Maiereanca

Pe cînd fetiţa cu breton ajungea în Piaţa Gării într-un tramvai, în alt timp, treceau pe acolo trăsuri şi căruţe. Pe drum de ţară bătătorit trecea Maiereanca tînără cu coşul însăilat pe braţ, mîndră şi dreaptă. Frumoase erau Maierencele şi somptuoase în straiele populare, cu pletele prinse sub năframă şi obraji sănătoşi înroşiţi afară sub cerul curat, cu pielea mătasă şi aromă de fruct tînăr ademenitor la muşcat, la sărutat…

Pe locul unde azi se află doar o mare de asfalt încinsă şi plictisitoare, erau pe vremuri parcelele de pamint lucrate de maiereni. Pe o parte a drumului erau parcele, pe cealaltă casele înşirate şi ivite ca ciuperci după ploaie, afară din cetate. Maierenii erau fermieri la orăşenii saşi, lucrau pămîntul în arendă, cultivau zarzavaturi şi poame, cu coşul le cărau mîndri în Cetate. Intrarea dinspre răsarit era pe vremea aceea prin Poarta Elisabeta, poartă cu turn şi trecere boltită păzit de breasla cojocarilor. De-ar mai sta în picioare, Poarta Elisabeta s-ar înălţa pe strada 9 Mai colț cu Blănarilor, turn înalt şi ţuguiat văzut din afara zidurilor şi turn mai dolofan şi mic spre Cetate. Pe Poarta Elisabeta, ca şi pe Poarta Ocnei si Turnului, intrau Maierenii cu rodul muncii lor, gospodari pe terenurile agricole din împrejurimile orasului.

Cîtă linişte e în desenul acesta! Deşi strada este animată, trec cai şi călăreţi, trăsură… două tinere s-au oprit la taifas pe marginea drumului, alta trece mîndră şi ne poartă privirea şi interesul spre planul îndepărtat al Porţii, spre turnurile din zare. Inevitabil te întrebi: oare care-o fi povestea? Încotro merge, de unde vine? Poate cu bucate la vreun flăcău iubit ? Poate doar la Tîrg în Cetate? Şi dacă o fi poveste de amor, oare cîte vise şi suferinţe s-or fi scurs pe sub bolta turnului? O fi fost vreo dramă, precum cea a Julietei, să zdruncine viaţă şi echilibrul Cetăţii? Social, paturile erau bine stabilite şi departajate de limbă, credinţă şi avere. Dar iubirea nu vorbeşte decît o singură limbă, a inimii şi a trupului… de multe ori tăcută şi înăbuşită în adîncul fiinţei. Or fi fost iubiri interzise, suferinţe, drame, bîrfe? Din păcate nu cunosc exemple din literatura sau istoria locală. Poate nu au existat, poate au circulat doar pe şoptite, din gură în gură, vorbe şoptite la margine de drum.
Şi un gînd îmi trece prin cap privind romanticul desen al lui Glatz: o femeie trece pe drum, pretext de a ne oferi o minunată panorama a oraşului şi a deschide o fereastră imaginaţiei.

Adriana Moscicki

Sibiu și Poarta Elisabeta văzut dinspre vechea stradă spre Gușterița, din zona unde se va construi Gara Sibiu. În prim plan se vede o Maiereancă, în stânga imaginii grădinile gospodărite de maiereni. – Desen Theodor Glatz 1854 (Sursa foto: K.Klein)

1

„Un tramvai numit dorinţă!“

Prin orice oraş, care se respectă, trece un tramvai. Un tramvai trece exact prin inima lui, îl străbate în lung şi în lat, prin vene şi artere şi pulsează de viaţă. Pentru noi, odată copii, tramvaiul era aventura, excursia, emoţia, încîntarea, mîndria! Acum este doar amintirea!
Tramvaiul a fost galben şi pătrăţos, a fost roşu şi dolofan, a fost lunecos şi silenţios, a fost zgomotos şi ruginit, dar ne-a plimbat în sus şi în jos prin Cetate. Scaunele de lemn erau tari şi dureroase. Cui îi păsa? Cine simţea vreo durere cînd tramvaiul pornea icnit şi se îniepta la deal sau cobora opintit dealul la vale spre Gară?!
Staţia din Piaţa Mare era punct de control pentru prezenţa tonetei de îngheţată! Ah, cu cîtă fericire anunţam: e aici! Toneta cu îngheţată e aici! Desigur, nu coboram din tramvai, doar prezenţa îngheţatei era esenţială! Săream de cîteva ori pe fund în sus spre enervarea oricui stătea pe lîngă mine. Şi porumbeii zburau împrăştiat, deranjaţi de prezenţa dihaniei de fier. Pentru că era o staţie mare şi importantă (doar Piaţa este inima oraşului!), dura mai mult urcarea şi coborîrea călătorilor. Iar adunarea era pestriţă: ţărani din Mărginime cu traistă legată după mînă, cu cojocel şi pălărie pe ceafă, olteni în galoşi şi saci mari de sfoară şi coşuri împletite de nuiele, muncitori obosiţi cu mâini negre şi murdare, femei cu ciorapi cu dungă şi pantofi cu toc cui, căldărari cu barbă încâlcită şi pipă, elevi. Mergeam cu tramvaiul spre Gară şi aşteptam mereu cu nerăbdare coborîrea de la Ursuline. V-am mai povestit cum călare pe scaunul meu eram stăpînă pe tramvai şi pe oraş! Atunci nu auzeam nimic în concentrare, doar scrîşnetul roţilor pe linia încinsă, doar zdrăngănitul vagonului şi desigur, în capul meu se punea o frînă mare care-l împiedica să alunece la vale! Straşnic mai era tramvaiul meu! Uneori coboram pe jos pe Avram Iancu şi Magheru, dar totdeauna mă opream să supraveghez coborîrea dintr-o parte, de pe trotuar şi, să ştiţi că ieşeau scîntei de sub roţi, aşa de puternic era tramvaiul meu!
Nu-i ştiam istoria atunci, nu eram mîndră decît de existenţa lui. Cît am iubit tramvaiul şi cît am plîns cînd au smuls şinele din pămînt. Cu macarale grele au scos şinele de parcă trăgeau venele din corpul oraşului. Un oraş maltratat, îndurerat, mutilat. Tramvaiul era parte din viaţa lui şi a noastră.

A fost odată un tramvai galben şi suplu, un tramvai roşu şi dolofan, el purta oameni cu poveşti, vise şi dorinţe încolo şi-ncoace prin trupul Cetăţii!

Adriana Moscicki

„Gara // Bahnhof // Pályaudvar“ – Sibiu

1

Ursuline ca amintire
Uneori ne purtăm amintirile închise etanș ca într-o sticlă plutind în ocean. Ajunsă la vreun mal, întîmplarea o primește și o deschide. Și iată aroma din alte vremi, iată povestea uitată!
Mikaela a învățat la Ursuline precum mulți dintre voi. După zeci de ani i-a pășit pragul… curtea goală și părăsită, coridoarele ce duc spre clasă, spre sala de festivități, spre laboratorul de fizică…cîte generații au trecut pe sub cupole șoptind? Și în curte, castanul deja batrîn, cîte iubiri și chipuri a umbrit?
Ursuline, în curte! Mulțumesc Mikaelei din Viena pentru fotografii și amintire!

Adriana Moscicki

1

Ursuline!

Nu am multe amintiri despre Ursuline. Mică de tot, aveam un palton maro de blană cu pompoane în loc de nasturi, se prindeau cu o legătură elastică, îi spuneam „urson“ (nu era blană adevărată- desigur- ci imitație sintetică). Paltonul era de mîna a doua, primit de la nașa căreia îi port numele. Nu eram bogați, dar nu ne lipsea nimic.
Ursonul il primisem deci de la cealaltă Adriana și eram fericită. Așa treceam pe lîngă Ursuline înfofolită în urson și-mi imaginam Ursulinele niște fetițe mici, cu fața rotundă și veselă, țopăind în paltoane precum puii de urs!
Cînd am învațat sa citesc am aflat povestea Ursulei și era, in închipuirea mea, de o frumusețe stranie, cu părul lung și blond fluturînd în vînt, urmată de fete ce purtau lumini, în picioarele goale și tăcute. Apoi nu m-am mai gîndit deloc la Ursuline. Locul acela a rămas pentru mine cea mai grozavă coborîre în tramvai. Din Piața Mare, călare pe scaunul de lemn, cu mîinile crispate pe spătarul din față, cu ochii mari de emoție și teamă, conduceam tramvaiul spre gară, treceam cu herghelia mea de fier huruind și bretonul zburlit.

Adriana Moscicki

Biserica și Institutul „Maicelor Ursuline“ // Kirche und Kloster „St Ursula“ // „Szent Ursula“ templom és zárda – Strada Sării, astăzi str. General Gheorghe Magheru la intersectie cu str. Avram Iancu. (Textul de pe fațada clădirii fostei mănăstiri a maicilor Ursuline: „Kloster und Institut der Ursulinen“ // „Mânăstirea și Institutul Ursulinelor“ – Carte Poștală din perioada interbelică

1

trecerea in trecut

N-am trecut niciodată pe sub Poarta Sării, dar am trecut de mii de ori peste locul unde se înălţa odată. Inevitabil, numelui acestuia nu-i pot asocia decît vreo legătură cu sarea. Istoria consemnează în anul 1401 existenţa unei gropi cu cereale în zona ”Dealul Sării” (”Salzrech”). Aşa se face că, după construirea unui turn, în sec al- XV-lea, acesta se va numi „Turnul Sării“, după locul în care se află: strada Sării, dealul Sării. Turnul făcea parte din incinta a III-a a ansamblului fortificațiilor orașului și, s-ar putea să fi fost un turn de poartă spre răsarit, pe drumul care intra prin Poarta Cisnădiei și traversa orașul…

M-am tot gîndit la ce o fi folosit…Cum trecerea aceea era întunecată şi joasă, imaginaţia mea începe să zburde şi văd călugări ieşind în spatele măgăruşilor. Sau poate corpurile celor răpuşi de epidemiile repetate de ciumă erau scoase afară din cetate prin trecerea asta întunecoasă. De-a lungul vremii, turnul îşi schimbă poprietarii, este vîndut unor particulari pentru suma de 116 Guldeni în anul 1553. După două secole intră în posesia Mănăstirii Ursulinelor. Secolul XIX aduce cu el restructurarea oraşului. Astfel, în anul 1890 este demolat pentru fluidizarea traficulu în zonă. La demolare s-a constatat că turnul era construit din cărămizi, deci era mai nou decît se credea, și probabil era o construcţie din perioada în care s-a ridicat clădirea Mănăstirii Dominicane (pe locul unde se afla vechiul turn de apărare). Doar fotografia mai păstrează imaginea acestui loc, aşa cum era pe vremuri. Mă cuprinde o oarecare tristeţe că n-am apucat să trec prin umbra groasă a bolţii lui, dar, pe de altă parte, cum aş fi putut coborî, fetiţă cu vînătăi şi breton, în tramvaiul meu zgîlţîlind spre gară?

Adriana Moscicki

Turnul Sării // Salzturm – fotografie Emil Fischer

1

Călătorul grăbit se opreşte în piaţa oraşului, face turul magazinelor, stă la o masă sub umbrela de soare, mănîncă o pizza, bea o bere şi hotăreşte despre frumuseţile locului. Localnicul cunoaşte toate cotloanele dar nu vede în ele decît ziduri şi case. Desigur, nu toţi localnicii sînt aşa. Unii privesc şi se îndrăgostesc iremediabil de casa lor, alţii privesc şi nu înţeleg, dărîmă, schimbă, vor case moderne într-un stil sau altul.
Acum ceva timp, vizitînd oraşul am fost mustrată de o doamna, cam aşa: „Doamna dragă, da de ce nu fotografiezi casele astea noi şi frumoase? Fotografiezi nişte dărâmături să rîdă lumea de noi?“. I-am explicat că am venit să văd „dărâmăturile“ pentru că ele sînt frumuseţea oraşului şi ce păcat că au ajuns doar nişte dărâmături!

Dar eu voiam să vă spun despre frumuseţea nevăzută a locurilor!
Sibiul s-a născut dintr-un cerc şi în cercuri. Piața Huet, Piața Mică, Piața Mare (Platz, Markt, Ring) sunt nuclee centrale, înconjurate de clădiri și protejate de ziduri și centuri de apărarepe crescute prin timp și spațiu. Între inele curgeau străzi şi străduţe înguste, scări, ganguri şi treceri misterioase, întortocheate. Din Oraşul de Sus treceai în cel de Jos, dintr-o stradă în alta ca şi cum ai traversa lumi, secole. Acesta este oraşul nevăzut, necunoscut, uneori secret păstrat cu zgîrcenie de oameni. Acolo timpul se scurge după bunul plac, molcom sau vijelios, după cum oamenii amestecaţi îşi duc existenţa de provinciali între zidurile năpădite de verdeaţă şi umezeală. Acolo aroma bucatelor pluteşte de la un vecin la altul, te gîdilă şi te îmbie, rufele se întind în curte sus pe sîrmă şi la vedere fără jenă şi fără teamă. Acolo sînt curţi năpădite de iarbă şi coridoare de lemn şi vocile trec prin pereţi dar se opresc totdeauna în zidul Cetăţii şi doar el ştie toate secretele. Cît de aproape treceau oamenii unii pe lîngă alţii şi cît de strîns trăiau unii cu alţii! Doamne cochete cu pălărie şi ţărani abia veniţi la oraş, muncitori şi meşteşugari, se petreceau şi trăiau sub acelaşi acoperiş, în casele cu pridvoare lungi şi învîrtite în curţi de-a lungul zidului, uneori lungi şi înguste, alteori pătrate, cu toţi împreună sub un cer decupat!
Pasajele Sibiului sînt (erau) ca mici vase de sînge prin care viaţa pulsa spre inima oraşului, spre Piaţă şi acolo izbucnea cu frenezie în zile de Tîrg şi în sărbătoare. În pasaj treci pe sub bolţi de piatră şi felinare ruginite, ferestre strîmbe şi porţi tocite.
Cîtă frumuseţe pe faţa bătrînă şi nevăzută a oraşului!

Adriana Moscicki

Pasajul Școlii – între str. Avram Iancu și str. Movilei – Carte Poștală, începutul sec.XX

1

…1000!!!

Cînd am pornit în plimbarea prin timp, era frig şi amintirile în ceaţă. Pe drum, copacii au deschis frunze şi au înflorit, în Cetate s-a făcut primăvară veselă. Oamenii au ieşit pe la porţi, întâi nedumeriţi, apoi un pic curioşi. Unora le-a plăcut şi au rămas şi iată cum mergem împreună prin vara caldă, dar stăm la umbra zidurilor şi spunem poveşti căci ne-am întîlnit în amintire… Acasă!
Va mulţumim că ne sînteţi alături! Azi am împlinit 1000 de like şi să ne fie „la mai mare“! La numărul 1000 ni s-a alăturat Cosmin Iacovescu. Va mulţumim tuturor! La mulţi ani Sibiului şi tuturor celor ce ne citesc!

Adriana Moscicki

Detaliu din Pictura lui J. Hoegg – Str. Mitropoliei / Fleischergasse. În dreapta se vede „Casa cu cariatide“ de la nr.13 așa cum arăta înainte de 1849

1

Bonus: aceeaşi trecere, alt nume… „Străduţa Iepurelui“// „Hasengassel“

Aceeaşi trecere între str. G.Magheru (Pintenului) şi Avram Iancu capătă în sec XVIII numele unui locuitor de seamă!
În capătul străduţei, pe Avram Iancu, locuia la începutul sec.al XVIII-lea o familie de patricieni, fam. Haas.

În anul 1704 Haas cumpără o casă cu brutărie situată în capătul celălalt al străduței, colţ cu str. Pintenului (Magheru). Astfel pasajul capătă numele: „Hasengassel“ // „Străduţa Iepurelui“. Legătura cu familia Haas este una lingvistică: Haas este o modificare fonetică a cuvîntului „Hase“ – iepure! Construirea unor garaje pe terenul celor doua curti, prin care traversa pasajul, a dus la închiderea trecerii.

(sursă informaţii: A.Pancratz „Numele străzilor în Sibiu“ – foto: imagine din Sala Fresca Sibiu)

1

pasaje neştiute
Oraşul Medieval a crescut în jurul unei pieţe centrale, a bisericii, înconjurat de ziduri de apărare şi de turnuri. Dezvoltarea economică, creşterea natalităţii şi a bunăstării cetăţenilor duce la dezvoltarea oraşului. În Occident oraşele s-au dezvoltat pe verticală şi au cunoscut construcţii etajate, apoi odată cu dezvoltarea industrială, au cuprins şi suburbiile. În spaţiul Transilvănean, oraşul cetate se dezvoltă între ziduri succesive de apărare. Economia este bazată pe meşteşuguri reprezentate de bresle şi de agricultură. Casele sînt gîndite şi construite practic şi economic. Ele trebuiau să ofere confortul de zi cu zi, erau spaţii de trăit şi nu de etalat. Mentalitatea, caracterul şi personalitatea unui popor se oglindeşte în arhitectura lui. Crescută între ziduri de apărare succesive, uneori accesul dintr-o parte în alta era ingerunat de construcţii noi apărute mai mult sau mai puţin haotic. Aşa se face că existau în Cetate scurtături, treceri şi ganguri care permiteau deplasarea dintr-o parte în alta fără mare ocol. Unele mai există şi azi, le folosim fără să ne gîndim o clipă la istoria lor! Altele au dispărut demult, nici numele lor nu-l cunoaşteam, doar întîmplarea şi norocul le-a mai păstrat amintirea prin vreo carte veche!
Deja în sec.al XVII-lea exista un pasaj, o trecere pietonală între str. G.Magheru (Pintenului) şi str. Avram Iancu, iar locul acela se numea „pe strada Pintenului la străduţă“. În 1780 intrarea în străduţa a fost acoperită prin ridicarea unei clădiri, dar trecerea prin cele două curţi a rămas deschisă pentru pietoni. După construirea ilegală a unor garaje în incinta celor două curţi trecerea dintr-o parte în cealaltă a devenit imposibilă.
Pe lângă pasajele cunoscute și folosite azi au existau și alte treceri pietonale, necunoscute, nefolosite sau închise în ziua de astăzi… de exemplu între:
Piața Mică nr.23 și Piața Aurarilor prin curtea clădirii nr.5
str. Faurului și Podul Minciunilor prin curtea Azilului de Bătrâni
str. Turnului/Scara Sag și str. Faurului
str. Turnului/Scara Sag și Colțul Pocăinței
str. A.Șaguna prin curtea casei nr.21 spre str. Banatului
str. A.Șaguna și parcul Astra prin curtea Băii Populare
str. Mitropoliei și str. Xenopol și în continuare prin curtea casei Tellmann spre str. Bălcescu.

Treceri cunoscute și folosite în ziua de astăzi:
Pasajul Școlii – între str. Avram Iancu și str. Movilei
Pasajul Pielarilor – între str. Avram Iancu și Piața Mică
Pasajul Pantofarilor – între Piața Mică si Piața Huet
Pasajul Gaura Generalului – între Piața Mare și str. Arhivelor
Pasajul Scărilor – între str. A.Odobescu și str. Turnului
Pasajul Scările „Poschen“ – între str. Centumvirii și str. A.Odobescu
Pasajul Scările „Fingerling“ – între Piața Mică și Piața Aurarilor
Pasajul Scările ”P. Șándor” – între str. Dealului și Șoseaua Alba Iulia
Pasajul Scările ”Bedeus” – între str. Cetății și B-dul Corneliu Coposu
Pasajul între str. Cetăţii şi str. Tipografilor
Pasajul între str. G.Magheru si str. Şelarilor
Pasajul între str. Vopsitorilor și str. Zidului
Pasajul între str. Konrad Haas și str. Cojocarilor

Adriana Moscicki
Fosta trecere pietonală între str. G.Magheru și str. Avram Iancu – (Ilustrație: Horst Zay – sursa: Ziarul „Neuer Weg“ 1976)

1

adresă pentru speranţă

De urcai scările din strada Ocnei spre Podul Minciunilor şi traversai Piaţa Mică, puteai continua drumul intrînd în Pasajul Pielarilor, sub vechiul turn de apărare (o dată parte din a II-a fortificaţie de apărare) pentru a ajunge în strada Avram Iancu. Pînă în 1742 această trecere pietonală era neacoperită.
Pe vremuri str. Avram Iancu (Reispergasse) era un loc de seama în viaţă Cetăţii, „o adresa nobilă locuită de oameni înstăriţi“! (A. Pancratz). Erau acasă două farmacii în care intram doar să stau cu ochii lipiţi de mojaruri, piuliţe, vase mari închise etanş, dulăpioare cu sertare lungi şi etichete în latină, prafuri, cutii, linişte şi respect: pe stradă Ocnei şi pe Avram Iancu! Mulţi ani am visat să fiu farmacistă, să amestec şi să zbrobesc acolo, în mojar, ingrediente, să le amestec cu lanolină şi alte picături miraculoase, să le cîntăresc în balanţa delicată şi să fac medicamente.
Da, pe vremuri, un farmacist era un fel de alchimist. El singur ştia să prefacă ceva în altceva, el singur avea în cap formule şi nume de minerale, plante şi aliaje nemaipomenite care te puteau face bine. De la sticluţa cu albastru de metil cu care se badijona gîtul, pînă la crema cu unt de cacao pentru opăriri, în spatele ghişeului de sticlă, stăteau ascunse privirii minuni şi farmacistele în halat erau mari preotese deţinătoare de secrete.
De închid ochii, imaginea prinde viaţă: încăperea îngustă şi lungă, podeaua de lemn, căldura care te cuprindea în serile de iarnă, zgomotul sertarelor trase, privirea înalta şi superioară a farmacistei şi sentimentul acela incomod de nesiguranţă, de neştiinţă înmînînd o hîrtie mîzgălită de doctor printr-un geamlîc mic şi zgîrcit. De jur împrejur vasele mari cu litere romane şi capac stăteau enigmatice şi mute. În trecut farmaciile aveau nume şi le rosteai cu respect. În zilele noastre au rămas doar o adresă, un magazin în care cumperi pilule şi speranţă.
Şi atunci, „La Îngerul“ // „Zum Engel” era cea mai potrivită adresă pentru speranţă!

Adriana Moscicki

Turnul Sfatului văzut dinspre str. Avram Iancu – Carte Poștală din 1956

1

Curtea de Fier!

Leii mai păzesc încă oraşul. Timpul scurs prin pletele lor nemişcate, doar de vînt pieptănate, doar de ploi spălate, doar de ninsori întinse şi ingheţate. Uneori porumbei li se aşează pe umeri şi pe labele nemişcate de secole. Şi de pui mîna streaşină la ochi, ai să vezi călătorule, chiar şi ghiulea grea de piatră ”înfiptă” în stîncă, de parcă ar fi o bomboană în tort. Dar noi am trecut pe acolo zeci de ani şi nu am privit nici leii, nici ghiuleaua. Am trecut dintr-o piaţă în alta prin gangul boltit (era răcoare înăuntru şi camioanele huruiau cu ecou).

Cît de des am mers la „Curtea de fier“ şi am căscat ochii prin rafturi. Şi acum mă întreb, cum oare am ajuns, noi Sibienii, la numele asta? Sus la intrare scria doar „Ferometal“! Încerc să aduc în memorie imaginea magazinului. În stînga era un sector cu pahare şi vase. Încă mai am pahare lucrate manual, cumpărate de acolo! Puteai găsi pe raft servicii de masă aurite şi albastre cobalt. Se vindeau ca pîinile calde. Îmi amintesc seturile de oale emailate cu abţibild înflorat şi ibricele de cafea cu coadă lungă. Mă fascinau paharele şi toate recipientele cu forme ciudate, aşa se face că aveam acasă pahare de toate felurile, cîte două, cîte trei, cumpărate după plăcerea formei şi a culorii şi niciodată seturi complete!
Era un magazin rece şi întunecat, cu pardoseală de ciment ce şerpuia ca o potcoavă, căci de intrai pe uşa din colţul Turnului Sfatului puteai ieşi ceva mai încolo pe Avram Iancu, pe o uşa mai mică şi prinsă cu arc, cred că scîrţîia la deschidere! Îmi amintesc o masă lungă şi îngustă iar în spatele ei aşa-zisele obiecte electro-casnice, dar exact peste drum găseai păpuşi urîte şi mobilă mică de lemn pentru ele, cărucioare de copii şi chiar artizanat într-un raion, la intrare. Într-altă cameră se vindeau diferite obiecte de metal, de la cuie şi balamale la lanţuri şi săpăligi. Era un magazin ciudat şi desigur, amestecătura de raioane, îmi pare acum deopotrivă interesantă şi amuzantă. Atunci era doar tristă. Prin anii ’80 magazinele deveniseră sumbre şi goale. Chiar şi oamenii treceau cu feţe palide, tăcuţi şi ascunşi înăuntru, doar umbre întunecate pe trotuare. În raftul de oale şi pahare mai strălucea doar lumina cristalului şi culoare de email. La „Curtea de Fier“!

Adriana Moscicki

Piața Mare / Turnul Sfatului – ca.1980

1

Ce ne mai învaţă o carte poştală?

Îmi părea mică Piaţa Mare, dar era destinaţia multor plimbări şi umplea o dimineaţă întreagă. În vremea copilăriei mele, disparuse deja clădirea cu magazinele de lîngă Turnul Sfatului. Nici trăsurile nu mai aşteptau cuminţi în faţa unei băcănii. Autobuze, ca nişte buburuze, nu mai treceau pe acolo şi nici doamnele nu mai purtau asemenea pălării. Dar puteai întîlni, cu siguranţă, o ţărancă din Mărginime, mîndră sub pălăria largă de paie şi chiar o copilă în rochie albă de vară.
Fotografiile spun poveşti adevărate. Învăluită în lumina sepia, Piaţa e surprinsă într-un moment de toropeală.

Ce ne mai învaţă o carte poştală? Dincolo de reperele istorice, anul tipăririi, a circulării, iată aici un detaliu interesant: ştampila de pe verso consemnează existenţa corului Gutenberg, cor al Uniunii muncitorilor grafici. Muncitorii grafici sînt tipografii Sibieni, desigur. Aşa, dintr-una în alta, descoperim că Poligrafia Sibiană a avut un cor activ, instruit şi dirijat de o personalitate marcantă a muzicii corale Româneşti, compozitor şi profesor de muzică, Gheorghe Şoima. Portalul „Cultură Sibiu ro“ consemnează în anul 1945: „La teatrul Municipal (Sala Thalia) are loc concertul Corului Gutenberg al tipografilor români din Sibiu condus de Ghe. Şoima“. Ion Mariş în „Altă Cronică a Oraşului Sibiu“, notează pentru anul 1964 – Corul Poligrafiei împlineşte 80 de ani de activitate. O operaţiune simplă de matematică ne învaţă că în 1884 ia naştere acest cor, de a cărui existenţa habar nu aveam pînă cînd, privind o carte poştală, m-am încăpăţînat să aflu ce reprezintă o ştampilă!
Într-adevăr, E.Sigerus consideră important să reţină informaţia că, în 22 August 1884 se înfiinţează Asociaţia Corală „Typographia“.

Îmi vine în mintea povaţa pe care ne-o dădeau, în trecut, dascălii noştri: dragilor, citiți, citiți cărți… dar cumpăraţi și timbre, priviţi-le, colecţionaţi vederi, totul vă învaţă cîte un pic despre lume şi viaţă! Aveau dreptate!

Adriana Moscicki

„Piața Regele Ferdinand / König Ferdinand-Ring / Ferdinand király-tér“ – Carte Poștală din 1935

1

hîrşîitul măturoiului …

Ce amintiri avem din 23 August? şi eu am trecut pe aici prin Piaţă, cu uniformă de pioner, cravată şi flori pe care le-am zgîlţîit patriotic în faţa tribunei. Apoi am chiulit ani de-a rîndul. Ce era 23 August? Defilare, bere şi mici. Asemeni zilei de 1 Mai. Dar în August era cald şi soare şi defilarea mai bombastică, mai lungă, lozincile mai înflăcărate. Ani de zile 23 August era „Sărbătoarea noastră naţională“, atît de înrădăcinată în noi că, sînt convinsă, vi se întîmplă şi vouă să uitaţi că s-a mutat la 1 Decembrie! De cîtăva vreme mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă…? dacă n-ar fi fost Tratatul Ribbentrop-Molotov, dacă Regele n-ar fi abdicat, dacă n-ar fi fost 23 August? Care ar fi fost faţa Europei? Am mai fi existat? Cîtă vreme am fi stat drepţi în faţa ruşilor din est sau a „prietenilor“ vest? sau poate ne-am fi transformat în vreo republică din Uniune…
Nu am citit nici un fel de simulaţie retrospectivă de genul ăsta şi, recunosc, ar fi interesantă. Sau poate ar fi dezamăgitoare. Poate am descoperi cu uimire că politicienii sînt făcuţi din acelaşi aluat, că interesele nu s-au schimbat, doar oamenii. Şi apoi, pe cine am mai putea învinui? şi cum ne-am mai putea plînge de neşansa poporului, a ţării, a istoriei?!
Ce ar fi, daca ne-am trezi… într-o dimineață de zi nouă (nemanipulată de cei care ne-au vândut libertate și democrație) și am recunoaște, că nu s-a schimbat absolut nimic… ”Comuniștii lui Ceaușescu” sînt de fapt ”Capitaliștii“ care s-au adunat în jurul unui foc ideologic, călcat in picioare și stins cu ajutorul celor de bună credință… și, care astăzi, împreună și fiecare pentru singurătatea proprie, se incălzesc la flacăra unei „bancnote“ tipărite.

Azi, 23 August, să ne amintim fiecare ce dorim: de gustul micilor, de zgomotul defilării, de carele alegorice, de liniştea ce rămînea în urmă şi strada plină de flori strivite, steguleţe de hîrtie călcate în picioare, hîrtii, baloane sparte şi peste tot hîrşîitul măturoiului de nuiele în noapte.

Adriana Moscicki

Măturători în Piața Mare – 1918

1

„Trei Stejari“

Istoria berii se întinde pe mii de ani înscrisă pe tăbliţe de piatră, adunată în vase de lut, amintită în luna de miere a indragostiţilor, în butoaiele celţilor, în fierturile călugărilor germani, în amăreala hameiului. În jurul anului 1200, în Germania se începe producerea berii pentru comercializare, în 1516 Wilhelm al VI -lea emite celebra Lege a purităţii berii: berea trebuie să conţină trei ingrediente-apă pură, orz şi hamei. Deja la 1605 se începe îmbutelierea berii. În mod firesc, coloniştii germani aduc cu ei ştiinţa fierberii berii şi planta esenţială purificării – hameiul! La început, hameiul se cultivă doar la marginea viilor şi era folosit strict în familie. După 1500 sînt consemnate în documente istorice, plantaţii de hamei, ceea ce înseamnă creşterea popularităţii berii şi a producerii ei.

În Sibiu, cronicarul oraşului E. Sigerus, vorbeşte despre fabrici de bere: „1712.04.02 printr-un decret (Freibrief) împăratul Karl al IV-lea acordă Sibiului privilegiul construirii unei fabrici de bere, va fi prima fabrică de bere din România. -/- „1717 fabrica de bere orăşenească (Städtische Bräuhaus) este pusă în funcţiune“, -/- „1808 este terminată fabrică orăşenească de bere din faţa Porţii Cisnădiei care a costat 16.500 de Guldeni“.
Au existat mai multe fabrici de bere şi berării în oraş: „Brauhaus“ / Habermann, „Thomas Binder şi Fiii“ sau „Hagerbräu“ / Hager, dar cea mai populară, a devenit „Fabrica de Bere Trei Stejari“ (Drei Eichen Brauerei)! Este şi singura pe care o păstrăm în memoria noastră pentru că existenţa ei a continuat şi după naţionalizare şi berea devenită populară, a devenit berea casei, a oraşului!

De urcai drumul uşurel, pe lîngă Spitalul Public, la intersecţia străzii Bâlea (Șoseaua Trei Stejari) cu strada Șerbota, era pe la 1889 o grădină cu de brazi falnici, împrejmuită de boscheţi şi umbrită de trei stejari impunători. Iată cei trei stejari sînt o realiate istorică şi nu numai o metaforă coborîtă pe o etichetă şi un capac de metal! Orăşenii veneau pe jos în plimbare, doamnele cochete sub umbrele, domnii cu pălării şi joben. Diligenţele treceau chiar prin faţa porţii în drum spre Valea Hîrtibaciului sau la întoarcerea spre oraş. O frumoasă grafică surprinde chiar prima imagine a Grădinii Fabricii de bere: în verdeaţă stau mese şi muşterii! Desigur, devine repede punct de atracţie pentru petrecerea timpului liber, cadrul este bucolic – o oază de verdeaţă şi răcoare, iar băutura este uşoară şi plăcută în dogoarea zilelor de vară. Mai puţin idilică este imaginea care ne-a rămas din timpul comunismului dar, memoria umană este una afectivă. Trei Stejari – a fost berea tinereţii noastre! A fost, căci în timp, fabrica s-a făcut colb în drum şi imaginea ei păstrată doar în poze vechi.

Gustul berii uitat. Cine-l mai ştie?

Adriana Moscicki

Cei „Trei Stejari“ renumiți – în fotografie, pe delușorul în fundalul Grădinii, în grafică, pe deluțul colț str. Bâlea (Șoseaua Trei Stejari) cu str. Șerbota (sursa grafica: „Alt-Hermannstadt“)

1

Cît de frumoasă era grădina Fabricii de bere!

O curte umbrită, cu mese și scaune simple de lemn, cu cadru metalic pliant şi feţe de masă cadrilate, dar cu atmosferă. Anul 1900, început de secol. Orăşenii, bine îmbrăcaţi de plimbare, cu baston şi pălărie, doamnele în volane şi mantale se întîlneau la o bere dantelată şi taifas. Şi printre meseni baleta desigur servitoarea aceasta mîndră în şorţ brodat cu trăistuţă prinsă la cingătoare. Un muşteriu a sosit cu bicicletă şi asudat îşi moaie buzele în gulerul înalt al berii în umbra stejarilor. Ce zarvă se încingea aici în sfîrşiturile se săptămînă sau în sărbători, cînd toate paviloanele se umpleau de lume, cîntece şi voie bună!

Îmi amintesc prima bere pe care am băut-o! Era o Duminică cu arşiţă, ca în zilele astea, cînd aerul greu stă neclintit. Am băut-o de sete, toată. La „Albumul Duminical“, Tom şi Jerry au continuat hîrjoneala, eu am dormit buştean după prima bere „Trei Stejari“ din viaţa mea…
Nu-mi amintesc gustul berii de atunci, nici măcar nu-mi plăcea, dar îmi amintesc sticlele, forma lor culoare lor, eticheta. Şi eu am fost cu plasa la Alimentară sa cumpăr bere.Cele mai bune erau sticlele verzi. Trebuia să fii atent cînd cumpărai, altfel te puteai trezi cu berea pusă într-o fosta sticlă de ulei (din cele maro!) şi experienţa gustului era de neuitat! Nu-mi plăcea berea pe vremuri şi nu înţelegeam entuziasmul din jurul ei, aprecierile de „proaspăt, bun, gustos“ erau de nepriceput, pentru mine lichidul spumos nu era decît „amar“. Au trecut zeci de ani de la prima experienţă cu bere, fabrica nici nu mai există, doar amintirile sînt în noi! Gustul berii l-am descoperit abia mulţi ani în urmă,în locuri, îndepărtate şi străine! Ce ne lipsea? Aveam apă de munte curată şi gustoasă, hameiul creştea pe dealurile din jurul oraşului. Am cules hamei, mîinile se acopereau cu o mîzgă neagră şi lipicioasă, albinele se încurcau şi ele între flori, tulpinele verzi se ridicau sus sus pe araci, la vreo doi trei metri înălţime, că de departe, după cules, părea o pădure ciudată de pari despletiţi. Uneori la Piaţa Cibin se vindeau grămezi de muguri de hamei pentru supă şi asta doar pentru cunoscători!

Dar „Trei Stejari“ era berea noastră de acasă, ne făleam cu ea şi earm mulţumiţi! Poftiţi la bere de va răcoriţi! Parcă aud zgomotul acela de plăcere, cînd, după primele înghiţituri şi spuma rămîne pe buze, cu dosul mîinii ştearsă, omul îşi spune tihna şi mulţumirea şi exclamă: ehhhhh!!!

Adriana Moscicki

Salutări din Sibiu – Grădina Fabricii de Bere „Trei Stejari“ – Carte Poștală circulată 1900

1

ah, ce apă bună de Sibiu!…

Apa bună de acasă făcea berea bună şi răcoroasă! – „Salutări de la darea cepului primului butoi de bere Sanator produs de Fabrica de Bere Trei-Stejari Sibiu“ // „Gruss vom Sanatoranstich der Drei-Eichen-Brauerei Hermannstadt“.
Carte Poștală cu reclamă la berea „Sanator“ – ca.1930

1

prin rădăcini băută şi în trup urcată, apă!

Întotdeauna, cînd intram în casă, primul gest era să dau drumul la robinet, să las apa să curgă, să se răcească şi să beau în sfîrşit, apa bună de acasă! Toată lumea ne invidia: ah, ce apă bună de Sibiu! Ah, ce bere bună de Sibiu (Sadu)! Berea bună se face doar acolo unde apa are calităţi excepţionale! Mi se părea normal ca robinetul să curgă şi să-mi astîmpăr setea, aşa cum mi se părea normal să suduim cînd se lua apa şi stăteam cu bidoane şi găleţi la coadă de apă adusă cu cisterna, aşa cum făceam provizii de dinainte, cum ne spălăm în lighean la lumina lumînării. Dar apa îşi păstra gustul şi prospeţimea!
Demult, pe cînd cetatea stătea cuprinsă între ziduri, apa Sevişului şi a Cibinului ajunsă în oraş, se dovedea imposibil de băut din cauza impurităţilor, a argilei care o colora, după o ploaie torențială, în galben. Dar oraşul avea apă potabilă din pînză freatică, izvoare se iveau la suprafaţă între Oraşul de Sus şi cel de jos. În Oraşul de sus și de jos erau multe fîntîni. Şi-mi imaginez căutătorii de izvoare, cum umblau aşa cu nuiaua magică de alun şi braţele înainte, pînă cînd nuiaua vibra în recunoaşterea firului de apă, în pămînt. Poate şi alunul poartă în fibra lui amintirea apei şi freamătă şi tresare simţindu-i prezenţa în adînc. Şi acolo se sapă fîntînă, nuiaua de alun stă înfiptă în pămînt şi caută rădăcini. Cea mai celebra fîntînă din Cetate este desigur cea din Piaţa Mare. A susurat secole de-a rîndul şi apa ei a ostoit setea trecătorului şi calului său. La fîntînă la izvor s-a întîlnit dor cu dor, dar şi precupeţe guralive şi mesteșugari asudaţi şi nobili ocosi, înţepaţi! Fîntîna este încercuită şi dichisită, grilaj de fier de jur împrejur se ridică… „în 1798, pielarul Anton Filek donează un umbrar de fier forjat pentru fîntîna din Piaţa Mare!“ (Emil Sigerus)

Sus în creştet, încununată era cu încrengătură, cuib de barză şi pasăre într-un picior, ce-şi hrăneşte puii cu şarpe prins prin mlaştina oraşului. Barza, înainte de a deveni simbol al naşterii, era considerată o pasăre sfînta ce ocroteşte de orice rele. Apa este nepreţuită, izvorul ei sfînt! Iată de ce barza îşi aşează cuibul desupra izvorului, păzindu-l în veci. Era frumoasă fîntîna aşa împodobită! Şi totuşi, nu o cunosc decît din fotografii. În copilăria mea, Piaţa este doar un loc deschis, un rond înflorit în roşu şi galben. Fîntîna nimicită şi izvorul pitit în pămînt. Barza o vedeam în primăvară zburînd sus pe cer şi ţopăiam strîngînd – uite barza! uite barza! Acum pasărea de baltă, metafora de fier, se odihneşte în muzeu. În Piaţă, fîntîna s-a ivit din piatră şi înflorită toată în muşcate. Apa de acasă, prin rădăcini băută şi în trup urcată, în fiecare celulă din noi purtată, prin lume dusă, se face sudoare sărată şi uneori lacrimă, mereu dor, apa bună de acasă!

Adriana Moscicki

„Piața Regele Ferdinand / König Ferdinand-Ring / Ferdinand király-tér“ – Carte Poștală din 1935

1

Sîntem apă şi ne facem pămînt!

Cine poate să explice misterul vieţii şi al morţii?
Nimic nu există fără apă. Omul, misterios ivit pe pămînt, poate trăi câteva zile fără hrană, dar se stinge fără apă. Corpul nostru este apă. Şi sîntem apa pe care o bem. Ştiaţi că, în corpul nostru, structura apei este identică apei din locul în care ne-am născut?
Atunci „apa de acasă“ nu este doar o metaforă ci o realitate ştiiintifică, dorul de casă este înscris în noi, în fiecare picătură de lichid din trupul nostru. Sîntem atunci parte din apa Sevişului, a Sadului, a Oltului, a Cibinului, a fîntînilor burgului. Sîntem apă şi dor pînă ne facem pămînt… În 1584 oraşul cumpără un iaz în faţa Porţii Cisnădiei pentru a-l folosi la limpezirea apei potabile. „În Piaţa Mare este instalată prima fîntînă cu ţevi“ (Sigerus – Cronica Oraşului Sibiu). Apa curgea prin cetate de la rîul Seviş, pe centru, spre Piaţa Mare, spre bucuria raţelor şi cînilor, spre tristeţea doamnelor. Cînd veneau ploi, rîuleţul se umfla şi cuprindea strada întreagă, aşa de puternic şi de vijelios că, omul ce voia să treacă dintr-o parte în alta, nu o putea face decît cu ajutorul unor podulețe amplasate temporar în diferite străzi sau în spinarea calului. Pîraiele curgeau prin Cetate, primenind aerul îngreunat de gunoaiele aruncate direct în stradă. Vecinătăţile se ocupau cu curăţenia şi igienizarea oraşului. Locuinţele sufereau din lipsa alimentării cu apă. Apa curgea prin conducte de bazalt şi de lemn şi pe parcursul lor erau construite cişmele cu scurgere permanentă. Noroiul era mereu proaspăt, iar în jurul cişmelelor era o permanentă forfota. Iată loc de întîlnire şi de socilizare: la fîntînă!

Şi aici, în mijlocul Pieţei, se adăpau animalele, se spalau rufele, femeile cu cămeşi suflecate se încingeau la taifas, vorbele se imprastiau, creşteau umflate ca nişte baloane, pluteau apoi peste cetate, pînă cînd, în pocnitura lor umedă, împroşcau povestitor şi victimă.

va urma…

Adriana Moscicki

Piața Mare – „Piața Regele Ferdinand / König Ferdinand-Ring / Ferdinand király-tér“. Carte Poștală din perioada interbelică (după 1920)

1

speranţă şi carpe diem!

De cînd mă plimb aşa prin amintire şi timp, am început să mă întreb: „Cînd mi-aş fi dorit să trăiesc cu adevărat?“ Cred că toată lumea se gîndeşte aşa şi mai cred că, mulţi dintre noi au simţit (mai ales femeile) că nu s-au născut în timpul potrivit.

Oare cînd aş fi dorit să trăiesc? Fiecare din noi are o preferinţă pentru una sau alta din perioadele istoriei universale în funcţie de sensibilitate, personlitate şi interese. Şi ştiu, fiecare am alege aşa cu pinseta, chirurgical, doar o mică porţiune din Istorie şi am face un mozaic, pentru că desigur, fiecare din noi trăieşte în trecut, aşa cum trăieşte în prezent. Da, îmi plac poveştile medievale din burguri cu domniţe, poezie şi menestrel. Da, îmi plac modelele Renaşterii şi marile ei descoperiri, îmi place Iluminismul cu ideile lui democratice şi universale. Şi apoi epoca zis „modernă“‚ cînd industria şi ideile sînt vîltoare, luptă. Ce mi-ar fi plăcut între cele două Războaie? Desigur, eliberarea trupului din corset, setea şi foamea de viaţă, dansul, bijuteriile, veselia, graba, alergătura, tramvaiul, muzica, speranţa şi carpe diem. Iată, trecea tramvaiul, ţăranii au paporniţele şi coşurile goale după tîrg, femeile şuşotesc sub umbră pălăriilor, trăsura aşteaptă şi calul obosit schimbă picioarele, soare, peste Nepomuk se va aşterne umbră groasă şi, prin ani, uitare, linişte, plictis provincial în Piaţa Mare. Dar eu ştiu că mintea şi spiritul oamenilor se frămîntă şi sînt împărţiţi, un vînt de discordie se anunţă şi mintea se întunecă pînă la fanatism. Ce este nou în lume, mă întreb? Privind un tablou, uneori descoperi că nimic nu mai e de descoperit ci doar de distrus şi construit din nou, poate. Ce este nou în lume, mă întreb citind şi ascultînd ici-colo poveşti. Acelaşi discurs care dezbină şi incită şi atunci şi acum. Istoria se repetă.
Iată, imaginea paşnică a unei scene în Piaţa Mare, mă poartă cu gîndul prin Istorie şi mă întristează.

Adiana Moscicki

„Piața Regele Ferdinand / König Ferdinand-Ring / Ferdinand király-tér / Piața Mare“ – Carte Poștală din anii ’30

1

„Belvedere“

Să fi fost o insulă librăria lui Krabs, mă gîndesc, o cameră cu lumină difuză şi mobilă grea de lemn, cu sertare în care se odihnesc hărţi de teritorii trasate în negru şi roşu şi albastru, în verde carelate, poate era şi aromă de cerneală, de piele legată cu înflorituri şi aur. O insulă de hîrtie unde fiecare obiect este o călătorie. Am intrat în Pisa într-un astfel de magazin şi am bătut din palme ca o copilă! Aş fi pipăit toate hîrtiile şi mapele, aş fi adulmecat toate volumele, îmi sclipeau ochii şi m-am pierdut acolo o clipă. Apoi, am zărit pe perete după uşă, o copie a unei litografii vechi, am cumpărat-o şi am fugit cu ciuda că nu pot mai mult de o călătorie. Aşa-mi imaginez şi librăria de altă dată din Piaţa Mare. Poate o uşă cu clopoţel să anunţe clientul în timp ce meşterul e în spate, în atelier, căci Krabs nu a fost doar un librar ci un artist. Poate-aş fi zărit acolo această litografie şi aş fi visat un pic!
În Dealul Guşteriţei e atîta pace. În depărtare cetatea Sibiului toată piatră şi prizonieră în verdeaţă. Cibinul îşi vede liniştit de curgerea-i plictisită şi lină, doar nu se luptă cu obstacole în drum!
Văzută atît de aproape, biserica satului seamănă mai degrabă cu un Dom impunător, victorios supravieţuitor prin secole, îmbrăţişat de străduţe înguste şi strîmte, de case mici şi toate cu o poveste veche şi neştiută. Odată, vitele urcau panta abruptă şi urma lor rămînea adînc în pămînt. Aşa, săpată în trepte de timp prin trecerea animalelor, spinarea asta de pămînt privită de jos în sus, părea un drum pe clape de pian. Probabil de aceea i se spunea „pianul bivolilor“ (Büffelklavier).
Loc de „Belvedere“, Dealul Guşteriţei era odată destinaţia plimbărilor galante, izolare şi evadare din vînzoleala şi zgomotul urban, dar şi loc de relaxare sau de petrecere. În a treia zi de Rusalii, saşii încingeau aici grătarele şi sărbătoreau „Grigorifest“. Iată călătoria pornită din magazinul lui Krabs pînă sus în vîrful dealului verde, o mai puteam face şi acum doar în visare pe o litografie…

Adriana Moscicki

Panorama orașului Sibiu văzut dinspre Dealul Gușteriței – litografie colorata executată 1850 de Liborius Gritzbach dupa un desen de Krabs. (sursa poză: de.zisska.de)

1

prin ani…

După 1830, frumoasa casă – castel zisă „Casa Lutsch“ pînă în zilele noastre, este dărîmată parţial şi schimbată esenţial. De-a lungul timpului a găzduit librărie, litografie, băcănie, farmacie, restaurant, pînă cînd a ajuns în posesia Forumului German şi, renovată, a căpătat imaginea de care se bucură azi trecătorii prin Piaţa Mare.

Adriana Moscicki

Piața Mare – Carte Poștală din 1918

1

Casa Lutsch – o poveste romanțată

La porţile oraşului se întind livezi ce urcă dealurile şi în culoare spoiesc zarea. Prin cîmp se aud fluiere şi păscut tihnit de oi. Turme de porci grohăie liniştiţi în băltoace, clipesc repede din ochi lîncezind sub soare. Hărmălaie de copii în cămeşi joacă mingea de cîrpe şi paie. Menestrel de departe venind, la porţile cetăţii ajuns, îşi întinde oasele obosite. Poartă în straiţa lăută, poartă în inima cîntare.

În mijlocul zilei cetatea pare amorţită. După obloanele de lemn ochi urmăresc fiecare mişcare. Şi ochii caselor nemişcaţi stau dar ficşi pe cal şi călăreţ. Păsăret se scaldă în fîntînă, apa dă pe afară şi cade cu un plescăit pe caldarîm. Fornăie calul de parcă a ajuns în pădurea fermecată. Casa cu turn și acoperișuri înalte din Piața Mare se avîntă spre cer, ca nişte săgeţi de cărămidă roşie. În jurul ferestrelor zăbrelite, chenar roşu şi alb şi steme cu arme şi blazon zografisit cu migală de Valentin Pictorul. Menestrelul se îndreaptă spre han, acolo în noapte cu lăută va cînta poveste adusă din depărtare. Dogoarea se subţiază în după masă şi un vînt uşor adie asupra caselor, giruetele în fier forjat se învîrt cu zgomot. Bărbaţii calcă apăsat cu cizmele lor de piele, nevestele au umbrela şi trupul strîns în rochii negre, capul de dantelă apărat şi priviri înalte, sigure pe ele. Noaptea va cuprinde cetatea în miros de carne friptă şi pîine. Să ne cînţi menestrel!

„La casa cu turn creşte trandafirul. Vrejul lui se lipeşte de piatră şi cuprinde casa toată. La casa cu turn, după geam ascuns chip de femeie. Cu mâinile împreunate aşteaptă cavaler. Casa e toată umbră şi miros de mentă. La casa cu turn, porumbeii dorm liniştiţi gîngurind, pisica pe cuptor încolăcită, cîinii în jurul focului tolăniţi. Femeia cu mîini grăbite netezeşte patul pentru omul iubit.“
Aşa cîntă menstrel şi hanul se umple de suspine. Mai toarnă vin în cupe, mai pune carne pe foc! Menestrelul povesteşte de ţinuturi străine, departe în Nord cu caveleri. Opaiţul afumă cămara, bărbaţii joacă zaruri şi popice şi nu-i vede ochiul lui Dumnezeu. Minţile se înfierbîntă. Se pierd case, se pierd averi! Mai cîntă menestrel! El cîntă de vitejie, despre viaţă şi moarte, despre iubire şi onoare şi averi.

„Noaptea neagră se lasă. La geam o femeie aşteaptă cu ochi duşi în visare. Sînul rotund tresaltă sub cămaşă, neatins, nesărutat. Tăcerea din turn e groasă. O bufniţă mişcă în noapte capul ca un far.“
Menestrelul doarme pe o masă. Popicele răsturnate la pămînt, cupele goale, cîinii rod oase şi aleargă visînd. Nimic nu rămîne pînă dimineaţă. Visul spulberat, casă pierdută în joc de popice, turnul dărîmat. Liniştea Pieţei neclintită într-un desen, menestrel dus în alte cetăţi la cîntat. Poate chiar povestea asta nouă vor spune. Eu doar am stat şi am visat!

Adriana Moscicki

Casa „Lutsch“ // „Lutschhaus“ (Piața Mare nr.13) – desen inspirat după tabloul lui Franz Neuhauser cel Tînăr (1763-1836) – „Iarmaroc în Sibiu 1789“ (sursa ilustrații: „Alt-Hermannstadt“)

1

Pe vremuri…

Din turnul Bisericii Evanghelice se oferă ochiului, pînă departe în zare, întinderea oraşului tăiat de străzi, înconjurat de ziduri şi porţi. Unele au fost demult sfărîmate şi uitate, altele s-au păstrat în amintire pentru posteritate prin fotografii şi prin picturi. Pe vremuri, turnurile erau aparate de o breaslă anume şi purtau numele ei. Calfe şi meşteşugari fugeau degrabă sus în turn în apărarea oraşului. Apoi, cînd oraşul s-a deschis şi început să crească, ca o coca dospită, oraşul de afară a cuprins pe cel dinăuntru, porţi şi turnuri au fost dărîmate. Un şef brutar cu pasiune a pictat oraşul, aşa cum a frămîntat şi aluatul, cu sîrguinţă şi exactitate: Johann Böbel.

Altă dată, de te urcai în turnul Bisericii Evanghelice, puteai vedea în depărtare şi turnul Lăcătuşilor, zis „Turnul lui Herbert“ şi vechiul han, a cărui poveste pierdută rămîne pe vecie. Doar imaginea lui Böbel a apucat să o zugrăvească!

Adriana Moscicki

Casa Generalului din Piața Mare văzută din turnul Bisericii Evanghelice – ca.1869

1

Cum părăseşte Garda o casă?

Anul de graţie 1886, sfîrşit de secol în Cetate. Toamna învăluie străzile burgului într-o lumină aurie. Pe Heltauergasse nu apucă să se usuce noroiul. Pîrîul ce se scurge din Sevis, venind din Parcul Subarini, bălteşte pe alocuri şi trecătorii duc dintr-o parte în alta umezeala. În căldura amiezii, noroiul se usucă gălbui pe ghete. Azi e forfotă mare, piaţa plină de curioşi, strînşi cu toţii în faţa Casei Generalului. Cum părăseşte Garda o casă? Desigur, cu fruntea sus, privirea umbrită de cozoroc, în pas marcat de ritmul toboşarului. O defilare ad-hoc de la un colţ la altul al centrului, prilej de emoţie şi agitaţie în calmul oraşului nostru de provincie. Ţărani în iţari albi şi cămaşă şi ciobani cu cojoc în spinare nu se clintesc din mijlocul drumului, birja porneşte spre vreun cartier îndepărtat, dar mulţimea entuziasmată şi veselă urmează Garda. Soldaţii cu arma la umăr, unii cară un piedestal sau vreun lădoi de lemn alţii duc hărţi în braţe. De eraţi curioşi, aveţi aici cuprins, spontan, mozaicul societăţii transilvănene, orăşeni băţoşi şi bine strînşi în veste şi doamne cu corset şi pălărioară, tineri cu mîinile în buzunar, ţărani şi studenţi… o adunare pestriţă şi zîmbitoare în soarele tomnatec.

Strada N. Bălcescu / Piața Mare 1886 – În această fotografie se vede ultima strajă/gardă din Piața Mare în drum spre cazarma de Infanterie din Piața Unirii, cunoscută dupa 1920 sub numele de Cazarma 90. – În „Cronica orașului Sibiu“ Emil Sigerus scrie: -/- 1775 – Garda Principală se mută „din mijlocul Pieței Mari în casa lui Schemelius, locuința comandantului General“. (casa „din mijlocul Pieței Mari“: vezi corpul de gardă din acuarela cu decapitarea lui Harteneck din 1703) -/- 1869 – Cele 2 tunuri din Piaţa Mare, din fața casei Generalului au fost înlăturate. -/- 1886 – În data de 17 octombrie straja/garda din Piața Mare a fost desfințată și transferată la cazarma de Infanterie.

În această fotografie se pot distinge clădirile de pe Str. Nicolae Bălcescu nr. 1, 2 și 3, clădiri care au fost demolate (deja) la sfârșitul sec al XIX-lea. Pe locul respectiv s-a ridicat clădirea / Palatul “Transilvania”! Deci, este imposibil ca în această fotografie să apară „soldați din prioada Primului Război Mondial“!

Adriana Moscicki

Fotografie Wilhelm Auerlich – ultima strajă/gardă din Piața Mare (detaliu)

1

uite casa Generalului!

De aş fi ştiut, cu îngheţata în mînă m-aş fi oprit acolo şi aş fi maimuţărit cele două gărzi ce stăteau nemişcate la Casa Generalului! Şi, poate aş fi călărit tunul acela negru la umbra pomilor. Şi poate, din tramvai aş fi strigat entuziasmată – „uite casa Generalului!… uite casa Generalului!“. Dar povestea lor e atît de veche, că, doar călătorind în timp, pot imagina straja din Piaţă, tunurile şi armele. Nici măcar nu mă născusem si niciunul din noi nu era pe vremea aceea! De cîte ori am văzut porumbeii stînd acolo pe pervazul unui geam? Cunoaşteam copiii ce locuiau într-o cameră înaltă cu fereastră spre Piaţă! Mult prea tîrziu am învăţat că acolo era sediul Comandantului general al trupelor Austriece în Transilvania – pe scurt: „Casa Generalului“. Prima întrebare a fost: ce s-a ales de tunuri??? Şi oamenii au rîs! Eu voiam un oraş cu tunuri care trag simbolic de sărbători naţionale, tunuri paşnice pe care se caţără copiii veniţi cu taţii în dimineţi de Duminică. Desigur au fost topite, mă gîndesc… pe vremea lui Harteneck erau patru, în fotografii mai sunt două stinghere ce se odihnesc în umbra copacilor! Nu mai avem tunuri, nici pătratul acela umbrit în amintirea lor! Nici măcar amintiri! Existenţa lor e atît de îndepărtată că nimeni nu mai ştie aproape nimic! „Gaura Generalului“ a rămas şi duce spre Arhive! Cît de simbolic, mă gîndesc. În trecut erau aici case medievale, strîns lipite una în alta. Unii spun două, alţii spun că trei ar fi fost unite pentru transformarea şi facerea noului sediu al armatei Austriece în Piaţă. În „Cronica orașului Sibiu“ Emil Sigerus scrie: „1869 sunt înlăturate cele 2 tunuri din Piaţa Mare“.

Ce ne-a rămas? O frumoasă clădire cu gang de trecere – „Gaura Generalului“ (Generalloch) şi aici, spaţiu liber pentru imaginaţie! Dar, copilul din mine s-ar fi bucrat să fie martor schimbării gărzilor, să ronţăie coşuleţul de la îngheţată, sub privirea goală a unui soldat cu arma la umăr, în Burgul nostru la „Casa Generalului“!

Adriana Moscicki

„Garda Principală“ (Hauptwache) – Piaţa Mare nr.7, unde se afla între anii 1784-1904 sediul Comandantului general al trupelor austriece din Transilvania.

1

Aţi privit vreodată un cal, direct în ochi?

Ati văzut tristeţea băltită în ochii lui? Calul este darul divinităţii pentru om – spune un proverb arab. De la domesticirea lui, calul este fidel călăreţului, inima lui bate în ritmul celui care-l stăpîneşte. Este fidel soldatului pe care-l poartă printre săbii, iatagane, puşti, tunuri şi fum. Este fidel ţăranului trăgînd plugul în spate şi căruţa. Nu am putut citi niciodată Fefeleaga * pînă la capăt, fără să să mă cuprindă tristeţea pentru gloaba slabă, vîndută pentru cîţiva bănuţi de înmormîntare… Calul a fost fidel omului, dar omul? Un om bătea o iapă împotmolită în nisip. Omul era beat, iapa era fătată şi sleită de puteri. Am adunat turişti şi am tras iapa din nisip, din mîna ticălosului bătătuş. N-am mai călcat niciodată acolo în sat. Privesc trăsurile de altă dată din Piaţa Mare. După 1858 apar primele birje, aici, în piaţă. Ele sînt taxiurile nobile de atunci. Caii stăteau neclintiţi în aşteptare, în rînd. La Viena o mai fac şi azi, mîndri, nobili. In tîrgul nostru s-a păstrat doar amintirea lor în zile de glorie. Trăsurile se aliniau frumos în faţa Casei Generalului, acolo era staţia, mai tîrziu tramvaiul va opri în acelaşi loc. Piaţa Mare a fost totdeauna inima Cetăţii. Călători străini în Transilvania povestesc despre drumurile bune, întreţinute de săteni, fiecare umpleau şanţurile lăsate de roţi în porţiunea din faţa casei. Tot ei povestesc despre diligenţe cu 10 cai bine mîncaţi şi iuţi de picior. Din Ţara Românească pînă în Transilvania, drumul era greu, desfundat şi înnoroiat. Uneori doar boii reuşeau să scoată căruţele împotmolite! Dar, odată ajunşi în Transilvania, drumurile deveneau prietenoase, întinse, caii tropoteau vioi tragînd în spate diligenţe de poştă, ori carele de mărfuri, ori trăsura mai mică şi mai intimă. Aşa se ajungea din Sibiu la Viena, în Imperiu. (Clausewitz 1824, călători străini despre Ţările Române în sec XIX, vol II, editura Academiei Române)

Iată trăsurile din Piaţa Mare, în aşteptare. Drumul nostru,acum, este doar drum în timp! Un cal este poezia in miscare! (* Fefeleaga – povestire de Ion Agirbiceanu) – Piaţa Mare – sfârșitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea

Adriana Moscicki

1

desigur, Faust a trecut pe aici…

Nimic din ce se vede aici, nu mai este ca odinioară. Nici oamenii. Dar asta este soarta lor, să trecă prin Piaţă şi să dispară purtînd umbre pe clădiri pînă cînd ei şi umbra lor se fac una-întuneric. Rochiile doamnelor fîşîiau a muselină şi mătase. Bărbaţii purtau bastonul doar din elegantă şi-i cercetau cu vîrful lui frunzele din drum.

Piaţa pare a fi pustie. Sîntem un oraş de provincie, oraş cu tabieturi. La ora prînzului, magazinele lăsau storurile jos, în dosul obloanelor se sorbea în şoaptă zama (supa), se mînca papricaşul cu găluşte galbene şi ocoşe ca ardeleanu însuşi. În spatele obloanelor se citeau ziarele şi cărţile, eventual privirea luneca în visare şi gîndul evada în Buda, Viena, Berlin sau, poate mai aproape, pe la vreun regiment de caveleri, sau de infanterie. Alteori sunau piane, ori viori în camerele înalte cu ziduri groase. În alte cartiere fluierici şi armonici vesele se amestecau în mirosul de varză, cartofi, carne şi tăiţei. Sus pe cununa fîntînii, barza ţinea în cioc un şarpe de tablă, desigur adus hrană puilor flămînzi. Oamenii acordă imaginilor un simbol.Şi barza s-a dus cu grilaj cu tot. Apoi Nepomuk, pus acolo fără încuviinţarea şi ştirea lui, a luat drumul unei curţi umbrite. Dar acum, piaţa, învăluită în lumina galbenă, îşi deapănă în tăcere visele, poveştile. Şi mă gîndesc, doctorul Faust o fi trăit pe aici. Pe pietrele astea o fi trecut nevăzut, în vreun turn o fi buchisit cărţile cu un preot uscat şi drept ca o linie. O lumină demnă de un Faust. Numele lui pe buzele fetelor din Gimnaziu. Numele lui suspinat după vreun oblon verde de lemn. Femeile brodau şi făceau dantelă. Mai departe de piaţa asta pietruită, stăteau aplecate în grădina peste săpăligă şi straturi cu ceapă, finchen şi flori.
Desigur, Faust a trecut pe aici, sau cel puţin prin vreo carte îngălbenită, în Muzeu. Dar niciodată în Piaţă, rondul n-a crescut margarete, doar roşii şi galbene flori.

Adriana Moscicki

Piaţa Mare – sfîrșitul sec. al XIX-lea – Adam Slowikowski (sursa ilustratii: „Alt-Hermannstadt“)

1

acoperişurile au deschis ochi

Piaţa Mare: 142 metri lungime şi 93 metri lăţime! Acelaşi spaţiu, neschimbat de-a lungul sutelor de ani. Doar decorul se schimbă de jur împrejur, se dărîmă case şi se construiesc altele noi, fîntîna se îmbracă în grilaj înflorit, felinarele risipesc întunericul, Nepomuk, pe soclul lui masiv veghează bunul mers al vieţii. În fiecare săptămînă, producătorii locali, ţăranii din satele vecine, soseau cu marfă la tîrg. Căruţele se aranjau rînduri -rînduri, astfel ca marfa să poată fi etalată şi cercetată de muşterii, direct din căruţă, sau din grămezile de pe caldarîm. Uneori, animalele toropite de căldură, se hodineau rumegînd chiar acolo jos, pe piatră.
Se spune că, în zilele de tîrg anual, erau peste 1000 de tarabe aici în Piaţă. Se vindea şi se cumpăra sub ochii vigilenţi ai oraşului, căci iată, acoperişurile au deschis ochi! – „Zile de Târg în Piața Mare“ – sfîrșitul sec. al XIX-lea (fotografia de sus Emil Fischer)

Adriana Moscicki

1

Iarmaroc în Piaţa Mare // Jahrmarkt auf dem Großen Ring

O singură clipă, privind din depărtare, am senzaţia că masa asta de oameni aşteaptă în tăcere, compactă şi protejată de un scut, semnalul de deschidere. Judele ridică steguleţul de pînză doar după ce preţurile au fost stabilite, măsurile reglate, greutăţile cercetate. Adunătura pestriţă începe a zumzăi din ce în ce mai tare, începe a mişca rotund şi a se foi încolo şi încoace ca într-un stup enorm şi colorat. O zi de Iarmaroc în Piaţa Mare. Căruţele scîrţie şi-şi fac drum printre muşterii, butoaiele se scoboară şi se rostogolesc pe jos, tîmplari secui şi saşi descarcă mobila încondeiată, boierii hîrşie papucii pe caldarîm şi servitorii îi urmează ca o umbră, ţăranca scoate sîn plin de lapte şi pruncul îl prinde flămînd, într-un colţ căluşarii bat cu opincile de zor şi zornăie din clopoţei. Soldaţi valachi de infanterie, cu chipie mîndre şi pană, aruncă priviri peste umărul femeilor zdravene din Mărginime, ciobani gînditori în bîtă, unguri şi secui în căruţă, ori baţoşi, pe jos, evreu pîntecos cu işlic, săsoaice mîndre cu umbreluţe şi baticuri înflorate de mătase, curcani,raţe şi găini, paporniţe de paie şi coşuri de nuiele, picioare desculţe şi cizme de piele, opinci şi Ipsilanti-domnitor cu caftan şi catifele grele. Desigur,undeva în mulţime, pe scena de lemn se cîntă şi se întîmplă vreo dramă sau poate chiar vreo poveste romanţată de iubire.

Iarmaroc în Sibiu! Neuhauser ni-l lasă zugrăvit în detaliu, document peste ani pentru istoric, pentru antropolog sau pentru bucuria simplă a omului. Lanczedelly după cîţiva zeci de ani, probabil impresionat, copiază pictura lui Nuehasuer, dar o prezintă în tonuri de gri şi alb, redîndu-i prospeţimea şi punînd în evidenţă personaje şi scene. S-ar putea scrie pagini întregi aici despre atmosfera, straiul, mîncarea, viaţa locuitorilor cetăţii: atît de multe neamuri la un loc şi totuşi în armonie, împreună, căci asta era frumuseţea şi pitorescul cetăţii.
Iată ce ne povestesc călători străini: „La 3 mai, la Sibiu, se ţinea iarmarocul. Pentru mine un lucru obişnuit, dar totuşi interesant datorită numeroaselor etnii pe care le vedeai aici laolata. Boieri munteni, moldoveni, armeni, unguri,secui, saşi, din diferite scaune alcătuiau mulţimea de oameni. (… ) Am admirat în mod cu totul deosebit româncele şi armencele imbodobite din belşug.“ (din „Călători străini despreŢările Române“, pag 215.)… Călătorule, de vrei să cunoşti un popor, vizitează-i piaţa! Amestecă-te printre oameni, cercetează, gustă şi miroase. Aici în piaţă este viaţă adevărată!

Adriana Moscicki

Josef Lanzedelli (1774-1832) – „Târg în Transilvania Sibiu 1818“, litografie după originalul lui Franz Neuhauser (1763-1836) – „Iarmaroc în Sibiu 1788“ (sursă foto: Wikimedia Commons)

1

Întîmplare din Piaţa Mare

Nu-mi plac executiiile de nici un fel. Nici în viaţă nici în filme. Din păcate, istoria se desfăşoară în valuri şi azi culoarea portocalie, atît de dragă mie ,a devenit sinonimă cu execuţiile. Îmi place Evul Mediu privit din poveste, dar un Ev Mediu idealizat şi igienizat, văzut mai de departe din partea lui estetic frumoasă şi creatoare. Dar inevitabil, vorbind despre Piaţa Mare a Oraşului, trebuie să înfruntăm spectacolul execuţiilor. Harteneck (JOHANN ZABANIUS SACHS VON HARTENECK), primar, jude şi comite de poveste îşi va pierde aici capul – la propriu! Cu cîţiva ani înainte devenise nobil, primise particula „von“ pentru merite deosebite! Dar Harteneck deranjează, ca orice vizionar, ca orice spirit liber, cere dreptate şi împărţirea birurilor şi cine se atinge de „cele sfinte“ plăteşte cu propriul cap, căci Harteneck este victima unui complot şi învinuit de omucidere. Iată deci execuţia lui în Piaţa Mare aşa cum ne-a fost desenată. Acoperişurile portocalii, casele strînse una într-alta ca un zid, careul soldaţilor aliniat şi de nepătruns. Patru tunuri cu gura larg deschisă în colţul cădirii ce adăpostea (probabil) Corpul de garda şi Roland însuşi, cu sabia scoasă, tronează pe stâlpul infamiei în mijlocul pieții şi din înălţimea lui nobilă, priveşte neclintit… Sîntem în anul de graţie 1703! Fîntîna curge nestingherită, vălurind peste bazin. Desigur, ceva mai înainte femeile au spălat rufele, animalele s-au adăpat. Desigur au bătut toba şi au adus condamnatul. Nu se făcea vinovat decît de căutare de dreptate. A fost incomod, a fost scos din scenă. Capul lui s-a rostogolit în fundul sacului.
Cui i-a folosit reabilitarea ulterioară? Numele lui este azi şoptit cu respect şi emoţie. Un spectacol inutil, circ pentru orbi. Nici casele nu au privit căci pe vremea aceea nu aveau ochi. Aşa a fost Piaţa Mare în anul 1703. (sursă foto: www.sibiul.ro)

Adriana Moscicki

1

O fetiţă cu spilhoseni aleargă porumbeii din piaţă. E soare, pe bănci murmură femei, cu batic şi batistă, cu nepoţi. Porumbeii nu apucă să se aşeze bine pe macadamul aranjat rotund, cercuri cercuri, că, iată, un alt prichindel îi fugăreşte. În rondul central florile sînt totdeauna roşii şi galbene. Lîngă linia tramvaiului Omul cu îngheţată îşi propteşte toneta, are bonetă albă, şorţ şi lingură specială – hîrş, hîrş scormoneşte în măruntaiele tonetei şi scoate de acolo globul rece, uneori marmorat de la amestecul gusturilor – 1 leu îngheţata… „și cu grijă să muşti din coşuleţ, altfel poate cădea pe caldarîm“.

Aşa îmi amintesc Piaţa Mare. Clopotul sună amiază şi hai acasă, la masă. Piaţa rămîne pustie şi în moţăiălă pînă cînd, mai tîrziu, alţi copii, bunici, mame, taţi vor veni pe bănci. Doar porumbeii sînt veşnici. Dar Piaţa are în urmă istorie lungă. Piaţa e inima oricărui loc. Aici se întretaie drumurile şi oameni bătătoresc pămîntul şi stau la taclalele în timp. Casele se îngrămădesc curioase una într-alta, una peste alta, fiecare să audă cu o ureche, să vadă cu un ochi. Aici se iubeşte, bîrfeşte, vinde, cumpără. Aici s-au tăiat capete, ars vrăjitoare, sunat goarna, stins incendii, bubuit tunul. Aici s-au aprins felinare, s-au strîns căruţele şi caleştile. Aici au behăit animalele, a trecut un pîrîu, s-a ivit o fîntînă, o statuie, un stîlp, au defilat soldaţii şi a fost uneori linişte, în noapte, cînd doar luna şi ochii caselor au stat mijiţi şi de veghe.
Piaţa este inima Oraşului. Sus în turn, clopotul bate orele.

Adriana Moscicki

1

atît de departe şi atît de aproape!
de priveai de la podul de cale ferată, peste linii se întindea cîmp verde şi tufe sălbatice.După liniile de cale ferată începea o imensă libertate şi cer înalt. Oraşul părea atît de departe.
Dar ştiu băieţi care trăgeau o fugă cu bicicleta la podul de cale ferată să vadă trenurile de marfă, lungi şi impresionante pe vremea aceea, şi locomotivele negre cu abur ce veneau pufăind şi sunînd din depărtare. Se înieptau pe şine şi asudau din toate încheieturile, roţile roşii treceau huruind şi axele acealea se învîrteau sus jos în mişcare rotundă, fascinantă. Şi trenul venea de departe şi iute se îndepărta, lăsînd în spate miros de şine încălzite şi cărbune ars.

Drumul spre inima oraşului, trecea pe lîngă Spitalul de psihiatrie (Spitalul 3 ,de nebuni , ziceam noi) şi iscodeam fiecare gaură din gard, doar doar am vedea ceva înăuntru! Sibiu văzut din nord, de lîngă podul de cale ferată din zona Spitalului de Psihiatrie „Dr. Gheorghe Preda“

Adriana Moscicki
Cărți Poștale din seria de vederi cu fotografii (parțial retușate) executate după același clișeu negativ – fotografie înainte de 1900

1

frumoasă ca o pictură

Iată o bijuterie în culoare, panorama aceasta făcută de Auerlich la începutul secolului trecut.
Întreaga imagine mă duce cu gîndul la miniaturile pictate în medalion pe cutiile graţioase de porţelan. O boare rozalie şi romantică înveleşte întregul oraş şi se ridică deasupra munţilor înzăpeziţi. Pe linia orizontului s-au ivit turnurile Catedralei, nou nouţă… Îmi imaginez fotograful proţăpit acolo în cîmpul înflorit, căutînd cu palmele cadrul fotografiei: calea ferată merge în linie dreapta şi paralel cu cadrul fotografiei dîndu-i stabilitate şi linişte. Privirea ni se agaţă în vîrful Bisericii Evanghelice şi se pierde apoi pe culmile munţilor. O zi calmă, senină. (Îmi amintesc cu plăcere de acele zile senine de acasă.) Mă gîndeam doar, cum stă fotograful nostru „pictor“, cu spatele spre cîmpul sălbatic. Acolo era odată fabrica de căramizi „Binder“.

Mult mai tîrziu, fabrica închisă, izvoarele descoperite prin săpături, vor inunda intreaga zonă şi vor da naştere lacului. Lacul lui Binder a fost botezat, desi Binder nu facuse decit caramizi, scotocise pămîntul după materie primă si schimbase faţa lui. Vara se bălăceau acolo copiii carterierului Ţiglari dar şi a mulţi alţii, veniţi de prin tot oraşul. E un lac blestemat de sas! aşa se spune. Oamenii se înecau, apele calde la suprafaţă erau înşelătoare, căci la un metru adîncime deja se făceau de gheaţă.E frumoasă ca o pictură fotografia lui Auerlich. Sau poate doar eu caut în lucruri partea frumoasă. Dar, desigur, şi pentru voi – cei ce priviţi, este măcar o fotografie perfectă, curată!

Adriana Moscicki

Sibiu, Vedere panoramică dinspre nord/vest – fotografie Wilhelm Auerlich (dupa 1906) – text foto: editura lui Georg Meyer, librarie

1

Să luăm înapoi drumul Cetăţii, din plimbare

De cîte ori, privind din depărtare, aţi fremătat văzînd în zare turnuri şi munţi decupaţi pe-un cer?
New-Yorkezii îi spun Skyline şi sînt mîndri să evidenţieze conturul orasului în lumini. Nu ştiu să aibă vreun nume pe la noi. Dar, linia oraşului zărit din depărtare, este semnătura lui, semnul de recunoaştere. De s-ar fi ivit turnuri noi, clădiri sumeţite în vertical, desigur am fi fost puţin derutaţi, puţin intrigaţi, puţin curioşi, noi ce privim din depărtare. Linia oraşului se schimbă lent (sau aproape deloc) în ritmul vieţii ardelenilor, în ritmul vorbei. Doar muzica se ridică spumoasă din taragot şi oraşul se învîrte sub cer cu toate turnurile sus.

Iată panorama oraşului pe la 1899. Fotografia aparţine lui Emil Fischer, cronicarul-fotograf al oraşului. Timp de peste 4 decenii negativul panoramei a fost mama multor variante de reproduceri fotografice! De aici „s-au tăiat“ detalii şi ele au devenit vederi de sine stătătoare.

Adriana Mosciki

Vedere panoramică dinspre nord/vest – fotografie: Emil Fischer ca. 1899

1

cizmele Împăratului

În şirul lung de vizite regale în Cetate, iată şi ultima din Imperiu: ultimul Împărat German şi Rege al Prusiei în anul 1917, Wilhelm al II-lea. Ce fotografie impresionantă! Nu numai datorită personajelor de excepţie Împăratul Wilhelm II şi episcopul Sibian Friedrich Teutsch, ci mai ales a anturajului, a vestimentaţiei. Fiind un instantaneu, povestea este fidelă realităţii istorice. Nu avem în imagine mulţimea curioşilor, poate oprită de o barieră în spate, ci doar acest detaliu: două profile de oameni puternici întreţinîndu-se şi concentraţi (hmm… oare ce şi-or fi spus, mă întreb) sub privirile serioase ale nobilului anturaj. Vă spun sincer, nu-mi pot dezlipi privirea de pe cizmele Împăratului! Maşina de război merge înainte şi noi purcedem la drum!

Adriana Moscicki

Carte Poștală: Piaţa Huet // Huetplatz – Împăratul german Wilhelm al II-lea în vizită la Sibiu – 25 septembrie 1917

1