la început a fost… „Correspondenz-Karte“

Mă gîndesc, cum n-am spus nimic despre izvorul poveştilor? Toate imaginile acestea vechi, la nesfîrşit cuprinse pe o hîrtie, au povestea lor. Dreptunghiul de carton, mat ori lucios, se vindea odată la toate colţurile de stradă! Era o tradiţie şi o obişnuinţă trimisul de ilustrate cărţi poştale din excursii, din plimbare…“salutări din..“, ori însăilarea de veşti scurte: mama, am ajuns cu bine, vremea însorită…
Dar cum s-a născut ideea de Cartea poştală?

În anul 1865, ofiţerul prus Heinrich von Stephan (1831–1897) propune înnoirea sistemului de comunicare şi „deschiderea“ lui prin înfiinţarea unui efect poştal fără plic. Ideea rămîne doar teoretică pînă în anul 1869 cînd, profesorul de economie politică austriac Emmanuel Hermann propune introducerea unei noutăţi poştale, un dreptunghi de carton bej, cu înscris în cerneală neagră şi imaginea unui timbru.
Aceasta este prima carte poştală din lume, apărută în data de 1 ocktobrie 1869. Pe teritoriul Austriei se va numi „Correspondenz-Karte“, pe teritoriul Ungariei „Levelezéşi-Lap“ (iar după 1874 „Levelezö-Lap“). Ideea are un succes fulgurant, în prima zi sînt vîndute deja 45 de mii de exemplare. În ciuda reticenţei Angliei şi Franţei în faţa acestei lipse de discreţie, cartea poştală se răspîndeşte în toată Europa şi devine cea mai populară formă de comunicare. Mai tîrziu, societăţile personale vor cîştigă dreptul de a-şi face reclamă în scris pe faţă (pînă atunci goală) a cărţii poştale. Astfel apar înscrisuri şi simboluri de tot felul, pentru ca în 1889, să apară fotografiile de amintire şi salutări, şi să ia naştere cartea poştală ilustrată în mai multe culori. Prima carte poştală ilustrată cu imagini ale turnului Eiffel apare în Franţa, în 1889-1890, de atunci popularitatea lor va creşte continuu în toată lumea…

„În data de 2 octombrie 1894 directorul general al Poştei şi Telecomunicației aprobă un decret prin care se permite producerea, tipărirea / emiterea cărţilor poştale ilustrate în România! În aceeaşi lună apar la Bucureşti, la editura „Carol Müller“, primele cărți poştale ilustrate românești oficiale, în producţie de serie.“ (sursă: Konrad Klein)

Azi, bucurîndu-ne de colecţiile înaintaşilor, putem reconstitui, pe baza imaginilor, istoria unui loc, a unui popor! Cartofilia (colecţionarea şi studiul cărţilor poştale) restituie omenirii memoria locurilor, evenimentelor, oamenilor, este imaginea vieţii trecute.

va urma!

Adriana Moscicki

1

Veste de la Sibiu

Cu riduri şi răni prin vreme, dar învelită în farmecul unei amintiri prin care curge un tramvai, în culori de dropsuri prăfuite de zahăr, toată zîmbet ajunge „cartea“ aceasta azi, la noi: „Fico dragă! Am sositu în pace la Sibiu. În Sibiu şi acum sunt cătane multe. Dacă voieşti să vi la mine Duminică sămi zici cu ce tren pleci de acasă, să ştiu să te aştept. Şi dacă vi ia costumul săliştenesc. Eu sunt sănătos! te sărut Vasile!“

Adriana Moscicki
Carte poştală circulata 1914, dăruită de un cititor fidel… mulţumim Adi!

1

La Alimentara III – „wind of change“

Îmi amintesc ca prin vis o carte ce mi se citea la cerere seara, înainte de culcare. Era o poveste din Australia despre un vînt care se schimba zilnic la o anumită ora şi surprindea personajele în cele mai ciudate ipostaze.
Cam aşa ne-a surprins şi pe noi vîntul schimbării. Alimentările s-au golit. Rafturile au fost invadate de borcane şi cutii de aluminiu, de conserve ciudate cu etichete prost tipărite, în culori stridente, dubioase. Dus luxul nostru: sticlele de vodcă şi cognac, dus şerbetul în culori pastelate şi pireul de castane şi mandarinele chinezeşti în sirop care te leşinau deja de la deschiderea capacului! Duse napolitanele Dănuţ şi spiralele umplute cu cremă şi amandinele la kilogram. Duse ţigările Nefertiti, Papastratos, Ernte 23 şi Chesterfied! Dusă rutina şi normalitatea: salamurile, cîrnaţii şi şunca cu care „ne îmbuibam!“ Dus uleiul, făina şi zaharul! Dusă pâinea cea de toate zilele şi untul şi laptele!

Ca într-un film science-fiction, îngurgitate de prezenţe nevăzute, locul lor era luat de figuranţi trişti: salată de legume, ghiveci, compot de prune, marmeladă de fructe, castraveţi muraţi, gogonele, mazăre boabe în apă tulbure, compot de pere întregi, corned beef o vreme, carne conservată sărată pentru un front neştiut, fasole boabe cu costiţă şi pate de ficat! În locul rudelor dolofane şi variate, atîrnau cîţiva ciolani singuratici, slănină, din cînd în cînd salam cu bătaie şi coadă. Untul s-a făcut de nepreţuit. laptele se vindea doar în orele mici ale zilei. Am cunoscut cozile îmbîrligate de cu seară, cu liste şi plase lăsate la faţa locului! Cozile aveau o existenţa de sine stătătoare. După ore de aşteptare, oricine se trezea să spună „această persoană n-a fost aici!“ primea susţinerea unui cor răguşit pe multe voci. Sute de picioare tropoteau, mîini te prindeau din toate părţile şi erai scuipat afară ca un nimic, om singuratec şi fără apărare! Am trăit dureros o asemenea expulzare, gloata m-a privit cu furie, perfidă şi-a întors faţa de la mine, am rămas fără unt, fără lapte şi cu o experienţă pe care nu am uitat-o! Au fost cozi şi cartele. Rafturile magazinelor trăiau din propria amintire. Dar o nouă industrie se trezea la viaţă: cea paralelă, gri, alternativă, a furtişagurilor şi înşelătoriilor de orice fel, a minciunii.
Aşa „s-a călit oţelul“, aşa s-au construit averi. Aşa s-a ticluit o democraţie particulară bazată pe principiul… tu o mînă, eu o mînă, toată faţa se curăţă împreună! Nimeni nu a murit de foame! lumea a învăţat „să se descurce“! Şi mă gîndeam deja atunci cu tristeţe: dă-le oamenilor mîncare pentru trup, libertate şi plimbare pentru suflet şi vor face din ţara asta o… Elveţie de vis! Apoi a bătut alt vînt sub curcubeul revoluţiei, care ne-a oferit libertatea variatiunii cromatice adaptată apartenenţei globale…

Adriana Moscicki

Reclame colorate în variațiuni cromatice caracteristice anilor ’70

1

La Alimentara II – „Mezeluri“

Între început şi sfîrşit sîntem carne, vînători vînaţi de foame. Luptăm pentru ea, alergăm şi o căutăm, ne chinuie şi o dorim: Carnea – plăcere a trupului şi desfătare digestivă.

Odată cu descoperirea focului, omul descoperă şi plăcerea mîncării. Pregătită în crustă de lut, învelită în iarbă ori în maţul animalului, carnea se transformă în delicatesă şi omul în bucătar. Din Antichitate carnea se gătea şi se condimenta cu rafinament, în Odiseea lui Homer şi la Aristofan sînt deja amintiţi cîrnaţii. Romanii preparau carnea şi o păstrau „conservată“ mărunţită şi amestecată cu sare şi condimente. În Evul Mediu se diversifică felurile de cîrnaţi şi se scriu cărţi de reţete culinare. Dar, culmea îndemînării şi cunoaşterii o găsim peste Rin, la Germani, ocupaţi nu numai cu pregătirea ci şi cu igiena şi calitatea! Germanii sînt recunoscuţi ca meşteri măcelari iar saşii (şvabii) stabiliţi în Transilvania au adus cu ei priceperea şi obiceiurile. Am mai apucat şi noi să ne bucurăm de ele o vreme. Eram copii, şi de la micul dejun şi pînă la cină, carnea ne trecea prin stomac feliată în salam, fiartă în cremvursti, friptă, coaptă, înăbuşită, prepelită ori prăjită în toate chipurile.

La Alimentara, de departe simţeai în nară aroma mezelurilor, uşor piperată, uşor afumată, uşor dulceagă. Vă vorbesc de un timp cînd abia ajungeam la tejghea dar cîrligele erau pline cu bunătăţi, vitrinele ticsite. La mezeluri era ca la o lecţie de geografie: şuncă de Parma, salam Italian, Polonez, Parizer, Debreţin, salam de Sibiu, Poiana, Victoria, muşchi Montana… Îmi amintesc că Polonezul era un cremvurst mai gros şi mai ieftin dar preferat Debreţinului mai puţin nobil. Salamul de Sibiu era culmea gustului, rafinamentului şi preţului. Salamul Italian era media accesibilă şi populară, Salamul de Vară era alegerea inteligentă la raportul gust-preţ-calitate. Parizerul, deşi ieftin, era dietetic şi se preta la transformări: făcut pane devenea un fals şniţel, tăiat în cuburi fine se făcea salată „de boeuf“! Costa, cred 2,80 lei suta de grame şi trebuia să te cerţi bine cu vînzătoarea care-l felia cu neuitatul cuţit mare! Unele deveniseră experte şi (în ciuda degetelor bandajate) erau în stare să taie felii omogene şi suficient de subţiri. Pe vremea aceea şunca era chiar de Praga şi muşchiul Ţigănesc nu ofensa pe nimeni! Toba era învelită în maţ adevărat şi abia mai tîrziu, cînd plasticul a intrat triumfător în industrie, şi-a schimbat forma din rotundă în lungă şi o priveam circumspect.

Au fost vremuri în care nimeni nu suferea de foame şi sandviciul fiecăruia se construia după ştiinţă, gust şi buzunar, în care nimeni nu vorbea despre E-uri, aditivi şi înlocuitori… Apoi a bătut vîntul unei schimbări…

Adriana Moscicki
Alimentara din Piaţă Mare nr.7, colţ cu str. N. Bălcescu – fotografie din anii ’60

1

Iarna pe uliţa de altă dată

Şi dacă nămeţii de altă dată aduc cu ei nostalgiile de rigoare, la fel cîrnaţii de altă dată ne umplu, într-o clipă, gura de apă. Scenă familiară prin satele noastre în trecut, omul trăgea o sanie şi putina plină de cîrnaţi aduşi de la afumătoare ori scoborîţi din turla bisericii, de la zvîntat.
Romanul îşi punea cîrnaţii sus deasupra vetrei să se afume de la coş, ori clădea afumătoare în spatele curţii. Sasul îi urca în turlă alături de toţi membrii comunităţii. Am avut norocul să văd şi una şi alta, să mă bucur de gustul cîrnaţilor tocaţi artizanal cu barda şi de cei fin mărunţiţi şi aromaţi. Şi mă gîndesc zîmbind cum vărul Florin a făcut cîrnaţi în capitala Americii şi i-a pus frumos în balcon. Restul l-a făcut furtuna de zăpadă care i-a exilat pentru o vreme acolo la uscat şi maturizat! Ştiu, gustul bucatelor din trecut ne urmăreşte. Un om trăgea o sanie prin nămeţii de altă dată şi prin timp…

Adriana Moscicki

Iarna pe uliţă – Hans Hermann

1

Adriana Roman = 1500 !!!! multumim!
Cum intră copilul într-o poveste, aşa drumul nostru prin amintirea Oraşului! Va mulţumim pentru 1500 de like, nenumăratele vizite şi lecturi! „Călătoria în timp“ nesfîrşită este!
Adriana Moscicki

1

La Alimentara I – „Brînzeturi“

Dau în cufărul cu amintiri de o fotografie cuminte, făcută parcă la comandă: aliniaţi şi zîmbind formal ne privesc vînzătorii de la fosta alimentară din Piața Mare. Mulţi dintre noi au cumpărat în încăperea aceea îngustă tapetată cu faianţă albă sau în altele, doar erau construite la fel, și găseai, peste tot aceleaşi produse. Şi totuşi, multă vreme nu mi s-au părut plictisitoare.

Sticlele de lapte cu gură largă aveau capace de aluminiu tare, din ele puteam face steluţe pentru pomul de Crăciun. Le spălam bine cu dero şi cu peria, (am şi acum în cap mirosul acela acrişor al sticlelor nespălate!) doar era o ruşine să le duci murdare înapoi la schimb! Fierbeam laptele într-o oală emailată, de Mediaş, apoi într-una specială de aluminiu, cu pereţi dublii, ce fluiera cînd laptele clocotea şi spuma se ridica năvalnică. Aşteptam cuminte pînă se prindea pojghiţa groasă cu smîntînă deasupra, apoi o loveam uşor cu lingura… pac se auzea un sunet scurt şi-o înveleam toată pe lingură. Fapta nu trecerea repede, neobservată căci se auzea glasul mamei „iar ai mîncat toată smîntîna?“ şi eu ştiu că zîmbea, doar aşa făcuse şi ea cîndva… Sticlele mai joase erau de „kefir“ şi „sana“, pe vremea aceea specialităţi! Mulţi făcuseră rost de ciupercă şi-şi pregăteau singuri acasă kefirul devenit peste noapte la mare modă şi aliment minune.
Îmi amintesc borcanele de iaurt: aveau o linie frumoasă, puţin pîntecoase şi cu un gît suplu dar suficient de larg pentru explorat cu linguriţa. Cred că designul lor ar face azi furori! Alimentara a fost şi un pic de matematică pentru fetița din mine. Mergeam cu monezile strîns în mînă şi recapitulam pe drum… „va rog o jumătate de pachet de unt!“ Vînzătoarea avea un cuţit lung şi eu îl priveam fascinată. Niciodată nu tăia două jumătăţi perfect egale dar aud şi acum zgomotul hîrtiei despicate. Untul era împachetat în hîrtie cerată de culoare alb gălbui. „Un pachet 8 lei, jumătate 4 lei, un corn 0.25 de bani, patru cornuri un leu. Cît rest trebuie să primeşti?“ Aşa o zbugheam din casă cu banii strîns în palmă la cumpărături. Cine îşi aminteşte blocurile mari şi galbene de margarină din care se tăia cu cuţitul şi se vindea la kilogram? Sau smîntîna „vărsată“ care se turna dintr-o cană înaltă emailată dar în recipientul propriu cu care trebuia să te prezinţi la cîntar. Şi primele triunghiuri de brînză topită, în cutie de carton, cu mult înainte să aflăm că există „la vache qui rit“!

Îmi amintesc de parcă a fost ieri. Poate laptele e devină. Cred că sînt vîrste ale laptelui şi vîrste ale cărnii. La două capete de viaţă ne pîndeşte laptele şi trăim cu amintirea lui. Nu-mi amintesc cînd am supt ţîţa mamei, dar am în cap aşa, ca o bănuială, gustul lui. E dulce laptele de mamă dar cred că fiecare mamă are în lapte mirosul şi gustul ei tainic de iubire.

Adriana Moscicki

Alimentara din Piața Mare nr.7, colţ cu str. N. Bălcescu – fotografie din anii ’60

1

brînza noastră din toate zilele!

În hotarul de sus, la stînă,oile purtau nume de flori. Hai Viorica, hai Lăcrimioara! – le îndemnau ciobanii aşezaţi pe scăunel la muls. Altele aveau nume de fete sau după vreo trăsătură ce le părea evidentă ciobanilor: Ţîfnoasa, Frumoasa, Bunuţa. Din căldările de email turnat, laptele umplea bidoanele de aluminiu, spuma albă tremura la gura lor şi, pe spatele măgarilor legănat, ajungea cele cîteva sute de metri de la stînă la cabană.

Am văzut demult, în copilărie, o astfel de cabană. Înainte să apară în România comunistă butoaiele de plastic – adevărată mană cerească pentru ciobani! – totul se întîmpla în ustensile de lemn: doniţe, butoiaşe, copăi. Muştele se strîngeau ciorchine zumzăind şi le mînau oamenii cu mîna suduind printre dinţi. Laptele adunat se punea în trăişti de pînză albă şi curată, la scurs. Zerul era bucuria cîinilor şi a porcilor. Dar cu zer se spălau şi feţele şi mîinile şi ciobăniţele rîdeau spunînd că face tenul frumos şi strălucitor. Din traistă, brînza era scoborîtă şi tăiată cuburi, dată cu sare şi aranjată frumos în putini, în saramură. Înainte să ne bucurăm papilele cu brînzeturile galbene nobile sau mucegăite cu arome puternice din lumea mare, telemeaua, urda, caşul şi brînza de burduf erau brînza noastră cea de toate zilele! Brînza de Sibiu era renumită în toată ţara. Străini veneau în Mărginime, cu lăzi de plastic şi bidoane, să cumpere brînză pentru iarnă. Autobuzele de navetă se umpleau dimineţile cu Bucureşteni zgomotoşi şi importanţi ce urcau pe sate la ciobani acasă. Dacă în Capitală telemeaua – cu o maslinuţă lîngă – era fudulie, pentru noi, provincialii, era mîncarea de toată ziua: brînză cu ceapă şi roşie şi pită bună bătută, tăiată mare cît îi rotocolu! La noi se mînca brînză de burduf cu mămăligă la cuptor, un fel de bulz făcut în casă şi mămăligă cu smîntînă grasă şi galbenă adusă în borcane de sticlă cu capac de metal. Şi încă azi, în dimineaţa de Paşte toată lumea pune pe masă brînză nouă cu ceapă verde, ridichi de lună şi ouă fierte.

S-au dus vremurile de transhumanţă şi oieritul, azi, e o meserie pe cale de dispariţie. O spun cu oarecare tristeţe căci un asemenea obicei unic în lume, parte din patrimoniul umanităţii, ar fi trebuit modernizat dar păstrat. Dar noi, oameni mai vechi, mai avem amintiri, mai avem nostalgii în drum spre Super magazinul din care cumpărăm azi de ale gurii, căci nici telemeaua noastră cea din toate zilele nu mai este ca în trecut!

Adriana Moscicki

Stînă în munții Făgăraș

1

„… că guriţa lui mi-e dulce!“

Rîndurile lui Pinciu din Răşinari m-au purtat şi pe mine cu gîndul la satul întins de-a lungul drumului, cu casele lui colorate înşirate ca bomboanele pe o aţă. Tramvaiul ajungea pînă-n buza satului şi din capsula de metal roşu se răspîndeau sătenii întorși cu treburi sau cumparaturi din Sibiu, vizitatori curioși și excursioniști umplînd de zarvă satul tot. Todeauna aveam senzaţia că trec printr-un sat nelocuit, deşi fumul se ridica uşor în aerul tare de munte, deşi în spatele porţilor grele de cetate se auzea cîte un lătrat, deşi, cu mîinile încrucişate pe o bancă, pe sub pălăria rotundă, ori pe sub năframă, priveau ochi scrutători ca un roentgen. Căruţe pline de fîn se întorceau de pe cîmp. Sus în munte la stînă dis de dimineaţă se spălau cu apă călduţă ţîţele oilor şi laptele cald ţîrîia în căldări. Apoi, liberate din strînsoare, o zbugheau pe păşune gheme de lînă behăind:
„cînd răsare sfîntul soare ies cu turma la mulsoare“.

Dar eu ştiu că dincolo de imaginea aceasta idilică, grea şi plină de grijă fusese viaţa ciobanilor. Dar ei şi-au păstrat demnitatea. Dorul de libertate, mîndria au pus-o în cîntece şi ziceri populare:
„Cum să nu fiu frumos şi gras, că mănînc mălai şi caş şi beau apă din văgaş“..sau:
„Decît slugă la Biriş,
mai bine la oi pe Agriş
Decît slugă sau catană,
mai bine la oi cu pană!“

Azi am aflat că se fac festivaluri cu mîncare ca la stînă, cu jocuri şi cîntece. Mă gîndesc, chiar ei înşişi, foştii ciobani sînt năpădiţi de propriile nostalgii.
Frumoase erau fetele în portul lor, frumoşi erau flăcăii cu căciulile pe ceafă şi mîna la şerpar.
„Mi te cere un ciobănel?
merge-i mîndră după el?
După ciobănel m-oi duce
că guriţa lui mi-e dulce!“

Adriana Moscicki

Mulsul oilor la o stînă în munții Cindrel (c.1960)

1

oamenii neştiuţi ai Cetăţii – Grete P.

3. Sărut mâinile din Reşinari!

„Şi îi sărut mînile la Îngerul meu celu Bunu! Sărut mâinile domnişioru Hanţu şi la Domnişiora Grete şi la Domnişiora Zelma şi va poftim Sărbători fericite, la mulţi ani multă voie bună la Lizi şi o rogu să grijiască de bujiorul Nuţa. I. Pinciu“. – Aşa scrie Pinciu din Răşinari familiei Pankienwicz. Să fi fost Pinciu vreun protejat al familiei, prieten, cunoscut sau ciobănaş ce aproviziona familia cu bunătăţi din ograda şi de la stînă? Nu vom ştii niciodată, dar rîndurile acestea atît de sincere şi de simple ne învaţă despre familie şi despre respectul cîştigat în ochii oamenilor.

Julius Pankienwicz nu era de loc din Sibiu, venise cu afaceri în Cetate, deschide restaurante de succes în mai multe locaţii, și în 1899 îşi stabileşte familia în „Uliţa Ierni 11“ // Wintergasse (azi strada Timotei Popovici) cum o numeşte Pinciu. Nu ştiu cine este Lizi, dar zîmbesc cu multă tandreţe imaginîndu-mi „Bujorul Nuţa“, probabil o copilă fragedă şi frumuşică. Poate Răşinarul era destinaţia de vacanţă şi plimbare a familiei, loc de odihnă şi întremare în aerul tare de la picioarele muntelui, poate Pinciu era gazda „de la ţară“, sau doar un simplu angajat, cu siguranţă însă a cunoscut familia şi i-a purtat recunoştinţă şi admiraţie. Corespondenţa lui Grete (mai precis doar o parte din ea), ajunsă în mod tainic şi miraculos în sec. XXI, ne zgîndăre curiozitatea şi naşte în noi poveşti. Şi, cum nimic nu e întîmplător pe lumea asta, scormonind atît cît se poate prin memoriile virtualului, multe surprize s-au ivit pe drum! Grete, nume căruia i-am imaginat un chip, se încheagă încet-încet sub ochii noştri şi se dovedeşte o tînără profundă şi complexă. Un gînd mă bîntuie de cîteva zile: şi dacă într-o zi, citind aici, cineva dintre voi va spune: este străbunica mea?

Adriana Moscicki

Felicitare din 24 decembrie 1901

1

oamenii neştiuţi ai Cetăţii – Grete P.

2. Telegrama

Privea oraşul de la înălţimea ferestrei strîngînd la piept depeşa proaspăt sosită. Îşi făcuse un obicei în a prelungi chinul aşteptării şi, în loc de a da fuga pînă la masa de lucru, să-l despice frumos cu cuţitaşul de argint, ţinea aşa plicul lipit de volanele bluzei, suspina uşor, apoi îl atingea cu obrazul, adulmeca hîrtia, închidea ochii şi visa o clipă. Desigur, recunoştea totdeauna caligrafia în tuş negru şi zîmbea. Aşezată în faţa ferestrei, privea în depărtare peste vîrfurile castanilor şi deschidea tacticos plicul.

Domnişoara Grete ţinea o corespondenţă bogată. Fire curioasă, devora ca un animal de pradă cele cîteva rînduri, apoi, cu un surîs în marginea buzelor, citea şi le recitea de cîteva ori că le-ar fi putut declama pe de rost! Ar fi vrut să străbată ea însăşi întreaga Europă, poate lumea întreagă. Deocamdată se mulţumea să viseze privind fotografia de pe o carte poştală, recreînd în minte experienţele altora, drumurile, întîmplările. Melomană înrăită, se visa de multe ori privind prin binoclu din lojă, ba chiar păcătuia şi bătea ritmul cu pantoful pe sub rochia lungă. Ofiţerul i se adreseaza prin cuvintele: „Bei den bezaubernder Klängen der Musik…“, apoi notează lista pieselor ce se cîntaseră la primul concert dat de Regimentul casei.
Ahhh, Grete auzea, deja, în cap, toată muzica, sunetele acelea fermecătoare, se învîrtea prin cameră valsînd cu ochii în tavan şi rîzînd. Se oprea apoi gîfîind şi, în ritmul flautului, traversa Parisul în vreo trăsura, cerul era albastru şi aerul tot flori, panglicile pălăriei fluturau vesel în goană, sau poate în vreo gondola Veneţiană trecea cu mîna în apă, visînd. Dar nimic nu putea învinge ritmul îndrăcit al unei polce pline de viaţă şi de veslie. Citind lista pieselor interpretate la concert, era ea însăşi acolo, transpusă de emoţia muzicii. Bravooo, bravooo, sala toată exploda cu aplauze şi se ridica în picioare, domnii ofiţeri drepţi ca o linie cu mustăţile splicuite, doamnele elegante şi îmbujorate, purtînd şalul, evantaiul şi programul în mîinile fin înmănuşate. Apoi tot Oraşul va vui despre primul Concert al Regimentului 31 cezaro-crăiesc de infanterie „Pucherna“ din Sibiu…

„Herzlichen Gruß und Handkuss sendet vom ersten Konzerte des Hausregiments… 03 April 1910“ // Salutări din inima şi „sarutmina“ trimise de la primul concert al regimentului… 03 aprilie 1910… Gretchen împăturea frumos programul-telegramă şi-l aşeza lîngă celelalte scrisori, cărţi poştale şi felicitări primite de la prietene şi admiratori, cu obrazul sprijinit în palme privea peste coama castanilor ce străjuiau zidul, pînă departe, în zare învăluind cu o privire întreagă Cetatea ce-i devenise casă…

Adriana Moscicki

„Program muzical“ // „Musikprogramm“ – depeşă din 1910

1

poveste despre oamenii neştiuţi ai Cetăţii

Coletul era legat cu o panglică aurie, din aceea care înveselesc cadouri de sărbători. Era un cadou teancul de cărţi poştale, unul neaşteptat şi inedit, frînturi din viaţa unei persoane necunoscute, bucăţi de puzzle de asamblat cu puţin noroc şi cu multă răbdare, caligrafii de descifrat, multe poveşti de închipuit.

Mi-am amintit de vînzătorii de fotografii şi de cărţi poştale de prin târguri. Cît de indiferenţi ridicăm o fotografie sau alta, cum privirea ne este atrasă de o imagine anume. Dar, în pătratul alb de hîrtie, pe faţa cealaltă, o viaţă de om cu emoţii şi întîmplări, aşternută rapid în cuvinte pe tejgheaua unui oficiu poştal, ori pe vreun genunchi, în stradă, în faţa unei cutii de poştă. Povestea fotografiilor este şi mai tristă. De acolo zîmbesc chipuri necunoscute, ar putea fi chiar chipul meu, în timp ce au stat lipite într-un album, ce au adunat familia de sărbători şi rîsete nebune în rememorare… acum doar un dreptunghi lucios şi un preţ scris în creion. Nu ştiam nimic despre domnisoara Grete. Nu ştiam despre existenţa ei. Precum mii şi mii de nume în timp, un locuitor astăzi neştiut al Cetăţii. Dar fiecare om are o istorie, un nume. Puţini sînt norocoşii care rămîn în istorie. Să spunem că Grete a avut noroc. Atunci este un noroc reciproc că ne-a fost dat să ne întîlnim. Grete este un personaj real, doar poveştile sînt fantezii zămislite de mintea mea în plimbarea virtuală prin trecut şi prin imagini.
Vorbe scrise în grabă, telegrame, felicitări, salutări, urări, toate zugrăvesc imaginea şi personalitatea domnişoarei Grete din strada Wintergasse // Timotei Popovici numărul 11.
Oraşul, citeodata, nu este decît o poveste despre oameni şi despre viaţă.

va urma

Adriana Moscicki

1

multumim Danielei Solomon si ziarului „Turnul Sfatului! Sibiul are un copil pe Facebook: poeta Adriana Moscicki

1

Un Ospiciu de categoria I !!!

definiţie dex: „ospíciŭ n. (fr. hospice, d. lat. hospitium; it. ospizio. V. oaspete, oţel, spital) ospiciu n. 1. casă de caritate în care se nutresc săraci, bătrâni şi infirmi; 2. casă în care călugării dau ospitalitate drumeţilor;“ – Înainte de a deveni loc de îngrijire a alineatilor mintali, “ balamuc“, ospiciul era un hotel cochet, intim şi de calitate cu preţuri modice, în care călătorul putea poposi în siguranţă şi se hrăni în condiţii civilizate. Iată un „ospiciu“ în Cetate, ultracentral dar ferit de hărmălaia oraşului! (Reclame interbelice – Alexandru Cicio Pop – Ghidul Bucurestilor)

1

Elegant şi virtuos în culoare

În vremea tinereţilor noastre comuniste se tipărise o cărţulie de cărţi poştale „Sibiul Vechi“ cu lucrări de Hans Hermann. Costa 5 lei. Mulţi dintre prietenii mei aflaţi în străinătate s-au bucurat de acele imagini. Încă mai am rămăşiţe din ea în bibliotecă. Acum o păstrez ca pe un odor şi n-aş mai rupe Doamne fereşte nici o pagină! Pe vremea aceea îl puteai vedea pe Hermann însuşi prin Oraş, în tramvai cu şevaletul. Alţii s-au bucurat mai mult de prezenţa lui fiindu-le profesor de desen. Eu nu am avut acest noroc, l-am privit de la distanţă cu respect şi admiraţie.

Hans Hermann s-a născut la Braşov în 25 ianuarie 1885 ca fiu al sculptorului şi profesorului Friederich Hermann. În atelierul tatălui face primii paşi în artă şi se familiarizează cu diferite materiale şi tehnici pe care le va folosi ulterior în opera de maturitate. Hans Hermann a avut profesori celebrii: Ernst Kühlbrandt, Arthur Coulin şi Friedrich Miess. A studiat la Acedemia de Arte Frumoase din Budapesta (Képzömüvészeti Főiskola între 1903-1907). Pînă în anul 1918 este profesor de desen în Mediaş, apoi, stabilindu-se la Sibiu, predă desenul la şcoala Brukenthal. În perioada Primului război Mondial, artistul s-a aflat pe front în Istria şi Volyn (Ucraina). Moartea şi ororile războiului l-au marcat desigur. Din această perioada datează acuarele „Dimineaţă de Crăciun“, „Pace pe Pămînt“, „Gorodișce incendiat” şi un Autoportret în uniformă. Deşi cele mai cunoscute lucrări sînt desene şi grafică, Hans Hermann a lucrat în cărbune, ulei, acuarelă, a fost longeviv şi prolific, a expus şi a fost premiat pentru lucrările sale în 1937, 1954, 1965, 1968. În anul 1965 primeşte ordinul de „Artist emerit al României“. S-a stins în 1980 şi se odihneşte în Cimitirul Comunal din Sibiu.

Anul trecut, la 130 de ani de la naştere, Casa Teutsch i-a adus un minunat omagiu, organizînd o expoziţie Hermann cu lucrări din colecţia personală a familiei. Mi-am dorit să o pot vedea. Mi-am închipuit-o doar. Hans Hermann, deşi celebru pentru grafica alb-negru, a fost un pictor luminos, elegant şi virtuos în culoare. Cred că l-a iubit pe Van Gogh, cred că l-a simţit în culoare pe Cezanne, dar cred, privindu-i lucrările, că a rămas fidel lui însuşi.

Adriana Moscicki

1

În alb si negru

Trecea înalt şi uscăţiv pe străzile pietruite ale oraşului, la vînătoare de umbre şi cotloane tăcute, medievale, îmbrăcat în pantaloni trei sferturi cu ciorapi lungi şi groşi. Şevaletul îl însoţea pretutindeni, aşa cum, în alte vremi, spada ar fi însoţit cavalerul în luptă. Nu doar pasiunea pusă în linii viguroase, nu doar umbrele pline de mister ne fascinează în grafica, desenele şi pictura lui ci mai ales talentul de a vedea trecutul. Artistul Hans Hermann a desenat oraşul într-un timp revolut.

Adriana Moscicki

Artistul Hans Hermann / Podul Minciunilor si Biserica Evanghelică

1

nori şi culori

Un creion a însorit uliţa toată. Şi toropeala asta artificială pe hîrtie cuprinde cu adevărat Oraşul. Dar nici o clipă să nu va lăsaţi înşelaţi! În spatele porţilor arcuite, în fundul curţilor, pe coridoare şi în verde de viţă şi în umbră zidurilor se trăieşte! Uliţa şi-a schimbat numele prin ani şi tramvaiul o străbătea nepăsător de vreun nume sau altul. Noi eram mîndrii şi un pic fericiţi.

Adriana Moscicki

Str. Nicolae Bălcescu / Heltauergasse / Disznódi utca – Carte Poștală tipărită 1918 la Budapesta

1

o clipă în soarele amiezii

Ce noroc! Soarele a uscat noroiul întins pe o parte şi pe alta a Centrului. Pîrîul curge calm prin matca lui pietroasă, dar ferească Sfîntu de vreo ploaie năpraznică! Apele învolburate transformă strada, cît ai zice „peşte“, într-un canal, bucuria raţelor din vecinătate. Şi atunci repede, oameni cu poduri ambulante sînt gata să vină în ajutorul Domnişoarelor, care, ridicînd poalele rochiilor îmbibate în apă şi nămol, vor putea arăta privitorului jenat dar curios, o glezna fină cuprinsă în gheata de piele întinsă bine şi strînsă în copci. Dar azi, soarele îmbrăţişează volanele umbreluţelor, construcţiile elegante ale meşelor prinse în ace de păr, mîinile înmănuşate. Chipiuirile sclipesc o clipă, mustăţi de căpitani asudate, cizmele de piele bine lustruite. Un cîine mic se ţine aproape în umbra fustelor tînjind după braţele parfumate care-l poartă ici colo prin oraş. Casele respiră prin obloanele ridicate şi proptite în cîrlige lungi de fier, desigur ochi curioşi suspectează în spatele zăbrelelor de lemn fiece mişcare. Mai tîrziu, veştile vor circula de pe o parte pe alta a trotuarului îmbogăţite şi înmulţite. În Cetate aproape toată lumea ştie pe toată lumea, ce se întîmplă în Oraşul de sus găseşte o cale să ajungă în cel de jos. O trăsura îşi anunţă sosirea cu fornăit de cai şi tropot sec pe piatră neagră. Fetiţa cu cercul nu se teme de nimic, îşi rostogoleşte jocul direct spre capătul străzii, se va opri desigur în dreptul cailor cu gura puţin deschisă şi ochii mari de admiraţie, cînd crupa lucioasă a animalelor va străluci o clipă în soarele amiezii. Din locul fotografului, toată stradă i se oferă priviri şi se desface ca un rîu. Vede fără să fie văzut de la înălţimea lui strategică. Doar băiatul asta isteţ îl adulmecă şi priveşte în ochi, fără să ştie, căutînd zarea cu mîinile în piept. Desigur, fotograful zîmbeşte în tăcere ca un mic Demiurg.
O zi liniştită pe Heltauergasse, artera pe care viaţa pulsează în Burg.

Adriana Moscicki

Str. Nicolae Bălcescu // Heltauergasse – fotografie cca 1880

1

despre iubire şi despre credinţă!

Boboteaza (epifania) încheie cele 12 zile de ospăţ şi sărbătoare ale Crăciunului ţinute de toată lumea creştină. Oamenii se ospătează, petrec şi dănţuiesc. Cele sfinte aromate şi condimentate cu cele lumeşti, se amestecă în zilele astea toate. Rămăşiţe păgîne scot vîrfuri şi lujeri ce se întind şi împletesc peste toate obiceiurile ivite odată cu creştinismul. Dar cîte biserici, atîtea sărbători şi obiceie. Dacă o parte a lumii alege să sărbătorească vestirea venirii pe lume a Mîntuitorului, povestea celor trei magi, cealaltă parte, orodoxă, se ocupă de botezul Fiul şi pogorîrea harului ceresc. Multă vreme n-am înţeles cum abia s-a născut şi s-a făcut atît de mare Fiul ceresc! De la o vîrstă însă, ne aplecăm cu mai multă înţelegere şi răbdare asupra poveştilor religioase. Oricare ar fi povestea, în Cetate se serbau amîndouă şi nimeni nu era deranjat! Trei magi în costume de rigoare şi cu daruri, treceau cu nonşalanţă pe uliţa pe care Popa venea şi el cu botezul. Ba Popa mai stropea cu mănunchiul de busuioc (şi fără bani!) stinga dreapta prin vecini, uite aşa, să fie totul curat şi sfinţit!

Îmi amintesc zdroaba cu care se căutau pe vremuri recipiente de adus apă sfinţită de la Biserică. Preferate erau sticlele de jumate, albe, de ulei! Erau frecate cu Dero sau Soda şi străluceau de mamă-mamă în dimineaţa de Bobotează! De la Biserica se întorceau cu moţ de busuioc şi aşa se păstrau curate un an întreg! Era bună la orice apă sfinţită, un panaceu universal: de durere, de supărare, de inimă neagră, de frică, de pază, de ochi răi, de alungat duşmani, de deochi! Şi se spune că apa asta e o minune, nu se strică şi pură rămîne veci pururi! Se mai spune şi că, în ziua aceasta, animalale ar prinde glas şi ar vorbi! Sincer, tare m-aş bucura să se întîmple! Să grăiască toate dobitoacele pămîntului despre adevărata iubire, despre grijă şi recunoştinţă! Omul a primit în grijă lumea să facă din ea grădină şi viaţă, să ia cît are nevoie, să lase roade de prăsilă. Dar Omul s-a făcut stăpîn peste lume. Spiritul Crăciunului nu mai este decît spiritul cumpărăturilor. Totul este de cumpărat şi vîndut, de aruncat, de prăduit, de îmbuibat şi de ocoşit. Sfinţii stau cuminţi pe pereţi, nemişcaţi. Or fi fugit din cer sau doar tac? Şi tare mi-aş dori să grăiască animalele povestea adevărată despre iubire şi despre credinţă!

Magi vor merge pe străzile Oraşului de la biserică spre casă, mîndrii de rolul pe care l-au jucat în piesă, femei cu sticlă de apă sfinţită vor trece luminate de har, şi în armonia asta poate, oameni bătrîni şi singuri, animale aruncate, flămînde şi chinuite, vor primi o fărîmă din gingăşia uitată a Creştinului. Demult demult, în alte vieţi, om şi animal împărţeau cămara şi se încălzeau împreună şi erau parte din avutul cel mai scump al omului: muncă şi mîncare. Aşa venea pe vremuri Popa şi boteza oameni şi animale, să fie ocolite de boli, primenite şi de rod.
Să fiţi rodnici şi curaţi tot anul!

Adriana Moscicki

1

salutări din Sibiu

va amintiţi vremea aceea în care ştiam să scriem cu peniță și cerneală? vremea librăriilor cu vederi şi cărţi poştale, cu timbre de poştă, vreme de scrisori. Umblînd prin ţară, alţii prin lume, prima datorie era trimisul de salutări. Uneori eram zgîrciţi în cuvinte sau doar neştiutori în ale compunerii: trei cuvinte mîzgălite „salutări din…“ Alteori, în dreptunghiul alb îngrămădeam poveşti întregi, dări de seama, experienţe şi întîmplări. Salutări din Sibiu… faţa lui se schimbă, doar prin amintiri şi cărţi prăfuite, încremenit în trecut! Iată un An Nou într-un loc vechi!

Adriana Moscicki

„Salutări din Sibiu“ – Anna Dörschlag (1869 – 1947), artistă sibiana, fiica lui Carl Dörschlag. A studiat pictură și grafică la Berlin, München si Dresden.

1

Primiţi sorcova?

Cum schimbă faţa omului o nouă zi, un nou an? Ne face mai buni, mai frumoşi? Am stat cu bani în buzunar să ne aducă anul nou belşug, am îmbrăcat straie noi să ne înnoim tot anul, ne-am pupat cu Şampanie şi am părut fericiţi? Un An nou, aceeaşi oameni, buni, sau mai puțini buni, mediocrii sau sclipitori, fiecare din noi cu dorinţe, vise, idealuri.

Nu demult, (doar în viaţa Oraşului anii sînt doar clipe!) dimineţile de Anul Nou erau tăceri obosite. Şi casele abia îşi ţineau ochii mijiţi! Trifermentul şi cafeaua cu lămîie erau mic dejun potrivit. Ne cufundam în somn trupul ostenit de atîta ţopăială, ghiftuială şi veselie. La amiază începea un forfot şi, troznindu-şi oasele bătrîne, Oraşul tot dezmorţit, deschidea drumuri pentru copii colindători purtători de cuşme şi sorcove de hîrtie încărcate de flori. Oameni cu Vasilici speriaţi mişunau prin tramvai şi te lăsau să atingi animalul tremurînd pentru vreun leu şi să-ţi meargă bine tot anul! Şi de aveai norocul să te prindă vreo sorcova şezînd pe scaun, te alegeai cu ploaie de urări direct în creştetul capului. Mai erau călători ce priveau pe geam, sau într-o parte, ca şi cum trupul lor nu era acolo, dar copiii colindători îi băteau pe umăr cu sorcova insistent şi hotărîţi! În ochii mei era dovadă de curaj mersul cu sorcova şi curaj de partea celui sorcovit, un pic umilit sub bătăile ritmice ale florilor, un pic stoic, un pic nesuferit! Dar urarea este frumoasă şi din depărtare doar nostalgie! Primiţi sorcova?

Sorcova, veselă,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Ca un măr, ca un păr
Ca un fir de trandafir.
Ca merii, ca perii,
În mijlocul verii.
Ca vița de vie,
La Sfânta Mărie.
Tare că piatră,
Iute ca săgeata.
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.
Vacile lăptoase,
Oile lânoase,
Porcii unsurosi,
Copii sănătoși.
Câte cuie sunt pe cas,ă
Atâția galbeni pe masă.
La anul și la mulți ani!
Să trăiți să ne dați bani!

Adriana Moscicki

1

Vă dorim tuturor un an nou cu sănătate… La Mulţi ani! An Nou fericit! Glückliches neues Jahr! Boldog Új Évet! שנה טובה! Guten Rutsch! Happy New Year! Bonne Anne! 2016!

Călătorie în timp Zeitreise Időutazás // Sibiu Hermannstadt Nagyszeben & Adriana Moscicki

1

La Mulţi ani! An Nou fericit!
————- 2016 ————-

Mă cuprinde nostalgia unui Revelion adevărat. Mi-e dor de emoţia ultimei nopţi din an, de agitaţia pregătirilor, de emoţia întîlnirilor, de căutarea unei rochii perfecte, de lista cu salatele de pregătit, de mănunchiul de vîsc, de dănţuit… Oraşul întreg viermuia, la Mercur se dădeau măsline verzi umplute cu ardei, migdale sau ustori, în borcane lungi. În alimentări se goleau rafturile cu vodcă Wyborowa, Bison Grass Vodka şi coniac Albanez Skenderbeu, şampania Alba-Iulia se vindea precum cornurile calde de 25 de bani. Toată lumea pregătea salată de boeuf, ciuperci chinezeşti din conservă în sos de maioneză cu smîntînă şi usturoi, chifteluţe, cîrnăciori prăjiţi, friptură de porc în tavă, sarmale. În vremea asta se vindeau pricomigdalele la kilogram şi fursecuri pe tăvi de carton. La Împăratul era totdeauna cîte o expoziţie culinară cu vînzare şi bucătarii vremii se lăudau cu limbă în aspic, peşte nobil la tavă cu garnitură de zarzavaturi, friptură de vînat, icre de Manciuria, torturi diplomat cu frişcă albă albă şi portocale zaharisite şi Doboş tort dichisit cu plăci lucioase de zahăr ars.
Coafezele aveau cearcăne negre, doamnele mirosind a fixativ îşi purtau cocurile prin centru şi unghiile bine lăcuite în mănuşi. Jumătate de zi Oraşul zumzăia ca un stup sub un clopot de sticlă, apoi se lasă o linişte tensionată pînă cînd, spre seară, taxiuri tăiau zăpada fleaşcă încolo şi încoace, băieţii duceau platouri, fetele purtau pantofi înalţi în plase. Se întindeau mese cu familii serioase ce mîncau conştiincioşi gustări, friptură, sarmale şi ciorbă cu ochii lipiţi de televizor şi varietăţi. Se stingeau luminile pentru slowuri îmbrăţişate. Se cutremurau geamurile la cîte un rock îndrăcit. Se plîngea pe blues şi se iubea la 12 noaptea înduioşaţi de alcool şi trecerea anului.

La miezul nopţii, un discurs macabru, graseiat, ne trimitea într-un nou cincinal cu avînt muncitoresc şi, în timp ce cînta imnul, toate realizările patriei alergau pe ecran ca amintirile omului în agonie înaintea morţii şi un ceas măsura secundele… „La mulţi ani dragi tovarăşi! La mulţi ani trăiască Republica Socialistă România! Uraaaa!“… Bum-Bum răspundeau dopurile de şampanie şi noi răsuflam uşuraţi! Lumina crudă a dimineţii dezvăluia feţele boţite, părul vraişte, hainele pătate, masa în dezordine, sticlele aruncate prin colţuri. Cu ochi grei ne tîram în căutarea unui pat, apoi linişte. Şi totuşi, mi-e dor de oboseala aceea, de bucuria trecerii anului. „Tombe la neige“ hîrşia uneori banda magnetofonului, „Shine on you crazy diamond“, „Wish you were here“…

Noaptea din cumpăna anilor este acum un Silvester sobru şi tăcut.
Dar amintirile ţopăie mereu în noi ca o chemare…

La Mulţi ani! An Nou fericit!

Adriana Moscicki

1

împreună

lunecăm în amintire ca printre nămeţi.
de-o vreme iarna mea e doar o curgere verde
crinoline baletează sub un ger imaginar
panglici flutură prin vis ca o chemare la bal .

prin pieţe mai şuieră un vînt solitar
ecou de glasuri vesele prin cotloane şi foşnet de brocart.
au fost ierni elegante cu trăsuri apoi cu tramvaie,
am trecut cu ochii închişi şi trup încorsetat,
doar vorbele năzdrăvane în salturi mortale
trupul oraşului au disecat.

desigur toate ideile tale încăpeau sub ţilinder
ca sub un clopot de sticlă la păstrat.
şi palma odihnită în mănuşă păstra urma pietrii
ce ai mîngîiat.

cîte secole am trecut aşa pe străzi
cîte secole am fost doar lumină
acum iarna cerne doar aşteptări
timpul ne cîntă la ureche în surdină.

Adriana Moscicki

1

toată ziua am colindat şi zăpadă am căutat
la căşile voastre ne-am adunat,
cu iarnă din amintiri şi stea pe înserat.
primiţi colinda?
Steaua sus răsare
Ca o taină mare
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte
Şi lumii vesteşte
Că astăzi
Curată Preanevinovată
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia
Naşte pe Mesia
Magii cum zăriră
Steaua şi porniră
Mergând după rază
Pe Hristos să-l vază
Pe Hristos să-l vază
Şi dacă porniră
Îndată-l găsiră
La Dansul intrară
Şi se închinară
Şi se închinară
Cu daruri gătite
Lui Hristos menite
Luând fiecare
Bucurie mare
Bucurie mare
Care bucurie
Şi aici să fie
De la tinereţe
Pân-la bătrâneţe
Pân-la bătrâneţe.

Adriana Moscicki

1

deschide uşa…

povestea nopţii acesteia este despre om şi simţire, despre drum şi speranţă. Deschideţi uşa, atît cît să pătrundă o rază, atît cît să se audă un cuvînt, să se înşurubeze un gînd, să se nască un zîmbet. Oamenii au învăţat să se ţină de mînă, ca şi cum prin degete şi prin palma toată s-ar scurge putere şi alinare şi iubire. Omul se naşte cu pumnii strînşi şi,cu primul strigăt, palmele zvîcnesc deschizîndu-se în căutare. Şi toate fricile şi toate singurătăţile caută o mînă, o atingere, împreună. Noaptea aceasta este despre iubire şi lumină. Deschideţi uşa şi iubiţi!

Crăciun fericit! Frohe Weihnachten! Boldog Karácsonyt! Merry Christmas! Joyeux Noël!
חַג מוֹלָד שָׂמֵח!
Adriana Moscicki

sursa foto: www.facebook.com/GallicaBnF/photos/

1

…shhhh, vine Moşu???

1

cum să desenezi un vis?

Dimineaţa de Ajun era o amestecătură de aşteptare şi agitaţie. În bucătării duduiau sobele. Devreme deja se aducea varză acră din pivniţă şi moare. Un-doi- trei se umplea oala de sarmale, cîrnaţii fierbeau în moare, salata de boeuf dichisită sub maioneză şi flori din gogoşari, chiftele, salamuri şi telemea pe platouri, măsline rare într-o piramidă nobilă la mijloc, saleuri, prăjituri, cozonaci, bomboane, mîncare, mîncare…

Prin magazine foşneau celofane, hîrtii cu dungi şi clopoţei, pe Centru ţopăiau flăcăi cu zurgălăi. Într-un sertar zăceau desene albastre în cerneală. Făcusem fulgi albi şi copaci cu pic. Erau puţin strîmbi şi puţin trişti. Niciodată nu i-am trimis Moşului vreun plic. Ce ne doream? Nici filmele nu erau colorate dar totul era, totuşi, frumos. Închideam ochii să visam. Apoi se lasa o mare linişte peste zi. Acum visăm să fim copii!

Adriana Moscicki

1

florile dalbe…

Stau şi mă gîndesc acum, cît de frumos ningea acasă în Noaptea de Crăciun! Rari au fost anii lipsiţi de zăpadă, măcar de o pojghiţa simbolică. Toată noaptea forfoteam, grupuri grupuri dintr-o parte în cealaltă a Oraşului. Ne salutam şi rîdeam. Fetele de la Goga cu băieţii de la Lazăr. În geam sclipeau luminiţele pomilor şi lumînărele în sfeşnicele dantelate din traforaj, cu căluţi şi îngeri care se roteau, aduse direct din Germania.

„O ce veste minunată, de la Viflaim se arată, cerul strălucea, îngerii venea pe-o rază curată!“… cîntam noi în tonuri înalte şi convingătoare, să acoperim uneori chiotele şi pufniturile de rîs din spate. Îl auzeam pe vărul Florin mormăind în barbă şi iscînd veselie generală. Fetele stăteau lipite de el ca nişte zîne bune. Aşa colindam oraşul prin zăpezi, cîini ne pîndeau pe lîngă vreo poartă şi ne lătrau conştiincioşi. Atunci şi cîinii aveau un rost şi un adăpost. Şi-mi amintesc mesele întinse în Lazaret, într-un demisol luminat de becuri, dar plin de voie bună, unde Lili ne cînta „Io sînt fată Sibiană“, apoi în duet cu Dan colinzi de plîngeau mame şi bunici şi unchii ridicau paharele cu vin suspinînd. Şi era peste Oraşul întreg o lumină aurie. Suflarea caldă şi veselie abureau geamurile caselor. Ici colo în pervaz stăteau conuri de brad, nuci şi mere. Cîte-un Moş Crăciun cherchelit mai trecea cu barba trasă pe piept, roşu şi asudat. Copiii ascunşi în căldurica plapumelor, aşteaptau cu urechile ciulite. „Trei păstori se întîlniră şi aşa se sfătuiră, raza Soarelui, floarea soarelui“… Ce noapte bogată. Se naşte pruncul în „Casa pâinii“ (Beit=casă, lehem=pâine), El Soarele, lumină, hrană, durere şi suferinţă, fericirea, el veşnicia. Credinciosul a postit şi a aşteptat momentul acesta misterios al ivirii pe lume a Izbăvitorului. Ce noapte bogată, ce masă îmbelşugată se va întinde a doua zi, mă gîndesc încercînd să găsesc firul ce leagă „spiritul Crăciunului“ cu ghiftuiala aferentă.
Florile dalbe… erau atunci petale îngheţate din ramurile copacilor golaşi, se revărsau peste faţa noastră curată şi puţin naivă. Rîdeam. Toată noaptea aceasta este despre copilărie şi curăţenie.
La mii de kilometri depărtare, într-o peşteră cu praf roşu, într-un pustiu de pietre se năştea Pruncul speranţei, o stea aninată în cerul înalt şi florile dalbe ale migdalilor ningeau trupul lui fraged.
Da, este o noapte minunată, în fiecare din noi se trezeşte un copil ce învaţă să rîdă!

Crăciun fericit! // Frohe Weihnachten! // Boldog Karácsonyt! // Merry Christmas! // Joyeux Noël!
חַג מוֹלָד שָׂמֵח!

Adriana Moscicki

1

O brad frumos! O Tannenbaum!

Aveam degetele lipicioase şi şorţuleţul murdar. Lopăţica de plastic alb cu care întindeam pasta aceea de lipit era rigidă, mai rupeam citeo bucată din zala de hîrtie colorată dar lanţul meu strîmb, purtat cu glorie pe mînă, rezista totuşi pînă acasă. Aveam cu siguranţă două mâini stîngi, mama îmi îmbunătăţea „operele de artă“ căci era specialistă în desenat găini şi copii din profil! Şi totuşi, la împodobirea bradului mă transformam în decoratoare şef! Globurile îşi petreceau anul închise în cutii legate cu panglica, comori din sticlă suflate în culori. Pentru vîrful bradului se folosea un glob spectaculos, ce glisa în ramura tînără şi uneori o îndoia sub greutatea lui, de trebuia tăiată! Cum împodobirea era un eveniment, trebuia aşteptat tata cu suportul din pivniţă, apoi cioplită tulpina, ancorat bine trupul zvelt şi iuhuuu… chiuind de nerăbdare intram în atribuţiuni! Cutiile cu bomboane de pom erau cumpărate dinainte. Stăteau cuminţi în straturi, forme de zahăr în culori pastelate, le atîrnam cu aţă de papiotă de ramuri, în cazul cel mai bun, cînd nu dădeam iama în ele şi supravieţuiau pînă în momentul decorării. Au fost ani cînd mama a descoperit cu stupoare că vînzătoarea ne-a dat o cutie mult prea goală! Îmi amintesc, cînd au apărut bomboanele de ciocolată, neapărat au trebuit cumpărate, date mamei în custodie, dar Îngerul meu păzitor a făcut ca aţa să le taie fiind înmuiate de căldură şi aşa, repede de tot, m-am regalat cu decorul. Mai erau şi bomboanele acelea ovale, învelite în staniol colorat. O invenţie genială, căci se puteau mînca din pom fără să bage cineva de seamă, ambalajul rămînea frumos la locul lui! Nu mi-au plăcut niciodată norii de vată care se presărau pe ramuri să pară ninşi, nici lumînările prinse în clips, erau atît de triste peste zi. Dar stelele colorate de plexigas cu luminiţe le iubeam. Seara le priveam strălucind în întuneric şi visam.

Pomul se cumpăra la piaţă şi preţul era după înălţime. Îmi amintesc cum stăteau aranjaţi, ca nişte suluri verzi legate cu sfoară. Taţi străbăteau oraşul trăgînd sănii cu brazi. Mamele erau tot o zdroabă între cozonaci, fripturi şi sarmale. Zăpezile transformau oraşul întreg într-un derdeluş. Maşini erau puţine, motorina îngheţată, autobuzele rare. Stăpîni peste Cetate, armate de copii trăgeam sănii încolo şi încoace, cu mîinile îngheţate şi ciorapii uzi, zăpada se întărea în romburi şi pătrate pe pantaloni, ne trăgeam nasul sau îl ştergeam grăbiţi cu mîneca şi porneam în viteză strigînd: Pîrtieeee!!!!! Aşa ne lăsam pe spate şi puneam frînă cu picioarele. Seara, ne tîram greoi spre casă şi, hămesiţi, înfulecam griş cald, orez fiert în lapte dulce cu un praf de scorţişoară, lapte de pasăre, sau poate frigărui de pîine cu zahăr. Dar eu aş fi mîncat de trei ori pe zi varză a la Cluj, doar era preferata mea! Cu obraji încinşi şi trup dureros adormeam învăluiţi de aroma de cetină a pomului împodobit! Aşa spuneau oamenii pe vremea aceea: nu e Crăciun fără miros de brad în casă! O brad frumos! O Tannenbaum! Tante îmi dădea cu linia peste degete cînd încurcam der, die, das, drept pentru care am pedepsit-o şi nu m-am mai dus la ore!
Dar cîntecul acesta, primul pe care-l învăţăm cu toţii încă din grădiniţă, a rămas în noi, precum veşnicia într-un copac!

Adriana Moscicki

1

Duminica de Ignat

În bătrînul oraş, după ce s-a făcut „dreptate“ şi majoritatea caselor au fost naţionalizate şi repartizate, şi-a dus veacul, de-a lungul coridoarelor lungi de lemn, o adunătură pestriţă de oameni, de toate confesiunile şi convingerile. Împărţeala uşilor şi camerelor făcea ca viaţa lor să se ducă mai mult în comun, frecîndu-se unul de altul prin bucătării comune şi băi, în aceeaşi curte parcelată în straturi sau petece de iarbă şi flori şi tufe de agrişe, cu zmeură căţărătoare şi nuc de umbrit jocul copiilor. Pe vremea asta a anului, la geamul evreiilor fremăta flacăra luminiţelor din Hanukkia, copiii se întreceau în învîrtitul titirezului (dreidel), din bucătărie urca miros de ulei încins şi latkes şi aromă de gogoşi. Opt zile ardeau lumînărelele de Hanukka şi opt zile copiii din curte mîncau gogoşi pe săturate. Cîte un ofiţer solitar se bărbierea cu geamul deschis şi mai fluiera un marş umflîndu-şi obrajii plini de spumă. În casa românului ardea candela sub icoana mică a Maicii şi a Pruncului, în noapte aura ei roşie pîlpîia pe pereţii scorojiţi. Pe plită fierbea fasolea, varza de post, şi cartofi săţioşi. Bărbaţii ascuţeau cuţitele pentru Ignat. Atunci se întîlneau cu toţii în jurul pomenii porcului şi la jumeri calde cu ceapă. Toţi, cu evreu cu tot.
Şi pe alte mese, patru lumînări de Advent aprinse împreună luminau coroana verde a bradului, cercuri cecuri de viaţă, la infinit. Ultima lumînare e cea a Îngerilor. Şi copiii ronţăiau keksuri mici şi aromate, doar şi ei sînt nişte îngeri.
Şi deasupra curţii, un singur cer spre care toţi, în aşteptare ridicau priviri de speranţă, ori de bucurie.

Azi este Ignat. Poate în Cetate se mai aude strigătul porcilor sacrificaţi. Mă bucur că eu nu-l mai aud. Azi este ultima Duminică de Advent. Cu mic şi mare vor sta roată în jurul coroanei de brad, aşa cum au stat alţii înaintea lor, aşa cum vor mai sta alţii, cît e lumea şi credinţa în inimă, cît e cerul deasupra capului. Într-o iarnă din trecut voi luneca şi eu pe-o săniuţă, în propria mea amintire, pe un derdeluş ce nu mai este.

Duminică în tihnă! 1, 2, 3, 4… Advent fericit!

Adriana Moscicki

fotografie personală

1

agora pentru iarnă

Am capul plin de amintiri. Unele sînt atît de „bătrîne“ că mă întreb dacă or fi ale mele sau doar le-am visat, sau poate le-am văzut în vreun film şi mi le-am însuşit! Aşa îmi amintesc televizorul în surdină, în mijlocul nopţii cu imagini în alb-negru de la Campionatele Mondiale de Patinaj artistic. În mod ciudat, nefiind cu nimic periculoase transmiterile aceastea „live“, ne bucuram de educaţie sportivă de prim rang, în vremurile acelea cenuşii. Am învăţat să patinez cu toate filmele Sonjei Henie în cap, cu sheksenele albe de piele de la un „Moş Gerilă“ invizibil. O iarnă întreagă am muncit pe lacul îngheţat din Sub Arini pînă cînd am îndrăznit să apar, plină de vînătăi, la Patinoarul de pe Şcoala de Înot. Dar noi, ăştia mici ne ţineam pe lîngă mantinelă, doar centrul era ocupat deja de cei mari cu patine de viteză şi de hochei primite „de sus“ (von oben).

Era mic patinoarul nostru, uneori gheaţa nu era decit o fleşcăială, dar toţi ne mîndream cu marea realizare a urbei. Nu ştiam că, nu departe de aici, pe locul ce se numea odată Grădina Flora, Asociaţia de Patinaj (Eislaufverein) înfiinţată în 1876, deschidea în 23 Decembrie 1877 primul Patinoar al Oraşului. Patinoarul se afla pe Bulevardul Victoriei, pe arealul unde astăzi se gaseşte clădirea şi curtea Universităţii Lucian Blaga. Sibiul nostru era bine ancorat în viaţa Imperiului, noutăţile ajungeau aici cu repeziciune, zic eu descoperind că, nu foarte mulţi ani înainte (după 1864), patinatorul american Jackson Haines înfiinţează o şcoală de patinaj în Austria, revoluţionează tehnica patinatului introducînd figuri de dans şi creează moda patinelor prinse în şuruburi.

Nu am avut campioni la patinaj, din păcate, dar activitatea aceasta a fost multă vreme principala distracţie în zilele de iarnă. Nici rochiile lungi cu falduri, nici pălăriile nu au împiedicat frumoasele galante să se avînte pe gheaţă la braţul vreunui chipeş ofiţer. „Cu căţel şi cu purcel“, toată lumea pe patine şi, cine nu poate, cu scaunul-sanie la plimbare. Nu era o găselniţă nouă scaunul ce luneca pe gheaţă. E de ajuns să arunci un ochi în pictura Olandeză din sec. XVII, în litografiile şi picturile Americane din sec XVIII – XIX. Gheaţa şi patinatul este un subiect frecvent şi prilej de a prezenta societatea şi obiceiurile vremii. Şi luciul gheţii este o Agora, o piaţă, o scenă în care personaje diverse se intersectează şi socializează, un ring de dans în care partenerii pot evolua şi se pot evalua reciproc, un joc, iniţiere dar şi prilej de bună dispoziţie. Apoi, la marginea ringului se găseşte întotdeauna o cofetărie sau o restauraţie care să ofere băuturi calde şi întăritoare într-o clipă de răgaz sau de pură plăcere voyeuristă. Şi de veţi merge la patinat, Sfînta Lidwina să va aibă în pază!

Adriana Moscicki

Patinoarul de lîngă Casa Societății // Gesellschaftshaus – fotografie de Oskar van Zel von Arlo din anul 1888

1

o fotografie perfectă

A nins bogat în noapte peste oraş. Piaţa toată e învelită bine în pături grele de omăt. Din cerul gri-alburiu se lasă o boare fină ca zahărul pudră peste prăjitură. Nu departe de aici, din curtea în care îşi are studioul, fotograful adulmecă zăpada proaspătă aşa cum apaşii iau urmele vietăţilor prin pustie, ridică privirea spre cerul compact şi iasă la vînătoare de imagini. Întinderea Pieţii e dominată de Sfîntul adoptat cu greu de orăşeni. Totdeauna le-a stat în gît ca un os de peşte. Ba l-au păzit jandarmii pe vremuri, ba i-au făcut gard protector şi ridicat pe un soclu înalt. Nepomuk tace chitic, doar e sfîntul purtător de secrete! L-au plimbat prin urbe şi prin Piaţă oamenii pînă cînd l-au lăsat să se odihnească aici.. o vreme.
Fischer îl cîntăreşte din cap pînă în picioare zîmbind. Om şi statuie se privesc în ochi. Doar privirea fotografului e zglobie şi sare din vîrful coroanei înstelate a Sfîntului, pe cupola Turnului Sfatului, pe felinarul din dreapta, pe felinarul din stînga, într-un zig-zag ce dă adincime şi dinamism întregului cadru. Cu un click scena întreagă trece în eternitate. O dimineaţă de iarnă cu zăpadă neîncepută, o fotografie perfectă. Cine a încercat vreodată să picteze iarna, chiar şi la şcoală în copilărie, îşi aminteşte frustrarea pe care o oferă această non-culoare.Cine a fotografiat iarna ştie că hîrtia fotografică nu redă întreaga frumuseţe pe care o cuprinde ochiul. Dar Fischer e un vrăjitor. El găseşte mereu unghiul potrivit, încadrarea perfectă într-o compoziţie echilibrată. Statuia Sfîntului e poziţionată spre dreapta, linia paralelă a Turnului are steagul spre stînga. Verticala turnului îşi are pendantul în felinarul din dreapta îngreunat de zăpadă, apoi în cel mai îndepărtat din stînga imaginii. Şi, după fuga aceasta, ochiul se odihneşte pe chipul nins şi faţa se destinde într-un zîmbet. Fischer are simţul umorului! Nepomuk îşi învîrte fustele pe sub zăpadă şi mîinile care ţin sfînta cruce, par mîinile unui trubadur îndrăgostit ce-şi cîntă iubirea pe vreo mandolină, ori chitară, zîmbind cu ochii închişi.

Doar o clipă, într-o dimineaţă cu zăpadă neîncepută, un fotograf a zîmbit statuii şi i-a dat viaţă într-o fotografie perfectă! Aceasta este o operă de artă!

Adriana Moscicki

Sf. Nepomuk – fotografie Emil Fischer

1

amintiri pe luciul unui glob

Ştiu că timpul şterge conturul clar al imaginilor. Ştiu cum cerne amintirile. Ca într-o oglindă, privesc lumea pe luciul unui glob, atîrnat de creanga pomului de Crăciun. Defapt, acolo nici nu există ceea ce văd, doar culorile lumii învîrtite, doar chipul meu contorsionat. Văd doar în mine. Aşa mă cuprinde o nostalgie în Decembrie. Nici iernile nu mai sînt ca în trecut. Zăpada de altă dată e doar în poze vechi şi-n amintiri. Nămeţii stăteau de-o parte şi de alta a drumului. Tata trăgea sania parcă pe alt tărîm. La sfîrşit de săptămînă mergeam în Piaţa Mică, în Orăşelul Copiilor. Căsuţele de lemn spuneau poveşti doar seara, în lumina becurilor, cînd apele staniolului şi fulgii de vată, şi cutiile legate în panglici cu fundă mare, ne făceau să visam. Peste zi erau doar cutii goale de carton, căsuţe de placaj cu obloanele trase. Era şi o ciupercuţă, îmi amintesc vag. Şi omul cu ligheanul de aluminiu în care se învîrtea vata pe băţ.Vata pe băţ era uneori roz. Îmi amintesc cum turnau dintr-o sticluţa culoare şi tot zahărul acela topit se transforma într-un nor dulce ca amintirea de zmeură văratecă. Un leu costa vata pe băţ. Ni se lipea de nas şi in jurul gurii şi degetele rămîneau lipicioase, căci delicatesa aceasta de sărbători şi de Duminici, se topea pe limbă ca un fulg.

Pomul din mijlocul pieţei era tare mîndru, în ochii mei de atunci, deşi ştiu cum atîrnau în el doar cutii goale învelite în hîrtii colorate. Moşul acela care striga copiii în piaţă, pe mine nu m-a strigat niciodată! I se spunea pe vremea mea „Moş Gerilă“, dar noi l-am chemat totdeauna pe şleau „Moş Crăciun! Nimeni nu ne-a certat vreodată. Aşa cum nimeni nu ne-a interzis vreodată să aprindem luminile în Biserică. Sau candela acasă. Deşi pe vremuri icoanele erau rare şi oamenii se închinau la hîrtiile acelea frumos tipărite în Italia, le vindeau ţigăncile din casă în casă şi puteai vedea peste tot Isuşi cu ochi gînditori ridicaţi spre un cer ireal de albastru. De obicei se odihneau peste vreo carpetă cu cerbi sau Răpirea din Serai. Aşa, imaginea colorată de pe un glob, mă poartă în amintiri în vremea Adventului, vreme de post înainte de Sărbătoare.
Acum pot călători prin Târguri de Crăciun în lume, cu globuri şi moşi adevăraţi, cu vinul fiert şi aromă de scorţişoară, cu explozie de lumini şi culori, dar Orăşelul acela modest din copilărie, va rămîne veşnic în mine, căci l-am trăit!

Adriana Moscicki

sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

în manej

Mă întorc în cetate ca într-un oraş străin, cu gîndul să-l văd cu ochii turistului. Merg de-a lungul zidului bătrîn.Strada Manejului. Numele acesta mă duce cu gîndul la Viena şi cai. Desigur, Cetatea noastră a fost parte din Imperiu şi, ce era la modă în Imperiu, era şi în Provincie, cu atît mai mult cu cît ne aflăm în fosta capitală a Transilvaniei. Dacă Manejul din Viena construit în sec XVI mai funcţionează şi azi, al nostru rămîne învăluit în mister. Deşi Sibiul a fost o Cetate garnizoană, închisă de ziduri şi apărată de zeci de turnuri, deşi om şi cal au fost alături în lupta, muncă şi zi de zi, singurele toponime ce amintesc de existenţa cailor în Cetate sînt Strada Manejului şi cartierele Hipodrom.

Prima Şcoală de călărie a oraşului Sibiu a fost construită în 1771 în arealul Bastionul Haller. În 1864 se mută în parcul Tineretului, într-o clădire nouă, ciudată, ce seamănă mai degrabă cu un mare hambar şi primeşte numele „Şcoala militară de călărie“. După aceste informaţii, am rămas total în ceaţa ignoranţei. Îmi imaginez că, şi în Cetatea noastră, precum în metropola Vieneză, se dresau şi antrenau rase diferite de cai, în funcţie de armă şi de utilitate. Eu nu am găsit informaţii. Îmi las deci imaginaţia să zburde singură. Cît de impresionantă trebuie să fi fost vederea mîndrilor cavaleri pe cai, trecînd pe „Heltauergasse“ şi toate doamnele suspinînd pe sub volanele de mătase şi visînd. Pe vremuri, pe Nicolae Bălcescu, se plimbau în sus şi în jos domnişoarele cu umbreluţe, se aruncau ocheade tinerilor ofiţeri, poate ei se înclinau uşor şi ridicau chipiul, loveau călcîiele milităreşte salutîndu-le. Doamnele întindeau mîini delicat înmănuşate şi roşeau pudic pe sub borul pălăriilor.
În jurul garnizoanei se concentra interesul vieţii sociale, se organizau serbări dansante, baluri mascate, concerte. Armata defila prin cetate pe cai sau pe jos cu fanfară. Copiii alergau pe margini şi în urmă imitînd pasul bărbătesc şi sacadat, cu beţe în loc de armă şi cu mîinile făcute pumni în care suflau vreun marş. Toţi băieţii visau să fie ofiţeri, toate fetele să danseze la bal şi să cucerească inimi de ofiţeri. Locurile din oraş se numeau, pe vremuri, în funcţie de un reper în spaţiu, precum: „casa de lîngă“, „străduţa sub“ sau „curtea de pe“ etc. Abia în anul 1872 majoritatea străzilor primesc nume , unele legate şi de evenimente istorice sau personalităţi. Aşa se face că, şi locul acesta primeşte denumirea de „Gasse“ // stradă: „Reitschulgasse“ // strada Manejului, datorită vecinătăţii cu Şcoala de călărie. Chiar dacă azi strada Manejului nu mai duce decît spre un loc părăsit, parte parcare, parte nimic cu iarbă ce creşte de-a lungul cicatricilor de beton, pe mine, timp de o oră, m-a purtat în poveste.

Adriana Moscicki

„Şcoală militară de călărie“ // „Städtische Militär Reitschule“ // „Városi katona lovarda“ – în dreapta fotografiei se vede Mănăstirea Ursulinelor şi turnul Bărbierilor. Sursă foto, Helmut Wolff – „Alt-Hermannstadt“

1