Scări de piatră

Și zidurile au memorie! scrijelite adînc în carnea lor de piatră „grafitti“ trec prin ani mărturie vremilor şi oamenilor! Din act de vandalism, se transformă în mărturie, document. Aşa îndulceşte timpul amintirile! Dar, mîna care construieşte, este şi mîna care strică! poate frumuseţea, poate întreaga operă! zidul dărîmat… ce rămîne? Imprimată în hîrtie imaginea aceasta: scări de piatră spre un pasaj care nu mai există, un chip martor în fereastră, necunoscut!

Adriana Moscicki

„Sibiu – Str. Pempflinger – Hermannstadt / Nagyszeben / Sibiiu“ – Carte Postala circulata 1926 – Fotografie Emil Fischer

1

cu fruntea-n soare…

Dacă nu s-ar fi scris deja povestea lui Harry Potter… ar fi trebuit inventată desigur pe aici, prin Burgul nostru natal!
Ziduri şi camere ascunse ar fi fost loc prilenic pentru evadare în fantezie! Mîndria de a fi elev cu caschetă – chipiu/pălărie şi pelerină/togă, nu era chiar la îndemîna oricui! Pe sub Turnul de Poartă trecea floarea tinerilor Sibieni, elevi saşi, unguri ori români, poate chiar cei de la „Brukenthal“…!
Atestat deja de la 1380, Colegiul Brukenthal a fost şcoală a comunităţii săseşti locale şi a comunităţii catolice, dar, în aceeaşi măsură şi şcolarilor români! Pe atunci chipiul/pălărie şi pelerina însemnau onoare personală.
Cu cîtă seninătate şi hotărîre de sine ne privesc tinerii aceştia! Ei sînt cei ce visau în latină şi greacă veche, excelau în gramatică şi matematică, gînditori în miniatură şi mici scribi, cu mîndria de a fi elev, pendulau între ore risipite cu o minge şi înţelepciunea scrierilor vechi!
Pe sub Turnul viselor, ca o trecere prin alte lumi şi vremi, au trecut copii, au ieşit bărbaţi… cu fruntea-n soare.

Adriana Moscicki

Turnul de Poartă, str. A.Odobescu nr.1 / Casa Altemberger făcea parte din cea de-a treia centură de fortificații a orașului Sibiu – Fotografie Emil Fischer (detaliu)

1

din sertare-ediţie specială

cum îmi vîr nasul prin sertarele pline cu amintiri, iată găsesc comori! Fata cu batic priveşte senină peste lume. Cunosc privirea aceasta plină de încredere şi hotărîre. Cunosc faţa această prin ani! O văd fetişcană, apoi femeie, o văd în amintiri şi o văd în Burg. Mulţi dintre voi o cunoaşteţi, poate. Şi, dacă n-aş fi găsit fotografia aceasta bătrînă, să vedeţi cu ochii voştri, ar fi trebuit să mă credeţi pe cuvînt: cu aceeaşi privire te cîntăreşte, te înveleşte, trece prin timp puternică şi senină! I-am zis „fata din Burg,“ i-am zis „paznica Burgului“, căci ne desparte cale lungă şi ea este ancora din inima oraşului, neclintită… iată un gînd:
Mai scriu despre prieteni şi prietenie.
E un cuib aici căptuşit cu mii de pene, gânduri,
sechestrat înăuntru un timp.
Şi oraşul cu zid viu e cuib de paznici.
Ei stau în prag şi luminează drumul.
Mâinile lor de apă şi pâine se adună în ştergar
cu alesătură,
drumeţ prin vremuri eu… tu,
să primenesc pleoapele la răsărit şi la apus!
Şi atunci, cu imaginea fetei în inima şi în gînd îi spun:
La Mulţi Ani să ne trăieşti Dia! Sînt mîndră să-ţi fiu prietenă!

Adriana Moscicki

(fotografie personala Adriana Constantin)

1

Cer nemişcat în albastru.

Zidurile se fac aurii şi prin cotloane stă umbră deasă, înghesuită. Uneori paşi trecători şi vîntul ridică nisip spre o mare imaginară. Liniştea secolelor locuieşte aici, arcuită peste lume! Aşa gîndi bărbatul ce purta în el aroma casei şi dorul de depărtări şi mîna lui scrise rînduri pentru mama! „Dragă mamă, Salutări de prin Sibiu. Duminică seară sosesc. Sărutări de mâini! (semnat pentru veşnicie) – Gabriel“

Adriana Moscicki

Pasajul Pempflinger – Carte Poștală circulată anii ’20

1

Butoiul de Aur

Ca orice restaurant care se respectă, „Butoiul de Aur“ îşi anunţă prezenţa prin firma, reclama ce se vede din depărare: un butoi pîntecos tot în „aur“ strălucitor. Îmi imaginez desigur, căci istoria este pînă la urmă şi o poveste tivită cu fantezie… că de bună seama o fi fost o torţa în zid pe vremuri şi butoiul o fi strălucit în bătaia flăcării. Cum nu am găsit prea multe date istorice, vă spun şi eu o povestioară! Se spune că „Butoiul de Aur“ e cel mai vechi local/restaurant din ţară (1542) şi, şi-ar fi păstrat arhitectura originală până în zilele noastre, și… se spune că însuşi Mihai Viteazul s-ar fi ospătat aici!

Sînt zeci de ani de cînd nu i-am mai călcat pragul, dar ştiu zidurile lui groase şi reci, mirosul acela de stătut şi întunericul ce pe vremuri era apărătoare de ochi curioşi şi iscoditori, fumul gros ce se ridica spre tavan, sticlele de vin din frapiere şi mirosul de carne friptă. Pe vremuri era restaurant cu tipic românesc. Am încercat să-mi imaginez locul acesta în timp. Ce se mînca? cum se mînca? Evul Mediu a fost o perioada de mari descoperiri culinare, mirodeniile Orientului şi-au făcut drum în Europa, oamenii au învăţat gusturi noi. Pe vremuri vinul era băutură de bază şi digestiv, iar crîşma aceasta stă în buricul târgului! Îmi imaginez cănile mari de lut pline cu licoare îngrămădindu-se pe mese! Tot aici, în Transilvania, se foloseşte şi metoda de distilare a alcoolului. Se prea poate să se fi băut aici şi „vin ars „. Îmi imaginez muşterii şi hărmălaia aceea pitorească şi cuţitele lor personale, căci pe vremuri muşteriu venea cu sişu la brăcinar, cu el tăia bucatele şi cu el se scărpina mai apoi în dinţi! Bucătăria noastră nu a păstrat rafinamentul celei franţuzeşti, nu a excelat în sosuri şi condimente extravagante, dar a avut desigur o identitate bine conturată şi o savoare dată de folosirea plantelor şi fructelor locale.

Două cărţi de bucate descoperite la Cluj:
„Ştiinţă bucătarului“ – Cartea de bucate din secolul al XVI-lea a bucătarului principelui Transilvaniei (autor necunoscut) şi „Cărticica meseriei de bucătar“ – Cartea de bucate de la Cluj din anul 1695, tipărită de Miklós Misztótfalusi Kis, ne învaţă cîte ceva despre obişnuitele şi ştiinţa artei culinare din epocă.
Există o bucătărie elaborată şi distinctă, ea se deosebea în funcţie de etnia şi experienţa dobîndită de bucătar pe la curţile vremii. Astfel aflăm că, pe lîngă varză, cârnaţi şi macaroane italiene (olasz makaro), se gătea şi „zeamă nemţească“, o „mâncare nemţească cu lapte“, „carne de miel preparat în mod nemţesc“, „ouă preparate în mod nemţesc“, „terci arăbesc cu lapte“, un preparat cu mere coapte amintit ca fiind cehesc (cseh rántott). Printre supe apar un „borş polonez“ (lengyel cibre) şi o „zeamă poloneză“; o „zeamă spaniolă“ şi o „zeamă ungurească“. În câteva locuri sunt comentate gusturile concetăţenilor: la varză cu smântână se spune că „este o mâncare îndrăgită“, „carnea de cap de porc cu hrean“ este amintită ca fiind“ obişnuită“, „racii cu smântână „sunt amintiţi ca “ mâncare bună a ardelenilor“. Printre reţete cu preparatele din carne găsim „zeamă Luther“ pregătită din peşte, slănină prăjită şi un sos făcut din oţet, ghimbir şi piper! În Evul mediu, mincarea devenise nu numai un element de demarcare socială între clase şi pături dar şi o reală bucurie a vieţii. În famiile înstărite, exista obiceiul ţinerii unui reţetar secret şi personal căci mesele trebuiau să impresioneze şi să rămînă în memorie!

Noi nu ştim dacă (și cu ce) s-a ospătat Mihai Vitezul la „Butoiul de Aur“, dar ştim că saşii găteau gîscă cu orez şi foloseau sosuri de fructe, umpleau gogoşile, găteau carnea de vînat, ungurii găteau varză şi cîrnaţi şi alte cărnuri, românii o frigeau pe foc.
Poate că a fost un regal şi un bou întreg s-o fi învîrtit la proţap şi-n burta lui un purcel, şi-n burta lui un miel şi-n burta lui un clapon într-o demonstraţie de măiestrie şi ştiinţă. Doar iubim (şi) ce trece prin stomac!

Adriana Moscicki

„Butoiul de Aur“ – 2014 (bibliografie-Lukacs Jozef-Începuturile gastronomiei în Transilvania)

1

Poveste neterminată

Îmi plac fotografiile vechi. Îmi place mirosul lor, culoarea lor, misterul lor. Cînd din ele îţi zîmbesc oameni cunoscuţi, trupul întreg e cuprins de nostalgie şi povestea se deapănă singură în gînd. Uneori te trezeşti rîzînd, alteori lăcrimînd. Cît de mult trăim în trecut ? Cît de mult ţinem în noi amintiri, regrete, doruri, dureri, bucurii, vise?
Uneori găsesc în pieţe albume întregi aruncate în maldăre de obiecte, la vînzare cu grămada. Albumele vin din case „desfăcute“, golite şi vîndute de urmaşi. Mă întristez. O viaţă întreagă într-un album. Omul dus, hîrtia încă aici. Cine sînt ei, cei care au zîmbit, iubit, născut, dansat, s-au căţărat pe munţi, s-au lungit pe plaje, au făcut cu mîna din vapor? Nişte străini. Chipuri. Hîrtie.
Îmi plac fotografiile vechi. Îmi spun poveşti şi caut să ghicesc cît de multă spontaneitate e în ele sau cît de aranjată este scena surpinsă pentru nemurire.
Uite, coborînd strada Pempflinger, dau cu ochii de femeia asta cu broboadă, privind în gol, trupul ei uscat sub rochia prea largă şi înflorată. Bărbatul o priveşte distant şi oarecum superior, de departe, cu mîinile împletite pe baston. Oricum nu ar ştii a face nimic cu ele. Poate i-ar tremura de emoţie şi teamă şi un bărbat nu trebuie să se lase pradă slăbiciunii. Oricum nu ar îndrăzni să o atingă căci nu se cade. E doar o sărmana zilieră! Copila stă ţintită locului. Curiozitate şi teamă se aleargă pe chipul umbrit de pălărie. Da, îi repugnă oarecum. „Noi nu ne amestecăm cu slujnicele“ îi sună în ureche cuvintele mamei. Dar ea ştie că Bona miroase a piele curată şi a săpun, bucătăreasă are pieptul mare şi şorţul pătat cu grăsime. Mîinile ei arse se odihnesc uneori în poală cînd stă pe scăunel şi ronţăie un cornuleţ tot parfumat în vanilie. Atunci îi face cu ochiul, îi întinde şi ei unul cald şi ea îl ronţăie fericită pe ascuns. Mai sînt femeile ce curăţă casa, mai ţîfnoase şi plictisite şi ţărăncile ce vin cu laptele şi tîrgoveţele cu zarzavaturi şi spălătoresele cu gură mare şi braţe puternice. Fiecare are un miros. Şi mîinile lor sînt diferite. Dar femeia aceasta, ce priveşte în gol, nu seamănă cu nici una. Mîinile ei dorm în moleşeală amiezii ca nişte păsări în agonie. Şi privirea ei e pierdută în depărtări.
Şi, pentru veşnicie, povestea asta va rămîne neterminată pe hîrtia îngălbenită. Cineva s-a semnat cu un creion muiat pe limba: „Herzlichen Gruss, Schuller!“… Şi soarele nu o să apună niciodată pe Pempflingergasse!

Adriana Moscicki

Pasajul Scărilor // Pempflingergasse // Pempflinger-utcza

1

arce in timp – plimbare romantică prin „Pasajul Scărilor“ – ca. 1900 fără „scari“

1

Scările Sag si Turnul Scărilor

Să mai zăbovim o clipa pe aici. Iată-ne ajunși in fața „Butoiului de Aur“. Facem un ocoliș inainte sa ne așezăm aici! Din fața clădirii în care se află restaurantul „Butoiul de Aur“ pornea un drum carosabil ce urca pe o rampă de acces până la prima podestă a Scărilor Sag, intra prin trecerea boltită în curtea locației de pe Strada Turnului Nr.4, se indrepta spre pasajul numit „Bußwinkel“ și intra prin poarta Turnul Scărilor (cea mai veche poartă existentă) în cetate / Piața Albert Huet. După unele surse acest drum carosabil intra în incinta cetații în zona Podului de Fier. Rampa de acces a fost demolată în 13 aprilie 1860.

Adriana Moscicki

Scările Sag si Turnul Scărilor – tablou realizat după o pictură romantică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. (Sursa foto: „Alt-Hermannstadt“)

1

Cum am săltat pe aici pe sub ploi şi ninsori… Şi sub arşiţa verilor noastre!
Cum am căutat umbra zidului şi mirosul lui de umzeala şi timp stătut.
Toată lumea recunoaşte Sibiul după pasajul acesta. I-au spus „al scărilor“, deşi ele nu sînt aici decît în urma capriciului arhitectului oraşului, din anii ’50.
Și poteca asta abrubtă pe sub coastele oraşului o puteai urca şi coborî în grabă, gîfîind şi asudînd peste pietrele caldarîmului. Cred că era şi un jgeab de scurgere a apelor şi a zoaielor. Oraşul medieval pare romantic, dar cîteodata putea fi necruţător, rece, murdar, împrăştiat şi îngrămădit. Oraşul creştea şi se umfla într-un loc sau în altul cu frenezie, în ritmul curgerii vieţii.
I s-a mai spus şi „zidul cu arce“… din cauza acestor întăriri aeriene ce susţin zidul de fortificaţie. Oricum îl veţi numi, eu, de cîte ori am trecut pe sub umbra lor, mi-am imaginat locul acesta ca o trecere pe sub coastele oraşului… ca şi cum, în timp, aş trece spre măruntaiele Cetăţii, spre inima ei ascunsă, să o văd palpitînd şi să-i simt bătaia în capul pieptului meu. Dar acum, stau aşa, cu ochii închişi, o aud şi o simt în mine, de departe, Inima Cetăţii… Și lumină aurită o cuprinde şi o dezmiardă.

Adriana Moscicki

Pasajul Scărilor – anii ’30 – Carte Postală, text verso: Sibiu – Hermannstadt, Str. Pempflinger-Gasse – Fot. orig. E. Fischer, Sibiu

1

Zidul cu arce

„Pasajul Scărilor din Sibiu este un pasaj de piatră și cărămidă din orașul Sibiu, care făcea legătura între Orașul de Sus și Orașul de Jos. El este construit în secolul al XIV-lea și făcea partea din cea de-a treia centură de fortificații a orașului. Invazia tătară din 1241-1242 a demonstrat că sistemele de fortificații existente în Transilvania se aflau într-un stadiu incipient și nu puteau face față asediilor. Pentru a crește capacitatea de apărare a orașului s-au construit noi centuri de apărare, fiind extinse zidurile Orașului de Sus. Unii istorici presupun că Pasajul Scărilor ar fi fost construit prin secolul al XIII-lea, dar majoritatea specialiștilor cred că, abia la începutul veacului al XIV-lea, primarul Marcus Pemfflinger a dispus construirea pasajului.
Pasajul Scărilor, cunoscut și sub numele de “Zidul cu arce”, a fost construit din piatră și cărămidă și făcea legătura între Orașul de Sus și Orașul de Jos, prin două ramificații de scări și arcade ce înconjurau zidurile cetății din jurul Bisericii Evanghelice. Orașul de Sus era protejat printr-un zid de apărare, în două terase, înalt de circa 10 m, susținut prin contraforturi masive ce se sprijină în arcuri butante pe clădirile Orașului de Jos, multe dintre ele cu o vechime de șase secole. Cele două ziduri se întâlnesc în partea superioară a pasajului. Pasajul se termină în partea de sus, la întretăierea cu strada Odobescu, cu Turnul de Poartă și cu Primăria Veche, astăzi Muzeul de Istorie din cadrul Muzeului Național Brukenthal.“ (Sursa text: Wikipedia)

Adriana Moscicki

Pasajul Scărilor (1943) – Carte Postală, text verso: Nr. 9, Sibiu – Strada Pempflinger, Edit. M. C. Florescu – Craiova – 1945 B-dul Carol 77, reprod. oprită

1

locuri si oameni in cetate!

scări spre veşnicie – In memoriam O.R.Wolff

copilul alerga cu tălpile desculţe pe aici
era nisip şi încălzite tălpile lui
iar umbra se făcea arc peste ziduri.

femeie tînără trecea pe aici cu pas săltat
şi inima cuprinsă de fiori.
mamă trecea pe aici cu pîntecul rotunjit
şi ochi înfloriţi de aşteptare.
apoi cîte doi, cîte trei treceau pe aici
cînd de mînă, cînd în pas gînditor
urcau si coborau scări.

bărbat tată si fiu,
trup cioplit si inimă in durere,
cîndva a desenat scările spre veşnicie.
Mîna lui a iubit liniile si umbrele cetătii
si amintirea a sunat în el ca un clopot
pînă cind
tăcere.

Adriana Moscicki

„Pasajul Scărilor“ – 1972

1

uneori mă gîndesc, cum soarta unui loc e în mîna hazardului, sau a norocului.
mi-aş dori uneori, ca, locul ăsta pe care-l numim „casă“, să fi fost uitat de lume şi de timp şi, descoperit din întîmplare în verde, să fie cetatea aceea medievală, întortocheată cu cotloane şi unghere. Cetatea noastră era păzită de Lei şi ei au pierit. Mai păstrăm amintirea unora, mai desluşim conturul tocit al altora în aşteptare şi veghe. Leul stă simbol de veşnicie, putere, înălţare, divinitate ,consecvenţă. Au mai rămas lei în Cetate. Alţii doar în veşnicia unei fotografii. Azi vă trimit „în Groapa cu lei“
„Casa cu lei“ – Str. A.Odobescu nr.18 // „Löwengrube“ – Pempflingergasse, din fostul ansamblu de clădiri „Groapa cu lei“, demolate 1934. Spre Str. Moş Ion Roată, la etajul 2 al clădirii, se aflau doua basoreliefuri pictate reprezentând tema biblică – proorocul Daniel in Groapa cu lei.

Adriana Moscicki

1

Ahhh…

cum aş mai fi cotrobăit pe aici prin sertare şi prin cotloane!
desigur, înăuntru o fi fost ordine desăvîrşită ,“săsească“!… dar mirosul de hîrtie şi de carton, sigur umpleau prăvălia/librărie şi pluteau aşa în întunecimea zidurilor groase. Oare ce se vindea într-o asemena prăvălie? Putem face un exerciţiu de imaginaţie, privind în vitrină: înscrisuri şi caiete de tot felul, poze şi imprimate, stampe, litografii înrămate?… şi poate era un clopoţel acolo la intrare şi anunţa muşteriii… cine ştie?… părinţi cu copii de mînă pentru vreo armonică de încercat, de cumpărat ? (doar se ştie că la noi în cetate muzica răsuna în case!)
Ce veselie cînd, mîinile pe clape fugind, burduful umflat, aerul de cîntare tot îndesat!… şi apoi, mîndrii ne zîmbesc din fereastră, poate, chiar proprietarii într-o amiază tîrzie!

Adriana Moscicki

Librăria și Magazinul de Armoniuri „Gustav Nikesch“ – Str. Moş Ion Roată nr.6

1

şi muzica a răsunat în Cetate! – Asociaţia muzicală „Hermania“ 1939 / aniversarea de 100 de ani de la înfiinţare

1

Iubesc clipele acestea de tihnă.
Piaţa goală, negustori şi tîrgoveţi duşi pe la casele lor. Cîte o căruţă rătăcită sparge liniştea zgîlţîindu-se pe pietrele drumului.
Şi, sub ochii caselor abia mijiţi, copii şi cîini în moleşeală sau în reverie.
Cunoaşteţi momentele acelea cînd mîinile meşteresc în gol un joc, ori o jucărie? şi pe faţă un vis, ori o amintire aduce zîmbet larg?
Ce linişte! şi sub cerul senin, se aude răsuflarea caselor bătrîne…

Adriana Moscicki

Carte Poștală: Biserica Evanghelică vazută dinspre Strada Turnului, Pictor Heinrich Trenk (1818-1892)

1

hai cu pelin de Armindeni!
hai cu betia de Valpurgia!

Nu ştiu dacă demonii au fost muze comuniştilor şi i-au sfătuit cum să joace oamenii încălecaţi pe pancarde patriotice, dar ştiu, din auzite, că în noaptea de 30 aprilie spre 1 Mai, din nebănuite cotloane ale întunericului vin vrăjitoarele şi saltă drăceşte, calcă pămîntul în picioare şi, în plutire razantă pe mături, chiuie a bucurie!

Noaptea aceasta de dezmăţ mitologic, noaptea Valpurgiei, pămîntul este deschis şi freamătă primitor. Şi Goethe, Thomas Mann, Bulgakov, oare au visat-o?… sau doar în cap au văzut ceremonialul acesta misterios? l-au scris în cuvinte şi ne-au mărturisit… Nu ştiu. Îmi amintesc doar pomii aceia măreţi din pieţe, impodobiti cu coroane şi panglici (Maibaum). I-am vărzut in toate orasele in plimbările mele, şi ei stăteau înfipţi ca un fus în pămînt străbătîndu-l. Axis mundi m-am gîndit!
Mi-am amintit pomii mai modeşti pe Valea Hîrtibaciului ce umbreau fereastra femeii iubite şi stăteau demni, în mărturisire, în faţa întregii comunităţi.
În jurul copacului se învîrte lumea toată, m-am gîndit. Lumea toată stă pe ramurile copacului, căci este viaţă şi culoare, cîntec şi veselie. Şi, dacă în noaptea Valpurgiei, vrăjitoare şi demoni au chiuit în dezmăţ, peste zi, zîne bune îşi vor trece talpa piciorului peste pămînt… mîngîindu-l vor spune: vei rodi! Oamenii vor veni în sunet de alămuri şi fanfara va strînge aplauze. Uite cum se luminează faţa oamenilor prin satele săseşti! (dar satele sint acum pustii si fanfara dusă!). Alţii vor deschide cepul butoaielor căci e ziua pelinului, Armindeni, şi în iarbă omul trebuie să se roage şi să se bucure pentru rodul pămîntului, pentru sănătatea animalelor:“Tradiţia spune că acum se pun ramuri verzi la porţi, pentru noroc şi belşug; la casele cu fete se pun puieţi de mesteceni în faţă porţii. Armindenul simbolizează vechiul zeu al vegetaţiei care proteja recoltele şi animalele. Cu o zi înainte, se aduce din pădure o ramură verde sau un pom curăţat, iar de 1 Mai se pune în faţă casei, unde se lasă până la seceriş, când se pune în focul cu care se coace pâinea din grâul cel nou. În această dimineaţă se împodobesc cu ramuri verzi stâlpii porţilor şi caselor, dar şi intrările în adăposturile vitelor, pentru că oameni şi animale, deopotrivă, să fie protejaţi de forţele distrugătoare ale spiritelor malefice“(Armindeni-creştin ortodox.ro).

De veţi sta la socotit, veţi vedea cîte similitudini în toate aceste obiceiuri şi toate se învîrt, roată ca o horă, între renaştere, viaţă, iubire, rod!
Maibaum-ul din pieţe sau ramura la fereasta casei – este pomul vieţii. Veşnicia creşte într-un copac şi în fiecare primăvară deschide frunze şi petale de culoare şi aromă. Să ne fie viaţa o veşnică Sărbătoare de Mai!

Adriana Moscicki

(sursă foto: Jurnalul.ro)

1

„Râde iarăşi primăvara!“

Cu un singur click putem afla azi întreaga istorie a zilei de 1 Mai. Şi vă asigur, veţi fi dezamăgiţi! În mintea noastră, ziua aceasta era încă o născocire a fanteziei comuniste! Doar parţial adevărat, căci ziua muncitorului vine tocmai de peste ocean, din marea democraţie Americană! Muncitorii s-au luptat pentru drepturi şi pentru o zi de muncă de 8 ore (1872 New York, 1886 Chicago). Din America, ideea unei zile a muncii şi solidarităţii trece oceanul şi se împrăştie în întreaga Europă. Americanii sînt, însă, cei care se dezic de ea (pentru spălarea păcatelor înăbuşirii revoltelor cu gloanţe şi morţi). Aşa se face că în America va apare Labor Day – sărbătorită cu picnicuri şi bere, vara, dar fără marşuri şi manifestaţii.
În România, această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890, fiind numită „Ziua Solidarităţii Oamenilor Muncii“. După instaurarea regimului bolşevic, însă, evenimentul a căpătat proporţii şi a devenit o sărbătoare care cuprindea manifestaţii de mare amploare, organizate pe bulevardele şi chiar pe stadioanele din marile oraşe. Noi am cunoscut defilările, panourile, steagurile, ovaţiile, tribuna, fluturatul de garoafe şi de steguleţe de hîrtie prinse pe un beţigaş. Ce forfotă! Muncitorii treceau rînduri rînduri prin faţa tribunei aranjată în faţa hotelului Bulevard. Toată lumea rîdea şi glumea codificat. O ţineam pe mama de mînă, aveam balon şi steguleţ de hîrtie. Femeile purtau pardesie. Erau şi muncitori în salopete. Nu-mi amintesc cine scanda, dar ştiu cu siguranţă că adunarea trecea veselă din alte motive. La Colţul străzii toate pancardele la care asudaseră pictorii oraşului erau adunate şi urcate în camion. Pe jos zăceau steguleţele de hîrtie rupte, cozi de garoafe şi baloane dezumflate. Autobuzele se umpleau de oameni şi duduiau în sus pe Calea Dumbrăvii. Defilarea era mai de soi şi mai veselă spre pădurea Dumbrava. Acolo se înroşeau grătarele de două ori pe an de 1 Mai şi de 23 August. După ceva vreme însă, o idee genială de a sărbători „prin muncă“, ne va lipsi de reuniunea tradiţională la mititei. Dar zilele acelea erau într-adevăr de solidariate: solidaritatea în ură şi înjurătură. Pe vremea aceea români, saşi, unguri, evrei şi ţigani aveau în comun ura împotriva comunismului şi a servililor ei reprezentanţi. Uite aşa eram o naţiune unită: defilam şi înjuram împreună! Mîncam aceeaşi mici şi beam aceeaşi bere, împreună!
Mă uit acum de jur împrejur, aici, în ziare, la televiziuni, după 25 de ani de Democraţie, toţi cei care defilau împreună şi urau împreună, acum se urăsc şi se înjură reciproc. Se nasc teorii aberante despre istoria poporului român, istoria şterge amintirea celor ce s-au împrăştiat în lume ca şi cum n-ar fi construit cetăţi şi drumuri şi săpat pămîntul. Ţiganii sînt rromi, evreii sînt responsabilii universali pentru nenorocirile lumii, saşii nu mai există, ungurii sînt doar niste venetici care trebuie să dispară , poporul român defilează prin lume plîngînd toate relele pămîntului şi plîngîndu-şi de milă. Şi aşa, în timp, mă cuprinde nostalgia pentru defilarea aceea în care toţi erau români, mîncau aceeaşi pită semi şi beau nechezol.
Şi Un, doi, trei… cîntînd „Rîde iarăşi primăvară“… treceam rînduri, rînduri visînd! Ştiaţi că acest imn vesel şi revoluţionar a fost compus de Ciprian Porumbescu? Era un cîntec voios, scris în 1880 şi dedicat primăverii, renaşterii naturii. Dar după 70 de ani de la creare, versurile originale (scrise de Porumbescu însuşi!) au fost schimbate şi întregul cîntec a căpătat altă conotaţie. Şi iată cum Sărbătoarea muncii şi muncitorilor şi cîntecul de primăvară au fost furate şi s-au deghizat în mascaradă comunistă! Ce-a mai rămas din vise, idealuri, unitate??? Amintiri… şi acelea doar disparate, înfrumuseţate de trecerea vremii sau urîţite tot de ea…

Râde iarăşi primăvara
Peste câmpuri, peste plai,
Veselia umple ţara
C-a venit Întâi de Mai!                              
Muncitorii au pornit
Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu mai muncitoresc.
Înfrăţiţi azi cu ţăranii,
Muncitorii-n joc şi cânt,
Prăznui-vor în toţi anii
Libertatea pe pământ.
Peste mari şi peste ţări
Se adună pe cărări
Lumea toată în alai
Pentru al nostru Întâi de Mai.
(vesuri Maria Rantes)

Adriana Moscicki

(fotografie personala)

1

Spinarea Câinelui

Str. Centumvirilor mi s-a părut totdeauna o ciudăţenie! Vederea ei îmi evoca posibilitatea unui derdeluş grozav în iarnă şi a unei oaze de umbră şi linişte în vară! Acum însă, mă aplec pe la porţi să-mi bucur ochii în detalii ce nu le vedeam în trecut! Şi spinarea ei pietruită o urcam gîfîind sau lunecînd după ploaie, după îngheţ. Ba chiar am fost acolo într-o casă, pe vremuri, şi am vazut un film la video, la colega Gabi, invățătoare, jumătate româncă – jumătate săsoaică. Eheee, pe vremuri (anii ’80) un film la video era mare lucru!

Str. Centumvirilor, situată intre str. Tribunei și str. A.Odobescu, „urcă si coboară“ de-a lungul zidului de apărare al incintei a III-a de fortificaţii, între Bastionul Soldisch si Turnul de Poartă Altemberger. La intersecția cu Str. Poștei se află scările Poschen.
De veţi căuta istoria străzii, vă veţi stîlci limba încercînd să-i spuneţi numele: Off dem Hwesruck / Auf dem Hannersrucken – sec. XVII / Oberes Johannes Reg – sec. XVIII / Ober dem Johannisreg – sec. XIX / Hundsrücken (Spinarea cainelui)… si veţi află că era, cândva, defapt și un loc între două ziduri, transformat apoi într-o uliţă îngustă, împărţit în „curţi“, un fel de depozite pentru negustorii ce veneau la tîrg în oraş.
Fotograful o surprinde aici intr-un moment ieşit din comun: venirea ursarilor! Trebuie să va mărturisesc: sînt fericită că acest obicei a dispărut de pe faţa pămîntului! Cel puţin la noi! În secolul trecut, distracţiile erau rare pentru omul de rînd ce nu frecventa baluri, teatre şi opera. Distracţiile se suprapuneau cu sărbătorile şi aveau loc, fie în familie/comunitate, fie la tîrguri/bîlciuri.
Una dintre atracţii era dansul ursului. Oamenii rîdeau, copii erau fascinaţi, ursul părea că dansează şi nimeni nu-şi bătea capul cu suferinţa bietului animal. Ursarii erau în general rromi, pe vremuri le ziceam ţigani. Rromii ursari obişnuiau să trăiască pe lîngă vetrele localităţilor, pe lîngă curţile boiereşti, pe lîngă mănăstiri sau la curţile domneşti (rromi vătraşi ). Rromii, talentaţi muzicieni, erau solicitaţi de dresori (circari) pentru a realiza dresajul urşilor. Puiul de urs era adus din sălbăticie, era pus cu picioarele pe jăratec în timp ce muzicantul îngîna o melodie la un instrument. După un timp jăratecul era îndepărtat, rămânând doar muzicantul cu melodia, care declanşa mişcarea ursului. Pe măsură ce urşii creşteau, dresorii nu-i mai puteau face să se supună fără a le provoca durere, aşa că li se introduceau belciuge prin botul sensibil şi prin fălci. Apoi prin belciuge erau trecute lanţuri astfel încât dresorii să poată controla animalele, doar cu o smucitură din lanţ.
Aşa veneau pe vremuri Ursarii, spre bucuria oamenilor ce vedeau în fiara îmblînzită un clown desăvîrşit. Aşa au jucat urşii pe Spinarea Câinelui şi clipa această imortalizată pe hîrtie, ne vorbeşte azi de un loc şi de un obicei pierdut în negura vremilor.

Adriana Moscicki

1

Oamenii cetăţii – ediţie specială!

Cine scrie povestea celor mulţi, tăcuţi, necunoscuţi, neintrati în clasificări, ne-numiţi, ne-premiaţi, ne-categorisiţi??? Cine îşi aminteşte numele lor, trecerea lor, fapta lor, viaţa lor?
Oamenii cetăţii sînt trecuţi sub tăcere, uitaţi! Şi totuşi, ei au pus piatră peste piatră, ei au săpat pămîntul şi l-au semănat, au mîngîiat pruncii şi i-au crescut, educat. Ei au citit în biserica şi au cîntat. Ei au iubit, au plîns, au rîs, au trăit între zidurile cetăţii. Acolo li s-au născut părinţii şi ei înşişi. Şi strămoşii lor au pus temeliile oraşului. „oamenii sînt sub vremi“… uitat numele lor!
Acum cîţiva ani am intrat în grupul Alt-Hermannstadt şi inima mea a tresărit! Oamenii aceia vorbeau despre oraş, despre case şi străzi! Fiecare piatră e istorie şi o caută cu pasiune şi cu meticulozitatea detectivului. Aşa s-a trezit în mine oraşul!

Ieri a fost sărbătoare în Alt-Hermannstadt şi le-am lăsat ziua întreagă să se bucure. Dar azi, Helmut – eşti invitatul nostru! Trebuie să spunem tuturor: Helmut este cel care a creat pagina Alt-Hermannstadt! Helmut este cel care, din depărtare, re-creează trecutul, stradă cu stradă, în inimă şi în imagini, în virtual şi în spaţiul real al propriei camere de lucru. Pentru Helmut, Sibiul a fost şi va rămîne Heimat!
De-a lungul vremii s-au născut, ca ciupercile după ploaie, pagini şi grupuri, care au copiat fotografiile şi le-au însuşit ca pe un bun propriu, fără un cuvînt, fără mulţumire. (Helmut, semnează fotografiile!) Ieri a fost ziua lui. Poate toţi, cei ce se înfruptă din materialul lui, ar fi trebuit să-i mulţumească. Cred, însă, că a fost o mare linişte!
Helmut, noi nu avem nevoie de liste de apreciere şi categorisiri! Pentru noi eşti Om al Cetăţii şi numele tău întru cinste purtat şi scris. Îţi mulţumim pentru ajutor, înţelegere, colaborare, existenţă!
La mulţi ani să trăieşti şi să faci din pasiunea ta viaţă şi istorie celor ce vor veni!

La Mulţi Ani Helmut Wolff! Alles Gute zum Geburtstag! Boldog születésnapot!

1

„Turnul Aurarilor din Sibiu, de pe Soldisch“ // „Goldschmiedeturm Hermannstad, auf der Soldisch“ construit ca.1450, a fost renovat 1759, iar din 1874 pănă la demolare în 1880/81 a fost în custodia pompierilor voluntari din Sibiu. Turnul se afla in zona bastionului Soldisch la intersecția str.Ioan Lupaș / str.Bastionului și era integrat în zidul de apărare care făcea parte din incinta a III-a de fortificaţii a orașului Sibiu.
În spatele turnului se vede spatiul numit „Zwinger“, format de cele două ziduri din sud/vestul centurii de apărare (asemănător cu cel de pe str.Cetații), spațiu care se întindea de la Poarta Cisnădiei până la bastionul Soldisch, cândva Parcul Soldisch și Stadtpark. Astăzi, se află pe aceast loc Parcul Astra, Biserica „Sf. Ioan” „Johannis“-Kirche și Complexul Sportiv Luceafărul. (După Emil Sigerus Turnul Aurarilor se afla în spatele cladirii din Piaţa Armelor Nr.10, Cazarma Kempel, și făcea parte din incinta a IV-a de fortificaţii) – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu.

1

Biserica „Sf. Ioan” // „Johannis“-Kirche // „Johannis“-templom

Biserica de pe str. Mitropoliei nr. 32 a fost construită în anul 1912 pe locul unei biserici mai vechi din perioada 1881-1883. În dreapta imagini se vede orfelinatul evanghelic, astăzi Centrul Cultural „Fr. Teutsch“. – Carte Poștală din 1935

1

la Astra

Tata m-a dus de mînă, prima oară, la bibliotecă. Era toamnă tîrzie şi-mi amintesc paltonul şi căciuliţa cu urechi, împletită, din lînă. La intrare te izbea deja o tăcere îngheţată şi, cînd urcai scările masive cu balustrade de marmură, nu-ţi auzeai decît proprii paşi. Marmura balustradei era maro/rozalie şi, sub luciul pietrei, petele de culoare se întindeau ca nişte bălţi negre. Ce pereţi înalţi! mi-am spus atunci, sînt într-un Palat! Da, şi eram într-un adevărat Palat al cărţii şi al cuvîntului.
Sălile erau acoperite cu covoare groase persane şi aşa, paşii puţini ce îndrăzneam să-i fac de una singură, se cufundau în tăcerea lînii dese. Mirosea a hîrtie, mirosea a coperţi de carton şi de piele.
Un şir lung de dulapuri de lemn cu sertare şerpuia în prima cameră. Pe fiecare sertăraş era o placă de fier strălucitor pe care erau înscrise litere. Mult mai tîrziu, cînd aveam să fac practică de liceu, aveam să învăţ despre fişe şi aranjarea lor în ordine alfabetică. Toate sertarele erau ticsite cartonaşe pătrate scrise frumos cu toc, în cerneală. Caligrafia se schimba de la un an la altul, cînd alambicată cu înflorituri, cînd colţoasă şi fermă, cînd elegantă. Uneori, privind fişele astea, îmi părea că aud scrijelitul peniţei pe hîrtie.
Pe vremuri, lectura era obligatorie şi făcea obiect de studiu de la şcoală generală pînă la liceu. Aşa veneam cuminţi şi speriaţi la Astra să împrumutăm cărţi. Acolo aveam fişa personală cu nume şi adresă. Nu aveam voie să luăm mai mult de trei cărţi odată şi ne obligam să le înapoiem la timp în stare bună. Peste toată această împărăţie trona Biblotecara şefă, o femeie fascinant de urîtă, cu nasul strîmb şi ten măsliniu. Nu-mi aminesc numele ei, dar ştiu că locuia în una din casele (numite villa) de pe Calea Dumbrăvii şi o vedeam adesea întorcîndu-se mîndră, cu spatele drept şi coafură impecabilă, salutată respectuos de toată lumea pe stradă. Am revăzut-o după ani şi ani (şi ăsta este un fel a spune!), mai degrabă am recunoscut-o în actriţa fetişă a lui Almodovar: Rossy de Palma!
Îmi amintesc şi sala cu masa lungă de lectură. Acolo puteai sta şi răsfoi ziare din arhivă, sau cărţi misterioase despre faraoni şi hieroglife, despre locuri şi lumi nebănuite, despre limbi nedescifrate şi simboluri, atlase şi enciclopedii cu foi îngălbenite, cataloage şi alte cărţi preţioase ce nu aveau voie să părăsească incinta bibliotecii. Ca prin vis întrezăresc sala de spectacole şi festivităţi cu balconul aurit, statui ce străjuiesc pe pereţii înalţi şi cortina grea din catifea sîngerie.
Şi, prin aburii amintirii, trece silueta greoaie a lui Ecsi, legătorul de cărţi de la subsol, venea şi pleca mereu însoţit de căţeaua lui boxer, nedespărţiţi. Nu-i mai ştiu numele dar era docilă şi prietenoasă. Mai plimba şi un alt cîine alb, impresionant, liniştit şi tăcut, singurul Bărzoi din Sibiu.
La subsolul bibliotecii era atelierul de legătorie, căci era mereu nevoie de reparat cotoare şi cusut foi. Mirosea a aracet şi clei şi, între atelierul acesta modest şi dulapurile cu fişe, aveam să ne perindăm mulţi ani după aceea în practica liceană. Ecsi a fost cel care ne-a legat apoi lucrările de diplomă şi tot el ne-a scris numele în litere presate cu aur.

Adriana Moscicki

Palatul Asociatiunii / Biblioteca Astra / Muzeu al Astrei / „Casa Naţională din Sibiu“

1

„la Luther“

Începutul sec XX lansează moda Sanatoriilor. De obicei se construiau în munţi şi aveau cale de acces feroviară. Aveau structură pavilionară şi, în afară de clădirea principală, care găzduia pacienţii, existau clădiri anexe pentru oaspeţi şi pentru personalul auxiliar şi alte dependinţe (bucătărie, spălătorii etc). Sanatoriul trebuia să ofere confort şi atmosferă de hotel. Exista şi o verandă însorită unde se luau celebrele băi de soare. Odihnă, mîncare bună, tratament,masaj, conversaţie – aceasta este terapia Sanatoriul.
Sibiul nostru era deja oraş european. Dr. Carl Wolff iniţiază construirea Băii Populare (1904), după planurile arhitectului german Karl Hocheder, după „chipul şi imaginea“ băii din München. Succesul de care se bucură îl fac pe Carl Wolff să se gîndească la lărgirea serviciilor pe care baia le oferă. Oraşul primeşte un Sanatoriu modern în epocă! „Astfel a luat naştere Sanatoriul construit de către Casă Generală de Economii (Hermannstädter Allgemeine Sparkasse) ca parte a complexului Bade- und Kuranstalt Hermannstadt (Institut für diätetisches und physikalisches Heilverfahren) din care făcea parte şi Baia Populară.
Clădirea este decorată cu motive preluate din repertoriul barocului şi Art Noveau (vezi decoraţiile uşilor de la intrare) fiind ridicată după planurile Prof. Karl Hocheder din München, de către arhitectul Hans Heckner, care a lucrat cu firma de construcţii Gustav Mätz“ (Sursa: Patrimoniu Sibiu). Sanatoriul devine spaţiu de naraţiune. Acolo se înfiripă şi se destramă poveşti. Unele au devenit celebre prin Remarques, Thoman Mann, Murakami. Nu ştiu să se fi scris poveşti din sanatoriul Sibian. Desigur multe au fost trăite între zidurile lui. Dar putem scrie una…
Copila cu pălărie de pai ţopăia pe aleile parcului. În straturi, florile despletau arome, soarele juca în fundele rochiei. Clădirea stătea tăcută, mută. Acolo veneau doamne bine îmbrăcate la cură, domni sprijiniţi în baston. Se discuta în şoaptă dar uneori un rîs se rostogolea prin încăperi. Toate astea copila le putea închipui în căpşor.
Din 1934 pînă la naţionalizarea din 48 s-a numit oficial „Martin-Luther-Krankenhaus“, acum era doar un spital pentru copii, „la Luther“ şi nimeni nu-şi bătea prea tare capul de unde venea numele…“. Doctorul cel mai celebru era Lulay, pe vremuri. Mame cu copii în braţe stăteau la uşa lui ca la sfintele moaşte. Erau bănci albe de lemne cu zăbrele, pe ele te aşezai în aşteptare. Şi pereţii înalţi. Desigur altă lume se perindase printre ei. Mirosea a clor şi dezinfectant. Unii copii plîngeau de mama focului la vaccin. Alţii mergeau întinşi pe pat la sala de operaţii, înfricoşaţi.
Băiatul cu clavicula ruptă stătea pe banca tăcut şi firav. Nu părea tare năzdrăvan, mai degrabă un visător. Avea cei mai adînci ochi din lume, deopotrivă misterioşi şi albaştri. Nici nu părea să se teamă de ceva. Pe mine mă aduseseră pentru amigdale. Dîrdîiam. Au spus că e o nimica toată dar m-au internat. Dimineaţa devreme am coborît într-o camera luminoasă (ştiu sigur că geamurile dădeau spre parc!) cu un scaun şi chiuvetă mică într-o margine. M-am aşezat şi mi-au făcut injecţie cu un ac lung. De frică am tăcut chitic. Apoi mi-au deschis gura mare cu un obiect sub formă de U, cred… nu-mi amintesc. Doctorul avea o oglindă rotundă pe frunte şi mă uităm acolo. În mînă ţinea o lingură ce-mi amintea de toneta de îngheţată din Piaţă. Îngheţata era un lucru bun şi lingura aceea scrijelea acum în gîtul meu. M-au dus la chiuvetă să scuip. Atunci m-am revoltat şi m-am ţinut de ea plîngînd şi încercînd să vorbesc (Voi ştiţi că nu poţi vorbi fără o amigdală? voi ştiţi că fără amigdale, atunci imediat, vorbele ies stîlcite ca ale unui copil ce învaţă să vorbească?) M-au legat de scaun şi de mîini şi au scrijelit din nou. Cred că a fost o veşnicie, dar timpul de pe culoar a fost mai scurt. Băiatul cu ochii albaştri avea umărul întreg bandajat în feşe, privea tăcut şi liniştit. Dar eu am văzut licărirea din irisul lui. Parcă o văd şi acum…

Adriana Moscicki

„Sanatoriu-Baia Populară“ (Sanatorium-Volksbad) al Casei Generale de Economii Sibiu, din Parcul Astra

1

Ada Kaleh

Călătorule insetat, de treci pe sub bolta casei cu reclama Fritz Sift, venind de pe str.Tribunei ori N.Bălcescu ca printr-un arc în timp, pofteşte de te răcoreşte la Restaurantul „Stadtpark“. Terasa (Veranda) restaurantului stă pitită sub marchiza în umbră verde, sub ochii protectori ai oraşului. Berea urcă în halbe cu guler înalt dantelat şi-n lujerii învîrtiţi, adesea, păsări mici poposesc.
Mijlocul restaurantului îl ocupau camerele de masă: una specială mică şi intimă de mic dejun (Frühstück) probabil un separeu, un salon mic şi unul mai mare de servit masa şi camera cea mai impresionantă, cea cu trofee vânătoreşti, Camera Vânătorilor! Conform modei din sec. trecut, trofeele stăteau mîndre atîrnate pe pereţi şi ne putem imagina un meniu fastuos menit să impresioneze clientul şi să-ţi lase apă în gură doar la auzirea numelui: Gustarea Grofului (brânză mucegai, dulceaţă), Păstrăv „Franz Joseph“ (păstrăv, unt, migdale, vin alb, smântână), Cina Pădurarului (carne mistreţ, prune afumate, mere, cartof, vin roşu), Căprioară cu vişine, File Săsesc (file porc, ardei gras, ceapă, ciuperci, ardei iute, ceafă afumată, caşcaval), Papricaş de pui, Curcan Vienez, Supă de labă de urs, Sitari şi Prepeliţe umplute ori „la cratiţă“ şi alte multe mîncăruri mai modeste, dar la fel de apetisante: şniţele, gulaş, cîrnaţi şi fripturi de tot felul! Şi de intri pe o parte, pe cealaltă vei putea ieşi: poate pentru amanţi indragostitit cale bună de urmărit, sau pentru cei turmentaţi… un pic înşelătorie pură?! Aşa stă casa cu picioarele-n două străzi şi se joacă: o parte în grădina şi una în lumină!
Cînd am văzut-o ultima oară, în trecut, era plină de fum şi întunecată: mese joase şi cafele negre zise „nechezol“, scrumiere pline de mucuri Snagov, Carpaţi şi Mărăşeşti… poate şi mai nobile BT, uneori. Pînă şi numele ei dus în amintire căci insula zace în adînc de Dunăre, pustie: Ada Kaleh – scria pe firma din str.Tribunei. Tăcerea peştilor lăsată pe insulă şi în cafenea! Trecătorule, ia doar povestea cu tine şi păstrează-o în inima ta!

Adriana Moscicki

Reclamă din 1899: „Restaurantul/Restauration „Stadtpark”. Pe lângă berea „Exportmärzen-Bier” pusă şi până acum în vânzare, de azi începând se vinde şi aşa numita „Kronenbier à la Pilsner“ procurată din berăria lui Anton Dreher în Steinbruch. Sibiu, 13 aprilie 1899, Michail Hager jun.”

1

Restaurant „Stadtpark“ din Parcul Astra // Restauration „Stadtpark“ – 1905 – Str. Doctor Ioan Lupaş nr.4

„Începând cu sfârşitul sec. XIX aici a fost deschis Restaurantul Parcului (Stadtpark) care avea terasa spre Parcul ASTRA. În perioada interbelică a fost preluat de Petru Răspop care i-a schimbat denumirea în Restaurantul „Metropol“. În perioada comunistă a funcţionat Cafeneaua Ada Kaleh, închisă în anii ’90.“ (Sursa text: http://patrimoniu.sibiu.ro)

1

„Poarta Cisnădiei din Sibiu, vedere din exterior“ // „Heltauertor Hermannstadt, Außenansicht“ – demolată 1839. Ea a fost apărată de bresla măcelarilor. În anul 1836 Johann Böbel pictează Turnul cu poarta văzut din exterior/sud iar în anul 1838 pictează Turnul văzut dinspre oraș. În „Cronica orașului Sibiu“ Emil Sigerus scrie: 1836.16.5 Ninsoare abundentă in Sibiu! – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

„Poarta Cisnădiei din Sibiu, vedere dinspre oraș“ // „Heltauertor Hermannstadt, Innenansicht“ – demolată 1839. În dreapta se vede fosta clădirea din str.Tribunei nr.1 – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

moda si cinema

Anii ’30 stau sub influenţa filmelor de la Holywood!
Femeile sînt inspirate de marile dive de pe ecran, silueta devine voluptoasă, rochiile tăiate în „bie“, din materiale uşoare, se lipesc de corp şi accentuează curbele. Elsa Schiaparelii are ideea folosirii fermoarului şi la haine (înainte se folosea exclusiv pentru pantofi!). Tot ea creează costmul bărbătesc cu umeri accenuati şi Marlene Dietrich îl poartă cu charm, misterioasă şi seducătoare.
Femeile se emancipează şi încep să lucreze. Ele poartă sacouri strînse pe corp, practice dar feminine.
Tot de pe pînza marelui ecran privesc cuceritor actori precum Cary Grant, Jean Gabin, Yves Montant şi zîmbetul lor enigmatic este umbrit de borul pălăriei. Accesoriul „must have“ în moda masculină este pălăria.
Gentelmenii purtau nuanţe de bej şi ardezie, pantalonii au talie înaltă şi sînt asociaţi cu jachetă. Gangsterii purtau culori mai îndrăzneţe, pantaloni largi cu talia îngustă, ochelari şi pantofi în două culori.
Iată o fotografie care ne vorbeşte nu numai de o casă dispărută din peisajul urbei noastre, dar şi de o lume demult dusă.
În faţă la reclama „Cinema-Kino“, această adunare distinsă devine azi, ea însăşi, personaj dint-un film de altă dată. „Apollo“ era primul cinematograf din oraş. Oamenii se îmbrăcau frumos şi trăiau povestea de pe ecran.
Bărbatul atinge mereu buzunarul pardesiului. Acolo în buzunar stau biletele. O aşteaptă. Pe sub borul pălăriei, nerăbdarea şi speranţa se joacă de ascunselea. Îşi aminteşte chipul ei senin şi plăcut şi saltul buclelor atunci cînd păşeşte apăsat şi vesel. Mai are în nară şi amintirea parfumului ei. Biletele ard în buzunar, aşa şi inima lui în aşteptare. O să se aşeze frumos şi poate o să-i ţină mîna. Şi-au dat întîlnire aici la colţ, chiar în faţa afişului.
Un bărbat aşteaptă o femeie. O poveste aşteaptă să fie trăită.
Pe ecranul de pînză, în ticăitul constant al rolei de film, inimile vor ticăi şi ele cu emoţie. Apoi atingerea aceea de mînă în semi-întunericul sălii.
În colţ pe Tribunei, un bărbat aşteaptă iubirea.

Adriana Moscicki

Casa de pe str. Tribunei, colț cu str. N.Bălcescu, cu trecerea boltită spre parcul Astra (demolată ca.1932)

1

Noaptea în care se revarsă lumina

Oamenii au postit. Mâine vor face cruci mari peste pântec sau mici şi zgârcite în capul pieptului, se vor apleca în sărutat mâna popii şi vor mânca din „trupul Tău“ şi vor bea „sângele Tău“.
În mâna Popii, potirul de argint pare însuşi Graalul sfânt pierdut în lume. Şi el e plin cu pâine şi vin. Credincioşii deschid gura să primească Paştele. Unii fac gură mare, alţii deschid o guriţă mică şi timidă. Întotdeauna m-am gîndit la nişte copii neputincioşi hrăniţi cu linguriţa şi am zâmbit în mine.
Oamenii aceştia vor mastica încet pâinea înmuiată în vinul acela acru. Vor fi mai buni? Inima lor mai curată? Apoi vor pleca spre case ţinând în mâini paharul acoperit cu şervet de pânză, ori de hârtie.
Pe masă – ceapă verde, usturoi, ridichi, ouă roşii, telemea proaspătă şi drob. Cu mic cu mare se trezesc, îşi spală faţa şi iau Paşti: „Hristos a înviat!“… „Adevărat a înviat!“ răspund cu toţii în cor.
În toate casele începe bătălia cu ouă. Bunica colora doar ouă roşii, un coş întreg. Stăteau strălucitoare unse cu grăsime şi aşteptau. Noi, nepoţii le alegeam pe cele mai mici (bunicul ne vânduse pontul asta!) Erau acolo ouă mai măricele ce se crăpaseră la fiert. Culoarea străpunsese coaja poroasă şi sub ea, oul crescuse artere sofisticate, păienjeniş roşu ca de sânge în trupul alb şi moale. Le priveam imaginînd fel de fel de forme şi teritorii.
De Paşti era todeauna soare, sau cel puţin aşa îmi amintesc. Şi todeauna aveam pantofi noi şi haine noi. Iepuraşul venea la timp încărcat de cadouri. Nu-mi băteam prea tare capul cum făcea tocmai iepuraşul minunea asta şi alergam cu nerăbdare să rup ambalajul pachetului lăsat. Apoi începea o zi obositoare cu mese întinse şi grele.Toată lumea părea moartă de foame după postul îndelungat. Guri lacome îngurgitau cantităţi enorme de friptură şi drob şi sarmale şi cozonac şi prăjituri colorate şi bere şi vin şi ţuică… şi ce plictiseală pe capul nostru. Pantofii cei noi mâncaseră din carnea piciorului, rochiţa era deja şifonată şi pătată, ciorapii rupţi, mâinile lipicioase.
Masa mi se părea o hidoşenie, oamenii de jur împrejur umflaţi ca nişte baloane cu apă. Nimeni nu mai vorbea de har, lumină, bunătate, simplitate şi iubire! Mai degrabă trăgeau o cântare cu vorbe fără perdea dar vesele, femeile chiţăiau şi zâmbeau cu subînţeles, bărbaţii se umflau ca nişte cocoşi graşi. În jurul mesei oamenii s-au împuţinat. Apoi se lăsa ceaţă. Am adormit sau am uitat prin timp.
Acum Lumina sfânta călătoreşte cu avionul în toate colţurile lumii şi nu înţeleg cum se plimba ea odată pe jos, sau pe ape, sau pe spinări de asini aşa prin lume. Ca prin aburi îmi amintesc poarta grea a bisericii şi ritualul acela aşteptat de toată suflarea: toc, toc, toc… „Am venit cu lumină!“… Ahhhhhhh, se auzea un foşnet în lume şi exaltarea cuprindea feţele oamenilor! „Luminaaa, lumina Hristos a înviat!“, şi ei cu toţii răspundeau ca în delir: „Adevăraaat a înviat!“ şi se porneau pe cântat: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând…!“
E mult de atunci, port în mine amintirea precum luminiţa aceea în Noaptea de Înviere. Candela mea pâlpâie, focul meu e viu. Omul a suferit pentru om: trupul lui hrană, sângele lui viaţă.
Luaţi de mâncaţi, le-a spus! Luaţi de beţi, le-a spus. Şi Omul se înfruptă. Şi măcar o clipă, în Ziua asta, Omul este mai bun! Sărbători fericite!

Adriana Moscicki

1

Schitul Mănăstirea Peştera Ialomiţei

În Peștera comorilor, un text apocrif siriac din secolul al V-lea sau al VI-lea, este prezentată o legendă ce explică apariția și folosirea toacei. După ce Noe a terminat de construit arca, Dumnezeu i-a poruncit să fabrice o toacă din lemn de trei coți lungime și un cot și jumatate lățime și un ciocan din același lemn. În această toacă Noe trebuia să bată de trei ori pe zi, dimineața devreme, la prânz și seara, după apusul soarelui, pentru a-i aduna și informa pe oameni despre iminența potopului și a-i îndemna să se pocăiască și să se convertească. Această legendă a fost folosită de Lucian Blaga în piesa Arca lui Noe.
Toaca și clopotul au rolul de a anunta începutul slujbei și de a chema credincioșii. În liturgia ortodoxă toaca are un rol de delimitare temporală (trecerea de la timpul profan la cel liturgic) și spațială (delimitarea spațiului liturgic de cel cotidian prin înconjurarea bisericii cu toaca). Timpul când se bate „toaca”: „pe la toacă” înseamnă pe la ceasurile 15-16 după amiază (se bate când se apropie slujba de seară – vecernia).
Toaca se utilizează în toate țările ortodoxe, inclusiv în lăcașurile de cult greco-catolic. Poate fi amplasată în clopotniță sau undeva sub streașina bisericii. Ea se bate, de obicei, la începutul diferitelor slujbe și mai ales la slujbele de noapte. Există însă destule variații de la o parohie la alta. Toaca nu înlocuiește clopotul, deci pot fi folosite simultan. Astăzi s-a format o adevărată artă în jurul clopotelor și toacei. Clopotul și toaca se bat alternativ, de obicei în trei „stări”, adică toaca, apoi clopotele, apoi toaca, și tot așa, de trei ori fiecare. (Sursa Wikipedia)

Adriana Moscicki

Călugăr bătând toaca – Schitul Mănăstirea Peştera Ialomiţei / Fotografie facută în data de 1 iunie 1925 – SKV Siebenbürger Karpatenverein // Societatea Carpatină din Ardeal

1

Călătorie în timp // Zeitreise // Időutazás… vă urează tuturor Sărbători Pascale luminoase, pace, fericire şi multă iubire. Paşti fericite!

1

cer

bunica roşeşte ceaun plin de ouă.
dimineaţa, pe drumul bisericii,
coşuri pline se aseaza la rând,
turma albă de ştergare neîntinate,
străchini de sarmale şi ouă
în sângele LUI spun femeile
şi fac largi cruci spre un cer gol.
Golgota e ferecată-n aur şi argint,
spre ea te strecori în plecăciune,
preoţi cu bărbi şi sutane in culori
îşi dau rând la tămâieri şi închinăciune.
stânca de atunci s-a pitit sub altar,
acum toată şlefuită de atingeri.
şi crucea
împărţită ca o pâine ruptă în mâini,
în cele patru zări dusă aşchii şi amulete,
cuiele s-au rostogolit prin lume,
cum dorm în sipete
fără sânge, fără durere.
uite,
drumul Ierusalimului e plin doar de case,
coaste de piatră albă
şi zumzet de viaţă cu plâns de copil,
cu strigat de muezin
cu toacă şi clopot de biserică
cu tropăit de pelerini
un soare greu se scurge prin oase
şi toţi poartă în inima stea, lună, cruce,
pe cerul spoit
mai fâlfăie porumbei…

Adriana Moscicki

1

Strada Mitropoliei // Fleischergasse // Mészáros-utca – Carte Poștală din 1918 (tipărită la Budapesta)

1

Strada „Metropoliei“ / Fleischergasse / Mészáros-utca – Carte Postală circulată 1918

1

Călătorie în timp // Zeitreise // Időutazás… vă urează tuturor sărbători fericite, la mulți ani de Florii!

1