la Romarta

„În colţul cu Piaţa Mare se deschide în 1853 un mare magazin de haine de către M. Goldner. Este urmat de Rafael Nurdison şi continuat din 1896 şi până la naţionalizare de firma Julius Wermescher, probabil cel mai elegant magazin de haine din perioada interbelică. Tradiţia a fost continuată şi sub regimul comunist, în această locaţie funcţionând cel mai elegant magazin din Sibiu, Romarta.“(patrimoniu.sibiu.ro – N. Bălcescu nr.2)
Nu știu unde era mai bine să intri întâi: la Romarta ori la Perla? (asta dacă dispuneai de bugetul necesar!). Dar vă asigur că, o cumpărătura la Romarta, era apoi „stropită“ la Perla!
Erau în burg prăvălii ca nişte cufere pline de minunăţii și Romarta era cea mai elegantă dintre ele: stofe de lână pură, aduse din Anglia, stămburi din bumbac egiptean, poplin, caşa fină, mătase naturală în culori pastelate, pânzeturi de tot felul, în zeci de modele şi culori, damasc cu decorațiuni elegante pentru lenjerie de pat, cu borduri alambicate pentru fețe de masă, diftină înflorată venită din China, satin strălucitor, dantele grele pentru rochii de seară, catifea grea vişinie, albastră, cenuşie şi verde smarald. Îmi treceam palma mică peste ele, fascinată de apele adânci și mișcătoare ale țesăturii, valuri schimbătoare dar moi și plăcute atingerii. Baloţii se învârteau ca nişte suveici când vânzătorul le măsura cu linia lui de lemn şi foarfeca mare făcea krantz-krantz în carnea lor, despicând-o. Uneori materialul se rupea în mână.
Îmi amintesc şi acum sunetul materialului destrămat, ţineam ochii stranşi în concentrare, ca şi cum aş fi ţinut în cap linia aceea dreaptă pe care se despică pânza. Şi vânzătorul era îmbrăcat în costum elegant cu batistă la piept.
Ani de zile a fost regele neîncoronat al materialelor la metru, până când, într-o zi, a dispărut. Lumea își dădea cu părerea, mai târziu am aflat că a plecat. Îmi amintesc apoi, să fi fost prin anii ’70, coada aceea imensă în faţa magazinului, să prindă omu‘ măcar o bucată, câţiva metri din materialul supraelastic, fabulosul material ce nu se şifonează niciodată. Apoi au sosit helăncile şi lumea s-a bătut, şi le-a smuls din mână bluzele acelea în culori vesele de bomboane, plastic 100% şi ele au marcat schimbarea în gust, în calitate… iar noi eram cu toţii fericiţi. Şi eu am fost posesoarea unei helănci albastre, pe gât!

Adriana Moscicki

Str. Regina Maria – Königin Maria-Gasse – Mária királyné-utca (carte poștală din perioada interbelică)

1

cu cinci ochi privea Perla

Sarailie inundată de sos dulce, miere și nuci, Doboș – tort cu acoperiș de zahăr ars, Joffre în ciocolată pură, Diplomat alb și fin, presărat cu pătrățele minuscule de portocală confiată, Profiterol clădit pe o piramidă de înghețată de vanilie, din care răsăreau bulbi pufoși de choux a la creme, cu lacrimi lungi de sos de ciocolată, Savarina cu trup greu de zeamă, Cafe-frappe în pahare înalte, cu pai, Eclair ușor umplut cu creme patissier și o atingere de frișcă, glazat în ciocolată, sunetul linguritelor, teama cu care, la început, orice provincial se așeza pe scaunul de catifea roșie, mesele albe, vederea „de la înălțime“ spre Piață, ochiadele lungi între mândrele din Goga și flăcăii din Lazăr, crizele noastre de râs, de nestăpânit, din orele de latină și fizică, chiulind în gașcă tânără și rebelă, la Perla! Mai erau pe tejghea și borcane înalte cu bezele în tul alb și roz, pricomigdale aerisite și fine – un vis!, platouri cu fondante în rochii pastelate roz, verzui și alb, la prețul absorbitant de una sută lei kilogramul – noblesse oblige!, bomboane amandine tăvălite în pudră de cacao și sticle lungi, ce păreau mari, dar le sorbeai prea repede, cu inscripție ovală, clar Americană, în roșu, albastru și alb: Pepsi!
Niciodată n-am căutat motivul numelui localului și nimeni nu și-a bătut capul cu vreun simbol, dar, la Perla era totul în alb și roșu, elegant, inhibant (cel puțin la deschidere) și scump, căci pe vremea aceea exista o relație logică între preț și calitate.
Locul purta în pereți arome de vanilie, zahăr și scorțișoară, adieri ale trecutului, când protipendada își sorbea cafeluța, ori ciocolata fierbinte, când, doamne învăluite în mătase și dantelă, feliau delicat foietajul vienez, prăfuindu-și discret voaletele. Locul se numea simplu: Julius Boda, apoi Oscar Seiser, după numele proprietarilor și, deși și-a schimbat destinația de-a lungul timpului, a rămas impregnat cu aromă dulce și amintiri, adevărată „perlă“ a orașului. Abia acum îi înțeleg pe deplin numele: perla este singura „gemă“ vie, organică și sensibilă, maltratată devine mată și moare…

Adriana Moscicki

Piața Mare / Str. N. Bălcescu // Großer Ring / Heltauer Gasse – „Julius Wermescher Mode-, Schnitt- und Weisswarenhändler“ – & „Conditorei Julius Boda“ ca. 1900 – Foto Emil Fischer

1

urma scapă turma…

În spatele ușilor grele ale Muzeului, stau ferecate în lemn picturi celebre. Stau cu ochii deschiși, deși cred că moțăie și mai strănută firele de praf. Se trezesc sub ochii noștri și-și recapăta ținuta demnă, autoritară, visătoare, nostalgică, ori tragică.
În fața ușilor grele se adună uneori turiști, ori jandarmi, ori fiii conștienți ai orașului, la demonstrație. Dar asta e doar o modă nouă, de prin iarnă și, cu cât a crescut temperatura, cu atât a scăzut numărul lor. Poate din oboseală, poate din dezamăgire.
Ne-am adunat puțini la ultimul marș. Dar terasele erau ticsite cu mușterii, grătarele duduiau, berea aburea paharele. Pe la geamuri nu ne-au mai privit oameni cu drapele, emoționați, nici chiar oameni blazați. Doar o doamnă pensionară ne-a făcut semne la obraz „să va fie rușine“! Mi-a fost, nu chiar atât pentru mine cât pentru distinsul domn ce mergea în fața mea, sprijinit în baston. Traseul a fost clasic și ne-am regăsit, din nou în Piața Mare, în preajma Muzeului. Așa mi-am amintit o pânză celebră, pentru unii icoană, pentru alții capodoperă și pentru toți-simbol: Tizian – Ecce Homo!
Ioan 19 (5)
„Isus a ieșit deci afară, purtând cununa de spini și haina de purpura. Iată omul ! (Ecce Homo) le-a zis Pilat.“
Conform tradiției ebraice, în zilele dinaintea Pesah-ului (paștele evreiești), un condamnat la moarte era grațiat prin voia poporului. Pusă să aleagă între hoțul Barrabas (Bar Abba) și Isus, mulțimea alege borfașul. Soldații romani, ce stăteau de strajă nici,n u se mai puteau bucura de spectacol, atât erau de plictisiți, și scrijeleau dalele de piatră într-un joc ce a ajuns până la noi, că mâzgăleam și noi caietele în timpul orelor de istorie și fizică!
Doar Omul Isus rămas singur, trist și încununat cu spini, e ales întru jertfă.
Să mă ierte prea-credincioșii cititori (de vor fi!) pentru asociație, dar nu mi-am putut stăpâni gândul că istoria se repetă: înlocuiți chipul omului cu țara, înlocuiți soldații romani cu marea masă indiferentă și plictisită… Nu avem un Mesiah să ne salveze, dar neamul lui Barrabas numeros! Cine o să scape și cine o să moară? Cine o să ridice ochii spre cer implorând: Eli, Eli lama sabachtani (azvtani)!
Așa am gândit într-o după-masă însorită și, de nu ieșiți la demonstrație, poate dați o tură prin Muzeul Brukenthal, nu multe locuri se laudă cu asemenea capodopere!

Adriana Moscicki

sursa foto: https://commons.wikimedia.org/…/Category:Ecce_Homo_by_Titia…

1

a fost (și) Casa Pionierilor…

Am fost pionieră cu cordeluța, tresă galbenă și cravată. Am fost printre miile de copii care au intrat aici cu sfială, apoi cu bucurie. Ușile erau înalte, parchetul strălucea, oglinzile înveleau pereții camerei unde, țînându-ne de bară, făceam „castraveți“, attitute și primele piruete. Pickup-ul muncea greu repetând aceeași bucată muzicală pe care ne avântam improvizând scene, povești. Toate visam să umblăm în poante și tutu. În alte încăperi se țeseau alte vise: în culoare, cu degete dureroase ori năclăite de lut și sudoare, ciupind coardele vreunui instrument, ori meșterind… Și între toate mișuna Gherghel, slab, înalt și adus de umeri, mereu ascuns sub sticla groasă a ochelarilor. Era forfotă și zumzăială dar nimic nu trecea dincolo de pereții solizi, că părea o casă în moțăială sub aripa verde a parcului…
Dar acum, de multă vreme, e doar un cadavru uscat, ca o mumie ce se încăpățânează să reziste prin ani, să ne scormonească amintirile doar nouă, celor care am iubit-o cu inimi de copii. Pentru noi e felie de viață, pentru alții doar un sac plin de bani… Casa Pionierilor, jupuită, părăsită, cu trupul bătut în scânduri ca într-un coșciug, pentru ultimul drum.

Adriana Moscicki

„Vila metropolitană din Sibiiu“ – Carte poștală circulată 1911

1

când laptele dădea în foc

Cu ziarul „Magazin“ în mână stăteam de strajă lângă oala de lapte – pe vremea aceea, ziarul era săptămânal și putea fi citit în întregime, iar oala de lapte era doar una emailată, păstrată special în acest scop. Nu știu cum se făcea, când, doar pentru o clipă îmi luam ochii de la lichidul alb ce fremăta, oala se învolbura și spuma invada întreaga plită!
Lăsat la răcit mai apoi, prindea o crustă tare ce-l acoperea ca o folie. Unii o mâncau cu lingurița, ca și cum ar fi fost smântână, deși încă pe atunci lumea bănuia că laptele e prea dietetic și diluat! Mie îmi plăcea să-l beau rece, direct din frigider, în pauzele mici de joacă. Deschideam capacul alb de plastic (exista așa ceva, special pentru sticla de lapte!) și, nu de puține ori, dopul de smântână stătea ca un prag greu de urnit, pentru ca apoi laptele să țâșnească direct în nasul și pe pieptul meu. După o vreme au apărut oalele de aluminiu, cu pereți dubli între care se punea apă. Găselniță cea mai grozavă era fluiericea care anunța când laptele e fiert. Adio dat în foc, adio lapte afumat și apoi, adio lapte!
Cele mai dese drumuri la Alimentară le făceam noi, copiii, pentru unt, pâine semi, smântână „vărsată“ în borcanul adus de acasă și lapte. Sticlele veneau în lăzi de metal, aveau un capac de staniol tare, uneori colorat, cel mai ades argintiu, pe care imprimat „Sibiana“, prețul 2.50 lei. Tot în „lăzi“ (suport de metal) îl căram și noi acasă, cu palme dureroase de la toartele ce lăsau urme adânci în palmă.
Nu am dus lipsa lui până am crescut, apoi, o amintire din vremea cozilor nocturne la lapte, mi-a schimbat total atitudinea. Atunci am înțeles cu adevărat puterea și mecanismul „gloatei“. La ora 4 de dimineață m-am așezat frumos în spatele șirului de sacoșe la coadă la lapte, la ora 6 dimineața, în bulibășeala deschiderii, am aflat că sînt „intrusă“, că nimeni nu m-a văzut acolo, în îmbrânceli și suduieli am fost scuipată din rândul fericiților ce sperau să prindă o jumătate de pachet de unt și două sticle de lapte. Am plâns cu furie și deznădejde și, de atunci, nu m-am mai atins de lapte. Multă vreme sticlele au fost folosite la socată, apoi au dormit cuminți în pivniță.
Dar iată, o întâlnire neașteptată cu sticlele astea prăfuite, a ridicat în mine amintirea… mă întreb ce-o fi făcut Dia cu ele, le-o fi aruncat?

Adriana Moscicki

1

„c -a venit 1 de mai… la la la la…“
Am mai rămas câțiva pentru care Hanul era destinația de sfârșit de săptămâna, dar mai ales de 1 mai și 23 August. Distracțiile noastre erau simple și proletare: grătar, mici, bere, țopăială în fața scenelor de ciment pe care evoluau dansatori în costume populare, pătura întinsă pe iarbă, jocuri cu mingea, umbra deasă a stejarilor, coronițe din flori de păpădie sau lanțuri lungi din tulpinele lor, pe care ni le atârnăm la gât și deveneam regi și regine, oboseala taților ce cădeau secerați și sforăiau cu spor, sporovăitul mamelor, mătușilor și prietenelor, care se pierdea repede în urechea noastră și rămânea doar ca un zumzet îndepărtat.

Cât de mult timp a trecut și totul s-a schimbat doar la vedere, căci în profunzime, nimic nu s-a schimbat! Familiile evoluează la fel, dar în alte locuri: Jakob’s grill ori restaurante fancy, unde carnea e mai gustoasă și adusă direct la masă. Tinerii nu mai hălăduie prin campinguri și păduri, ci direct în cluburi de fițe cu vin adus „cu roaba“, șampanii scumpe și DJ de faimă.
Ziua Muncitorilor, hulită drept „sărbătoare comunistă“, a devenit în Democrație „mini-vacanța de 1 Mai“, cu hoteluri pline până la refuz și cozi interminabile în vamă. Șoselele au rămas aceleași, deși sînt străbătute de mașini de lux (spre invidia întregii Europe!). Hainele sînt de marcă, deși multe vin din „second hand“… Dar noi, învățați că sîntem „un popor harnic, bun și primitor“, am devenit harnici prin alte locuri (și nici nu-i de mirare!), am învățat să respectăm legile altor locuri – și aici lăsăm amintiri de neșters prin parcări și păduri, ne-am uitat gramatica și limba – dar nu stăpânim nici alte limbi și, puri descendenți din daci -care au făcut lumea și minunile ei (citiți cu cinism), am rămas tot îndrăgostiți de mici și bere!
„A venit 1 de Mai“ la Hanul de altă dată e doar o amintire… la la la la la…

Adriana Moscicki

1

și păsările cerului s-au înspăimântat la vederea lui!

Dirijabilul LZ 127 „Graf Zeppelin“ a plutit deasupra orașului și a fost sărbătoare, uimire, nedumerire. Fotografii au păstrat momentul pentru posteritate. Putem doar să ne imaginăm conversațiile martorilor oculari, emoția, poate și teama, căci doar păsările cerului și privirea ajungeau până hăt sus, peste turla Bisericii!

Adriana Moscicki

„LZ 127 Graf Zeppelin“ deasupra Sibiului – 16 octombrie 1929
În 1929 aeronava „Graf Zeppelin” a înconjurat pământului în 12 zile şi 11 minute zburând şi deasupra oraşului Sibiu în data de 16 octombrie.
LZ 127 Graf Zeppelin avea 25 de cabine pentru pasageri, grupuri sanitare, sală de mese, bucătărie, bibliotecă şi un salon pentru fumători. Era dotat cu 5 motoare Typ Maybach VL 2, 2850 CP şi zbura cu o viteză medie de 125 km/h (viteza maximă 128 km/h). A făcut aproximativ 500 de zboruri şi a traversat oceanul Atlantic de peste 100 de ori transportând în total peste 16 000 de pasageri şi 20 tone.

1

pe furiș, prin gaura cheii…

o privire curioasă, cu limite spațiale

e totdeauna deschisă în imaginație…

în fotografie – doar un stop cadru

în știință – doar un „turn de poartă“,

eșantion pentru o analiză exactă

în literatură – un întreg univers,

plin de personaje și povești

în viața orașului – o clipă!

Adriana Moscicki

Turnul Sfatului, anii 70 (?)

1

Sărbătoare…

Joia verde era bucuria noastră! Toată creativitatea noastră infantilă se revărsa asupra ouălor de Paști! Învelite în ciorapi, cu frunze culese din grădina, cu abtzibilde primite „von oben“, dichisite în carioca, ori trudite cu ceară, toată lumea muncea la vopsit de ouă. Le lustruiam apoi frumos cu o bucată de slănină, ori cu o cârpă înmuiată în ulei. Desigur, erau și ouă fierte în foi de ceapă, ori în sfeclă, pentru cei ce păstrau „canoanele“ sărbătorii, dar pentru noi, copiii, ouăle trebuiau să fie vesele și colorate!

În Vinerea mare, parcă se lungeau fețele celor ce posteau și căpătau o mină morbidă, suferind durerile Sfântului pentru Om, pentru Viață. Puțini erau cei ce reușeau să țină „postul negru“, cel mai bine să fii copil și neștiutor! La inconjuratul Bisericii ne înfățișam cu toții, căci era prilej de bucurie și distracție. Lumânarea trebuia păstrată anul întreg, să te apere de fulgere și urgie, de boală năpraznică și de moarte.
Ne întâlneam acolo prieteni și colegi, dar și profesori… și nu era interzis nimănui, și nimeni nu vorbea despre asta!
Sâmbăta devenea o trecere somnambulă spre marea Sărbătoare. Încă duduiau cuptoarele cu aromă de nucă și miel. Covoarele mai suportau calvarul bătătorului, magazinele gemeau de cumpărători, în Piață se mai găseau ridichi, brânză proaspătă, leuștean, ceapă verde și flori.
Atâta efort pentru o zi, două, trei… de ghiftuială și puțină tihnă. Bucatele deveneau grele, oamenii obosiți, vinul înșelător, cerul instabil… rochițele noi se pătau, pantofii de lac dureroși și tot asfaltul păstra urma ouălor migălite cu mândrie și sudoare…
Azi, totul a devenit mult mai simplu și mai comod: luăm totul de-a gata!
Dar tihna? dar veselia de a fi împreună în armonie, dincolo de farfuria cu carne friptă și hainele noi de sărbătoare… câtă bucurie ne-a rămas?
Sărbători fericite și poftă bună la bucate… pentru ziua aceasta s-a murit și s-a înviat!

Hristos a înviat!

Adriana Moscicki

1

tăcerea mieilor

Nu credeam, dar iată, a venit vremea să spun, la rându-mi, „pe vremea mea…“

M-am agățat de amintire atâta vreme, că unii mi-au reproșat „trăitul în trecut“. Scutură-te și mergi înainte. Credeam că amintirea ne hrănește și ne ține în viață, că veșnic proaspătă în gura ce-o spune, sub mâna ce-o scrie. Credeam în veșnicia pietrii, dar fir de nisip e dusă de vânt.

Vine o vreme când, imaginea pe care o privești, îți este străină. Nu cunoști chipul, nici gesturile, nici căutătura, nici culoarea, nici pielea aceea ce te îmbracă. Doar dinăuntru privește mereu altcineva: un copil, un visător, un îndrăgostit, un om obosit, un dezamăgit, un străin, EU.

Nici Orașul, ce-l cunoști cu ochii închiși, nu te recunoaște. Nici tu pe el… Chipurile sînt neștiute. Păduri de turnuri și clopote îl spintecă și eu – din ce în ce mai atee într-o mulțime din ce în ce mai habotnică. Drumurile păreau largi și goale. S-au făcut mici, strâmte, ciuruite și neîncăpătoare. Muzica și vorba îmi sînt străine. Și cred, călătorule, ce-ai plecat, ia cu tine amintirea așa cum a fost. Nu te întoarce. Veșnic totul frumos și rânduit va fi.

Dintr-o Săptămâna Mare în alta, cu respect pentru cei ce cred și o trăiesc, fără să caut sfinți zugrăviți pe un perete, nici sutane de spovedanie, doar un cer senin, cântecul mierlei și verde proaspăt, uneori, mă cuprinde tăcerea mieilor !

să va fie sărbătorile Speranță!

Adriana Moscicki

1

Oshiana!

Duminica Floriilor – Paşte/Pasqua/ Ostern

Căţărat pe coline, Ierusalimul se zăreşte de departe alb şi strălucitor. Departe de orice imagine construită în cap, Cetatea înghite, în marele ei bazar, om călător. Ascuns printre dughene e „Drumul durerii“ (Via dolorosa), tocită şi ferecată în aur şi argint stă culmea Golgotei. Palmierii răsar pe marginea trotuarului, ascunzătoare şi hrană păsărilor cerului. În Duminica Floriilor / PalmSonntag, pe spinarea măgarului, urca în cetate …Mîntuitorul Isus. Întîmpinat cu frunze de palmier / finic în cîntări osanale: Oshiana! הושיעה נא! Salvează-ne!
Vechii evrei întîmpinau Sucotul / Sărbătoarea colibelor (Tabernacule) cu mănuchi din cele 4 specii de plante : lulav / finic, etrog / citric, mirt şi salcie, fiecare în parte purtînd un simbol şi împreună cinstind numele Domnului. Aceeaşi evrei, sau o parte din ei, îl însoţesc pe Fiul Domnului cu frunzele de lulav / palmier / finic, recunoscîndu-l că Salvator. Erau zorii unei ere noi, a unei noi religii. În viaţa evreilor palmierul juca un rol important: frunzele dau umbră şi sînt acoperiş de colibă, fructele sînt hrană, copacul ţine pămîntul bine închegat. Imaginea ramurilor este imprimată pe monezi.
Sărbătoarea Floriilor era cunoscută local, de comunitatea creştinilor din Ierusalim. S-a răspîndit apoi în lume prin gura pelerinilor credincioşi, luînd drumul, Egiptului, Constantinopolului, Europei.
Noii credincioşi nu mai puteau ieşi cu ramuri de palmier, dar trebuiau să se adapteze climei locale şi să folosească plante locale. Salcia este alegerea cea mai bună: ea se găseşte în buchetul iniţial al evreilor, alături de palmier / finic. Salcia creşte pretutindeni şi este simbol al perpetuării / nemuririi şi rezistenţei. Plante diferite servesc aceluiaşi scop în acelaşi ritual: palmier şi salcie, una la catolici/evanghelici – PalmSonntag, alta la ortodocşi – Duminica floriilor.
Numărători / calendare şi egouri diferite fac ca ziua asta să se întîmple la date diferite. Esenţa ei este aceeaşi, Dumnezeul şi Mîntuitorul doar unul, numele lui ivit din acelaş cuvînt: הושיעה– oshia-salvare, Moshia / Mesia!

Sărbători luminate celor ce sarbatoresc azi Sfintele sarbatori pascale! Paşte fericit // Frohe Ostern // Kellemes Húsvèti Ünnepeket – La multi ani celor ce poarta nume de flori!

Adriana Moscicki

1

Călătorie în timp // Zeitreise // Időutazás… vă urează tuturor sărbători fericite, la mulți ani de Florii // Palmsonntag!

Azi se sărbătoreşte Duminica Palmierilor / Palmsonntag. În comunitatea catolică/evanghelică este o zi specială. Deja, din anul 1793 se hotăreşte în Cetatea Sibiului, ca Palmsonntag singura dată în care să aibă loc Confirmarea, eveniment major în viaţa unui tânăr: intrarea lui în comunitate! Pe vremuri, în ziua aceasta, fuste infoiate, panglici colorate si rîu de bortene în catifea ar fi umplut pieţele Burgului. Sărbătorire fericită şi celor ce vor primi Confirmarea în sfânta Palmsonntag!

Adriana Moscicki

1

Hermania

Ca o mare admiratoare a lui Böbel, recunosc, nu cunoșteam această pictură! Desigur, mi-aș fi dorit să o văd în culoare, să pot desluși detaliile, faldurile și cutele muselinei, buclele învârtite ceremonios, micile inflorescente pitite sub ele, ca într-un cuib cald…

Cât de impunătoare și sobră părea atunci, clădirea aceasta, accesibilă protipendadei (și snobilor, de bună seama!). Cât de singurateca pare, în respectul pe care-l impune. Și azi, veți putea mânca acolo un păstrăv fript în mălai, mujdei, pâine cu ceapă, icre… Doar ici și colo atârnate pe pereți, vechi alămuri și un șemineu trainic, mai amintesc de viață ei uitată…

Adriana Moscicki

Clădirea Societății Muzicale „Musikverein“ construită 1878 (str. Filarmonicii) – Pictură realizată de Johann Böbel la începutul anilor 1880 – istoria: http://www.hermania.sobis.ro/…/portal.n…/AllByUNID/00000CEA…

1

orașul singur

doar așa, orașul devine intim și personal, când îi poți măsură străzile goale cu pasul, ori cu privirea.
când simți ochii lui ațintiți doar pe tine.
e egoism, veți spune, orașul sînt oamenii!
orașul e doar amintirea lor, așa îmi pare.
gândul pe care-l porți cu tine oriunde, oricum, fără să vezi răul, murdăria
așa, ca în pânzele lui Schullerus, când orașul stă singur în picioare

Adriana Moscicki

Piața Huet / Huetplatz – Trude Schullerus -/- Spinarea câinelui / Hundsrücken – Treude Schullerus

1

Imagini dintr-o expoziție

Iubitorii de artă Sibieni au fost prezenți, în seara aceasta, la vernisajul expoziției Hans Hermann.
Organizată de Casa Teutsch și Forumul German, expoziția prezintă un număr mare de desene, gravuri și aqua forte, din colecția personală a familiei Hermann.
La vernisaj a fost prezent și fiul artistului.

1

avion cu motor…

Ne-am născut într-un oraș cu aeroport și eram mândri de asta. Celebritățile locale erau piloții de helicoptere. Cred că pe vremea copilăriei mele existau și cursuri de parașutism în cadrul aeroportului. Ca centru militar important, aeroportul s-a născut din rațiuni militare prin anii 1940. Din 1944 încep cursele regulate ce legau Sibiul de București, Târgu-Mureș, Brașov, Oradea.
Am „zburat“ pentru întâia oară relativ târziu. Nu păstrez decât amintirea motoarelor, zgâlțâitul scaunelor, emoția amestecată în teamă și înverșunarea cu care țineam avionul în aer, cu toată puterea gândului meu!
Azi luăm avionul ca pe un autobuz, deși emoția și teama rezistă, încă!
Cum România e țara paradoxurilor, de veți dori să ajungeți pe „calea aerului“ la București, Cluj, Timișoara, Târgu-Mureș, Craiova, o veți putea face negreșit via Viena, München, Stuttgart, Milano ori Londra, cu prețul unui salariu de parlamentar, desigur!
Aeroportul nostru e Internațional, mic, simplu și eficient!
Pentru țară ne rămâne așteptarea autostrăzilor, de le-om mai apuca!

Adriana Moscicki

„Aeroportul Sibiu“ 1968

1

treceri

scriu despre oraş şi case.
el însuşi leagă destine şi umbre
zidul le păstrează conturul – apoi,
cu limbi carnivore, înăuntru absoarbe
forma degetelor răsfirate, buzele, inimile,
că stau şi mă întreb
poate pe dinăuntru piatra se invie
şi umbrele ciripesc zglobii cum trec…

Adriana Moscicki

Pasajul Scărilor fără scări

1

mâini de femeie…

mâinile care hrănesc
mâinile care scriu cuvinte
mâinile care făuresc
mâinile care trudesc
mâinile care se odihnesc în poală ori pe creştetul copilului
mâinile care dorm
mâinile care se frâng şi plâng
mâinile care dor şi care râd
şi cele ce aleargă deschise în soare
mâinile care sapă pământul
mâinile care culeg şi cele ce dăruiesc
mâinile care zugrăvesc în culori ori se leagănă în sunete
mâinile ei
mâinile mele
mâinile tale
mâini de femeie

la mulţi ani femeie cu mâini creatoare!

Adriana Moscicki

foto: Trude Schullerus (1889-1981) la vârsta de 85 de ani

1

8 martie

Azi s-au umplut piețele și magazinele de flori.
Îmi amintesc agitația din preajma lui 8 martie. La magazinul „Cadouri“, era aglomeratie mare!
Învelite în celefon, așteptau deja mici bibelouri, cloaisonne-uri chinezești și stampe, în funcție de buzunar. O zi fericită pentru „tovarășa“, mama ori iubita.
La florăria Codlea se vindeau coșurile de garoafe ca pâinea caldă!
În Piață, floraresele așteptau cu coșuri pline de ghiocei și brândușe.
Petrecerile se organizau la locul de muncă și mult mai puțin pe la casele oamenilor.
Dar agitația aceea , mi-o amintesc și azi cu emoție, așa cum îmi amintesc bucuria învățătoarei și a mamei, căreia îi dăruiam un modest desen, ori un semn de carte din mâinile mele…
Un gând plin de bujori și iubire, pentru voi, Femei – azi și zi de zi, la mulți ani!

Adriana Moscicki

Trude Schullerus – foto G.Liane-Ituu

1

hermes

de-ai visa o casă-castel, chiar aici în buricul târgului,
cu turnuri mici pentru păsări și gând, cu balcon înflorit,
să se reverse mușcate, cascade verzi și roșu aprig,
să întinzi privirea peste forfota pieții de altă dată
și seara să aștepți cântecul greierilor din depărtare
să asculți liniștea orașului, tăiată exact la jumătate de ceas,
în turn,
să aduni perdeaua smulsă de vânt
să asculți ploile toamnei și ale primăverii
să te pitești în umbra oblonului, de dogoare
să urmărești umbra casei pe asfalt
atunci aici…

Adriana Moscicki

Casa Hermes – Piaţa Mică nr. 11 / astăzi Muzeul Franz Binder

1

ha pur nafal-alea iacta est!

Dacă pentru creștini carnavalul (carne vale) marchează trecerea la perioada postului, pentru evrei, sărbătorirea Purimului la începutul primăverii (14 luna Adar) , înseamnă eliberare și renaștere.

În anul 427 î.d.Hr., în Persia, regele Ahasuerus (hebr. Hahashberosh – probabil Xerxes I), după ce-și condamnă consoarta Vashti la moarte (din motive de nesupunere și neascultare!), își alege o nouă regina, pe tânăra Esther, frumoasă și isteață, dar care refuză să-și declare naționalitatea. Bineînțeles, Esther este evreică, lucru care se pare, nu era cine știe ce mare bucurie prin Persia vremurilor lui Haman, mâna dreapta a Regelui Hahashberosh! Suferind o mare jignire din partea lui Mordechai-evreu din tribul Biniamin și nu întâmplător unchiul Estherei! – Haman jură să se răzbune și să înduplece regele „a juca la sorți“ (a stabili) data la care să fie exterminați evreii. Soarta cade pe data de 13 a lunii Adar. Dar Mordechai află și-și roagă nepoata să intervină pe lângă regescul soț. Esther organizează o petrecere la care îi dezvăluie soțului identitatea sa dar și complotul de răzbunare pus la cale Haman împotriva evreilor. Povestea are desigur happy-end: Haman executat, poporul evreu eliberat, Esther și Mordechai deveniți eroi și cinstiți cum se cuvine. Așa este scris în cartea Estherei – Megillat Esther – ce se citește seara în sinagogă. Lumea, în costume de carnaval (în trecut reprezentând personajele poveștii), înarmată cu fluierici și „purim grogger“ , va tropăi la auzirea numelui Haman și-l va huli, dar îl va binecuvânta pe Mordechai și Regina Esther.

Sărbătoarea își trage numele de la cuvântul „pur“.פור care desemna, în vechea Persie, un ban găurit cu care se trăgea la sorți. Există o expresie celebra în cartea Estherei care sună cam așa; „ha pur nafal“ – soarta a fost hotărâtă. Și da, conexiunea pe care o facem este cu acel, mult mai celebru „alea iacta est‘!

Purimul este o sărbătoare veselă, nu numai pentru copii, dar și pentru cei mai radicali și habotnici dintre evrei, căci însăși „cartea“ poruncește că poporul să se bucure, țopăie și bea, până nu va mai știi! (ad lo neda!). Lumea toată ronțăie prăjituri în trei colțuri ( se spune după modelul pălăriei lui Haman), numite în idiș Humentaschen, iar în ebraică „oznei Haman“ – urechile lui Haman – umplute cu mac, curmale, sau gem.

Tot anul și mereu purtăm o masca. Fizionomia noastră uneori ascunde, uneori arată cine sîntem cu adevărat. Societatea însăși determina omul să poarte veșnic o masca. De Purim, așa ca în toate sărbătorile de carnaval din lume, omul poate fi cine dorește sau își poate arăta adevăratul, ascunsul „eu“ .

sărbători fericite! hag purim sameah!
חג פורים שמח!

Adriana Moscicki

1

orașul verde

ca un dor, orașul creștea ramuri de primăvară.
prin verde mișunau oameni, cai și buburuze colorate-tramvai
în dosul gardului vegetal casele picoteau cu ochi mijiți
de pază înăuntru și afară
doar cerul mereu deschis pentru aripa și cântec

Adriana Moscicki

Piața Unirii – Carte Poștală circulată 1934 – sursa foto: http.imagoromaniae.ro

1

terasă spre noi

În fiecare din noi trăiește un copil, martor tăcut, cu ochii plini de amintiri. De întrebi Copilul ce vede de aici, de pe o terasă ascunsă, dar deschisă spre lume, cuvintele lui vor fi puține, adânci și adevărate. Lumea lui se va construi după alte legi și standarde. Și în trupul nostru vechi, singur Copilul va păstra privirea senină, întoarsă înapoi. Ochii lui vor vedea mereu frumos în trecut, ori vor plânge în tăcere.

Adriana Moscicki

Casa Altemberger / Pempflinger // Altembergerhaus / Pempflinger – începutul sec XX – sursa foto: colecție personală

1

Sibiel – „Mărul de Aur“

După mai mult de 28 de ani distanță, într-o dimineață gri, cu vânt tăios, am purces la drum spre Sibiel. Vizitasem satul în trecut și aveam o vagă amintire din muzeu. Prietena Mimi făcea naveta în sat și ne-a fost ghid, mie și unor turiști străini, pe vremea aceea în mare taină! Troița își făcuse cunună, încă din primăvară, un strașnic cuib de berze, și ne-a primit liniștită, învelită în albastru divin. În curtea bisericii ne-am adunat un grup frumușel, aș zice, și ghida ne-a dat explicațiile pe loc, înfofolită în fulare mari de lână și scuzând-se că, în muzeu este mult mai frig decât afară. Am simțit-o pe pielea noastră! Minunate și multe icoane s-au strâns de la ultima mea vizită. Acum umplu o casă întreagă, nu doar o cămăruță, ca pe vremuri. Culori vii și compoziții pline de imaginație m-au trimis la conexiuni îndepărtate: la Orient și Mediterana. Cum nu sînt specialistă în iconografie, m-am bucurat de imagini și de poveștile pe care le-au stârnit, de simplitatea execuției și puritatea simțirii. Ba am descoperit chiar și un Tată Ceresc încornorat și am zâmbit, cu gândul la Moise (statuia lui Michelangelo), încornorat și el de traducerea eronată a Bibliei: „karnu panav“* (față încornorată – în loc de față luminată!).

Muzeul din Sibiel e socotit singurul de acest gen din lume, premiat cu Mărul de Aur (expus și el într-o vitrină prăfuită!) și atunci m-am întrebat: oare nu merită toate minunile astea o mai bună prezentare, întreținere, în loc de panourile vechi, de sârmă cu care sînt atârnate, fără grija unei estetici minime? Dar e adevărat, totul s-a făcut din munca voluntară a părintelui Zosim și din donațiile sătenilor! Nu sînt bani pentru artă și suflet în țara care, în Comunism, ținea cu dinții de valorile ei! Biserica „Sfânta Treime“ m-a lăsat fără suflare! Zugrăvită între 1774-1775 de către fiii preotului din Rășinari – Stan și Iacob, descoperită și restaurată după 1964 de preotul Zosim, cu ajutorul și donațiile sătenilor, este un monument istoric azi, ce merită cu prisosință drumul până la Sibiel!

*קרנו פניו/ karnu panav: în ebraică, cuvântul keren are semnificația de „corn“ (de animal) dar și de „rază“

Adriana Moscicki

1

Orașul alb…

Orașul acesta despicat de tramvai, alb și curat în lumina soarelui, cu tei și mușcate în balcon, cu geamuri înalte, îl recunoști oarecum, din amintiri îndepărtate. Casele au rămas neschimbate, dar umbra lor se întinde azi, gri și tristă, peste oameni străini.
Au putrezit pălăriile de pai, adânc, în pământ. Oasele s-au albit în tăcere, fustele deșirate, desagii au zăcut prin șopron. Nici pietrele nu mai lucesc ca atunci, doar ploi le mângâie rotunjimile. Pașii s-au făcut iuți și încrâncenați. Uneori, coloane merg pe urmele vechiului tramvai strigându-și libertatea și durerea. După obloane, alte chipuri privesc. Ah, dar te cunosc în sângele meu și merg prin tine cu palme mici de copil pipăindu-te, mângâindu-te, așa cum mama sufla peste o rană, să treacă, te oblojesc în mine până te faci alb, curat, ca amintirea!

Adriana Moscicki

fotografie ante 1918 – Emil Fischer

1

Singer

“ They are good looking, intelligent and fairly energetic“

Orașul era plin de mașini de cusut Singer! Nimeni nu-și bătea capul de unde vin, doar numele e atât de german! Și totuși, deși este cu adevărat german, „Singer“ este o mașină de cusut americană!

Issac Meredith Singer, fiu de imigranți germani, născut în America, nu a inventat mașina de cusut, doar a îmbunătățit-o, a patentat-o și, cu ea, a construit un imperiu! În anul 1851, Singer, actor de ocazie, mecanic, tâmplar și om bun la toate, primește pentru reparat o mașină de cusut. Unsprezece zile mai târziu, construiește una mai performantă, pe care o patenteaza și bune bazele afacerii I. M. Singer & Company! Restul e istorie!
Dotat cu un puternic simț al afacerilor, cu spirit practic și mult curaj, o prezintă prin țară și convinge potențialii clienți că, e mai bine să o cumpere în rate! Succesul depășește granițele Americii și ajunge în Europa. Duce o campanie publicitară zdrobitoare și se adresează fiecărei țări în parte! Aceste „cărți poștale“ ilustrații publicitare, cu personaje îmbrăcate în port popular, se găsesc în varianta engleză, italiană, suedeză, portugheză, olandeză, turcă, indiana etc… și română!
Asocierea unor personaje, îmbrăcate în costum popular cusut de mâna, pare ciudată (Singer era un tip extravagant) dar genială! Este începutul unei revoluții în mentalitate și obicei! Pe de o parte, adresarea este personalizată, pe de altă parte, mașina de cusut înseamnă schimbare în obicei și port, înseamnă modernizare! Interesantă este și prezentarea fiecărei țări în parte, în dosul cărților publicitare, un fel de culturalizare pentru mase, delicioasă ca punct de vedere American!

Mașinile Singer, au devenit, în timp, un râvnit obiect de colecție! Unii l-au transformat în măsuțe de cafea și cărți, alții îl păstrează frumos, ca obiect decorativ și, cu singuranță, el însuși, purtător de amintiri!

Adriana Moscicki

1

vălitura

De unde frumusețea misterioasă a acestui portret? Mărturisesc, nu știu cine a fost Evdochina, dar ce o face faimoasa, dincolo de frumusețe și arta fotografului, este reprezentarea acestui port străvechi: vălitura din Poiana Sibiului – o foarte complicată construcție de pânză ce apăra capul femeilor măritate! Formată din două bucăți – vilitura și ciurel – așezarea ei pe creștet presupunea răbdare și îndemânare! Nu știu dacă mai există încă, azi, purtătoare ale secretului. Să ne imaginăm de câtă răbdare și dexteritate era nevoie pentru a aranja voalul ușor de pânză de in straturi, straturi, până la obținerea acestui „coif“ ,numit „broboada văliturii“.
Voalul de in se numea „jolt“ și avea o lungime de 2.50m și lățime de 2.70 m. Probabil era nevoie de mai mult de două mâini pentru clădirea lui. Așa m-a dus gândul la domnițele medievale și elaboratele lor construcții capilare din pânză. Există câteva portrete celebre, care ilustrează (dincolo de prezentarea unui personaj și măiestria artistului), moda „coafurilor“ din sec. XV !
Să fi fost, tocmai comunitatea din Poiana, sat în vârful munților, păstratoarea unor obiceiuri demult pierdute în negura timpului? Așa se pare, căci orice asemănare cu portretele din muzee, nu pare întâmplătoare!

Adriana Moscicki

Evdochia Munteanu în costum popular românesc 1903 – Emil Fischer -/- Portrait of a Woman of the Hofer Family 1470 – Artist șvab necunoscut -/- Portrait of Barbara Dürer 1490 – Albrecht Dürer (sursa foto: wikipedia)

1

“Coetus”- asociația autonomă a elevilor

„Odată cu adoptarea doctrinei luterane (Confesiunea de la Augsburg), sașii transilvăneni au acordat o atenție sporită instituției școlare. La Sibiu, în 1555, a fost înființat un gimnaziu în care se studiau în special limbile clasice, care deschideau accesul spre sursele primare ale învățăturii creștine. Sub influența umanismului, instrucția școlară a fost completată cu o temeinică educație cetățenească, realizată prin diferite activități extrașcolare (muzică, teatru, excursii) menite să dezvolte spiritul de libertate, responsabilitate și întrajutorare. Un rol important în organizarea acestor activități îl deținea “Coetus”-ul, asociația autonomă a elevilor. Școala a funcționat pe baza acestor principii până la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.“ – prof. Ioan Pop
Pe locul în care se află astăzi Colegiul Brukenthal, existase deja o școală, menționată într-un document din 1380. În 1555, aceasta devine „Gymnazium“, iar în 1578 „Gymnasium academicum“! În 1921 școala primește numele de „Brukenthalgymnasium“. De aici se trage și numele organizației gimnaziale (Coetus) al elevelor de la Gimnaziul de fete din Sibiu: „Brukenthalbund“!
Ce păcat că, organizațiile de copii și tineret, din care și noi am făcut parte, se ocupau cu o altă educație!
Și azi, mă gândesc, ce lucru bun ar fi o organizare gen Coetus, prin școli și prin licee!

Adriana Moscicki

Cărți Poștale tip „Coetus“ / Coetuskarten. Aceaste vederi colorate ale organizației gimnaziale „Brukenthalbund“, din 1924, au fost un fel de „carte de vizită“ a elevelor Liceului de fete din Sibiu. (În 1598, s-a înființat o organizație a elevilor „Coetus“. Regulamentul acesteia a fost schimbat, abia în 1925 – Wikipedia)

1

Madona

Iubesc bisericile medievale, nu cu un sentiment religios, mai degrabă iubesc arta lor, emoția ce mi-o provoacă. Îmi place simplitatea și curățenia lor, clarobscurul și tihna ce domnește în încăperile lor mici. Am bătut zeci de sate bretone căutând micile statui de lemn pictat, cocoțate pe pereți. M-am minunat de altarele în lemn, dantelate și aurite, cu scene în culori vii, din bisericile franceze, germane, austriece. Le-am găsit în muzee prin Londra și Paris, panourile pictate de maeștrii, unii anonimi dar faimoși. De obicei, secțiile de artă religioasă de prin muzee, le treci cu pas iute și ușor până când, la o vârstă, le descoperi! Și atunci, mii de detalii nevăzute în trecut, înflorituri, fizionomii, povești țâșnesc din lemnul zugrăvit și te copleșesc. Cum, de la o vreme, am timp, descopăr mici comori, nu departe de casă.

Cine a auzit de „Madona din Cisnădioara“? Am trecut pe lângă ea în muzeu (Brukenthal) și n-am văzut-o, până când, frumusețea ei tăcută m-a izbit, într-o zi mohorâtă, dătătoare de depresie. Din păcate, nu se cunosc prea multe amănunte despre ea. Statuia provine din biserica Sf. Maria, din satul Cisnădioara, mult mai puțin celebră decât vecina din deal, biserica Sf. Mihail, deși s-au construit destul de aproape în timp (probabil le despărțea cam 200 de ani!). Nu se cunoaște cu certitudine nici anul exact al întemeierii ei, se presupune că a fost în jur de 1400, dar, cu certitudine, este atestată documentar prezența unui paroh, pe nume Bartolomeus, în satul Cisnădioara, la 1428. La vremea aceea, era desigur o biserica romană (ca stil), din piatră, distrusă și reconstruită la 1726 în stil gotic (înfățișarea ei actuală, nu mai corespunde nici cu cea de a două reconstrucție).

Există două ipoteze ale provenienței Madonei: (Maria Crîngaci-Tiplig: Jurnalul unui monument)

1- a fost amplasată inițial în biserica din deal (Sf Mihail) care, apare menționată într-un document din 1519, ca fiind o capela dedicată Sfintei Marii!

2- a fost amplasată încă de la început în biserica din vale, cea ctitorită în hramul Sf. Marii

Cum nu sîntem istorici, ne vom mulțumi cu singura informație certă: Madona privea cu blândețe preacredincioșii din Cisnădioara! Sculptată în lemn, în tehnica „ronde-bosse“, statuia se înscrie perfect în stilul artei religioase din perioada romană-începutul artei gotice. Culorile dominante ale vremii erau ocru, roșu, verdele, rozul, albastrul deschis, violet-purpura și, desigur, aurul. Era deci o statuie policromă, ale cărei culori, azi, le putem doar bănui, ori imagina, căci timpul și-a îndeplinit misiunea cum se cuvine. O madonă frumoasă, cu privire pierdută, nostalgică, poate îngândurată. O fi fost strălucitoare în aurul coroanei, cu mantia de purpura, ori sângerie, dar așa, cu patina timpului, chipul ei este gingaș și cald, mai mult femeie decât zeitate. O imagine pe care mulți o ținem în inimă, mamă, ori iubită, ori fiică, fiecare purtăm în noi, o Madonă!

Adriana Moscicki

„Madona din Cisnădioara“ – Sculptată în lemn, în tehnica „ronde-bosse“ (care poate fi privită de jur împrejur, neatașată decât de un piedestal) – sursa foto: Muzeul Brukenthal

1

La o aruncătură de băț de Cetatea Sibiului

Ne-a întâmpinat la poartă, hâtru și scoțând aburi mari în zâmbetul lui larg, părintele Reger. Am râs făcând calculul turiștilor într-o zi friguroasă de Decembrie și am fost de acord că, după așa o deschidere de zi, numărul lor va crește! Așa a și fost, eu știu că adun lume în jur! Doar el era cam răcit și s-a furișat în liniștea camerelor personale, împrumutând ceva din tăcerea călugărilor în alb… Pentru că i-am văzut în carne și oase, departe, la mănăstirea Latrun (Israel), mi-i pot imagina pășind pe aici, pe „frații tăcerii“, când Abația se înălța în toată măreția.
Ceața se ridica și plutea la marginea pârâului. Se spune că locul e bântuit de fantome. Se poate, doar ruinile astea sînt un loc bun de țopăială nocturnă. În dimineața aceea plutea doar un abur alb, ca poalele sutanelor lor, jucându-se cu imaginația mea. Ferestre deschise spre ogive și arce împietrite, coloane ce susțin aerul, lujeri iviți din îmbucarea pietrelor, lumânări vegetale cu fruntea pe cer, clopote tăcute, ancorate în cabluri, spirală de piatră îngustă de cățărat în turn și acolo, în vârful degetelor pășind, ești răsplătit de belvedere până hăt, departe. Doar privirea frântă jos, joacă pe mormintele soldaților vegheați întru eternitate de viteazul Roland. Biserica (acum evanghelică) este o bucurie pentru ochi și inimă, intimă și colorată, armonie și tihnă.
La o aruncătură de băț de Cetatea Sibiului, locul acesta frumos, va așteaptă! Eu voi mai trece pe aici, să caut o înserare cu greieri și luna furișată sus în poartă.

Adriana Moscikci

Mănăstirea Cârța // Kerz

1

lumânarea de piatră

Demult, prin anii 1100, când credința era încă tânără, ordinele călugărești cam uitaseră despre cele cerești și se bucurau de cele lumești (că tot oameni erau), când regula formulată de Benedict de Nurcia era ignorată (ca și azi) – „Cu cât sporesc bunurile materiale, cu atât se împuținează cele spirituale” – ori zăcea printr-o amintire, s-au găsit creștini curajoși și curați să se gândească la o reformă: așa s-a născut Ordinul Cistercienilor, în mlaștina răului Saon (Burgundia, Franța).
O mâna de călugări, conduși de Robert de Molesme, construiesc o mănăstire, între trestiile mlaștinii asanate, cu numele Citeaux / Cistercium (lat. trestie). Mănăstirile cisterciene s-au înmulțit în Europa și s-au clădit doar în locuri nefolosite de oameni, neprimitoare și dificile (văi, mlaștini). Călugării cistercieni au jurat să trăiască după principiul Sf. Benedict „ora et laborat“ (roagă-te și muncește), să păstreze cu sfințenie virtuțile de „sărăcie, ascultare și feciorie“. Și au fost gospodari, viticultori de seamă, cumpătați la bucate dar bucuroși de licori, recunoscuți constructori și ingineri ce au re-pus în valoare tehnicile de irigare, au săpat canale, ridicat mori… Din fericire pentru noi, au ajuns și în Transilvania (Igris și Cârța sec. XIII). Le datorăm răspândirea stilului gotic în construcție, soiuri de viță aduse aici, poate ceva înțelepciune, dar cu siguranță ruina aceasta de o frumusețe stranie.

Pe peretele de piatră ce stă încă demn în picioare, un ochi deschis , rotund pentru cer și păsările lui. Și pentru Soare, ca o piesă de puzzel lipsă, să se așeze cuminte spre Asfințit. Vântul se înșurubează și descântă ruinele, cu grijă să nu tulbure echilibrul clopotelor. Turnul însuși s-a făcut lumânare, de piatră. Mănăstirea Cârța/Kerz (germ. = lumânare) – „monasterium beatae Mariae virginis în Candelis de Kerch“

Adriana Moscicki

Fosta Mănăstire Cisterciană din Cârţa, portalul de vest – Trude Schullerus

1