de-a lungul zidurilor…

Pasajul sub galeria de trecere spre „Grădina calugărilor“ și zidul de apărare al incintei a III-a de fortificație de pe strada Manejului. În stînga imaginii se vede colțul format de zidul incintei a III-a si al incintei a IV-a, (la intersecția străzilor Manejului și Funarilor) unde se afla Turnul Bărbierilor.

Adriana Moscicki

Acuarela de Juliana Fabritius-Dancu

1

doar un moş cu barbă de nea şi ochi buni

Gata! azi a fost ziua universală a lustruirii papucilor.
Şiruri stau aşezaţi frumos la uşă în astepatarea cadourilor. Şi ciorapi, care mai de care, lungi şi groşi, şi împodobiţi şi împletiţi, atîrnaţi deasupra căminului. Desigur, toţi copii stau pitiţi pe sub plăpumi în aşteptare şi se prefac că dorm, dar cu urechile ciulite şi ochii mijiţi. Eu cel puţin, aşa făceam. Nu l-am văzut niciodată dar venea punctual cu punga de dulciuri şi jordiţă. Ştiam eu că jordiţele sînt de la ţigăncile din colţ, ba îi mai şopteam lui Moş Niculaie dacă vreau aurită sau argintie şi neapărat cu fundă roşie de hîrtie.
Cum Pămîntul e un sat mare, Sfîntul Nicolae merge prin lume cu toiagul învîrtit, cînd călare, cînd pe jos, cînd pe pămînt şi cînd pe mare. În Olanda debarcă din corabie însoţit de asistentul său maur Zwarte Piet care duce sacul cu daruri, dar mai ţine o matură de nuiele, tocmai bună de altoit copiii neascultători. Prin Franţa merge Pere Nicolas în spatele măgăruşului şi nu vine singur, doar are ajutor în Pere Fouettard, responsabil cu biciul care pedepseşte neastimpăratii. Prin Germania şi Austria, stă în spatele Bischopului altă arătare – Krampus, zis şi Knecht Ruprecht, un fel de Diavol ce sperie copiii şi-i bagă în sac, ori, drept pedeapsă, înlocuieşte cadourile cu jordiţe. La noi vine pe un cal alb şi lasă în urma lui zăpadă, căci se spune, din 6 Decembrie începe iarna. Nu are nici un diavol care-l însoţească, este doar un moş cu barbă de nea şi ochi buni, dar lasă ca avertizare jordiţă împodobită. Desigur, există şi la noi sperietoarea cu moşul care ia copiii răi şi-i bagă în sac, dovadă că toate legendele acestea au un fond comun. Se mai păstrează încă, în folclorul românesc, tradiţia dansului cu măşti înfiorătoare, chipuri cu coarne, capete îmblănite, cu o conotaţie şi un simbol aparte, amintind de acei „Krampusi“ sălbatici din satele germane şi austrice.
Obiceiul de Sf. Nicolae îşi are originea într-o tradiţie foarte veche, catolică, sărbătorită la 28 Decembrie, Sărbătoarea Inocenţilor (martirul copiilor ucişi de Irod – Herod). Mai tîrziu a fost mutată pe 5-6 dec şi a devenit o zi sfînta în cinstirea Arhiepiscopului Nicolae din Mira, care, predînd copiilor catehismul, îi răsplătea cu un dar sau le dădea o pedeapsă.
Odată cu reforma în Biserică, Martin Luther interzice această sărbătoare şi rolul de „sfînt“ e îndeplinit de însuşi Isus (der Heilige Christ), apoi numit „copilul Isus“ (das Christkindl).
Nicolae este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi în religia ortodoxă, el este apărătorul dreptăţii, al nevoiaşilor, şi patronul marinarilor. Se spune că, strecurînd punga cu bani pe fereastra unei familii sărace cu trei fete de măritat, punga cu bani ar fi lunecat în ciorapi sau în pantofi, de aici tradiţia din Ajunul de Sărbătoare. Să ne bucurăm de daruri şi de jordiţă şi să urăm tuturor celor ce-i poartă numele: multă sănătate şi la mulţi ani!

Adriana Moscicki

1

Grădina pitită între ziduri…

O clipă se arată în lama de lumină şi dispar în negrul încăperilor. Umbre se lungesc pe zid şi se fac din ce în ce mari în murmur de psalmi, pocnet sec de rosariu, ciucurii togii joacă în mers, în tăcere. În chilii pîlpîie flacăra lumînării cînd pagina cărţii se întoarce. Din colţuri urcă iz de umezeală, aromă de ierburi şi flori. „Cîinii lui Dumnezeu“ sînt mereu de pază. Sub glugile negre stau pitite chipurile palide şi trase, ochi obosiţi, gură cumpătată la vorbit. Cerneala şi puţin pămînt s-a furişat pe sub unghiile lor. Drumul lor e măsurat în paşi, fusta albă fîlfîie cu fiecare dintre ei. Pe sub galerii şi prin coridoare ascunse se furişează, din strîmtoarea zidurilor în nemarginerea verde, precum în grădinile Edenului.

„Grădina Călugărilor“ se numea locul acesta, azi, o mare tristă de nimic cu pete de pămînt şi bitum… Aici cîntau păsările cerului, pomii îşi desfăceau ramuri, fructele se pîrguiau. Pitită între zidul incintei a 3-a şi dublura lui, Grădina hrănea trupul omului şi hrănea sufletul lui, pe unul cu roadele pămîntului, pe celălalt cu frumuseţea creaţiei divine. Nu ştim prea multe despre Dominicanii din Cetate. Hramul lor era instruit şi menirea lor a fost propovăduirea învăţăturii. Biblioteca lor era una din cele mai vechi şi bogate din oraş. Spirite riguroase şi rigide, deschise spre cunoaştere şi gîndire, Dominicanii şi-au clădit mănăstire trainică, impunătoare în incinta oraşului în anul 1474. Vechea lor mănăstire, din faţa gării, a fost transformată în leprozerie, apoi distrusă. Doar crucea, salvată după zeci de ani din glod, stă şi azi în Bisericuţa cu clopoţel… Dar vînt de schimbare a bătut în religia după 1543. Se spune că Domnicanii catolici au fost alungaţi. Şi atunci, cum se explică prezenţa Nonelor (maicilor) Dominicane mai apoi în aceeaşi locaţie? Doar erau de aceeaşi confesiune? Cu siguranţă ştim însă că după Reforma Protestantă, în 1546 oraşul vinde Grădina Călugărilor. Cui? Secole de necunoaştere ne despart de maicile Ursuline, care, la 1728 se instalează aici, schimbă faţa Bisericii, transformă fostele chilii în orfelinat şi şcoală de fete. Mă gîndesc, într-un fel e o continuare a drumului Dominicanilor, drum prin şi spre învăţătură. Pînă şi grădina şterge numele călugărilor, căci în 1845 apare ca „Nonnen Garten“. Poate creşteau acolo flori aromate şi ierburi de făcut licori, cocteiluri amare de lecuit trup bolnav, poate tufişuri verzi în sălbăticie, stăvilite doar de „cuşca“ zidurilor.

Dar azi, nimic din toate astea nu mai este. Grădina goală, mănăstirea închisă, şcoala uitată. Am privit prin ferastruica porţii şi am gîndit, poate umbrele călugărilor de altă dată, să treacă îndurerate şi tăcute, fantome triste din trecut. Ubi sunt?

Adtriana Moscicki

acuarelă de Juliana Fabritius-Dancu

1

Nu iasă locu‘ din om.
Veşnic înfipt în el rămîne şi prin vene-i curge dor de seacă inima. Pune-i omului cîntările de acasă şi o să lăcrămeze ca un prunc şi o să bată palma pe picior şi paharu o să închine cu un oftat. Sîntem apa ce-am băut, ţîţa ce am supt, limba ce am vorbit. Nu iasă locu din om. La mulţi ani Români şi Românie!

Adriana Moscicki

Fotografie premiată la expoziţia de fotografii din 14 octombrie 1906 în Apold – fotograf Wilhelm Auerlich / Sibiu (sursă: Adrian-Silvan Ionescu)

1

cum se întîlneşte Sfîntul Andrei cu Adventul pe o banca în Burg…

Oraşul meu e colorat şi amestecat, cu oameni simpli veniţi de prin sate şi orăşeni nobili de generaţii. Banca din faţa casei, sau din curtea comună, ţinea locul „agorei“. Acolo se difuzau adevăratele buletine de ştiri, piperate cu păreri personale, şoptite. Acolo am auzit poveşti despre strigoi şi vrăjitoare ce umblă cu picioarele unse, atît de uşor că nu le auzi şi femeile se închinau cruci mari de alungat Satana, dar mult mai rar decît se fac azi, cruci iuţi şi zgîrcite la fiecare colţ de stradă!
Am auzit şi despre cîntecul lupilor în noaptea de sfîntul Andrei, cînd au voie să mănînce cît poftesc, despre fetele ce se culcă pieptănate aşteptînd în vis chipul iubitului sortit. Sincer, nu am visat niciodată asemenea vise şi n-aveam nici cozi de împletit.Mă fascina mai degrabă noaptea lupului şi-l vedeam, în cap, venind tiptil, cu paşi moi şi tăcuţi de zăpadă, cu ochi lucitori. Dar cînd mergeam dincolo de Podul Gării, în Lazaret, în căsuţa din curtea mătuşii unde locuia Cathy, cuminte şi harnică, mîinile ei meştereau mereu cîte ceva şi avea cozi frumos împletite. Pe vremea asta, de Advent, îmi arăta calendarul cu surprize primit din Germania şi şerveţele cu Moş Crăciun. Şi cît de cumpătată era Cathy, niciodată nu deschidea uşita calendarului înainte de vreme! O singură dată am primit şi eu un asemenea Calendar dar, din curiozitate şi nerăbdare, l-am dat gata în 5 minute!
Apoi Adventul a fost pentru mine Gerda, imaginea ideală a unei secretare, spatele drept, picioare frumoase, pedantă şi răbdătoare. Gerda nu era o femeia frumoasă, ci incitantă, stîrnea în om dorinţa de a vedea dicolo de prezenţa aceasta corectă şi privirea metalică. La Gerda totul era perfect, măsurat milimetric, prăjiturelele păreau mici sculputuri de zahăr şi aluat, coroniţa o capodoperă de artă în simplitatea decorului şi armonia culorilor.Gerda stătea perfect, cu genunchii bine strînşi, doar mîinile mari cu degete pătrăţoase şi unghii scurte se agitau într-un ceremonial politicos şi rece. Din serile acelea atît de liniştite şi tăcute, am în cap lumina filtrată a lumînărilor şi armonii clasice în surdină.
Şi, dacă românii pun azi cununa de usturoi să le apere casele şi animalele de rele şi boli, saşii din Cetate vor aprinde deja prima lumînare în cununa lor de brad, în numărătoarea Duminicilor pînă la Marea Sărbătoare. Aşa, aşteptarea nopţii de sfîntul Andrei se amestecă în misterul luminilor de Advent, căci în Oraşul meu de altă dată totul era posibil şi adevărat!

La mulţi ani tuturor ce poartă numele sfîntului Apostol Andrei, ciobanul şi protectorul animalelor sălbatice şi al pescarilor! Advent fericit tuturor!

Adriana Moscicki

Vigneta iluminata – Sfîntul Andrei sec. XV – Adventkalender 1947

1

Zid in timp

Dacă Bobel s-ar fi plimbat azi pe strada Manejului, ne-ar fi lăsat, poate, aceleaşi imagini luminoase. Desigur, ar fi strîmbat din nas la mirosul de urină şi mizeria din colţuri, ar fi încercat să priceapă înţelesul unor grafitti de pe ziduri, ar fi ridicat din umeri indignat şi neputincios la degradarea generală a caselor, a pereţilor, dar zidul l-ar fi pictat la fel! Nimic nu s-a schmimbat pe strada Manejului! Poate ploi şi vînturi să fi erodat cărămida roşie, poate pămîntul să fi înghiţit centimetri din zid şi iedera să se fi prelins insistentă şi îngrijorătoare de-a lungul lui, poate rădăcini să-l fi săpat adînc, dar zidul a rămas neclintit. Azi nu mai apară oraşul decît de vînt.

Adriana Moscicki

„Zidul de apărare de pe strada Manejului“ // „Alte Stadtmauer in der Reitschulgasse“ și pasajul de trecere spre „Grădina calugărilor“ în zona unde se afla Turnul Bărbierilor. – Carte Poştală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

În tradiţia lui Hochmeister…

Strada picoteşte în lumina caldă de Septembrie. Porumbeii stau ciorchine pe obloane, scocuri şi firele lampioanelor şi, în fîlfîirea lor greoaie dincolo încoace, anunţă prezenţa vreunui trecător. Cîte un ochi mijit pe sub ţiglă se umbreşte o clipă de aripa lor în zbor. Linişte în spatele porţilor grele. Sori scrijeliti în lemn zîmbesc nemişcaţi. De te încumeţi să treci pe sub poarta boltită, te trezeşti în curţi pietruite, sub balcoane de lemn invadate de viţă. Ochi ageri stau de pază de sub frunze. Fotografiez cu sufletul la gură ca şi cum aş fura tihna întregii curţii într-un clic. Casele au crescut în jurul paviloanelor, a zidurilor, cuprinzînd fiecare colţişor. Ici colo pe zidurile coşcovite, plăci de tablă povestesc de cîte un locuitor celebru. Puţini au auzit de existenţa lor.

Mă întreb de ce se numeşte Tipografilor? Singura legătură pe care o fac în cap este cu Ziarul spre a cărui redacţie mă îndrept „Hermannstädter Zeitung“. Şi tipograful Martin Hochmeister a locuit in apropiere, chiar acolo unde porumbeii şi-au făcut cartier general! Dar şi alţi Sibieni celebrii: Karl Engber, Daniil Popovici Barcianu, Merienescu Atanasie Marian, români şi saşi, oameni de cultură şi iubitori ai Cetăţii, au trăit prin curţile acestea liniştite.

Cît de simbolică îmi pare acum sărbătorirea spre care am mers! În jurul unei oale imense cu gulash din bucătăria Diei, ne-am adunat de prin lume şi din Cetate, români, saşi, unguri şi germani care au făcut din oraş casă şi iubire. Şi fiecare în ritmul şi pe limba lui am privit înapoi pe drumul mers cu nostalgii şi tristeţe, ori cu bucurie, am rîs şi ne-am emoţionat, am închinat o ţuică în cinstea Gazdei. Cine nu o cunoaşte pe Bea? Spiriduş fără odihnă, muncitor fără limite de timp, spirit curios, cinică şi picantă în vorbe, modestă şi profundă, tăcută în duioşie, mereu şi pretutindeni prezenţă vie!
Şi în insula asta poliglotă, în umezeala zidurilor, în camere modeste cu podea de scînduri vălurită şi scîrţîitoare, Ziarul trăieşte, fidel lui însuşi, prin munca Ei de Redactor-şef şi a oamenilor ce o înconjoară! A fost Sărbătoare pe str. Tipografilor la nr. 12. Poate un pic de hărmălaie cum făcea pe vremuri Târgul Olarilor, voie bună din iuţeala gulaşului, din tăria ţuicii şi din întîlnirea oamenilor!
Şi vă spun, din oala cu gulaş a mîncat curtea întreagă, vecini şi străini aflaţi în trecere. Aşa îmi amintesc lumea acasă, pe vremuri! Iată, am fost într-o insula împietrită în timp!

Adriana Moscicki

1

Jocul umbrelor

Pe sub vînzoleala fustelor şi tropotitul picioarelor, drumul pare un mare animal obosit, întins cît vezi cu ochii sub pălăriile de pai, sclipind ici colo cu trupul pîntecos al cănilor, oalelor şi ulcioarelor.
O tîrgoveaţa ciucită chiar acolo pe trotuarul îngust, dusă pe gînduri sau poate concentrată peste cîteva ulcioare. Un zumzet cumpătat învăluie intreaga adunare. Înarmaţi cu beţe, tineri „soldaţei“ însoţesc ofiţerul mîndru cu caschetă. Un doi trei, grupul se adună şi se împrăştie… doar micuța „gardistă“ exclusă sprijină bosumflată zidul cu nemulţumire.

Spontan, sau savant surprinşi, figuranţii maestrului Fischer îşi îndeplinesc minunat misiunea şi umplu trotuarul cu mica lor poveste. Cocoţat sus sus pe o scară, la cîţiva metri înălţime să poată cuprinde într-un singur cadru strada întreagă cu toate detaliile, jocul umbrelor şi alternanţa alb-negru a lumii întregi, Fischer pîndeşte momentul prielnic să apese butonul de declanşare. Acum mai mult de un secol materialele fotografice şi fotografiile erau scumpe, produse de lux şi nu la îndemîna oricui. Pentru a fi sigur că obţine un rezultat bun, fotograful făcea uneori și două expuneri (fotografii) la interval scurt de cîteva minute, interval necesar pentru a schimba plăcuța de sticlă (clișeul). Aşa se explică prezenţa aceluiaşi motiv / loc / scene într-o altă fotografie cu schimbări minore de poziţie sau componentă a figuranţilor. Sînt celebre fotografiile cu cei doi băieţi pe Gen. Magheru la Turnul Sării şi grupul de copii aici, la Târgul Olarilor. Pe lîngă emoţia estetică pe care ne-o provoacă, fotografia ne oferă informaţii despre oamenii şi viaţă Cetăţii. Iată, Târgul Olarilor pe care sîntem obişnuiţi să-l căutăm în Piaţa Mare în zilele noastre, se ţinea odată de-a lungul străzii Tipografilor. Nici nu ne-ar fi trecut prin cap! Desigur, atunci era un tîrg cu obiecte strict uzuale, azi este mai mult o manifestare a spiritului creator, artistic. Pălăriile de pai au ajuns un accesoriu de modă stilat, ghetele de piele neagră cu şireturi un apanaj al rockerilor, iar fustele albe de pînză al grupurilor shanti căutătoare de frumuseţe şi pace în natură. De la 1495, strada aceasta era cunoscută sub numele de Dy Wyse, Auf der Wysen, Wiesengasse, și o perioadă scurtă de timp str. Livezii, căci pe vremuri era teren cu grădini şi pomi, pe care s-au ivit apoi case cu ochi mijiţi şi balcoane de lemn ascunse prin curţi. Şi liniştea locului era tulburată doar de tîrgul de oale, de forfota tîrgoveţilor şi tropotitul cailor pe piatra drumului.

Azi, mai păstrează amintirea vremurilor trecute prin porţi şi pe sub viţa de vie dar cu greu îţi mai poţi imagina aici Târgul Olarilor de altă dată!

Adriana Moscicki

Târgul Olarilor, str. Tipografilor // Wiesen Gasse – fotografii din atelierul lui E. Fischer

1

O posibilă poveste

Fotografia, dincolo de valoarea sentimentală pe care o prezintă, este, de cele mai multe ori un document. Captarea unui chip, loc, întîmplări devine în timp dovada existenţei lor.
Uneori însă, fotografia se îmbogăţeşte cu o valoare artistică şi devine metaforă. „Fotografia ca metaforă“ aş numi multe din clişeele lui Emil Fischer. Adesea privindu-i „opera“, mi-l imaginez străbătînd oraşul, cu un alai de personaje în urmă, aşa ca într-un film Felinian. Deîndată ce a găsit cadrul potrivit, fotograful îşi aranjează personajele în poziţii statice, teatrale, sau le amestecă alteori prin mulţime într-o falsă spontaneitate, într-o dinamică subtilă şi cochetînd cu spectatorul. Fischer are o panoplie de figuranţi fideli, foarte la modă în epocă, perechi de fete şi băieţi îmbrăcaţi în veştminte specifice vremii: costum cu buzunare aplicate, pălărie/rochiţe cu volane şi pălărie de pai. Privim aici Turnul Preoţilor şi Capela Sf. Ladislau, dispărute, demolate 1898. Iată unul din rarele documente fotografice, care ne aminteşte de existenţa lor.
Dar personajele ce poveste spun? În căutarea unui liant, în contrastul clar obscur al scenei, privirea noastră descoperă armonia tocmai în alternanţa alb-negru a veşmintelor pe care le poartă figuranţii. Privirea aleargă de la o persoană la alta, desenînd două triunghiuri intercalate şi punctate în alb-negru şi se aşează în centrul de echilibru – coşul de nuiele. Dar, Fischer este şi mai complex, căci mijlocul acesta evident îşi are pendantul în alt coş micuţ, abia vizibil la picioarele figurantului din faţa Capelei.

Fischer este genial: ne oferă o compoziţie picturală într-o fotografie ce pare doar un banal document, amintire pentru veşnicie a unui loc dispărut de pe harta Cetăţii! Jocul caracterelor, privirea, atitudinea, atmosfera, totul este sugestiv şi inteligent. Cred că abia în sec. al XX-lea, mari fotografi vor reuşi să construiască asemena scene într-o reprezentare ludică. M-am întrebat care este rostul coşurilor de patiserie, a personajelor ce poartă şorţuri? Ar putea foarte bine să fie o subtilă reclamă a unei brutării sau patiserii! Tocmai absenţa ei explicită şi doar sugerată este marea artă a fotografului: ne pune pe gînduri, ne încurcă! Cărţile de adresa ne spun că, în Piaţa Huet la nr 3 (azi casa Calfelor), a locuit la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, un patisier pe nume Thoiss Friederich. Pe strada Turnului la nr. 9 locuia brutarul Fabritius Gustav, iar la nr. 34 se găsea chiar o brutărie, filiala lui Uhl Jakob & Söhne: trei meşteri în pâine într-un triunghi plin cu arome. Desigur mirosul aluatului copt umplea intreaga uliţă şi se prelingea pe sub arcada turnului pînă în depărtare spre Oraşul de jos, şi pînă în Piaţă şi străzile Oraşului de sus.
O posibilă poveste. În ochii mei Fischer este un fotograf genial!

Adriana Moscicki

Turnul Preoților și Capela Sf.Ladislau / Sft.. Jacob – fotografie ante 1898

1

pacea din noi…

Răul, ura şi moartea se preumblă prin lume.
Pereţii cetăţilor sînt mînjiţi cu sînge, drumurile ciuruite.
Cîntecul păsărilor s-a topit sub bubuitul armelor.
Lumea îşi plînge morţii şi ridică pumnul spre un cer gol.
Ubi sunt?

Pe poarta aceasta se intra într-o lume cu oameni simpli şi bucurii mărunte, în trecut. Să fie ziua începutul unui drum în noi, drum spre pace, precum intrarea pe o poartă în inima cetăţii.

Adriana Moscicki

Turnul Scărilor, cîndva turn de poartă şi intrare în inima Cetăţii şi Scările Sag, cu un picior în Oraşul de Jos şi un picior în Oraşul de sus.

Turnul Scărilor şi clădirea din Piaţă Huet nr 3 – acuarelă de Juliana Fabritius-Dancu

1

cu sudoarea frunţii

Stîlpul calfelor a apărut tîrziu în Burg. Poate era altul, dar nimeni nu-l ştie. Şi totuşi, stîlpul acesta pare că stă de cînd lumea în acelaşi loc! M-am bucurat să-l cercetez de aproape, ba am găsit şi o calfă să-mi pozeze cu bunătate! Apoi am plecat şi m-am gîndit că nimic nu e întîmplător. De priveşti de departe (detaşat), vei găsi mereu logica lucrurilor sau măcar un simbol!

Nu ştiu cine a hotărît locul lui, dar a fost înţelept! Stîlpul (Stock im Eisen) stă într-o piaţă istorică, Piaţa Huet, în faţa clădirii de la nr. 3, casă construită între fortificaţiile centurii a I-a şi a-III-a, cu un picior în Oraşul de Jos şi cu unul pe colina Oraşului de Sus, ca la răspîntie de drumuri şi timp, în locul de poartă şi intrare în Cetate, lîngă Turnul Scărilor. Calfele se plimbă de secole. Pe noi ne-au ocolit ceva vreme, căci graniţa le-a fost închisă şi însăşi existenţa lor negată. Dar calfele au umblat de jur împrejur cu privirea ascunsă sub borul pălăriei. Calfele au construit cetăţi şi oraşe sute de ani. Din colţurile Europei venite în tăcere, cu colbul în pantalonii largi prinşi în bumbi de metal, fără să cunoască limba sau geografia locului, cu metrul în buzunar şi bănuţul ce aminteşte de acasă, calfele au măsurat cu palma, cotul şi piciorul, au întins frînghii legate în 13 noduri, au scos echere de fier şi aţe cu plumb, au alianiat ziduri, au tăiat piatră, au sculptat lemnul, au bătut fierul aşa cum au făcut alţii înaintea lor. Drumul lor este cunoaştere. Fiecare şantier e o nouă probă şi trecere într-o nouă etapă spre cunoaştere. Calfele fac drumul acesta de iniţiere prin spaţiu şi în timp, drum spiritual spre cunoaşterea de sine.

Credincioşii bat drumul Compostelellei cu un toiag şi în tăcere. Calfele se mişcă pe hartă cu spontaneitate căci drumul lor se termină acasă şi în sine. Bănuţul e singura amintire materială a familiei. Instrumentele lor sînt universale: măsuri vechi pe care corpul le dă lucrurilor (cot, pas, palmă, picior), limba uneori necunoscută, dar toţi sînt uniţi de un ideal: drumul este cunoaştere, împlinire. Şi atunci, cînd privesc Stîlpul Calfelor din Cetate, chiar dacă e încă un prunc (s-a ivit abia în 2004), simbolul lui e veşnic! Şi dintre cuie de scrijelit piatra şi de agăţat şi seceri de semănat, şi piroane de căţărat şi agăţători de atîrnat şi bumbi de legat eu văd mîini ce au meşterit, sudoarea frunţii şi a trupului, înverşunarea novicilor. Şi apoi nu întîmplător casa aceasta i-a primit! În trecut aici era o casă de „pîine“ (brutărie / patiserie). Pîinea „cea de toate zilele“ este viaţa prin muncă a omului pe pămînt. „Şi-ţi vei cîştigă pîinea cu sudoarea frunţii“ spune Cartea Sfîntă.
Atîta vreme cît vor bătea un cui în carnea lemnului, Calfele vor desăvîrsi drumul spre pîine, spre viaţă şi cetatea noastră va dăinui, veşnică!

Adriana Moscicki

1

mică poveste despre o casă mare

Din negura timpului, omul a încercat să facă o legătură între lumea văzută, materială şi cea spirtuală, nevăzută. Omul şi-a construit toteme, amulete, a desenat pereţii peşterilor, a meşterit figurine. Omul a inventat zei şi le-a construit temple. Apoi a construit case pentru trup şi case pentru suflet. Biserica a devenit, pentru creştini, casa întregii comunităţi, locul în care profan şi sacru se puteau întîlni. În Evul Mediu, constructorii de biserici trebuiau să respecte reguli stricte: forma geometrică, orientarea, dimensiunea, armonia.

O veche legendă ne povesteşte despre un meşter constructor în Cetatea Sibiului, căruia i s-a încredinţat clădirea unei Biserici impunătoare. Meşterul nostru se pune pe treabă şi ridică ziduri măreţe. Din cauza greutăţii însă, terenul spre Pasajul Scărilor începe să cedeze. De teamă că intreaga construcţie se va prăbuşi şi va plăti eşecul cu însăşi viaţă, meşterul dispare din oraş. Zidurile rămîn însă bine înfipte în pămînt şi, dupa o lungă aşteptare, meşterul se întoarce să-şi desăvîrşească opera. Aşa explică povestea noastră lunga pauză între începutul construcţiei Bisericii Evanghelice şi terminarea ei. Se ştie că lucrările la Biserica Evanghelică au fost începute în anii 60 ai sec. al XIV-lea şi reluate abia cîteva decenii după aceea la 1424. După 1474 bazilica gotică a fost modificată şi transformată într-o biserică-hală. În 1494 a fost terminat turnul bisericii. Este meşterul din legendă un laş? Acesta a fost primul meu gînd. „Fugă de răspundere“ s-ar putea califica dispariţia lui. Dar meşterul se întoarce şi-şi continuă munca.

Desigur, este doar o legendă, dar închide în sine un simbol: construirea unei biserici este o aventură umană şi spirituală în acelaşi timp. Între începutul construcţiei şi terminarea ei se scurge timpul. Aşa cum aluatul are nevoie de timp de creştere pentru a deveni pufos şi gustos, toate creaţiile au nevoie de un timp pentru împlinire. Uneori se întîmplă, alteori niciodată. Din fericire pentru Cetatea noastră, Biserica nu s-a dărîmat. Ea s-a clădit după legile timpului: să întreacă toate clădirile în înălţime căci este centrul lumii (oraşului) şi ea este Ierusalimul terestru. Şi din semeţia turnului, peste acoperişul glazurat, suspendat între pămînt şi cer omul poate avea, pentru o clipă, conştiinţa propriei dimensiuni.

Adriana Moscicki

Biserica Evanghelică cu hramul Sf. Maria – Litografie cca.1854

1

„Citadela“

…ar putea fi foarte bine numele unei povești fantastice sau de aventuri. Dar ea este o realitate istorică, poate, din fericire pentru Sibiu, niciodată desavîrșită!
În sec. XVII ajung la modă fortificații în formă de poligoane regulate, sisteme de apărare perfecționate de Sébastien Le Prestre de Vauban. În contextul politic al Transilvaniei din sec. XVII, după semnarea Tratatului de la Carlovița (în 1699), comandantul militar al armatei Austriece, generalul conte Rabutin de Bussy propune construirea unei fortărețe de tip Vauban în partea de sud-vest a orașului Sibiu. Proiectarea ei i-a fost încredințată arhitectului italian Giovanni Morando Visconti. Citadela desenată de Visconti avea formă stelară cu cinci bastioane. Construcția ei ar fi costat 450.000 de galbeni și ar fi durat trei ani. În anul 1702 Rabutin înaintează propunerea Regelui Leopol I, care iși da aprobarea 27 de zile mai tîrziu.

Citadela urma să fie ridicată extra muros, între poarta Cisnadiei și bastionul Soldisch. Pe acest areal se aflau grădini cu pomi fructiferi. Proprietarii sînt despăgubiți cu bani puțini (3.598 de galbeni), jumătate sub adevărata valoare a terenurilor. Canalul Gura Rîului-Sibiu era deja terminat și astfel se începe transportarea materialelor de construcţie necesare, nisip si pietriș. Barjele de lemn fac drumul cu încărcătură din munte pîna in portul Sibian. În 1702 incep pregătirile de nivelare și amenajare și lucrările propriu-zise.
După izbucnirea Răscoalei lui Rakoczi în 1703 se întrerupe construirea Citadelei și nu se va relua nici in 1711, la sfîrşitul acesteia. În anul 1717 meseriașii aduși aici din diverse zone și chiar din afara ţării, sînt obligați să părăsească arealul Citadelei în care locuiau împreună cu familile, iar casele lor au fost incendiate. Pe terenul Citadelei, rămas în posesia armatei austriece, orașul a construit un depozit temporar de fîn și lemne, iar restul terenului a fost dat în folosință orășenilor ca ”păşune pentru porci, capre si alte animale”. O parte din zidurile citadelei, deja ridicate, au fost demolate de breasla Olarilor. Din perioada aceea, zona din preajma străzilor Dobrogea și Th. Neculuța, poartă numele de „Pămîntul Olarilor“. După vizita Împaratului Josef II., în 28 mai 1773 în Sibiu, terenul, pe care era planificată ridicarea Citadelei, a intrat în posesia orașului și a fost oferit pentru construirea unui nou cartier, cartierul Iosefin.

Aceasta este pe scurt istoria Citadelei care nu s-a construit niciodată. Amintirea ei a rămas scrisă-n tuş negru pe o hartă, zidurile ridicate au fost demolate, iar canalul a fost înghițit de pamînt și ierburi. O vreme a curs un fir de apă prin Grădina Trandafirilor, spre încîntarea unor tineri visători. Poate a fost șansa Cetătii să crească în armonie, să respire prin văile ei energia munților și să se desfășoare in echilibru… făra Citadelă.

Adriana Moscicki

Planul orașului Sibiu cu citadela – c.1735 (sursa hartă: www.kepkonyvtar.hu)

1

Cîntări din Grădina Trandafirilor

Pentru că privighetoarea cînta aici și aroma trandafirilor o învăluia precum mătasa umerii femeilor, pe înserat… m-am încăpățînat sa caut edenul acesta uitat, Grădina Trandafirilor!
Am citit despre ea, știam unde se afla, știam ce a fost acolo și atît. Aș fi putut să construiesc în cap povestea, dar m-am încăpățînat să caut istoria ei mică, atmosfera, aroma, sensul. O grădină de trandafiri te face să visezi. O grădină de trandafiri este spațiu de evadare din rutina de zi cu zi…

În perioada Interbelică, exista în Sibiu un restaurant mic și modest, renumit pentru atmosfera intimă și plăcută, cunoscut sub denumirea de „Grădina Trandafirilor“ (Rosengarten). Emilia Seibold, zisă domnișoara Mitzi, era proprietăreasă și ospătăriță. Clientela era, în majoritate, formată din studenți, muzicieni, artiști, tineri Sibieni neconvenționali, boemi, plin de vise și dornici de viață. Unii din ei se intorseseră de pe front și nu doreau altceva decît sa uite grozăviile trăite în timpul primului Război Mondial. Restaurantul avea, pe lîngă sala de mese, și o grădină mare ințesată de trandafiri, cu mese și bănci și o popicărie proprie. Prin grădină curgea un pîrîu într-un canal relativ adînc, rămășita Citadelei ce nu s-a construit niciodată.
Ospătăreasa Mitzi baleta printre mese, servea băuturi, vinur și d-ale gurii, gustări simple dar apetisante, felii de pîine cu unt sau pastă picantă din brinză de burduf sau proaspătă, amestecată cu unt și boia dulce. Vinurile erau din zona Oraștie-Sebeș-Apold cumpărate de la vinăria lui Fronius. În luna mai se consuma o bautură tradițională, un punch din vin alb, vin spumos și aromată cu Vinariță, plantă ale cărei frunze îi dădeau un gust aparte.
Dar nu gustările acestea frugale, nici vinul nu erau motivul prezenței în Grădina Trandafirilor, ci întîlnirea cu prietenii, schimbul de idei, muzica, atmosfera. Aici se adunau seară de seară și ascultau, între altele, cîntecul ”Privighetoarea“, poezie de Thedor Storm, recitau și citeau poeziile lui Hermann Löns, aici Fritz Gierlich, Dolf Hienz, Pua Kristyn, Gottlieb Brantsch și prietenii lor Sibieni se intreceau în a cînta, acompaniați de ghitări sau lăute, cintece studențești și cîntece din repertoriul popular. Georg Hienz va păstra amintirea vremurilor și a propriului tată, Dolf Hienz, într-o cărticică apărută în 2001 sub titlul „Cîntece din Grădina Trandafirilor“. Volumul cuprinde, cîntece cu note și versuri auzite și cîntate în Grădina Trandafirilor.
Și sînt convinsă că, undeva, în adîncul cuferelor sau în vreun sertar uitat, între fotografiile bunicilor, zace, fără să știm și să o recunoaștem, o imagine îngălbenită, poate puțin boțită, cu colțuri îndoite, din care zîmbește domnișoara Mitzi, purtîndu-și platourile cu gustări, din care ne privesc, cîntînd vesel, tineri ce au visat vrăjiți de trandafiri.

Adriana Moscicki

Intrarea în Grădina Trandafirilor, str. Dealului 23/25 – desen de Juliana Fabritius-Dancu

1

De treci Podul…

Ca o bronhie respiră uşa Băcăniei cu efluvii de mirodenii dulci şi delicatese picante. Şi odată ajunse în drum, se înfig în nara omului şi pun stăpînire pe simţuri: oamenii zîmbesc, devin pofticioşi, flămînzi, dornici, alţii se întreabă ce este zgîndăreala asta, mulţi nu ştiu şi foarte mulţi visează.
Dincolo de uşă este altă lume. Podul e pustiu şi ziua întîrziată în toamna. Pe podul acesta s-au născut poveşti, „istorii“ de spus la ureche, istorii rostogolite din gură în gură, zemoase pentru deliciul altora. Altă dată se îngrămădeau aici băncile măcelarilor. Șușotele şi rîsetele se auzeau dintr-o parte în alta. Astăzi, în zadar Podul ciulește urechi de fontă, neclintit în tăcere, doar balustrada lui dantelată e mîngaiată de șopăiala vîntului.

O arătare chircită la buza podului şi-a întins taraba minusculă direct pe pămînt. Ce se vinde şi ce se cumpără? În pustietatea după-amiezii, doar visele omului. Poate o fărîmă de aromă s-a lipit de nara lui, atît cît să viseze focul din vatră, blidul plin cu zamă şi carne aburindă pe masă, mîini care să mîngîie, haine curate, frumos mirositoare. „Cheia raiului – săpunul pentru dumneata“ spune reclama de pe geamul magazinului. „Săpunul spumos Cheia“ îţi deschide calea spre o viaţă bună şi prosperă, iată, folosiţi săpunul Cheia! Dar poate omul nostru nici nu ştie a citi ce repede şi cu uşurinţă ar intra în rai. El ştie doar că nu s-a născut unde trebuie, că-i chiorăie maţele, că e frig şi piatra drumului rece, că haina lui nu deschide nici o uşă, că nici măcar nu există pentru cei din jur, este invizibil sau deranjant şi ceilalţi se fac invizibili. Poate de aceea e pustiu de jur împrejur! O arătare stă chircită la capăt de pod în aşteptare. Nu departe, chiar în spatele ei, ca un înger de pază, zîmbeşte o reclamă şi cheia succesului aşteaptă doar a fi culeasă: Cheia pentru rai! Și mă gîndesc, oare e un înţeles, totuşi, în ceea ce crezi… sau, ajunge doar să deschizi ochii.

Adrina Moscicki

„Podul suspendat – Liegenbrücke – Fekvöhid“ / Podul Minciunilor – Carte Poștală din perioada interbelică, tipărită la tipografia „Kraff & Drotleff A.G.“

1

arome din trecut

Am apucat să văd cum arată o băcănie! Aveam o anumită imagine în cap. Aşa se întîmplă cu toate cuvintele: le rosteşti şi hop, în cap se iveşte o imagine născută din asociaţii literare, experienţe sau imaginaţie. Sincer, am fost dezamăgită să văd o băcănie adevărată, poate pentru că era vraişte, dezordine şi căutarea unui anumit obiect poate fi o aventură, dar nu atunci cînd doreşti să cumperi în grabă! Băcan şi băcănie sînt cuvinte turceşti, iar ordinea din băcănia mea adevărată era una strict orientală! Nu am văzut băcăniile de acasă, dar am auzit poveşti. Cu ochii închişi am văzut spaţiul acela încărcat de comori aduse din depărtări, sigilate în borcane şi cutii de tablă colorate! Apoi băcănia a devenit nobil „magazin de coloniale“ şi numai rostirea acestui nume te invită la visare! Au fost vremuri în care, chiar în mijlocul Transilvaniei, departe de Oceane şi Mare, pe drumuri bătătorite călătoreau mirodenii exotice, sticle sigilate cu licori, dulciuri înşirate pe sfoară şi pudrate în zahăr, fructe uscate, coji de copaci plini de aromă, cutii şi desagi plini de comori!

Un astfel de magazin de delicatesuri şi coloniale, băcănie și vinărie se găsea pe vremuri chiar în buricul tîrgului, lipit de Podul Minciunilor! Se ştie că în Piaţa Mică îşi aveau arcade şi magazin tot felul de negustori, de la aurari și măcelari pînă la vînzători de brînză! Dar aici, la parterul casei nr. 1 din strada Huet, puteai găsi marfă nobilă, pentru serate şi palatele gurii delicate, pentru aperitv şi digestive, pentru voie bună şi pentru tihna stomacului. Migdale, fistic, curmale şi stafide, lichioruri şi vinuri rare, poate cafea în saci de sfoară din depărtare şi cacao din Colonii, vanilie închisă în borcane, floare de anason, şafran preţios, piper şi nucşoară, cuişoare de Madagascar, rînduite toate în rafturi şi sertare, în damigene şi butoaie. Podul Minciunilor nu era numai legătură între două părţi de Piaţă ci şi punte imaginară spre o lume nouă, ideală. Deschizi uşa unui magazin şi ea se adevereşte a fi drum de mirodenii. Aroma lor te catapultează într-un tărîm de frumuseţe. Ajunge doar să închizi ochii.

Adriana Moscicki

Magazinul de delicatesuri și coloniale, băcănia și vinăria lui Johann Billes a funcționat la această adresa, Piața Huet 1, între anii 1868-1912. – Carte Poștală din tipografia lui Josef Drotleff după o fotografie de Emil Fischer de la începutul sec.al XX-lea.

1

O după masă liniştită

Oră de Război… Piaţa Mică în surdină. Umbrele largi şi pătrăţoase, adunate una-într-alta, lasă pată groasă de umbră pe caldarîm. Nimeni nu depăşeşte graniţa lor întunecată. Tîrgul micşorat pare static şi tăcut. Mese au rămas în plin soare, ca nişte oase uscate şi goale. Ultimele precupeţe şi-au aşezat fustele la umbră, poale grele pline de praf. Trupuri înţepenite. Nici o pasăre în cer. În depărtare străluceşte în alb cămaşa ţăranului aplecat şi brîul îi rupe trupul în două. Lumea toată în nemişcare, suspendată, în astepare.
Ce linişte grea ne învăluie. Nu se aud vulcani bolborosind, nici avioane în depărtare. Pe cerul spectaculos, un disc rotund ce seamănă a soare. Aici în Piaţă sunau odată vocile precupeţilor în toate limbile şi zumzetul urca şi urca precum un roi. Aici se amestecau mirosuri de carne şi flori şi brînză. Şi limbile se împleteau în sunete diferite. Turnul stă mut cu limbele ceasului întinse în patru zări. Cu ochi de îngrijorare abia mijiţi, case fac roată Pieţei şi pieptul lor dezvelit. Poate cerul să-şi desfacă zăvoarele, să spele pietrele. O după masă liniştită la spartul tîrgului, cînd tăcerea e o coarda întinsă ce taie cuvintele.

Adriana Moscicki

Piața Mică și Turnul Sfatului // Kleiner Ring und Ratturm – Carte Poștală din 1941 – foto Emil Fischer

1

ca în filme…

Filmul este o fotografie în mişcare! Înşirată în poveste, fiecare imagine e o poartă pentru visare, evadare! Unii au visat „Vacanţă la Roma“ şi ruine, întîmplări cu prinţese plictisite de rutină! Nimic nu lipseşte Oraşului pentru Întîmplare: romantic şi misterios se împletesc pe străzile întortocheate, prin treceri pe sub felinare. Şi-n lumina zilei, Oraşul se mişcă, dar în şoaptă, aşa cum îi este firea, tăcută. Uneori întîmplarea aduce faţă în faţă oameni şi îi leagă într-o clipă cu o privire, cu un cuvînt. Alteori trec orbi şi neştiutori prin alte porţi, pe alte străzi, sau lunecînd în zborul unei maşini, în turuitul unei motociclete. Uşi nevăzute se închid şi deschid în spaţiu şi în timp. Le numim destin, soartă sau întîmplare. O întîlnire e întotdeauna o aşteptare în speranţă murmurînd: que sera, sera!
O imagine ca în filme la noi în Burg, intrare în poveste, ori evadare!

Adriana Moscicki

1

sîntem pe hartă!

Dirijabilul LZ 127 „Graf Zeppelin“ a trecut pe deasupra Sibiului în 16 octombrie 1929 în încercarea, reuşită de altfel, de a face înconjurul lumii! Oamenii s-au urcat în turnuri, au făcut semne cu mîinile şi s-au bucurat. Nu era prima apariţie de obiect zburător pe cerul Sibian! În anul 1904 primul zeppelin trecuse deasupra Sibiului, fiind dirijat de prinţul Frederick al Prusiei.
Desigur, mulţi s-au scărpinat în scăfîrlie şi s-au întrebat: cum stă ditamai coşmelia pe cer?
Trupul lung ca un trabuc obez, zgomotul infernal al motorului a putut fi văzut şi auzit deasupra Cetăţii noastre. Desigur, mi-ar fi plăcut să fiu în locul lui Lady Grace Drummond-Hay, singura femeie la bord şi jurnalistă cu drept exclusiv de a relata călătoria! Doar visam să fiu astronaut! Dar va povestesc doar acum, cu căştile pe urechi, ascultînd Led Zeppelin: sîntem pe hartă! Deasupra Cetăţii noastre modeste a trecut marele dirijabil!

Adriana Moscicki

foto: „LZ 127 Graf Zeppelin“ deasupra Sibiului – 16 octombrie 1929. În 1929 aeronava „Graf Zeppelin” a înconjurat pămîntului în 12 zile şi 11 minute zburînd şi deasupra oraşului Sibiu în data de 16 octombrie. LZ 127 Graf Zeppelin avea 25 de cabine pentru pasageri, grupuri sanitare, sală de mese, bucătărie, bibliotecă şi un salon pentru fumători. Era dotat cu 5 motoare Typ Maybach VL 2, 2850 CP şi zbura cu o viteză medie de 125 km/h (viteza maximă 128 km/h). A făcut aproximativ 500 de zboruri şi a traversat oceanul Atlantic de peste 100 de ori transportînd în total peste 16 000 de pasageri şi 20 tone. Ocolul pămîntului a început în Friedrichshafen în data de 15 august 1929. Zeppelinul va zbura spre est, dar nu va lua ruta deasupra oraşului Moscova ,ci se va îndrepta, via Jakutsk, spre Tokio, unde va ajunge în data de 19 august. Pe această etapă, care va dura 101 ore şi 49 minute, va zbura şi un băiat de 16 ani ca pasager clandestin. În Tokio pasagerii şi membri echipajului au fost primiţi de împăratul Japoniei în rezidenţa de vară. În 23 August călătoria continuă, aeronava traversînd Oceanul Pacific în 67 de ore. Trecînd de San Francisco, Zeppellinul va ateriza în data de 26 august în Los Angeles. Pe acest traseu, ocolind globul în direcţia est s-a „cîştigat“ o zi! „Graf Zeppelin“ îşi va continuă zborul şi va ajunge în Lakehurst şi New York. În data de 1 septembrie va porni spre Europa. După 4 zile şi 19 ore, traversînd oceanul Atlantic, Spania şi Franţa, LZ 127 va ajunge în dimineaţa zilei de 4 septembrie în Konstanz. (Sursă : Almanahul Neuer Weg 1974)

1

Ochi în ochi…

Ca un far în mijlocul valurior de ţiglă, într-o mare de acoperişuri ochioase, Turnul cu ceas priveşte spre toate zările. Din trupul lui bătrîn, ceasul măsoară curgerea timpului, indiferent. Roţile zimţate se îmbucă, frînghia se lungeşte sau scurtează. E linişte de secole în trupul lui, dar afară, de jur împrejur zumzăie viaţă. Trec oameni cu iubiri, trec poveşti sau doar amintiri, contururi decupate se pierd în timp, unul după altul. De cîte ori aţi trecut pe sub cupola Turnului şi nu i-aţi văzut? Leii! Cetatea mai are lei de veghe, tociţi, prăfuiţi dar seculari! Azi nu mai înspăimîntă pe nimeni, dinţii lor sînt mîncaţi de ploi, coama lor rărită de vînt, doar ochii au rămas mari deschişi spre o lume ascunsă nouă, micilor muritori. Despre turnuri se scriu poveşti cu prinţese şi balauri. Ştiu şi eu o fată cu părul vîlvoi. Ochii ei verzi caută în depărtări privirea oraşului. Pitită stă acolo să audă ploaia, sau poate tăcerea zăpezilor. Ştiu chiar şi un prinţ adevărat ce nu s-a sfiit să urce Turnul nostru modest şi l-a îndrăgit. Aşa stă Turnul Sfatului mîndru, ochi în ochi cu alt turn destoinic şi nu se teme!

Adriana Moscicki

1967 Muzeul Brukental deschide în turn un muzeu de istorie cu diferite exponate, armuri, arme, scuturi, ghiulele de piatră, cîteva reproduceri după acuarele de Johann Böbel şi bineînţeles macheta oraşului Sibiu 1900. În 1998 Turnul Sfatului a fost vizitat de Prinţul Charles.

1

HAEC TURRIS EDIFICATE EST…

Un turn ca o săgeata spre cer, altul rotunjit ca o floare ce stă să se deschidă.
Doar 51 de trepte înălţime le desparte, dar nimic nu le împiedică să se privească ochi în ochi. Unul a fost mereu Casă a Domnului, celălalt poartă de intrare în Cetate. Aşa stă Turnul Sfatului, robust şi tăcut faţă în faţă cu supla înălţare spre cer a Bisericii Evanghelice. În perimetrul Pieţelor îşi împletesc umbrele şi istoria. Turnul Sfatului este atît de popular că se identifica uneori cu imaginea Sibiului! Construit la sfîrşitul secolului al 13-lea împreună cu a II-a incinta de fortificaţii, Turnul Sfatului era iniţial o poartă turn cu 4 nivele ce străjuia intrarea în oraş.
Azi însă, ne priveşte robust şi mîndru de la înălţimea sa de 8 nivele. Şi-a pierdut turnuleţe ce-i stăteau împrejur, dar nu şi-a pierdut nimic din măreţie! Poate jertfa de viaţă l-a ţinut aşa, puternic şi de neclintit? Turnul nostru a îngropat sub dărâmături un om! În 1586, pictorul Johann David era ocupat cu zugrăvirea boltei cînd turnul s-a prăbuşit. Nu ştim cum se înfăţişa pe vremea aceea, dar ştim că în 1588 se încheie lucrările de reconstrucţie şi primeşte un acoperiş piramidal cu 4 turnuleţe. Neuhauser le imortalizează pe vecie în pictura lui din 1789.
Evenimentul reconstrurii turnului este consemnat într-o plăcuţă: „HAEC TURRIS EDIFICATE EST COMUNI AC RE HUIUS URBIS A.D. 1586“,… după J. Fabritius-Dancu: „HAEC TURIS EDIF(I)CATE EST COMUNI AERMINII URBIS A.D. 1586“.

De aici înainte turnul suferă vicisitudinile furtunilor şi vîntului: în inuarie 1823 acoperişul este smuls şi aruncat pe casa vecină. În 1824 este înălţat cu încă un etaj şi primeşte noul acoperiş sub formă de bulb. Ţiglele smălţuite rămase de la cele patru turnuleţe au fost folosite la acoperişul turnului mic octogonal, ce dă spre Piaţa Mică. În 1826 acoperişul străluceşte nou nouţ în lumina roşiatică de cupru. Pînă la primul război Mondial acoperişul a lucit mîndru de-a lungul zilei, apoi a primit haine modeste şi triste de tablă. În trecut, steagurile se arborau sus în turn şi ele vorbeau în simboluri. Pînă în 1910 steagurile au jucat peste pereţii albi ai Turnului Sfatului, apoi s-au mutat în turnul Bisericii Evanghelice. Dar Turnul primeşte un ceas (1906) şi lumina lui va călăuzi paşii trecătorilor nocturni. Pe faţada de sud stau tăcuţi de veghe cei doi lei renascentişti, cu plete lungi şi ochi umani. Porumbeii le tulbură liniştea seculară gîngurind cîte doi sau moţăind liniştit pe coama lor de piatră.
Şi aşa, ca o cireaşa într-un blat de tort, stă înfiptă o ghiulea ce n-a fost niciodată trasă de nimeni ci montată frumos în zid, conform modei din alte vremi!

Adriana Moscicki

Piața Mică și Turnul Sfatului // Kleiner Ring und Ratturm – fotografie după 1909

1

vedere din turn

Sute de ani, oamenii au urcat scările acestea înguste şi întunecoase de piatră. Ajunşi în vîrf, prin geamurile mici, desigur şi-au pus mîna streaşina la ochi şi au privit în depărtare. Odată, turnurile bisericilor erau posturi de observaţie: aşa se zăreau duşmanii şi cotropitorii şi focul. Desigur, altă dată, oraşul era mic şi îngrămădit între ziduri iar privirea cuprindea dealurile şi drumurile ce le străbat pînă departe în munte. Şi apoi, de-ţi pleci privirea jos, în perimetrul apropiat, turnul bisericii îşi lasă umbra precum un ac de ceasornic peste ecranul Pieţii. La aceeaşi ora a privit de aici, mult timp înaintea mea, un fotograf. Casele-şi purtau firmele vopsite afară, pe pereţi: librărie-tipografie, farmacie. Şi numele proprietarului era vopsit acolo mare, pe pereţi, ca o carte de vizită publică. Pe vremuri afacerile erau mai simple şi mai curate, în văzul lumii. Şi oamenii erau mîndri de munca lor şi de rodul ei. Poate se mulţumeau cu mai puţin, poate „facerea“ lucrului era mai importantă. Sînt case cu istorie, precum acestea, pe care se lasă umbra turnului ca o săgeata, case în care de sute de ani a mirosit a cerneală şi a hîrtie, în care s-au pisat mărunt, mărunt plante şi minerale în mojare, în care a clocotit alambicul şi pe serpentina lui au lunecat leacurile. Doar casa cu numărul 26 mai povesteşte din trecut: „La ursul Negru“ se venea pentru doftorii, acum se vine în plimbare, la muzeu.

De sus din turn, ca pe catargul unei corăbii, pentru o clipă te simţi stăpînul lumii, cu privirea. Pentru o clipă zăreşti ochiul rotund şi îngrijorat al unui porumbel în zbor. Pentru o clipă, toată întinderea se aşează frumos în cercuri, arce şi linii. Îmi vin în cap hărţile Cetăţii, cu linii negre şi roşii. Unele poate au fost schiţate chiar aici, în turn şi poate tipărite chiar acolo, jos, în Librăria lui Filtsch. Aşa, aroma cernelei se amesteca în aburii poţiunilor din vecinătate. Am făcut drumul în turn pentru vederea aceasta în trecut, cînd umbra se lasă pe case.

Adriana Moscicki

Piața Mică // Kleiner Ring – privită din turnul Bisericii Evanghelice – în dreapta se vede Biserica Ursulinelor și Turnul Sării (demolat 1890) în fundal se vede clădirea Gării dată în folosință 1872. În stânga imaginii se poate distinge Biserica Manastirii Nonnelor Cenusii din str. Ampère / str. Elisabeta. Pe fațada clădiri din Piața Mică nr.25 se poate citi reclama pictată a librăriei și tipografiei lui Samuel Filtsch, iar alături la nr 26 reclama farmaciei lui Kayser (cândva numită “La Ursul Negru”). În incăperile fostei farmacii se află astăzi Muzeul de Istorie a Farmaciei.

„Între 1809-1878 proprietarul farmaciei a fost Georg Kayser, din 1878 până 1898 Karl Henrich, între 1898-1903 Henrich Gottlieb iar din 1903 până 1943 a fost în posesia lui Guido Fabritius.“ (sursa informații: Sibiu.patrimoniu.ro)

1

şi umbra mea creşte înaripată…

Cetatea a vuit de oameni ca în zilele ei de glorie cu festivale şi oaspeţi din lumea mare. M-am nimerit şi eu pe acolo, neprevăzut şi în fugă. Aşa se face că, într-o după-amiază, după ce ne-am cunoscut în carne şi oase, am urcat ,împreuna cu noua mea prietenă Brunhilde, în turnul Bisericii Evanghelice! Ani de zile acest lăcaş a fost pentru mine doar o umbră mare şi mută în curtea liceului Brukenthal. Apoi au răsărit schele şi folii de plastic şi cafe Wien în preajmă, o bucurie! Calfele s-au întors în Cetate şi au ridicat colbul drumului în pantalonii trapezi plini de bumbi. Dar, în sfîrşitul acesta de vară, acoperişul Bisericii strălucea nou-nouţ în apus.

În Poartă, la intrare, două trupuri mici în falduri de piatră, ciuci şi cu picioare încrucişate ţin pe creştet, zîmbind, ogiva grea. Altare vechi şi dantele în lemn aurit, picturi mari cu sfinţi ce suferă pentru om, vitralii luminate în soarele cald de vară tîrzie şi zumzetul vizitatorilor. Toeretic ştiam tot ce am să găsesc aici, dar nimic nu se compară cu clipa aceea în care obiectele se descoperă ochiului, în lumina filtrată a încăperii. În fiecare colţ, pe fiecare piatră, un detaliu, un nume… istorie.
Scara de piatră se înfăşoară în jurul propriei axe, strîns strîns. Trecem praguri de lemn, fîlfîie cîte un porumbel rătăcit prin geamul lăsat deschis de vreun turist. Pe marele clopot joacă umbrele şi umbra mea creşte înaripată. Scara devine o adevărată încercare de vitejie şi de condiţie musculară: strălucitoare, în metal şi vertiginoasă. Nu ştiu ce gîndeşte Brunhilde îmbrăcată în rochie, dar nu se plînge.
Spectacolul Cetăţii se oferă ochilor noştri în toată splendoarea şi am uitat sudoarea şi oboseala într-o clipă.

Adriana Moscicki

Biserica Evanghelica Sibiu, septembrie 2015

1

în aşteptarea unei poveşti…

Îmi imaginam întinse grădini şi cîmpuri cu flori pe aici, lîngă uliţa ce mărgineşte zidul. Îmi imaginam poteci ce străbat grădinile şi calfe călărind spre turnuri. Turnurile erau doar apărate de bresle şi acolo îşi aveau depozit de marfă şi arme. Poate alergau pe metereze în caz de atac şi aruncau ghiulele, apă fierbinte, smoală. Desigur, poveştile din copilărie au creat modele în noi şi imaginea umple un anumit şablon.
Am fost puţin dezamăgită să aflu că toate casele de pe strada aceasta sînt relativ noi. Şi ele au fost construite după un anumit model şi au umplut spaţiul între strada Cetăţii şi parcelele dinspre strada Bălcescu și pe cele dinspre strada Tipografilor. Spațiul aflat între strada Timotei Popovici, Tipografilor și strada Cetații era pe vremuri un cîmp, un teren cu iarbă, (în germană Wiese), cunoscut deja 1495 sub denumirea de „auf die Wysen“. Strada Tipografilor însăși se numea cîndva și Wiesengasse și strada Livezii. Curţile se înfăşoară în jurul zidurilor, în lungi paviloane dreptunghiulare, de lemn iar de-a lungul lui sînt presărate uşi ce duc în inima clădirii. În curţi, de ridici capul spre cer, vei vedea că albastrul e tot unghiuri drepte, exact după mărimea curţii. Aşa, fiecare curte are pătratul sau dreptunghiul ei de cer şi doar soarele şi norii sar dintr-unul în altul ca într-un şotron imaginar. Strada Cetăţii a fost totdeauna liniştită, traversată pe diagonală de trecători grăbiţi ce coborau pe scările pasajelor ce tăiau promenade şi se scurgeau, ca un şir de furnici ieşit din muşuroi, spre autobuze. În ferestre poţi vedea şi acum pernele puse la aerisit. Pe sub porţile rotunde de lemn se intră cu capul plecat uneori printr-o poartă decupată, în umbra curţii interioare.
Ştiaţi? doar din 1970 se numeşte strada Cetăţii! M-am gîndit, că e singurul lucru bun care i s-a putut întîmpla, caci ne-a facut conştienţi de existenţa Cetăţii şi a crescut mîndria din noi! Iată, sîntem oameni ai Cetăţii, şi datori a-i păstra memoria! Turnurile cu metereze si zidurile ne-au deschis poartă spre imaginţie… Strada Cetăţii este în aşteptarea unei poveşti!

Adriana Moscicki

Turnul Dulgherilor, Olarilor öi Archebuzienilor / Strada Cetații // Harteneckgasse // Harteneck-utca. Turnurile făceau parte din centura a III-a de fortificație a orașului.

1

am mers de-a lungul zidurilor în căutarea unei imagini din trecut.

Recunosc, e una din fotografiile mele preferate. Poate pentru că îmi aminteşte de simplitatea şi omenia de altă dată. Îmi aminteşte şi de satele prin care am umblat şi de oamenii ce stăteau îngrămădiţi în poartă sau pe o bancă scrutînd orice nou venit cu interes şi neîncredere, şuşotind mai apoi. Băncile din faţa caselor erau adevărate parlamente de dezbătut probleme de viaţă şi de moarte, erau balcoanele romantice şi înflorite pentru poveşti de iubire, erau jilţuri comode de contemplat spectacolul vieţii şi al lumii. Acolo se năşteau şi mureau poveşti, acolo se spuneau buletinele de ştiri. Fiecare plecare, dispariţie erau un loc liber pe bancă, pînă cînd băncile au rămas singure, pînă cînd le-au cuprins buruienile, pînă cînd s-au făcut lemne de foc! Dar aici, stă în poartă adunare veselă şi primitoare!

Pohtiţi de vă hodiniţi! Pohtiţi de vă ostoiţi setea! Pohtiţi de vă bucuraţi!
Am mers de-a lungul zidului căutînd poarta veselă din trecută. Oamenii au rămas în mintea mea întru veşnicie cu zîmbetul larg pe faţă. N-am găsit poarta, nici vechea crîşmă. Doar un magazin Alimentar cu uşă de sticlă termopan. Spitalul era şi el mut şi trist. Acolo, peste drum, se năşteau odată pruncii în Cetate şi taţii mîndri, desigur, îşi cinsteau bărbăţia cu vreo glajă aici, în cîrciumioara modestă şi primitoare. Tot acolo m-am ivit şi eu, într-un miez de noapte, deşi mama ţinea neapărat să mergem la circ! Crîşma nu cred să mai fi fost, nici de casă n-am avut habar pînă acum, cînd am pornit în Călătorie în timp!
În faţa fostei porţi am stat o clipă şi oamenii aceia mi-au zîmbit: pohtiţi de vă ospătaţi ! Pohtiţi de vă hodiniţi!

Adriana Moscicki

„Wein & Bier – Bor és Sör“ – Cârciumă pe str. Pompeiu Onofrei (Maternității) colț cu str. Manejului. Pe ușă reclame la berea ”Thomas Bräu“ și ”Hagerbräu“ – Carte Poștală circulată 1915

1

Prieteni ai „Asociației Carpatine Ardelene“ // S.K.V. „Siebenbürgischer Karpatenverein pe ”Poteca zmeilor” / Negoi (Drachensteige) – în anul 1925. În aceasta fotografie recunoaștem pe brașovenii Carl Lehmann (șezând) și Michael Bonfert în stânga imaginii, și sibianul Josef Habicher în dreapta imaginii.

1

Prieteni ai „Asociației Carpatine Ardelene“ // S.K.V. „Siebenbürgischer Karpatenverein“ în fața tunelului din Cheile Cibinului (Zibinsklamm) – în anul 1925

1

Mulțumim domnului Ordean pentru poștarea acestei minunate fotografii, făcută în casa lui Carol Lehmann… renumitul membru S.K.V. sectia Brașov, „Siebenbürgischer Karpatenverein“ // „Asociaţia Carpatină Ardeleană“ – Aprilie 1990.

1

aş fi suflat pămătuful spre tine şi aş fi rîs…

În spatele zidurilor erau bănci. Printre cărămizi înfloreau toată vara buruieni aromate. Cele mai frumoase flori mi le-ai fi cules acolo, dintre pietrele acelea: fire de muşeţel şi păpădii.
Aş fi suflat pămătuful spre tine şi aş fi rîs. Ninge în vară cu fulgi uşori în rochiţe de tull. În iarnă, desigur, hărmălaia copiilor cu sănii cuprinde intreaga Promenadă. Doar zidul era tăcere prin anotimpuri. Nu am stat niciodată pe băncile acelea. Nu am mers de-a lungul zidurilor. Nu am alergat acolo. De ani de zile merg prin trecutul altora şi al meu. Drum de cuvinte. Poate îl fac pentru cei ce stau muţi, cu sufletul uscat şi limba înţepenită. Şi pentru cei care au uitat. Şi pentru cei care neagă. Şi pentru mine însămi şi pentru Cetate. Nici timpul, nici depărtarea nu o scoate din noi. Nu numai istoria cu ani şi evenimente îi salvează memoria, ci şi povestea celor mărunţi, neştiuţi, fără nume. Între valurile înalte de pămînt, ca printr-un tranşeu, trece viaţa Cetăţii.

Adiana Moscicki

Promenada Cetății // Zwingerpromenade – Fotografie Emil Fischer – Carte Poștală circulată 1940

1

Paşi

primii paşi i-am făcut pe aici de mînă cu mama şi tata. Turnurile erau foarte înalte, zidurile foarte groase, şanţurile foarte adînci. Era mereu soare peste Promenada, era mereu misterioasă strada Cetăţii. După porţile de lemn arcuite se ascund curţi cu balcoane şi coridoare lungi de lemn, cu scări ce urcau pînă la ochii oraşului şi miros amestecat de tocană şi rîntaş. Oameni străini veneau grupuri, grupuri şi se minunau. Noi eram mîndri.

Aici au fost şanţuri şi lacuri şi iată fortificaţiile Cetăţii cu turnuri aparate de bresle. O vreme puteam alerga sus pe metereze şi visam la tunelele subterane, ne imaginam cum le trecem cu făclii pînă în pădurea Dumbrava. La gura lor erau gratii. Apoi am tăcut. Paşii s-au făcut mai mărunţi, turnurile mai joase, şanţurile mai rotunjite, copacii au scos rădăcini groase şi răsucite pe obrazul pămîntului. Dar azi ştiu, brîul acesta verde dintre ziduri, numit cîndva „Zwingerpromenade“, era un fel de armură în piatră, scut ce ocrotea sufletele din Cetate.

Adriana Moscicki

Promenada Cetăţii // Zwingerpromenade – Carte Poştală din 1940

1

de-a lungul zidurilor

este o linişte stranie de-a lungul zidurilor. Deşi şoseaua e la doi paşi, deşi trec autobuze şi maşini, de-a lungul zidurilor te cuprinde o linişte ireală, ca şi cum ai intra într-un coridor capitonat, ca şi cum ai merge într-o lume paralelă. Castanii s-au roşit deja, au vîrfuri arse de soare, fructele cad pe pămînt, bubuind, uneori. Zidul are guri deschise. Din ele urcă şi coboară întotdeauna cineva şi, în clipele de rară singurătate, urcă şi coboară amintiri. „1923 12.11 Scara Bedeus este finalizată și dată în folosință“ – E.Sigerus, Cronica orașului Sibiu.

Adriana Moscicki

„Scara Bedeus – Bedeusstiege – Bedeuslépcsö“

1

Citeva zile am mers pe drumurile Cetății. I-am cautat peretii obosiți, piatra știrbita, trecerile ascunse, am mers haotic purtată de vreo amintire… Desigur, toate aducerile aminte se vor așeza frumos in pagina, in timp. Va scriu acum pe un telefon, pe picior de plecare… Cetatea trăiește si respira, uneori cu fata schimonosita, alteori cu Zimbet larg!

Cetatea este piatra si pamint, dar Oamenii ei sint viata! Pornesc la drum cu nostalgii si tolba plina. Pe curind!

Adriana Moscicki

1

Veduta cu fantezie!

În alte vremuri, călător dornic de o amintire prin locurile vizitate, scotea caietul şi peniţa, acuarele şi culori şi se punea pe treabă! Era lucru complicat „luarea“ unei fotografii şi nu la îndemîna oricui!
Căpitani sau pasageri pe corăbii, cercetători prin lume, călători călare sau în diligenţe, au umplut jurnale cu povestiri şi desene ce ne încîntă azi ochii prin albume și muzee. Unul dintre cele mai minunate Jurnale de călătorii l-am văzut în Royal Museums Greenwich / London. Dar tot aici am zîmbit zărind un nume cunoscut: Jan Peeters, pictor flamand, cunoscut pentru scenele maritime, pentru mările agitate cu epave scufundate sau corăbii plutind liniştite. Peeters pictează scene din colţuri îndepărtate de lume: Arabia, Syria, Allepo, Jerusalem, Mecca, Grecia sau insule în Mediterana.
A fost Jan Peeters un asemenea călător artist, ori şi-a folosit imaginaţia ascultînd poveştile altora?… lucru obişnuit pe vremuri!
De ce ne interesează Peeters pe noi? Se pare că acest artist ne-a lăsat o frumoasă vedută a Cetăţii noastre. La o primă vedere pare fantezistă: clădiri înalte şi ţuguiate ce străpung aerul, turnuri groase pe care se odihnesc cupole, chiar şi o moară de vînt cu aripi mari deschise pe cer. La o privire mai atentă însă, realitatea Cetăţii ne uimeşte: văzut dinspre Răsărit, dincolo de gară, curge rîul Cibin (aici numit Olt „Alauta“ Alutus şi curge invers) posibil ca în memoria călătorului să fi rămas rîul mai mare, Olt, transpus aici în apropierea cetăţii. Biserica cea mare şi grasă ar putea fi foarte bine Biserica Ursulinelor iar cea înaltă biserica Evanghelică. Zidul de apărare în zig-zag, de la Poarta Elisabeta spre Ursuline și bastionul Haller, este conform realităţii. Poarta Elisabeta, un turn (extra muros), legat prin două ziduri de centura a IV-a de fortificație iar clădirea rotundă din dreapta- Rondela Rotarilor- greșit poziționată. Ce facem însă cu moara de vînt? Se ştie că în Sibiu, în acea zonă, au existat mai multe mori, dar artistul este flamad, în realitatea lui, o moară nu poate fi decît de vînt. Uneori imaginaţia este limitată de ideile preconcepute pe care le purtăm în noi și este greu de acceptat tot ce nu conformă imaginii noastre despre realitate!
Cetatea noastră avea la sfîrşitul Evului Mediu peste 70 de turnuri şi 8 km de zid de fortificaţii. Era o cetate împunătoare, demnă de atenţia unui călător, artist străin!
Iată deci o gravură cu Veduta oraşului Sibiu (ca.1690) din renumitul atelier al lui Jacob Peeters (1637-1695) din Anvers/Antwerpen. S-ar putea ca această gravură să fi fost făcută de Gaspar Bouttats (1640-1695) după un desen de Jan Peeters (1625-1677) fratele lui Jacob și al lui Bonaventura Peeters. „Hermanstat op de Revier de Alauta in Transilvania“, aici „op“ cu sensul deasupra rîului, adica oraș situat pe o ridicătură de teren, şi nu poate fi decît oraşul nostru iubit!

Adriana Moscicki

sursă foto: „Alt-Hermannstadt“

1

găsiţi deosebirile!

Poarta Elisabeta // Elisabethtor – fotografie făcută de Theodor Glatz după demolarea turnului interior în 1853. Turnul mare, exterior va fi demolat în 1865. După această fotografie Johann Böbel a pictat tabloul (nedatat): „Poarta Elisabeta din Sibiu, vedere dinspre oraș” // Elisabethtor Hermannstadt, Innenansicht“

Adriana Moscicki

1

un gînd

M-am îndrăgostit de Böbel la prima vedere! Fiecare planşă din Album e delicată şi riguroasă. Cum se trezeşte un om, într-o bună zi, şi pictează oraşul? Pensula este armă, timpul este duşmanul.
Cum se trezeşte un om să frămînte aluatul, să-l coacă în cuptor dis de dimineaţă, să răscolească dorinţa cu aroma pâinii, să hrănească inima şi trupul? Un meşter brutar, din iubire, salvează memoria oraşului. Mai merg oameni prin Cetate şi în depărtare, numele lor nerostit, gura lor tăcere. Doar în inima lor bate ceasul Cetăţii, doar în sîngele lor curge amintirea. La Poarta Elisabeta stă un băiat cu pălărie, nemişcat prin timp, necunoscut şi el e mereu Om al Cetăţii!
Turnul mic a fost demolat 1853, cel mare împreună cu zidul de apărare 1865. În această pictură turnului exterior (cel mare) este redat cu acoperișul în forma lui inițială, înalt și mai ascuțit. 1844 acoperișul a fost demontat și înlocuit, de maestrul dulgher Süler, cu un acoperiș nou, mai puțin înalt. Dacă Böbel a pictat acest tablou 1852, atuncea doar după un desen sau fotografie… dar în nici un caz ”după imaginaţie“.

Adriana Moscicki

„Poarta Elisabeta din Sibiu, vedere dinspre oraș” // Elisabethtor Hermannstadt, Innenansicht“ – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1