oamenii locului – Ocna Sibiului

Milioane de oameni au murit în războaie, unii cuceriţi, alţii cuceritori, unii cu arma în mînă, alţii paşnici şi victime ale întîmplării. Cine le ştie numele? faţa? doar cei dragi, dacă au fost, dacă mai sînt. Uneori, iubirea, respectul sau încăpăţînarea unora face ca imaginea şi numele unui soldat să iasă din anonimat şi să-şi depene povestea în timp.

„Povestea Eroului Isaia Crisboi – Eroul Isaia Crisboi a luptat în Primul Război Mondial în armata austroungară . El a decedat in 22 februarie 1922, în Ocna Sibiului, în varstă de numai 22 ani. Se intorsese din armată foarte bolnav fiind în cele din urmă răpus de boală. Brevetul militar și Crucea de fier au fost predate pentru a fi păstrate la Muzeul Armatei Române, de singura nepoată a lui, Victoria Frum (născută Negrilă) din Ocna Sibiului, care a spus: „Nu am urmași și vreau să fie păstrate aici. Cu stimă Frum Victoria“. (sursa fotografie: www.europeana.eu)

Adriana Moscicki

1

în apă cu noi!

Cum ne mai zbenguiam noi copiii! Mici fiind, în pielea goală viermuiam încolo şi-ncoace şi tuturor li se părea normal să umblăm aşa despuiaţi! Pe vremea aceea, un copil gol era doar un copil gol! Apoi, crescînd, ne îmbăiam în celebrii chiloţi tetra, albi, bumbac 100% şi sănătoşi trupului. După o plimbare la baie, nisipul se furişa în structura textilă, chiloţii se îngreunau şi căpătau o culoare gri gălbuie.
Acum zîmbesc, atunci nu băgăm de seama! Se mai găseau, pe vremuri, alţi minunaţi chiloţi de baie din pînză neagră care, la prima purtare şi ieşire din apă, atîrnau pe la spate ca un săculeţ şi fluturau pe purtător, mai mult arătînd decît acoperind. Pentru fetiţe şi femei, îmi amintesc costumele colorate din pînză creponată, cu mici volane şi coşuri de plastic ţuguiate ce ţineau cupa. De aveai nenorocul să nu se potrivească la fix, coşuleţul se îndoia cu un păcănit uscat şi rămînea aşa blocat. desigur, riscai ca un sîn să pară mai turtit decît celălalt, cu care tare te mindreai şi sfida lumea din înălţimea lui rigidă. Peste zeci de ani Gaultier avea să readucă imaginea asta din uitarea generală în faimă internatională. Și mă gîndesc cum umblau pe vremuri, pe aici, doamnele şi domnişoarele, împachetate de sus pînă jos în pantalonaşi bufanţi şi panglici şi volane, cum se ascundeau sub umbra colorată a umbreluţelor ca soarele să nu le atingă pielea albă şi nobilă! Un simplu exerciţiu de imaginaţie urcă valuri de rîs în mine. Și cum se scăldau doamnele în apa asta plină de minerale şi grasă? Desigur ar fi trebuit remorcate şi extrase afară din ea cu căruţa, sau în cabine de lemn ferite de priviri iscoditoare. Pe la 1830 existau aici cabine de baie, construite astfel încît lumea să se poată îmbăia direct în lac. Curajoşii se puteau depărta de mal atîrnîndu-se de frînghiile ce stăteau deasupra lacului, în diagonală…
Apoi, după 1840 încep să apară „case de baie comună“, se construiesc alei, pavilioane, parc. Abia la începutul sec XX se dă în folosinţă un complex modern, cu pavilioane elegante şi dantelărie de lemn.

Puţin a rămas în memoria mea din arhitectura aceasta. Dar am amintiri din tot ce se găsea la înălţimea ochilor mei atunci: chioşcul de suc şi îngheţată, docurile podite pe care alergam şi urma udă a tălpilor dispărea ca prin minune, pămîntul tare şi îmbibat în sare, cerul albastru, furtuna de vară ce se dezlănţuia uneori, plasele de aţă şi de nylon în care îngrămădeam prosop şi minge, pălăria de soare din pînză albă şi o bucurie generală de vacanţă. libertate.

Adriana Moscicki

sursa foto: (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ocna_Sibiului) – sursa cu informații: (http://enciclopediavirtuala.ro)

1

căldură mare mon cher

Am luat drumul Ocnei acum în amintire, aşa cum am făcut verile cu bucurie. Trenul mergea cu toate geamurile deschise şi perdelele slinoase fluturau în margini. stăteam în picioare cu plase pline ochi de mîncare, pături, minge, pălărie şi bineinţeles ochelari de soare. parcă am fi mers într-o expediţie drumul asta de jumătate de oră între oraş şi sat. Noi mergem să facem o baie de sare. totdeauna am avut senzaţia că ne cufundăm într-un sos vinegretă în lacurile faimoase de la Ocna (de sare) a Sibiului. Odată ajunşi în gară, rîuri rîuri coboram din tren şi ne împrăştiam ca furnicile, care la ştrand, care pe la lacuri. Soarele duduia şi plita încinsă a pămîntului ne ardea tălpile. Nu prea băgam noi în seamă peisajul pe vremea aceea. Nu m-am gîndit niciodată că toate colinele şi lacurile nu sînt decît urmarea firească a scormonirii pămîntului dupa aurul alb… atunci mişunam dintr-un loc în altul sub îmbrăţişarea fierbinte a aerului şi era bine. În jurul lacului erau scări de scînduri să te poţi coborî. chiar şi pe lac găseai uneori scînduri mari şi trunchiuri venite misterios din adîncuri, sau aduse pe furiş, de care te puteai atîrnă şi pluti în voie. Se spune că au plutit pe luciul apei cadavre de soldati pitite prin galeriile prăbuşite, se spune că o căruţă cu cai cu tot s-a răsturnat şi dusă a fost, chiar o Dacie a fost înghiţită de ape şi nu s-a mai văzut vreodată. Picioarele noastre pedalau în adînc şi ne trecea cîte un fior aşa, cînd stăteam atîrnaţi de cîte un butuc, în Lacul fără fund!

Îmi amintesc gălăgia veselă, strigătele, rîsetele ca un ecou în tunel. Îmi amintesc nişte viermisori roşii ce străpungeau apa ştrandului de jos în sus, ca un tirbuşon şi mă infioarau… pînă cînd începea hîrjoneala şi uitam de ei. Pe mal, oameni mînjiţi cu nămol din cap pin în picioare, stăteau la uscat. şi, de erai puţin curios în urmărirea fenomenului, te bucurai să remarci schimbarea lor la culoare, din negru intens în gri mat şi decolorat. Apoi se aruncau în apă şi se frecau bine bine peste tot. Desigur, tratamentul ăsta îi făcea să arate apoi ca nişte bebelaşi proaspeţi şi roşii în obraji, şi destul de obosiţi, căci, pe drumul scurt de întoarcere, în tren, domnea o linişte totală şi o picoteală generală.

ufff… căldură mare mon cher, mergem la Ocna cu toată gloata să ne răcorim!

Adriana Moscicki

Ocna Sibiului / Salzburg / Vizakna – Complexul Balnear cu cele trei lacuri și izvoare – Horia, Cloșca si Crișan

1

Cum trag toate vietăţile la soare și cum nu poate nimeni fără sare!

Aşa am pornit cu caii potcoviţi în sat, pe dumul de pămînt bătătorit. desagi plini de bucate gustoase, slană din turnul bisericii, brînză şi ceapă şi pită cu cartofi coaptă în spuză şi bătută. şi roşii din grădina dolofane, încreţite la gît ca o cămaşă, cu falduri dulci. Mergem după sare. mergem şi cîntăm sus în căruţă. ciucurii cailor joacă în soare. Ba am luat şi budigăi noi de îmbăiat şi ştergare de casă şi cămaşă curată. Facem drumul ăsta doar în poveste, să descîntăm, să cîntăm, sare să dăm, să luăm, pentru peţit, pentru nuntit, pentru plămădit, pentru născut, pentru viaţă şi pentru moarte… și sare de iubit pe pielea asudată cînd buzele au înflorit-o şi au sărutat, sărat. Romanii primeau simbria în sare – salarium, în Africa îţi cumpărai nevasta cu 13 castroane de sare, egiptenii îmbălsămau morţii cu „sare“, evreii o pun pe masă de shabat cu hala (pâine), românii te primesc cu ea în casele lor în semn de omenie. cu sare se descîntă de viaţă şi de însănătoşire:

Apă curgătoare
Eu te sorocesc
Din cap
Până-n picioare
Tot cu pâine şi cu sare
Să lecuieşti pe… (cutare)
Cu leac,
Sănătate şi veac!

Cu sare se freacă trupul dureros, ganglionii umflaţi se trag sau se face gargară. cu pumnu pune omu sare la murături şi la varză în butoi, şi drobul de sare la capre se pune în iesle. Vai şi amar de verşi sare!!! e ceartă mare!… şi omul să o mănînce că să fie deştept şi animalul că să fie!… şi în iarnă peste zăpadă de arunci sare, potecă se iveşte de pămînt pe cărare. în soare sclipeşte sarea mii de cristale. Haideţi, purcedem pe drum în soare spre Ocna, vatră de sare!

Adriana Moscicki

Sibiu – Calea Șurii Mici și drumul spre Ocna Sibiului (detaliu)

1

Amuletă

a fost odată un fierar pe nume Duncan priceput în făurirea de clopoţei şi tuburi de orgă. Duncan era şi om tare evlavios, blînd şi cu inima bună. Se spune că Diavolul, enervat peste măsură de credinţa şi bunătatea omului, s-a hotărît să-i vină el insuşi de hac. Aşa s-a ivit, într-un mijloc de noapte, în fierăria omului, sub chipul unei femei extrem de frumoase. Dar omul nostru evlavios nu s-a lăsat păcălit şi a zărit, sub fusta femeii, piciorul Dracului ce voia să-l ispitească. Iute a apucat cleştii şi nasul arătării, care, urlînd, s-a transformat în drac hidos şi a pierit pe loc. Dar Dracu` trebuie să-şi vîre coadă şi nu s-a lăsat! În altă zi, sub chipul unui drumeţ prăfuit, s-a ivit în fierărie în căutare de potcoave. Duncan iute l-a recunoscut, a prins piciorul Dracului şi l-a potcovit pe loc. Dracul a scăpat doar după ce a promis că nu se mai apropie niciodată de casele însemnate cu potcoave. De atunci, se spune, oamenii bat deasupra intrării o potcoavă: să ţină Dracu` şi spiritele rele deoparte. Duncan a ajuns Episcopul Londrei, Arhiepiscop de Cantebury, canonizat, are simbol un ciocan de fierar sau cleşti şi se serbează în 19 mai. De atunci, din vremea lui Duncan, potcoava a devenit simbol de noroc, apărătoare de ghinion şi spirite rele. Făurită în aur şi argint, bătută în pietre, fetele şi-o atîrnă la gît in chip de amuletă şi de frumuseţe. Dar şi aşa, simplă, bătută în fier sau emailată, mica potcoavă se prinde în piept de Mărţişor.

O altă poveste cu potcoave ne aşteaptă în Slimnic.
Aici, fierăritul este cea mai veche meserie atestată documentar, deja în 1394, cînd judele satului era fierar. Fierăritul se dezvoltă în asemenea măsură încat, în sec. XV-XVI lea, meseriaşii sînt recunoscuţi în afara graniţelor satului natal şi primesc comenzi din alte locuri. Aşa se explică, probabil, de ce stema satului este o potcoavă legată cu panglică şi două cercuri. Astfel, semnul potcoavei se încarcă cu un nou simbol, pe lîngă cel de amuletă protectoare, în simbolului unei meserii şi a unui loc specific.

S-a păstrat pînă azi o matriţa sigilară rotundă din metal, făurită cu atîta migală şi simt artistic, ai spune că e o bijuterie gata de însăilat pe un lănţuc şi de purtat.
Aşa aş merge cu medalionul acesta, chiar acum şi cu mîndrie.

Adriana Moscicki

sursa foto: http://www.europeana.eu

1

Călătorului îi șade bine cu drumul.

Aşa ne luăm picioarele la spate şi purcedem mai departe în timp, printre cetăţi şi oameni, printre poveşti… şi cum fiecare loc are o poveste, iată povestea celor trei fete măiestre ale unui vrăjitor ce trăia demult, demult pe meleagurile noastre. Se povesteşte că, într-o zi, tatăl vrăjitor, le cere celor trei odrasle să construiască o cetate în care să se aşeze. Fata cea mai mare construieşte doar într-o zi, o cetate impresionantă, la Tălmaci şi-i spune „Coroana Ţării“. Fata cea mijlocie, nu se lasă mai prejos şi-şi face o cetate la Slimic, mîndră aşa cum îi pune numele „Cetatea Mîndră“. Doar mezina se uită spre cer şi spune: cu ajutorul celui de sus, voi face o cetate şi-o biserică. Şi a făcut cetatea Cisnădioarei. (legenda aceasta e publicată pentru prima dată în 1908 în „Schäßburger Zeitung“)

Iată-ne ajunşi pe drumul Slimnicului, la poalele cetăţiii Mîndre. Ruinele romantice au istorie lungă şi tumultoasă. distrusă, arsă, reconstruită dar niciodată desăvîrşită, îşi poartă însă cu mîndrie numele şi aminteşte mereu de locul din care, (se presupune că) au venit întemeietorii: Stolzembourg (Luxembourg). aici s-au aşezat şi-au făcut casă, pamîntul ăsta l-au iubit, l-au muncit saşi, români, unguri cu toţii împreună!

Carte Poștală – „Salutări din Slimnic“ (detaliu)

Adriana Moscicki

1

tihna zilei

Din depărtare se dezvăluie vederii noastre dealuri verzi şi-n serpentine venind, cîmp alb în soare. Nu sînt cîmpuri de in şi nici cireşi ci grămezi pufoase de lînă întinse la uscat pe pămînt. Aşa era odată, în alte vremuri, intrarea în Cisnădie / Heltau (Hielt) / Nagydisznód, aşa ne povesteşte Emily Gerard (The land beyond the forest) prin 1890. Cisnădia e faimoasă pentru biserica şi tezaurul ei, pentru secerile şi coasele ce se fabricau aici, pentru postavul şi ţesăturile alese şi pentru… varza acră! Oamenii mîndri şi înalţi, mîncare bună, să ne hodinim ca odinioară, în tihna casei vechi cu o bere şi o murătură!

Cisnădie // Heltau // Nagydisznód – „Interiorul museului // Heimatsmuseum Innenansicht“ – (Carte Poștală – detaliu)

Adriana Moscicki

1

Doar o clipă ne oprim din drum, să ne primenim faţa, să ne umezim buzele. La izvor, apa se bea din căuşul palmelor, să simţi gustul stîncii prin care s-a strecurat, să simţi aroma verde care l-a îmbălsămat. Mă gîndesc, aşa o fi băut împăratul însuşi, căci om din carne şi sînge a fost. Doar o clipă ne oprim la fântâna împăratului şi purcedem mai departe!

„Turnu-Roșu – Fântâna împăratului” // „Gruss vom Rotenturm – Kaiserbrunnen“ / Carte Poștală circulată 1912

Adriana Moscicki

1

„Teufelskipp“ // „Stâncile de primăvară / Stânca Diavolului“ – formațiune stâncoasa în apropriere de Cisnădioara („Dupa ,,Piatra Broastei“, primul pârăiaș pe stânga de unde se urcă pe o potecă circa 5 min“, actualmente se fac antrenamente de alpinism pe această stâncă, fiind pitonată de pe vremea lui Toma Boerescu și este locul unde salvamontiștii se antrenează” – sursă informației: Nicu Nicolae).

Carte Poștală: „Cisnădioara // Michelsberg „Teufelskipp“ Fotografie Original, E. Fischer“

Adriana Moscicki

1

Negoiul privit dela cobană // Negoi von der Hütte gesehen

Istoric; Cea dintîi “Cabană Negoiu” a fost construită în anul 1881 de către Societatea Carpatină Transilvăneană (S.K.V.) din Sibiu şi inaugurată la 10 septembrie acelasi an, fiind una din primele cabane apărute în Carpaţii noştri! – Carte Postală cu stampila „Siebenbürger Karpatenverein“ – S.C.aT. Secția Sibiu – circulată 1925 (Text verso: „S.C.aT.Secția Sibiu – Ortsgruppe Hermannstadt S.K.V. – Negoiul privit dela cobană – Negoi von der Hütte gesehen – Fot. Orig. E.J.Fischer – Reproducere interzis“)

Adriana Moscicki

1

aceleaşi vise

Sus în munte viaţa curge în alt ritm. Cerul e schimbător, apa proaspătă şi rece. Iată faţa arsă de soare a omului, mîinile muncite şi ochii plini de lumină. Cu inima bună şi casa deschisă pentru oaspeţi stau aici: ciobani din vîrf de munte şi saşi din cetate.

Odată oamenii vorbeau o singură limba: a ospeţiei, a prieteniei, a omeniei. Fiecare neam poartă în sînge caracteristici ce-i hotaresc felul şi menirea: unii sînt muncitori şi riguroşi, alţii visători şi „leneşi“, unii curioşi, alţii inventivi. Dar cînd pe acelaşi teritoriu locuiesc în armonie neamuri diferite, ele se completează. Atunci se naşte un popor. Cine e sas şi cine român aici? Patul clădit la fel, doar vorbele se scriu altfel. Aceleaşi feţe şi aceeaşi bucurie. Oamenii aceştia cutreierau munţii, unii cu oile, alţii cu bidoanele de vopsea, alţii cu toiagul în urcare… dar toţi mîncau aceeaşi slană cu ceapă şi mămăligă.

Să fi fost invidii, să fi fost rîci ca între oameni, doar nu există familie perfectă! Dar atunci, noi toţi am trăit aceeaşi istorie şi am visat aceleaşi vise!

Adriana Moscicki

Fotografii din ciclul Traseu de creasta – 1925

1

mens sana in corpore sano!

Stăpînii munţilor erau odată ciobanii. Ei cutreierau cu mioarele-n lung şi-n lat, treceau coamele împădurite fără teamă, pe sub vînturi şi ploi. Ei ştiau plantele bune şi cele rele, ierburile şi florile şi cîntecul păsărilor şi neamul pomilor şi al poamelor. Ei ştiau urma animalelor. Ca nişte adevăraţi şerpari, mă gîndesc, ciobanii or fi fost călăuzele voluntarilor şi muncitorilor care au deschise primele trasee în munte?

În anul 1880, ia fiinţă la Sibiu, Asociaţia Carpatină Ardeleană / Siebenbürgischer Karpatenverein (S.K.V). Se voia „Asociaţie accesibilă oricărei persoane integre şi cinstite şi să fie apolitică, urmînd să promoveze un stil de viaţă sănătos prin organizarea de excursii, construirea de cabane şi poteci, să sprijine cercetarea ştiinţifică a naturii şi să editeze publicaţii de profil.“ (dr. Carl Wolff).

Romanii spuneau „mens sana în corpore sano“. Aceeaşi idee în spatele acestei Asociaţii, care, din bani proprii, cu mijloace locale, a deschis drumuri / trasee în munte, le-a marcat, a construit cabane pentru cură şi odihnă, a făcut hărţi, a întemeiat primul serviciu de salvare. Aşa s-au ivit peste 60 de adăposturi şi cabane: Postăvaru, Curmătura, Omu, Mălăieşti, Bolboci, Vârful cu Dor, Diham, Urlea, Sâmbătă, Podragu, Bâlea, Negoiu, Suru, Barcaciu, Prejba, Păltiniş, Surianu, Parâng şi altele. Apoi, în 1945 S.K.V fost desfiinţat, scos în afara legii de către noul regim politic, lăsînd toată această infrastructură pregătită. Cabanele au fost naţionalizate şi, cele care mai există încă, fac şi acum parte din reţeaua turistică naţională. Și iată, o mînă de oameni, prieteni şi voluntari S.K.V în alte vremi, cu rucsacul în spate şi cu voie bună au cutreierat munţii, au semnat stînci şi copaci, au împărţit merindele între ei şi cu ciobanii prin adăposturi rudimentare şi au fost fericiţi.

…

în noaptea de Sânziene, porţi se deschid în cer şi minuni se săvîrşesc

„S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…” – Mircea Eliade „Noaptea de Sânziene“

…

Traseu de creastă – Munţii Făgăraş 1925 – și o povestea în poveste cuprinsă, imagine în imagine prinsă! Fotografie(tablou) pe perete într-o cabană si Cartea Postală: Vârful Ciortea // Hohe Scharte // Csortea-csúcs, văzut de pe Bodislav (Carte Poșală circulată 1926 – Fotografie J. Fischer)

Adriana Moscicki

1

a fost odată… toate poveştile încep astfel, dar cîte-o data şi amintirile despre cei dragi…

90 de ani au stat adînc scufundate în cutia amintirilor! au tăcut chitic în culcuşul casei, s-au plimbat în lume şi iar s-au aşezat în tăcere şi aşteptare. iată, acum, pentru prima oară se arată în lumină. din negura adîncă a timpului, ca un animal dornic să respire, se ridică spre aer!… dar dincolo de valoarea lor sentimentală, fiecare din aceste imagini, are valoare de document!

a fost odată… o mână de oameni tineri, buni amici, o mînă voluntari și prieteni ai munţilor din Sibiu şi Braşov… cu rucsacul în spate, cu voie bună, şi cîntec în inimă au cutreierat munţii, au semnat stînci şi copaci, au împărţit merindele între ei şi cu ciobanii prin adăposturi rudimentare şi au fost fericiţi.

a fost odată… „Siebenbürgischer Karpatenverein“ // „Asociaţia Carpatină Ardeleană“ – poze dintr-un album cu fotografii din anii ’20 cu prieteni şi voluntari din Sibiu şi Braşov SKV… fotografii făcute în munţii Cibin/Cindrel, Munţii Făgăraş și Munţii Bucegi.

„3 Prieteni din Sibiu și Brașov“ – după traseul de creastă , Porcești – Zărnești – Piatra Craiului-Königstein (September 1924) și fotografii din anul 1925

Adriana Moscicki

1

ca o icoană…
Cartea omenirii – Biblia este un drum spre cunoaşterea numelui Lui şi a contemplării chipului LUI.
Vechii evrei interzic meşteşugirea de statui şi chipuri la care să te rogi. Imaginea Lui trebuie să fie în inimă, căci faţa nu-i poate fi încă văzută! Dar iată, o nouă carte – Noul testament, povesteşte despre naşterea şi întruparea Fiului. Fiul născut pe Pămînt are chip uman, e din carne şi sînge şi s-a pogorît din dragoste pentru om şi tot pentru el va suferi. Chipul Dumnezeirii poate fi văzut! Aşa s-a născut imaginea LUI zugrăvită în icoane.

Icoana este „o fereastră spre absolut“ spunea Michel Quenot. Dincolo de mesajul teologic, icoana este, poate, cea mai pură manifestare a simţămîntului artistic. Icoana este o scriere a cărţii şi a învăţăturilor ei, o scriere în imagini, o „zugrăveala“. Specifică Mărginimii (Transilvaniei), istoria icoanei pe sticlă a început în sec XVII-XVIII, odată cu înfiiinţarea manufacturilor de sticlă. Arta aceasta născută în Bohemia, a fost adusă în Transilvania de către habani, (o sectă religioasă) odată cu aşezarea lor pe acest teritoriu. Dar, vestiţi meşteri glăjari şi suflători, devin românii din Transilvania pînă şi acolo la manufacturile din Bohemia unde ajung să lucreze.
Da, cred că pictura naivă şi pictatul icoanelor pe sticlă au aceeaşi rădăcina. Ţăranul pictează pentru semenii lui – ţărani. În dorinţa de a spune, arăta şi explica, ţăranul a folosit materialul la îndemînă: sticlă unduitoare şi de calitate proastă, plină de bule de aer prin care trece lumina, dar va adăuga efect special şi frumuseţe picturii. Culorile sînt făcute în casă, din pigmenţi naturali şi amestecate cu ulei de cînepă. Meşterul trasează contur negru cu pensula apoi colorează în tonuri deschise, face decoraţii cu frunze şi flori, aşa cum a văzut în ogradă, în livadă, în natură, cerul cu stele şi nori, a luminat cu aur în chip de mulţumire. Icoana este povestea Biblică asimilată şi filtrată prin sufletul şi emoţia artistică a omului simplu, curat, credincios. O găsim în toate casele, încadrată în lemn de brad şi în îmbrăţişarea ştergarului de in brodat.
Poiana a dat o familie de zugravi de icoane, devenită apoi celebră în şcoala Laz-ului: familia Poenaru,cinci generaţii de iconari care au creat un stil şi o marcă. În Mărginime se pictează cu sufletul şi pentru suflet. De veţi ajunge la Sibiel, călători, bucuraţi-vă ochii, îmbunaţi-vă inima cu vederea icoanelor adunate acolo în muzeu şi veţi fi mai bogaţi! „Icoana este o fereastră deschisă spre absolut!“
Adriana Moscicki
Icoane din Muzeul Sibiel, adunate de părintele Zosim Oancea

1

au fost vremi cînd, trecînd pragul casei bătrîne, poposeai într-un cîmp de flori
Juliana Fabritius-Dancu: interioare ţărăneşti, albumul „Casa“

1

Aşteptăm oaspeţi

Perete de flori cu alesătură stau pernele aşezate, velinţe ţesute-n culori, tăblia-i de lemn de nuc uscat în bătătură, iată patul clădit! Înşirate stau farfurii şi ştergare. mîna olarului le-a mîngîiat cu lut şi încondeiat cu viaţa din jurul lui: pomi şi flori. Ștergare de pinză ţesute în casă fac aripi de ingeri la icoane si veghează casa şi om. De intrai în casa românului sau în casa sasului, frumuseţea aceasta simplă te aştepta în fiecare loc, în fiecare ungher. Meşteşugite în casă, în şezatoare, în sudoare, în cintec, în visare, iată frumuseţea sufletului cuprinsă în tot ce mîna meşterului atinge.

Adriana Moscicki

foto: Mobilier pictat transilvănean, catalog de colecție: Simona Malearov, Camelia Ştefan

1

să poposim din plimbare, pentru o „gustare“ – zestrea în cuvinte zugrăvită şi-n albastru. ce încîntare!
(sus) Colțar – sec. al XVIII-lea cu inscripția chirilică: „Mă, nu vezi tu țapul în ochiul tău? Vezi tu țapul în ochiul mieu, dar bîrna în ochilul tău nu.“ – „Cînd au înșelat șarpele pre Eva“ – „Adam Eva“
(jos) Ladă de zestre – începutul sec. al XIX-lea – Acuarele de Iuliana Fabritius-Dancu (Sursa foto: Almanah N.W.1973)

1

Nişte ciobani mergeau pe vremuri cu cojocul în spate, pălăria pe frunte şi inima veselă. Cîinii li se lipeau de picior, credincioşi.

De la Sfîntu Gheorghe pînă la Sfîntu Dumitru traversau cu oiţele munţi şi dealuri pînă-n lunca Dunării, pînă-n Banat, în lung şi-n lat şi înapoi. Noi am învăţat că se numeşte „transhumanţă“, pentru ei era doar viaţă de zi cu zi. Cît de romantic şi frumos pare, privit din depărtare… ciobanul însoţit de mioare, cîntatul din fluier, cojocul greu şi înnegrit, traista cu fluier şi mămăliga, ceapa şi brînza învelite în ziar. Sus în stînă nu se arunca nimic. Cu zerul se primenea faţa şi cămeşile asudate. Greu era traiul ciobanilor, dar munca răsplătită pe vremuri şi bucuriile vechi şi simple: lîna se vindea, telemeaua şi caşul la mare cinste pe masă, brînza de burduf transpira lîngă mămăliga aurită tăiată cu aţa, în ceaun fierbea tocana de oaie grasă. Apoi, cînd se întoarceau acasă în sat la muiere, sau la mîndra care aşteaptă, cu răchie se cinsteau ciobanii si prindeau a juca o Jiană, o învîrtită cu mîndra, doar oile dorm, câinii moţăie, pălăria sus pe creştet şi inima încinsă foc!

Multă vreme m-am gîndit: de unde o fi venit moda pălăriilor ăstora prea mici pe creştet, ca nişte turnuri sumeţite în vîrful capului şi cum de nu se rostogolesc de sus de pe căpăţînă în tina drumului?
Am citit povestea familiei Dădîrlat din Sălişte, negustori şi pălărieri din tată în fiu. Moşu furase cu ochii meseria de la pălărierul satului (pe la 1890), sasul Bros, singurul care mai rămăsese în Sălişte (din 3 cîţi erau). Băiatul lui Bros, întors din lagărul de muncă rusesc, după război, îşi reia munca în atelierul de pălării din Miercurea, dar greşeşte cloşul (calapodul), şi uite aşa se naşte o pălărie ţuguiată şi orgolioasă în creştetul capului, prin anii 60, şi toţi tinerii o îndrăgesc imediat. Acum înţeleg de ce oierii tineri din sat păreau mai înalţi şi mai mîndrii, de ce bunicii lor păreau sfioşi şi aşezaţi, aşa cum văzusem ciobanii în pozele vechi.
Mai sînt ciobanii de altă dată, ce umpleau tîrgurile de cai şi oi şi cutreierau ţara în lung şi în lat în Aro spre invidia tuturor? Mai sînt turmele albe ce săltau în cîntecul fluierului prin spaţiul mioritic? Şi în sufletul lor, al nostru, spaţiul acesta cum creşte, cum ne trăieşte? cum ne încîntă?

Va spun doar din depărtare: nostalgia şi dorul doare. Au fost ciobani şi cîntece şi mioare şi mîncare ce-mi lasă apă în gură… mai sînt ei oare? (sursă foto: „In Siebenbürgen“)

Adriana Moscicki

1

sus în Deal, corabie spre cer!

Autobuzul ne hurducă, tremură şi pufăie, lasă în spate nori groşi. Nu ştim niciodată dacă o să pornească. Uneori, iarna, cînd sînt minus 20 de grade, zăpada pocneşte uscată sub picioare, şoferii cu lămpi dezgheaţă motorina.
Noi ne dezgheţăm înăuntru şi picotim cu capul în piept. Pe la Tilişca se dezleagă limbile. Sînt şi bucureşteni cu bidoane de plastic, urcă la Jina şi Poiana după telemea. La troiţe şi în dreptul bisericilor, oamenii îşi fac cruci mari peste tot pieptul, femeile murmură „Doamne ajută“ şi-şi netezesc cute nevăzute pe cojoc.
În Poiana, sus în Deal, stă ancorat trupul de lemn al bisericii, ca o corabie, prinsă bine sub acoperişul jos de şindrilă, pregătită să treacă valurile verzi ale colinelor.
Amintirile mele sînt puţin şterse sau poate timpul le-a învăluit aşa într-un nor de ceaţă… Să intri în biserica asta pe timp de ploaie, cînd cerul se dezlănţuie peste sat şi peste lume. Atunci urcă în nară mirosul de lemn afumat, icoanele bătrîne capătă strălucire, panourile de lemn zugrăvit trosnesc. Cu palma de vei merge pe conturul Sfinţilor decojiti, a norilor cu îngeri şi acolo unde pictura s-a pierdut prin secole, aşa cu buricul degetelor să citeşti, cu ochii deschişi înăuntru, pilda Cărţii. A zugrăvit-o Simion Zugravu din Craiova, Constantin Zugravu şi Vasile Muntean din Sălişte în sec XVIII. Pe vremuri, meşterii aceştia artişti, erau doar „zugravi“ de chipuri pe pereţi! Se spune că blestem s-a lăsat din clopotniţa goală, cînd armata austro-ungară a topit clopotele pentru muniţie în Primul Război Mondial. Şi blestemul s-a prins, armata a pierdut ultimele bătălii. Aşa se spune.
Icoanele vechi pe lemn ori pe sticlă, în ocru şi roşu coral, înnegrit de timp şi de lumînări, nu şi-au pierdut nimic din curăţenia şi frumuseţea zugrăvelii. Poarta altarului, în lemn aurit, mîngîiată de lumină, pare însăşi poartă intrării în Raiul făgăduit.
Biserica din Deal priveşte spre pămînt cu ochi trişti.

Adriana Moscicki

1

de pe drum

Este viaţă în afara zidurilor! În Mărginime satele se înşiră de-a lungul apelor, văilor,care mai de care: colorate ca niste dropsuri, mici si delicate,ori noi nouţe şi orgolioase, cu obloanele trase misterios. Drumul trece printre cîmpuri, grădini şi livezi. Lăsăm Cristianul departe, trecem pe lîngă lac, stufărişul freamătă de viaţă. „La Stelu“ se bea bere, grătarul încins, dar noi facem stînga şi purcedem înainte pe drumul bătătorit, urcăm prin mijlocul satului ca printr-o venă plină de sînge: casele ascunse după porţi măreţe, în linia întâi cele „bune“, impunătoare muzee nelocuite, apoi, în spate, cele de vară, vesele şi pline de viaţă. De acolo se ridică fumul şi mirosul de mîncare. Acolo se trăieşte!

Vale, Sălişte, Tilisca, Rod, Poiana, Jina, sînt toate sate din Mărginime, (Szeben-Hegyalja, germană: Hermannstädter Randgebiet) o zona care include 18 localităţi aflate în partea de sud-vest a judeţului Sibiu, toate având o moştenire etnologică, culturală, arhitecturală şi istorică unică. Toate stau adunate şi tăcute, în miez de munte. Strada e în pantă, coasta abruptă, pădurile fac umbră pe cer şi soarele se joacă printre crengi.
În Mărginime oamenii sunt mîndri şi tăcuţi. Cuvintele ies cîntărite. Cu spatele drept şi căciulă pe frunte, bărbatul priveşte cu zîmbet, femeia cugetă şi răspunde! Îţi zîmbesc cu gură „de aur“, pe mâini sclipesc inele şi degetele îngreunate strălucesc. E semn de bună stare. Hainele de piele stau scorţos, traista legată de mînă, brăzdată de cîmpuri de lînă aspră, de sus pînă jos. Aro-uri trec cu zgomot şi mare vînzoleală, doar în munte şi departe prin ţară, ciobanul veghează turma cu cojocul în spate, cîntă din frunză şi gîndeşte de toate… Ciobanii au făcut bani frumoşi şi au construt palate, mobilele se aduc din Paris, în casele „bune“ intră popa cu botezul, comorile se adună în „bibelauă şi melauă“, covoare, dar şi în lada de zestre ce stă bine căptuşită: perne brodate, ştergare, cămeşi, straie de sărbătoare! Aşa era cel puţin prin anii ’80 plus cînd mă preumblam şi eu pe acolo: la horă şi în zi de sărbătoare toată lumea se aduna îmbrăcată frumos în strai popular. Dar fetele şi muierile se întrec în „a scoate mode“, se întrec în modele de încălţări făcute la comandă cu bani mulţi!
Sus în munte, Românu e stăpîn, în iţari şi iei, în alb şi negru se înfăşoară discret, elegant si frumos. Din fluier îţi cîntă peste dealuri ce curg domol şi ajung cu oitele pînă la Dunăre, pînă la Mare. Brînza se înveleşte în mămăligă, în bulz gras şi gustos de-ţi lingi degetele, laptele gros se bea cu scovergi parfumate, câinii aleargă peste cîmpuri, duc şi întorc mioarele încolo şi încoace.
Ce sate mîndre! Şi casele toate sînt cetăţi în miniatură: gard înalt şi poartă de apărare, aşa cum sasul a construit jos în oraş, romanul ctitoreşte sus în munte: zid să-şi apere bătătura. Sînt bătrîne satele din Mărginime: 1204 Răşinari, 1318 Tălmaci, 1324 Orlat. Tare aş fi vrut sa le văd chipul atunci, tînar si proaspăt între coline! (sursă foto: „Alt-Hermannstadt”)

Adriana Moscicki

1

un aer de vacanţă ne gîdilă în nară!… hai să lăsăm în urmă Cetatea copleşită de dogoare, piatra încinsă, apa clocită… și să evadăm în pădure, să urcăm la munte, în umbra brazilor şi spre păşuni cu flori mărunte! maşina pregătită, motorul toarce în asteptare, şoferul are zîmbet mare, punem pălăria, un pic de ruj, un pic de parfum şi gata… ieşim la plimbare prin timp spre locuri cu răcoare! (fotografii personale)

Adriana Moscicki

1

Şi, dacă am coborî în timp, de cînd dau cireşii în floare şi pînă în toamna aurită, drumul spre Cisnădioara, pe patru roţi sau pe jos, sprijiniţi în toiag cioplit, e cale în frumuseţe şi răcoare. Pe vremuri, aici se furișau orăşenii de dogoarea oraşului: în liniştea livezilor şi sub poala pădurii. Dimineţile se deschid în zarva cintătoarelor înaripate, miezul zilei curge liniştit în somnolenţă şi foşnetul gîzelor prin iarbă, seara triluri noi închid pleopele cerului. Şi mereu decupată pe boltă, o cetate în zare. Călători de aproape şi din depărtări au poposit pe aici şi au iubit locurile. Pe la 1890, Emily Gerard, scoţiană şi scriitoare – călătoare, temporar poposită prin Transilvania, ne povesteşte despre oameni, sate şi obiceiuri. Ea însăşi petrece în Cisnădioara două săptămîni de bucurie curată, în casă de ţărani. Mirată oarecum, ne relatează despre prezenţa Baronului K. din Hanovra, care alesese, de cîţiva ani, aerul curat şi însingurarea Cisnadioarei. (The land beyond the forest – Emily Gerard). Distinsă adunare la răscruce de drumuri. Încotro paşii lor? Poate la Piatra Broaştei la vreun picnic pe iarbă sub „Halber Stein“, sau poate pe poteci în pădure… cine ştie? Şi de ieri şi de azi amintiri: iată un sat îndrăgit!

Adriana Moscicki

Cisnădioara // Michelsberg // Kisdisznód

1

să purcedem la drum…

Să ajungi sus la cetate, urcai gîfîind pe poteca răsucită în pădure. Drumul acesta îl fac acum după ani şi ani de căutat pietre şi monumente risipite în lume. Abia acum mă copleşeşte măreţia portalului roman şi simplitatea peretului de piatră. Soarele răsare şi apune sub arcele groase din zid, pete mari de lumină şi umbră se lăţesc în incăperea pustie. Biserica e goală că poţi auzi paşii lui Dumnezeu străbătînd-o în lung şi în lat.
Pietre funerare aduse aici dintr-un cimitir amintesc eroi soldaţi căzuţi pentru patrie. Uşa mare de lemn e prinsă în chingi de fier medieval bătut în stele şi în sori. Ce frumuseţe, îmi spun şi-mi amintesc zeci de abatii din piatră din drumul Compostellei. Și, coincidență! aceleași chingi de fier învîrtit le-am văzut pe portalul de lemn la mânăstirea din Maulbronn!

Sfîntul „Mihail“ din Michelsberg / Cisnădioara – 20 nov.1223
Regele Andrei al II-lea confirmă o donaţie făcută de „clerico nostro magistro Gocelino . . . montem sancti Michaelis de IIII annis solvit XI antiquos banales“.
Cîtă curăţenie, cîtă linişte, cîtă pace în simplitate. „Nicio piatră schimbată“ aici din sec XII!
Grămezi de bolovani rotunzi mai stau încă în curte şi îţi poţi imagina munca sisifică a rostogolirii bolovanului sus pe deal! Cu cît era bolovanul mai mare, cu atît mai mare bărbăţia! Ce găselniţă înţeleaptă – îmi spun!… femeia este mîndră, bărbatul are egoul satisfăcut şi umflat, iar satul tot are „muníție“pentru apărarea cetății. Doar asta era tradiţia rostogolirii bolovanului pînă sus în cetate! Caut cu privirea o cămară în care ar fi putut sta pînă la moarte soţii ce voiau să se despartă: o singură farfurie, un singur cuţit de folosit! Conservatori sau spirite practice vechii saşi? Este aici loc la multe interpretări şi divagaţii. Dar eu sînt în trecere prin Cetate şi glasul meu zburdă în sala mare cu ecou… mă aud şi sînt! Am fost şi eu aici în cetatea lui Michael! Cetatea, cu biserica fortificată dedicată Sfântului Michaelis, a fost construită la sfârșitul sec. al XII-lea pe vârful dealului care îi poartă numele “Mons Sancti Michaelis”. Basilica este cel mai vechi edificiu religios în stil Roman din Transilvania, ridicat de coloniștii sași, care s-a păstrat aproape nemodificat de-a lungul secolelor.

Adriana Moscicki

Cetatea Cisnădioara // Michelsberg // Kisdisznód – Acuarela de Juliana Fabritius-Dancu 1978

1

Pe vremuri, poate încă şi azi în unele locuri, vecinele stăteau la taclale în faţa porţii, ştrencănind, brodînd şi punînd ţara la cale! Trecătorul era fixat ca de radar şi scanat de sus pînă jos, apoi tocat mărunt în toate combinaţiile posibile! Pe vremuri şi aici în sat, femeile stăteau la poartă şi din mâinile lor ieşeau faimoasele „Häubchen“ purtate zi de zi ,dar și de sărbătoare : bonete delicate brodate în motive de flori, pomi şi păsări, păienjeniş de aţă albă ce acoperea părul strîns şi sucit în cozi. Satul era renumit pentru bonetele astea ce se purtau cu mîndrie. Şi dacă femeile pălăvrăgeau pe la poartă, bărbaţii, ei, erau duşi după lemne în pădure sau la muncă pe câmp, sau poate prindeau ceva păsări cîntătoare… și, Doamne fereşte, mai bine să nu pomenim cuvîntul „Pachiaruz“…

Adriana Moscicki

Cisnădioara // Michelsberg // Kisdisznód – Crâșma satului de la poalele dealului unde începe urcușul spre Cetate

1

pe drum…

Pentru că e iunie, pentru că iubesc cireşele, visinele, agrişele, rozinchinele, fac drumul acesta în cap.
Ieşim din Cetate. Drumul intră adînc în pădure, ca un cuţit înfipt pînă la prăsele. După Fabrica Dumbrava (mîndria oraşului de altă dată), o luăm la stînga şi liniştea verde ne cuprinde deodată. Pe drumul ăsta a învăţat (aproape) toată lumea să conducă o Dacie, un Oltcit sau altă maşină mai fancy, străină, mai rară pe atunci. Fîneţe întinse cusute cu flori, cerul înalt şi foşnetul pădurii în zare, ca un murmur, ca o aşteptare.

E frumos ca în Elveţia, deşi ar trebui să spunem: în Elveţia e frumos ca aici! Şerpuind în pădure, drumul urcă spre coama dealului prin desiş de stejari şi arţari. Ferigi crude îşi etalează limbile învîrtite ca nişte arătări fantastice, desfăcute în toată frumuseţea verde, cu solzii mici şi tari în aer.
Deodată lumina ne explodează în ochi şi, în stînga şi dreapta, coama dulce a dealurilor se iveşte impodobita toată în livezi. Alerg cu mîinile dornice, întinse, să culeg cireşele, vişinele, zeama lor dulce să-mi umple gura, globul lor cărnos şi lucios să-mi pun la ureche şi să rîd. Pe vremuri aici veneam cu căldările la cules. Rînduri, rînduri cireşii şi vişinii se lăsau despuiaţi. Şi tufe de agrişe se iveau pe ici colo şi rozinchine roşii de sînge şi tufe de mure sprijinind cîte un gard. Atît de aproape de Marea Cetate şi atît de departe că te simţi în altă lume: Cisnădioara / Mischelsberg / Kisdisznód…
Se spune că un cavaler, Michael de Nürnberg, ar fi venit odată cu Hermann pe aici, a construit o cetate şi a plecat cu oamenii lui.

Adriana Moscicki

„Cetatea din Cisnădioara // Michelsberg // Kisdisznód“ – Carl Dörschlag 1883 (Sursa foto: clasate.cimec.ro/muzeul national brukenthal)

1

Cîteodată stau cu faţa spre depărtări şi, în nară, aroma livezilor mă cheamă!
Cu picioarele bine înfipte în caldarîm adulmec aerul.
Aici ar fi stat Turnul Preoţilor şi Capela Sf.Ladislau, necunoscute ochiului.
Şi, din turn de-am fi privit, scobită între fortificaţii, se deschidea strada „Măcelarilor“ / Fleischergasse, astăzi strada Mitropoliei (cândva strada 1 Mai), una din cele mai vechi străzi din centrul oraşului. O fi fost aceasta o stradă mustind a sînge şi bîzîind în nori de muşte? Strada Măcelarilor?… Se povesteşte că, atunci cînd oraşul era atacat, în fugă venind din oraşul de jos, tocmai prin strada aceasta se grăbeau măcelarii să ajungă la Turnul de la Poarta Cisnadiei pe care îl apărau! Azi, în faţa noastră, se desfăşoară o stradă însorită, străjuită de clădiri solide şi impunătoare, cu blazoane şi ascunse comori.

Adriana Moscicki

Strada Mitropoliei // Fleischergasse // Mészáros utca – văzut dinspe Piaţa Huet – Carte Poștală circulată 1901

1

Porţile stau ferecate.

În umbra balconului de lemn se cuibăreşte doar tăcerea.
În trecut, glasurile urcau pînă aici, se învîrteau prin prispa răcoroasă şi se căţărau pe zidurile caselor, lunecau frumos pe acoladele de gips, în joacă, pînă cînd târgoveţii se împrăştiau pe la casele lor. Limbile se amestecau fără teamă în Cetate, căci oamenii vorbeau fiecare pe limba lui… şi totuşi se înţelegeau împreună: română unduitoare şi molcomă, germană sobră şi rostogolită în zeci de dialecte săseşti, maghiară sacadată… dar sigur şi altele mai îndepărtate şi mai stranii. Se spune că aici se ţinea pe vremuri, săptămânal, un târg și chiar din când in când un talcioc… târg de vechituri cu de toate pentru toți. Cum aş fi cotrobăit acum pe acolo!!! Loc plin de minunăţii. Marfa se întindea direct pe jos, pe piatra caldă a caldarîmului. Uneori, pânzeturile, hainele, lâna de oaie din Mărginime, stăteau atârnate frumos, expuse ochiului, la înălţime. Din depărtare ai fi zis că o mare de şevaleturi stau ancorate în inima Cetăţii!
Iată, în mijlocul zilei, femeile îşi poartă umbra prin piaţă, soarele nu răzbate pe sub pălăriile largi de paie, dar sigur faţă lor e asudată şi obrajii rumeni. În desagii de lână aspră, ţesuţi în casă, se cară bucatele. Desagii se burică sus pe spate şi aşa, încărcat, poate omul să se mişte uşor prin Târg. Tulai Doamne ce căldură! cu mîneca de pînză albă se şterg frunţile. S-au ridicat corturi de pânză şi în umbra lor se vinde şi se cumpără sau se stă o clipă de tras sufletul.

Târg Săptămînal în piaţa Huet. Doar privind imaginea aceasta ne putem, azi, imagina vânzoleala, forfota şi emoţia unei zile toride în buricul târgului. Din înălţimea ei solemnă, doar Biserica stă martor tăcut, prin secole.

Adriana Moscicki

Târg în Piața Huet // Huetplatz // Huet-tér – anii ’70 sec.al XIX-lea

1

Turnul Preoților și Capela Sf.Iacob / Sf.Ladislau – demolate 1898 – Carl Dörschlag (1832 – 1917), pictură datată 1899

1

prin timp duşi precupeţi, şoaptele pierdute, doar casa se coace în soare, tăcută.
o frumuseţe uitată în buricul târgului… iunie 2014 – Piaţa Huet // Huetplatz // Huet-tér

1

Se ia o cretă şi aşa, de jur împrejurul picioarelor, se face un cerc maaare, se sare cu amîndouă picioarele înăuntru: asta e casa mea! apoi de jur împrejur se face zid şi casă peste casă, cercul rămîne curat şi deschis ca o inimă! Aşa se nasc cetăţile şi apoi trupul lor creşte, ca un copil ce nu mai încape în haine, aşa iasă şi cetatea pe dinafara zidului şi se lăţeşte, lărgeşte, lungeşte. Dar în mijlocul ei rămîn insule curate, pieţele, oaze de piatră. Bum-bum bate inima lor bătrînă… Şi iată cum azi mai mergem şi noi prin ele în gînd în amintire sau cu piciorul le măsurăm.

Să poposim o clipă aici! N-aş fi schimbat, dărîmat nimic din Piaţa Huet, de-aş fi putut. În tăcerea ei seculară şi-a păstrat chipul fermecător şi romantic. Pe vremuri se ţinea aici, uneori, tîrg (de vechituri). Atunci liniştea îi era tulburată de vacarmul precupeţilor. Altfel este o oază de umbră şi linişte.
Şi, de vrei să te fofilezi prin umbra clădirlor, o trecere ascunsă privirii scormoneşte în trupul caselor şi te poartă cum ai zice „Schusterloch“ direct în Piaţa Mică! Aşa însăilate stau pieţele la noi!
Şi precupeţele mîndre, cu faţă umbrită de pălării, se ţin demne, drepte şi elegante la o şuetă, în gura tunelului, ca şi cum esenţială ar fi informaţia la trecerea dintr-o parte în alta. Doar mă întreb ce-o fi cărat negustorul în coşul lui imens de paie, împletit??? Poate găinii vii de vînzare??? Vă spun cu siguranţă însă, traistă de aceea mai poţi vedea chiar şi azi pe la noi, din Mărginime venită, legată cu nod la breteală şi mîndru atîrnată la încheietură.
Un băiat în faţa magazinului îşi pune o dorinţă, poate rostită, poate doar gîndită…

Adriana Moscicki

Piaţa Huet // Huetplatz // Huet-tér – Carte Poștală necirculată. Text verso: România Cartă Postală Nr 2. Jos. Drotleff. Sibiu. Hermannstadt. Reproducere oprită – Nachdruck verboten

1

Piaţa Huet // Huetplatz // Huet-tér – începutul sec.al XX-lea – Carte Poștală necirculată – Fotografie Emil Fischer

1

Şi iată…

cum trec femeile, ca florile, cu rochiile lor înfoiate, petale în vară. O adiere mîngăie trupul şi poalele uşoare se înfioară. Ce frumoase erau ele, femeile, cu formele unduitoare şi nuri, cu părul vălurit şi prins în agrafe, cu mijlocul strîns. Aşa treceau în cetate şi fiecare ducea în ea cîte o iubire, cîte o amintire. Şi lumina se schimbase şi drumul. Un afiş cheamă la spectacol, sau poate la cinema. Un bărbat şi o femeie, fără atingere, dar atît de intim uniţi că umbrele lor se amestecă şi se confundă, sub ochii grei ai caselor. Și, peste întunecimea zidului batrîn, conturul alb al băiatului dus pe gânduri se scurge in linişite, pe nesimţite… Iată, înfiripată povestea noastră, toată, la Turnul de Poartă!

Adriana Moscicki

Casa Altemberger-Pempflinger / Primăria Veche – Fotografie Emil Fischer

1

Călătorie în timp // Zeitreise // Időutazás… urează tuturor celor care sărbătoresc vechea sărbătoare creştină duminica aceasta Sărbători fericite de Rusalii!

„Fröhliche Pfingsten“ – Carte Poștală circulată 1918

1

„Sîntem nişte provinciali“ îmi spun şi, dacă altă dată m-aş fi înfuriat la auzul acestor cuvinte venite din partea altora, azi mă fac să zîmbesc!

Mă învîrt pe sub Turnul de Poartă. Ce hărmălaie de care cu boi şi căruţe trase de cai! Trecători vin şi pleacă din oraşul de sus în cel de jos, doamnele poartă pălării grele şi largi. Soare. Şi strada e lărgită. Au dispărut căsuţele pitoreşti ce străjuiau drumul şi tufele de flori ce se catarau pe ziduri. Şi romantica lampă de iluminat de pe zidul Primăriei. Iată, în locul ei, stau întinse noile cabluri şi instalații de curent electric. Pîraiele s-au furişat în canale pe sub pămînt. Sîntem în rînd cu lumea la început de secol, în cei mai nebuni şi frumoşi ani. Şi dacă în marile metropole se dansa cancanul, dacă femeile dezgoleau glezne şi sorbeau din tigarete, iată şi doamnele noastre se preumblă cu palarii împănate. Un aer de emancipare străbate Cetatea medievală dar, în toată adunătură aceasta pestriţă, chiar cele două personaje emancipate la şuetă in umbra Primăriei şi în pas cu moda, par pregătite mai degrabă de carnaval.

Stop cadru, se filmează la Primărie, mi-am zis zîmbind şi cred că însuşi fotograful Fischer a zîmbit. Cine doreşte reconstrucţie de epoca, iată material şi inspiraţie! Privesc fotografia asta şi parcă văd un film, aşa prinde ea viaţă sub ochii noştri.

Adriana Moscicki

Primăria Veche – Fotografie Emil Fischer – Carte Poștală circulată 1922

1

viaţa între paralele

„Oskar Van Zel von Arlon, K.u.k. Artillerie-Ober-Lieutenant im Korps-Artil.-Regiment Nr.12″… – îl găsim în anul 1892 la Sibiu, la adresa Mühlgasse 5. Omul este militar de carieră în Armata Imperială, desigur riguros, corect şi drept ca o lumînare. Vede lumea în mişcare. Aşa o şi prezintă pentru că Van Zel von Arlon este şi fotograf, numele îi este consemnat în vol. 5 al Indexului fotografilor amatori din Viena: „Photographische Rundschau“.
Vechea Primărie/Casa Altemberger şi Turnul de Poartă fotografiate de la înălţime, privite direct în faţă. Ochiul vede liniile drepte şi paralele, pînă şi personajele surprinse evoluează paralel şi ordonat, şi, deşi imaginea este spontană, ea pare pîndită, aşteptată! Soarele e în mijlocul zilei, oamenii îşi feresc privirea în lumina puternică, pavajul deja uscat şi mat, doar pîrîul de „răcorire“ se lungeşte întunecat, despicînd drumul perfect şi insinuînd continuarea unei poveşti. Cîte detalii, atîtea mărturii istorice despre oraş şi oameni, repere în timp: lampa de pe zidul Primăriei, îmbrăcămintea de epoca, compoziţia socială, uniformă miltara. Istoricul, antropologul, sociologul văd aici date, informaţie. Artistul vede aici poveşti ce dorm ca într-un cocon şi aşteaptă să se nască!

Adriana Moscicki

„Vechea Primărie/Casa Altemberger // „Altes Rathaus/Altemberger Haus“ – foto: Oskar Van Zel von Arlon

1