Dar dacă vă spun că aici se făcea negoţ cu băuturi? Vinul era băutură de referintă în Evul Mediu. Din păcate se cunosc puţine date despre Evul Mediu Românesc iar eu nu sînt istoric.Eu sînt călător şi spun poveşti. Dar aici, în Sudul Transilvaniei, s-au aşezat saşi şi au adus cu ei butaşi de viţă de vie. Soarele a fost blînd , omul muncitor , pămîntul darnic şi via a dat roade: welschriesling şi traminer în butoaiele negustorilor şi în carafe pe masa călătorului. Să poposim dară, pentru un pahar cu vin, în poveste… O clipă de răgaz în Târgul Vinului…

Strada Turnului – Piața „Coroana“ // Saggasse – „Krone“ – „Die Saggasse in Hermannstadt“ – litografie J. Hoegg

1

Cu ochii deschişi – oameni in burg

Festivalul a umplut Burgul de oameni. Toată strada fierbe. Trec fanfare şi circari căţăraţi în spinări de păsări colorate, pe picioroange, aleargă încolo şi încoace.
Cald. Hoardele de turişti stau la bere şi hăhăie în toate limbile. Oraşul e viu şi vesel. Străinii se aventurează în labirint de străduţe. Şi eu la fel.
Am bătut cu piciorul oraşe medievale prin bătrîna Europa, am fotografiat în delir pietre şi porţi şi geamuri şi iată, tocmai aici, acasă, mă întorc abia după zeci de ani cu aparatul în mînă, cu ochii deschişi. Poate trebuie să te depărtezi ca să poţi vedea… trebuie să te apropii ca să înţelegi.
Ajung pe strada Azilului. Poarta e larg deschisă. Un grup de unguri ies entuziasmaţi şi-mi fac semne să întru neapărat. Zîmbesc, doar e oraşul meu! Ziua e toată soare. Intru pe poartă. Trandafiri se caţără spre boltă şi se lăfăie în lumina. Atîta linişte.
Deodată apare un bătrîn hîrşiindu-şi picioarele, zîmbind, îmi face semne să mă aproprii: Fă-mi o poză! – șopteste. Îi arăt banca, aici e foarte bine, se văd trandafirii! Omul se aşează cuminte şi mă salută mereu cu mîna la şapcă! Două infirmiere spală maşina şefului cu furtunul sub bolta de trandafiri şi iau în rîs seriozitatea mea. În ochii lor „Bătrînul“ este doar un pacient în rîndul de aşteptare spre moarte, spre uitare, un pat care se va elibera. Le aud chicotind împreună în timp ce săpunesc Dacia Logan, ba chiar le aud îndemnîndu-se „hai dragă să zîmbim, poate ne fotografiază şi pe noi!“. Tresar şi zîmbesc ascuns în mine, de fapt le sînt recunoscătoare că nu m-au dat afară din curte, că n-au venit să mă iscodească cu întrebări şi să mă privească cu neîncredere… (da, mi s-a întîmplat adesea prin curţi şi prin biserici!).
Mă furişez prin cotloane, ţăcăn una într-una şi aici şi acolo, străbat culoare întortocheate şi ele miros a stătut şi a boală şi a tristeţe. Şi uneori a moarte.
În labirintul de treceri şi deschizături boltite e răcoare şi linişte. O pisică doarme în poala femeii, vreau să le surpind în eternitate, dar mă răzgândesc, femeia are ochii înfricoşaţi… spune doar shhhh, shhhh… pisica ridică ochi leneşi şi indiferenţi. Femeia are mîna crispată, căciulă de lînă roz şi un laibăr negru. Ştiu că a plîns, am auzit-o de după gardul de nuiele. Mă întristez. Doar timpul aleargă prin noi şi macină. Zidurile stau demne în soare şi tăcute. A pălit măreţia de altă dată: cîrpeli albe pe faţa lor bătrînă, ţevi de cupru le străpung carnea şi le urîţesc, covoare de iarbă sintetică acoperă piatra, ornamente grele zac uitate în grădină, portiţele stau ferecate şi nu mai duc nicăieri, fire de plastic traversează tavanul coridoarelor şi-l şerpuiesc pînă la primul bec dătător de lumină.
Mă întorc în plin soare, acolo în curte stă nemişcat pe bancă şi mă aşteaptă noul meu prieten. Nu mă întreabă nimic, dar citesc pe faţa lui nerăbdarea să-mi povestească… şi spune: Stănese! Stă-ne-se! aşa mă cheamă! Are 78 de ani (dar eu îl suspectez de mai mulţi, mîna e infirmă în urma unui atac, bănuiesc )… ohh, fac ochii mari şi surprinşi, îi urez sănătate pînă la 120!… între noi se ţese subit o complicitate şi-mi răspunde: păi da! Nu mă las! şi pune degetul la buze să păstrez secretul! Promit să-i trimit fotografia, i-o arăt pe iphone şi recunoaşte că e prea mult soare, nu vede bine. Infirmierele chicotesc sub bolta de trandafiri. Eu ies pe poartă, bătrânul mă salută milităreşte şi eu ştiu că m-a crezut, o să -i trimit fotografia… poate ultima, dacă apuc…
Stanese,78 de ani, str Azilului nr 4 Sibiu! Un om în Burg. Necunoscut!

Adriana Moscicki

1

Strada Azilului

Desigur, la ieşirea din „Bizonul“ nu o luam la dreapta pe drumul Azilului – pe vremuri, pînă şi cuvîntul „azil“ îţi dădea fiori, căci echivala cu neputinţă, sărăcie lucie, lipsa de familie, singurătate!
Este greu să schimbi mentalitatea omului. Ar trebui început cu istoria. Străduţa asta, înfiptă în inima cetăţii medievale, e toată istorie.
Strada Azilului şi Azilul de Bătrîni: loc de ocrotire, protecţie şi îngrijire, spital. Aşa s-a născut azilul, cît se poate de firesc, într-o biserică! În vremuri apuse, biserica era loc de refugiu pentru trup şi suflet. De suflet se ocupă Dumnezeu. De trup, călugării citiţi şi pricepuţi. Aşa s-a înfiinţat, departe, în negura vremilor, în sec al XIII-lea (1292), cel mai vechi spital-azil în Sibiu şi din ţară, biserica ordinului cruciaţilor Sf. Spirit (Bruderschaft vom Heiligen Geist).
Pentru Biserică, medicina era una dintre cele mai potrivite exprimări ale iubirii creştine. Aşa se explică întemeierea spitalelor în cadrul mănăstirilor/bisericilor. Şi, deşi majoritatea spitalelor funcţionau în cadrul lor, îngrijirea bolnavilor nu a fost lăsată niciodată exclusiv în mîna monahilor sau a monahiilor fără ca aceştia să aibă o minimă pricepere medicală. Biserica a mers mai departe şi a ales să doteze spitalele nu doar cu fonduri băneşti, ci şi cu personal medical instruit.
Cunosc Biserica Azilului aşa cum am văzut-o pe dinafară, în video sau în pictură/desene. Nu am fost preocupată multă vreme de existenţa ei. Dar timpul lucrează în piatră şi lucrează în om.
Ştiu, nu e nevoie de cupolă pentru rugăciune, dar e nevoie de acoperiş pentru ploaie şi frig.
Locul acesta, atît de gotic în structură, nu poate rezona cu înverşunarea ortodoxă decît în esenţa spirituală! Aşa cum Mesquita şi Hagia Sophia au fost la rîndul lor biserici şi moschei, după identitatea „stăpînilor”, aşa Biserica Azilului, deşi mereu creştină, a fost catolică, protestantă apoi ortodoxă, ca şi cum, prin însăşi existenţa sa, ar consemna cursul istoriei locale.

Adriana Moscicki

Biserica Azilului – acuarelă Juliana Fabritius-Dancu

P.S. Deunăzi am aflat cu profundă tristeţe despre moartea unei clădiri. Nu de multă vreme am trecut pe lîngă ea, am atins-o, m-am bucurat de culoarea ei în soarele dimineţii, de cicatricile timpului scrijelite în carnea ei, de literele care povesteau trecutul şi care n-au putut fi şterse! Acum am aflat că a murit de moarte năpraznică, de mînă de om sfîrtecată, năruită. Clădirile stau cu fruntea sus în moarte, nemişcate, nobile. Cu ele moare trecutul nostru…doar amintirea e veşnică! Nimeni nu ne-o poate smulge! Doar amintirea trăieşte în noi pînă la moartea trupului nostru de carne. Aşa simţind va împărtăşesc acest gând despre Biserica Azilului aşa cum era în 2007 înainte de re-facere/ transformare. Am cutreierat un pic lumea, am văzut biserici şi locuri în viaţa mea
şi mi-o imaginez în epoca ei de glorie: o frumuseţe elegantă. Mi-ar fi plăcut să rămînă aşa albă şi curată, spaţiu deschis pentru înălţarea gîndului. Dar mă bucur că ea stă încă în picioare şi este vie.

1

„Bizonul“

Cum porneam de la Dragoner spre Oraşul de Sus, drumul de macadam urca încetişor pe sub pod şi-mi vine în minte că aşa s-a şi numit o perioada de timp: Unter der Lugenbrucke // Sub podul minciuni(lor)!
Doar drumul Ocnei nu e de ieri, de alaltăieri!… ci de secole străbate oraşul şi bătătorită-i calea lui!

Uneori mergeam chiar zig-zag, de pe o parte pe alta, că musai era să vedem toate magazinele… şi uite, pe partea cealaltă a drumului (peste drum de magazinul Sport) cred că era casa a treia, înainte de colţul altei strazi pe care ne vom plimba!, se găsea un magazin neinteresant pentru o copilă… aţi zice?! Eheee, dar cum să nu-ţi vîri vîrful nasului în spaţiul puţin întunecat şi mirosind a piele al magazinului „Bizonul‘? Deasupra intrării era o firmă scrisă cu litere negre pe un fond galben şi cred (nu mi-o luaţi în nume de rău de greşesc!) că era desenat chiar un cap de bizon! Uşa de lemn de la intrare făcea un zgomot ciudat, nu-mi amintesc de era doar tensiunea unui arc ce o susţinea şi n-o lăsa să se trîntească sau era chiar un clopoţel ce anunţa intrarea muşteriilor! Cu ochii închişi retrăiesc atmosfera din încăperea aceea şi mirosul înţepător de piele ce rămînea în nară. Şi cîte minunăţii de descoperit: plachiuri de toate dimensiunile, mari şi grosolane pentru ghete, mici şi delicate pentru tocurile fine ale doamnelor străluceau ca nişte semiluni din fier, cu două sau mai multe găuri mici unde intrau cuiele speciale, potrivite pe măsură. Erau acolo şireturi lungi şi scurte, negre, maro şi mai ales cele albe pentru patinele marca Jackson sau „Schecksen“ cum le ziceam noi …
Tot acolo stăteau atîrnate, ca nişte şerpi despicaţi, curelele de piele. Mai erau nişte minunate cutii ce-mi trezeau curiozitatea, pline ochi de capse, cuie, inele de fier mici pentru găuri de curele, închizători şi limbi de metal mute toate, şi răsucite şi multe alte nimicuri de care nu-mi amintesc. Rareori aveam nevoie de vreun obiect din magazinul asta, dar vizita acolo, „în trecere“, era obligatorie!

Chiar şi numele magazinului „Bizonul“ părea exotic. Cu toate că Bizonul mai trăia în rezervaţii la noi în ţară, imaginaţia noastră hălăduia, doar la rezonanţa numelui , prin cîmpurile întinse ale Americii şi ne gîndeam la turme sălbatice de buffalo…
Şi ciudat, niciodată nu făceam legătura între animal şi bucăţile de piele atîrnate acolo. Dar asta este altă poveste!

Adriana Moscicki

Strada Ocnei // Burgergasse // Burge utca – În 1751 se numea: Unter der Lugenbrucke // Sub podul minciuni(lor)

1

„La Dragoner“

Nu am avut niciodată soldăţei de plumb! Din experienţa dobîndită la maturitate am înţeles că erau jucării scumpe, asemeni trenuleţelor. Poate m-aş fi jucat mai degrabă cu soldăţei decît cu păpuşi. Poate aş fi fost strateg mai bun în viaţă, sau în luptă!
Pe vremea copilăriei mele ne jucam de-a indienii cu arcuri făcute dintr-o ramură îndoită şi o bucată de sfoară, sau pur şi simplu „ţară, ţară vrem ostaşi“, cazematele noastre fiind pături atîrnate sau ziduri de zăpadă.
De m-aş fi jucat cu soldăţei de plumb, din aceia pictaţi frumos în culori vii, v-aş fi putut povesti despre mîndria de a fi Dragon svlet înălţat sus în şaua calului, despre coiful împodobit cu coamă din păr de cal, despre ritmul tobelor ce transmiteau ordine de luptă. Dar m-am jucat cu bulgări de zăpadă, iar calul a fost totdeauna o coadă de mătură şi Dragonii doar animale fantastice ce mi-au populat imaginaţia.
„La Dragoner“ devenea astfel un loc plin de mister şi poate simbolic, căci acolo era izvorul viselor şi cuvintelor noastre : în librărie. Tramvaiul trecea prin insula aceea cling, cling… suna şi zornăia şi ne chema în plimbare!
Am încercat deunăzi să reconstitui împreună cu fetele din Burg puzzleul magazinelor de altă dată. Ne-am lăsat păgubaşe! Atît de mult s-a schimbat în timp şi aşa o mare învălmăşeală în amintirea noastră.
Dar, în marea aceasta de imagini şi amintiri, sînt stînci solide pe care te poţi căţăra.
Aşa îmi amintesc cu siguranţă că aici, în colţul străzii Ocnei, peste drum de Librărie, se găsea magazinul de Sport. Nu ştiu prin ce minune, de închid ochii, văd chiar şi decorul vitrinei.
De treceai drumul, chiar în faţă, se găsea o croitorie de pantaloni. Sigur specialitatea casei erau pantalonii!
Nu înţeleg mecanismul memoriei, dar mă bucur de existenţa ei!
Şi apoi, ce bine că putem porni mai departe în plimbare scotocind prin buzunarele timpului!

Adriana Moscicki

Piaţa Dragoner și Str. Ocnei // Dragonerwache und Burgergasse

1

Librăria Noastră / Poveste despre dragoni

De intrai în Cetatea Sibiului, în Orașul de Jos (Città Bassa), venind din est, prin poarta Elisabeta (str. 9 Mai), sau din nord, prin poarta Ocnei (str. Ocnei), sau din vest, prin poarta Turnului (str. Turnului și în prelungire, str. Faurului), drumurile te duceau spre același loc, direct în Piaţa Dragoner. Acest loc, învăluit în ceața istoriei, este inima ce bate din primele clipe ale Burgului în umbra colinei… Din locul acesta, urcând la deal, pe sub Podul Minciunilor, ajungeai în Orașul de Sus (Città Alta). Demult, în vremuri duse, aici curgea și apa unei fîntîni cu ţevi şi Piaţa era, desigur, loc de popas călătorului şi calului său, dar şi piaţă cu de toate şi pentru toţi (talcioc).
Piaţa Dragoner! Ce nume misterios! El amintește de Straja Dragonilor, care se afla acolo între anii 1687-1710 şi multe poveşti am ţesut în cap imaginîndu-mi acele vremi! Aveam o carte cu animale de legendă şi, în imaginaţia mea de copil, Dragonii înaripaţi erau străjerii Cetăţii, pluteau în zări nevăzuţi şi neauziţi, scuipau foc pe nări şi îi nimiceau pe toţi duşmanii doar cu o privire şi cu o flăcară din nara monstruoasă.
În amintirea mea, însă, Piaţa Dragoner – „Dragonerwache“ – este o insulă cu povești şi o Librărie. „Librăria Noastră“ (apoi „Lyceum“).
De închid ochii, am în cap imaginea podelei mirosind a parafină, rafturile de-a lungul pereţilor şi standul din mijloc, unde ne aşteaptau, în moţăire, dar cu speranţă, sumedenie de cărţi! Păstrez încă într-un sertar colecţia de Poveşti nemuritoare, colecţia de cărţi ruseşti în limba franceză – cu desene minunate, cîteva pagini din povestea lui Ali şi a elefantului – care mi se citea pînă la disperare, seară de seară!
Vă pot şopti la ureche acum, cândva trăia un băiat în Burg, (tare apropiat sufletului meu, căci este propriul meu văr), care zilnic bătea drumul din Lazaret spre Librărie şi citea acolo, stînd în picioare. Tata l-a urmărit o dată şi i-a dăruit acea carte! Băiatul a ajuns poet şi cuvintele lui s-au scris apoi și ele într-o carte… poate două. Apoi, hop şi eu mi-am purtat paşii în aceeaşi librărie! Şi primul meu toc cu cerneală, apoi primul stilou, tot de acolo au venit. Era Librăria Noastră! a tuturor copiilor din Burg!

În 1976 clădirile din Piaţa Dragoner se demolează și insula cu povești dispare… dar în memoria noastră, veşnică!

Adriana Moscicki

Piața Dragoner // Dragonerwache

1

spre tine

cît de bine te văd acum cînd în mine stai ascuns
cu turnurile tale lipsă
cu porţile uitate
cu ferestrele zidite
cu ochii deschişi!
spre tine trimit corăbii toate din hîrtie
şi ostaşi de plumb prăfuiţi.
de-ai fi avut un golf să ancorez
aş fi coborît mîndră de pe punte
şi cu lăută ţi-aş fi cîntat.
uneori clopotele tale se aud pînă la mine
ştiu că e miezul zilei şi-n lumină stai în picioare
cu porumbeii pe umeri.
spre tine întind mînă cu pîine şi untură şi ceapă
şi-ţi spun „ia o muşcă!“
şi zîmbesc.
fetele învîrt panglici lungi brodate
băieţii le poartă pe mîini,
vine şi cîte un june cu clopoţei şi cuşmă pe frunte,
fetele roşesc şi în cîrpă ascund sărut.
eu stau pe banca de lemn şi gonesc
de la un capăt la altul ca în turnir călare pe un tramvai,
aşa îţi despic carnea de piatră!
dar nu sîngerezi,
tu taci
şi creşti în mine ziduri de cetate
pentru viaţă
şi pentru moarte!

Adriana Moscicki

1

„Poarta Ocnei cu Turnul de poartă” a fost construită la mijlocul sec. al XV-lea și a fost demolata in 1857, vedere extra muros (a fost păzită de breasla Cizmarilor/Pantofarilor) // „Burgertor mit Burgertorturm“ wurde um die Mitte des XV. Jh. erbaut und 1857 abgetragen, Außenansicht (wurde von der Schusterzunft verteidigt) – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

dar moartea și viața împreună sunt mereu! aceeași spărtură , de scoatere a „morții “ afară din cetate, devine poarta de iețire in lume – viata!

Iata că ea se mai numește și Poarta Promenadei!!! Poarta Leșurilor și Poarta Promenadei – vedere intra muros – demolata in 1854 – Johann Böbel

(sursă poză: www.sibiul.ro)

1

„1554 – Mare epidemie de ciumă. 3 200 de victime. Se străpunge zidul celei de a III-a centuri pentru evacuarea morților.”

… și iată spărtura aceea se numește „Poarta Leșurilor “ așa cum a imortalizat-o Johann Böbel

(sursă poză: www.sibiul.ro)

1

o stradă in Sibiu pictată de Böbel.
cît de mult poate fantezia să se plimbe pe aici!
nu o sa facem ghicitori, nu o sa întreb „unde este“.
astazi aș dori să vedeți povești, să vă bucurați de rânduiala țiglelor pe casa și de răbdarea cu care a fost pictată!
sa ascultați liniștea Burgului dar și sunetul pașilor pe piatra drumului!
poate auziți chiar foțnetul rochiilor…

Adriana Moscicki

(sursă poză: http://wikimapia.org/34158930/ro/Casa-Bedeus)

1

„Böbel“

Eu cred că Istoria este doar o poveste! Uneori scribul om este răutăcios şi invidios şi cu bună seama nu ia pana în mînă să scrie tot!… se face că uită oameni şi poveşti şi în vanitatea lui tace!
Sau poate omul este prea modest şi-n simplitatea lui unică trăieşte şi moare fără să se bată cu pumnii în piept, fără să spună priviţi cine sînt şi ce am făcut EU!

Omul nostru împleteşte coadă de aluat pufos (căci este maestru brutar Weißbäcker-MEISTER), îl rostogoleşte în mâini, cîntăreşte mingile în palme apoi le spintecă pe mijloc cu lama cuţitului. Lopata lungă de lemn hrăneşte gura aprigă a cuptorului şi tot din ea scoate apoi pitele şi specialitatile aburinde. Omul le bate cu palma şi zîmbeşte, scutură mâinile de făină şi porneşte cu blocul de desen bine legat pe străzile pietruite ale Burgului…
Aşa îmi imaginez drumul lui Böbel prin burg cu ochii deschişi în visare cu mînă sigură desenînd, cu determinare şi grabă să prindă tot ce mai stă în picioare, cu conştiinţa că o face pentru veşnicie! Cred că este unul din nedreptăţiţii istorie! Cine ştie, cine a auzit de Johann Böbel?

Întîmplarea m-a adus în preajma oamenilor ce-şi iubesc oraşul şi au făcut din păstrarea memoriei lui nu numai o datorie, dar şi o pasiune! Aşa m-am întîlnit şi eu cu Böbel şi am fost vrăjită!
Un brutar, ajuns apoi conducător în Breasla brutarilor, ucenic al lui Neuhauser (pictor), s-a născut şi a murit în Sibiu (1824-1887) şi intreaga viaţă a petrecut-o în oraşul iubit. A cumpărat casă, azi una dintre cele mai vechi din oraş (str. Avram Iancu nr.16), a construit cuptor, a trudit, a trăit. Desigur şi-a iubit oraşul! Doar aşa se poate explica sîrguinţa cu care reprezintă turnurile, porţile, fortificaţiile ce mai stau încă în picioare şi care urmează să fie demolate.
Dar Böbel face totul cu talent desăvîrşit căci are darul peisajului citadin asemeni profesorul sau Neuhauser! Nu schiteza în fugă ci este atent la detalii, creează atmosfera, încerca să cuprindă în tablou o bucată de viaţă, lumea aşa cum i se desfăşoară în faţa ochilor!

Böbel a lăsat posterităţii un album cu 22 de acuarele, 5 planuri cu detalii ale fortificaţiilor însoţite de explicaţii, o hartă a fortificaţiilor însoţită de detalii riguros consemnate pe o pagină întreagă! Din păcate, albumul acesta este atît de puţin cunoscut şi atît de puţin popularizat/tipărit! Şi asta este o nedreptate adusă nu numai unuia dintre cei mai fideli locuitori ai cetăţii dar şi nouă, urmaşilor!
Sibiul, aşa cum a existat şi a fost construit, ar fi stat mîndru în faţă unei cetăţi că Rottenburg ob der Tauber faimoasă în toată lumea şi devenită simbol de cetate medievală!
Ca Sibieni avem nu numai datoria, dar şi onoarea, să spunem lumii despre oraş! Böbel a făcut-o în creion şi pensulă, noi putem să o facem în cuvinte!
Eu cred că Böbel este un cetăţean de seama al cetăţii, casa lui loc de visare şi opera lui pentru posteritate!

Adriana Moscicki

Strada Turnului si Biserica Evanghelica – pictură realizată de Johann Böbel

1

Bolta Rece va prezinta… Radu Pârvu… cu Rockul in suflet!

Pe vremea cînd Jeanşii erau produse de contrabandă şi se vindeau cu 1000 de lei perechea, pe străzile Sibiului se plimbau nu doar cei cu rude „von oben“ îmbrăcaţi bine şi mirosind a „libertate“, nu numai cei care făceau eforturi materiale să fie îmbrăcaţi bine, dar şi celebrităţile locale, artiştii, care orice ar fi pus pe ei, erau altfel!
Mă gîndeam zilele trecute, dacă ar trebui să scriu despre lumea muzicală a Sibiului, ce aş scrie? Despre violonista de la Filarmonică îmbrăcată în alb şi arătînd întotdeauna ca scoasă din cutie? Despre celebrul ei dirijor?…
Vorbind aici depre Bolta Rece, mi-am dat seama că timpul şi uitarea ne cuprinde pe toţi, că muzica unui un violonst din Filarmonică nu este cu nimic mai „nobilă“ decît cea a unui rocker! (doar muzica lor „sună“ altfel, fondul lor sufletesc însă este comun!)
Cîte mii de oameni nu au visat purtaţi de o simfonie? Cîte mii de oameni nu s-au dezlănţuit pe un ring mic, înghesuit, într-o grădină de vară?…
Rock it baby!!!

Radu Pârvu a fost liderul cîtorva formaţii locale: Ecco, Quasar, Spectral, Riff, baterist şi solist, a cîntat cu mult mai cunoscuta Semnal M dar, mai ales, a cîntat alături de trupa sa de amici, români şi saşi împreună, căci singura limbă universală este muzica şi singura ideologie este prietenia!
Da, nu au devenit faimoşi ca Deep Purple, Pink Floyd, Led Zeppelin sau Queen… dar pentru noi, în Burgul prăfuit, erau celebrităţi şi iată, în timp, au un loc cald în inima şi amintirea noastră!
Oriunde ar fi acum şi orice ar face, numele lor se leagă şi de Bolta Rece şi singura lor identitate este cea de Sibian!
Doresc să mulţumesc lui Radu Pârvu pentru toate fotografiile pe care ni le-a oferit din arhiva personală şi pentru timpul pe care ni l-a dăruit!
Multă sănătate Radule!

Adriana Moscicki

1

„Unter den Erlen“ // Sub Arini – Bolta Rece

Va mărturisesc, nu am multe amintiri despre „Bolta Rece“! Imaginile care-mi vin în cap sînt vagi şi înceţoşate. Dar m-am străduit să caut informaţii, amintirile altora… dar nu stau foarte bine nici la capitolul acesta!

În Internet toate posibilile pagini folosesc iar şi iar aceeaşi informaţie seacă: 1865 s-a deschis restaurantul „Sub Arini“ (Bolta Rece). Poate aici este răspunsul căutat! Restaurantul (sau cofetăria?) s-a deschis în 1865 şi se numea „Unter den Erlen“ în traducere „Sub Arini“. Cînd a devenit „Sub Arini“ – „Bolta Rece“? şi de ce? Este o întrebare interesantă! Poate s-or găsi în viitor istorici sau pasionaţi de Sibiu să încerce a da răspunsuri. Noi sîntem doar simpli cetăţenii ai Burgului, cu nostalgii şi amintiri. Dar în încăpăţînarea noastră am citit şi descoperit că numele acesta se întîlneşte în Bucureşti: Casa Bolta Rece (datînd din 1889), stadionul Bolta Rece (deschis de Regele Carol în 1904 şi locul primului Club de fotbal din România!), Bolta Rece în dealul Copoului la Iaşi (1886) cunoscut pentu piviniţele boltite şi răcoroase şi loc de predilecţie al membrilor Junimii din Iaşi. A rămas în timp loc preferat de întîlnire al scriitorilor şi boemei Ieşene şi printre ei se afla Ştefan-Augustin Doinaş pe care-l întîlnim ulterior la Sibiu (alături de Radu Stanca şi Ion Negoiţescu ca membrii ai „Cercului de la Sibiu“ 1941). Poate este doar o fantezie, poate aşa s-a rostogolit în timp numele acesta şi a rămas pentru vecie Bolta Rece! De privim una din fotografiile vremii, întelegem că bolta era insăşi coroana arinilor ce umbreşte mesele aranjate în grădina de vară. Putem întrezări chiar şi o orchestră militară (?) pentru plăcerea şi delectarea mesenilor.
Ştiu, din amintirile copilăriei mele, că se cînta „live“ la Bolta Rece! Orchestra se găsea într-un fel de „separeu“, scenă, construit din gard de lemn din lamele puse în diagonală! (… un detaliu ce mi-a rămas în minte). Se deschidea apoi un ring pardosit cu dale de piatră si în jurul lui mesele de fier forjat. Cred că am ţopăit de cîteva ori acolo în seri calde de vară! Îmi amintesc ţigăncile ce stăteau la intrare şi vindeau seminţe! Erau în jurul lor şi pe jos grămezi de coji! Aglomeraţia cea mai mare era însă în zilele de fotbal, atunci cînd „Şoimii“ îşi disputau locul de frunte (pe vremea aceea) şi în Campionat! Desigur grădina devenea atunci neîncăpătoare, căci microbiştii serbau victoria sau îşi înecau eşecul în halbele de bere. Grătarul sfîrîia neîntrerupt şi de departe te întîmpina mirosul de mititei sau de grătar!

Adriana Moscicki

Foto – www.Sibiu.ro – Forum

1

Parcul Sub Arini – Pavilionul de muzică și fântăna arteziană // Erlenpark – Musikpavillion und Springbrunnen

1

Parcul Sub Arini // Erlenpark (Foto Emil Fischer)

1

Parcul Sub Arini // Erlenpark

Uneori mă gândesc: toate amintirile strânse în noi sunt şi ele o istorie, sunt şi ele o cronică sentimentală! Paşii noștri au străbătut aleile încolo si încoace şi alții au făcut-o înaintea noastră. Nu ne-am gândit niciodată la cei care au săpat, tăiat, măsurat, construit… Istoria ne spune fapte si nume.
Imaginile păstrate ne vorbesc despre frumusețe.

Istorie a Parcului Sub Arini / Erlenpark:

„În suprafaţă de 22 de hectare, Parcul Sub Arini-unul dintre cele mai mari şi mai vechi parcuri din România-a fost înfiinţat printr-o hotărâre a municipalităţii din noiembrie 1856. Inginerul Wolfgang Seifried a fost însărcinat cu elaborarea şi conducerea lucrărilor. În anul imediat următor a început trasarea celor două alei principale, de-a lungul fostului canal al Şcolii de Înot şi al pârâului Seviş. În acelaşi timp s-a procedat şi la plantarea perimetrului cu diverse specii de arbori:pin, tei şi bineînţeles, arin. În 1859 s-a construit digul, un an mai târziu podul peste pârâul Trinkbach, iar în imediata apropiere, între anii 1863-1865, restaurantul Sub Arini (Bolta Rece).

În aceeaşi perioadă parcul a fost preluat de Societatea băncii de asigurări, care a început amenajarea lacurilor pentru peşti.Exploatarea lor a fost concesionată comerciantului Adolf Stoffel, al cărui faliment a dus la degradarea şi înnămolirea lacurilor, devenind focare de malarie. De abia după mai mulţi ani, respectiv în 1874, zona va fi asanată şi curaţată. După înfiinţarea Societăţii pentru Înfrumuseţarea Oraşului, aceasta preia, în 1881 lucrările de amenajare şi de plantare a parcului, cu arbori şi arbuşti ornamentali indigeni şi exotici. În 1883 s-a construit sera, în 1894 fântâna arteziană, în 1898 pavilionul de muzică, iar între 1904-1905 s-a introdus iluminatul electric pe alei şi de-a lungul fântânii arteziene. Preocupările pentru întreţinerea şi dezvoltarea parcului au stagnat o vreme, fiind reluate abia după primul război mondial. S-au trasat, atunci, alei noi, s-a amenajat rozariumul, iar în 1927 a fost dat în folosinţă stadionul municipal, sub numele iniţial de stadionul de educaţie fizică. Acesta a suferit transformări majore în perioada 1977-1981, fiind montate tribune iar capacitatea sa a ajuns de la 12.000 la 24.000 de spectatori.

În 1938 a fost dezvelită statuia lui Mihai Eminescu, bust realizat de sculptorul Radu Moga. Din 1979, parcul devine o adevărată grădină botanică, fiind asfaltate principalele alei, şi executându-se lucrări masive de plantare şi de organizare peisagistică. În locul vechiului pavilion de muzică se construieşte o stradă nouă, spaţii de joacă pentru copii şi de relaxare şi este reamenajată fântâna arteziană.“
(Istoric preluat din www.sibiu.ro)

Adriana Moscicki

Parcul Sub Arini și Spitalul Militar de Garnizoană // Erlenpark und Garnisonsspital (Carte Poștală circ.1912)

1

„Și anotimpurile se petreceau printre ramurile arinilor“

Tablouri dintr-o expoziţie, atîrnate frumos, sub lumină, sunt poveşti, clipe… cineva le-a trăit şi le spune într-un fel mai departe. Ochiul cuprinde povestea îngrădită de ramă, imaginaţia trece toate hotarele, mai departe, pînă cînd povestea devine a ta, personală!
Mă gîndesc, aşa sînt amintirile în noi, precum tablouri dintr-o expoziţie!… doar vizitîndu-le renasc şi prind viaţă! Doar rostogolindu-le mai departe devin şi ale tale, ale lui,ale ei… ale noastre.
Priveşti o gravură veche a Burgului cu grădini, un vrej de trandafir se caţără spre lumină… desigur, mii şi mii de flori ai văzut în viaţă, dar într-o clipă îţi aminteşti un colţ pierdut în lume, un chioşc de vară.

E cald dar răcoare în Parcul nostru, fanfara cîntă veselă şi săltat, copila roteşte rochiţă albastră cu buline şi ţopăie un fel de dans. Femei oftează, bărbaţi stau ţanţoşi cu pieptul scos, bunici lăcrimează, doar noi copii neştiutori dănţuim şi tropotim pe loc şi rîdem! Doar pentru noi timpul stă în loc!
În Sub Arini cînta Fanfara şi eram atît de mică încît uneori mă întreb dacă e propria mea amintire sau o trăiesc pe a altora!
Sub Arini era „la leagăne „, deşi mă cuprindea răul şi ameţeala uneori. Erau acolo balansoar de lemn şi leagăne atîrnate în lanţuri şi altele construite ca o barcă pătrăţoasă şi un carusel roşu care se învîrtea chiar în mijloc. Mai erau nişte bîrne pe care te urcai încercînd să-ţi ţii echilibrul şi poate alte aparate pe care mintea mea nu le-a mai păstrat în amintire. Dar ştiu pietrişul pe care am căzut de atîtea ori julindu-mi picioarele.
Mult mai tîrziu s-a construit un elefant de ciment şi pe trompa lui lunecai întrerupt… sau poate eram deja prea mari pentru asta? Apoi au apărut şi piticii cu Albă ca Zăpada, hidoşi dar coloraţi ! Ce conta!… copiii erau atraşi de ei ca de un magnet încercînd să le recunoască numele… I-am văzut acum cîţiva ani cu nasuri sparte şi cîrpiţi, cu straturi peste straturi de vopsea împovăraţi şi urîţenia lor m-a înduioşat.
Pe aleile acelea umbrite am cules castane şi am făcut grămezi de frunze, sub stejari am alergat mic copil în recreaţie cu grădiniţa. Coboram frumos de mînă, doi cîte doi, toată strada Mihail Sebastian şi acolo pe iarbă ne aveam cartierul general: între aleea de sus şi potecă ne rostogoleam, adunam Bănuţi abia înfloriţi sau studiam mersul furnicilor spre muşuroi.
Îmi amintesc pîrî́ul ce şerpuia prin parc şi podeţele de lemn. Iarna cercetam cu piciorul pojghiţa de gheaţă de la mal. Erau ierni cînd pîrîul îngheţa bocnă şi puteam sări chiar pe mijlocul lui şi tot parcul era un mare derdeluş!
De cîte ori nu l-am traversat apoi spre şcoală, spre liceu şi anotimpurile se petreceau printre ramurile arinilor, printre ciucurii galbeni şi miţişori pudraţi în primvăra, printre cireşe sălbatice şi merii pădureţi, prin socul explodînd de floare şi povara mirositoare a teilor înfloriţi… Eminescu ne privea „nemuritor şi rece“ din înălţimea soclului personal şi gura lui era pecetluită.

Parcul copilăriei mele e neschimbat, îl port în mine mereu. Doar fetiţa cu rochie albastră ce se învîrtea lîngă chioşc s-a transformat într-un punct îndepărtat…şi Fanfara cîntă acum doar în amintire.

Adriana Moscicki

Fotografie din arhiva personală

1

Copii din Șura Mare // Nagycsűr // Kinder aus Großscheuern – Foto Wilhelm Auerlich – ca.1900

1

Cetăţile medievale şi poveştile lor!

O stampă, gravură, litografie, pictură, fotografie, dincolo de document istoric este o poveste. Iată oraşul nostru la sfârşitul secolului al XVIII-lea“, cetate măreaţă cu ziduri, turnuri şi bastioane. Drumul pînă la ea îl străbaţi în trasură, căruţă ori pe spatele calului sau asinului, sau chiar pe jos.
Carele încărcate scîrţie şi rămîn înglodate în noroaie uneori… Domniţele îşi murdăresc poalele rochiilor, ţărani cară vrejuri de foc, ţărăncile şterg sudoarea cu mîneca largă a cămăşii, copii aleargă veseli…
Drumul spre cetate şerpuieşte peste cîmpuri şi coline şi era desigur destinaţia visată şi dorită a omului ce se năştea în afara zidurilor. Cărările umbrite, intinderile săllbatice si verzi, erau desigur vreun vis de Domniţă cuprinsă de amorţeala unei amiezi fierbinţi!

„VUE DE HERMANNSTADT VILLE CAPITALE DE TRANSILVANIE“
Vederea panoramică a orasului Sibiu – Gravura de Adam Ludwig Wirsing // Hermannstadt – Ansicht von Norden – Stich von Adam Ludwig Wirsing (1733-1797)

Adriana Moscicki

„Vederea panoramică a Sibiului este una dintre cele mai cunoscute vedute ale oraşului, realizată în timpul domniei împăratului Joseph al II-lea, în 1787, anul în care Samuel von Brukenthal îşi încheia mandatul de guvernator al Transilvaniei. Capitala ţării se afla încă la Sibiu, aşa cum menţionează şi inscripţia stampei. Sibiul este văzut dinspre nord, cu fortificaţiile şi clădirile sale reprezentative. Gravorul Adam Ludwig Wirsing şi-a imaginat această vedută, situând în prim plan un peisaj pitoresc, delimitat de copaci şi străbătut de orăşeni în costume de epocă. Adam Ludwig Wirsing a fost un reputat gravor de vedute, portrete şi compoziţii cu temă religioasă şi mitologică, activ la Nürnberg. Prototipul vedutelor oraşului Hermannstadt îl constituie gravura lui Hans Jakob Schollenberger, activ la Nürnberg între anii 1650-1690. Acest prototip a fost preluat şi interpretat la mijlocul secolului al XVIII-lea, de Samuel Schardi (1705-1778), gravor şi tipograf activ la Sibiu. Ambele vedute îi erau cunoscute lui A. L. Wirsing.“ (Sursa: http://clasate.cimec.ro)

1

Și după zile sau ore străbătute pe drumurile desfundate, călătorii se trezeau în faţa porţiilor Cetăţii. Poate veneau dinspre Cluj, ori dinspre Alba, ori de la Ocna, Făgăraş, Cisnădie sau Mărginimea Sibiului cu treabă în Cetate. Aici se ţineau târguri mari de bucate şi animale, de lînă şi de oale… iar de intrai prin poarta Sag (Säge = fierestrău) auzeai joagărul de la moara de apa ce tăia lemnele de construcţie şi de foc. Acolo îţi puteai trage sufletul, om şi animal, acolo puteai primeni hainele prăfuite de drum căci urcai degrabă spre Turn, în inima Cetăţii!

Adriana Moscicki

Strada Turnului – Carte Poștală după o gravură colorată din 1864 // Saggasse – Ansichtskarte nach einem kolorierten Stahlstich von 1864

1