Dragobete!

Unii veţi fi desigur indignaţi, alţii furioşi dar, fotografia aceasta m-a dus cu gândul la Ţară/patria mumă.
Francezii au căutat o Marie-Anne semeaţă şi îndârjită, cu fruntea sus, privind spre viitor şi au făcut din ea un simbol al demnităţii şi independenţei. Am avut şi noi un simbol al României Revoluţionare, o „Marianne“ (de fapt Mary) în ie cu altiţă şi salbă de galbeni, frumoasă ca o icoană, cu trăsături clasice şi viguroase. Tablolul lui Constantin Daniel Rosenthal prezenta -alegoric- Ţara sub chipul Mariei Rosetti. Pictorul era evreu maghiar, născut în Budapesta, naturalizat român şi creştinizat în preajma Revoluţiei din ’48, muza era englezoaică, soţia lui C.A.Rosetti, ajunsă primă ziaristă la Bucureşti. Era chiar o imagine simbol a ţării pe vremea când sub numele de român erau cuprinşi toţi ce s-au născut, trăiesc şi simt româneşte!
Şi iată, după 27 de ani de la Revoluţie, Ţara aceea ce visa la bunăstare şi privea peste umăr cu simţământ de egalitate spre Europa, îmi pare vlăguită şi îndurerată. Au supt la sânul ei darnic generaţii întregi şi unii nu s-au săturat cu laptele ei. Cu faţă răvăşită de durere şi întrebare în ochi, ar putea fi imaginea României de azi, secată şi exploatată, hărţuită, obosită şi dezorientată. România încotro şi cum?
Aşa am gândit privind imaginea ţărancei acesteia din Mărginime, mama tânăra ce caută cu disperare un ajutor, un răspuns la întrebarea nerostită, chiar azi de Dragobete!

Adriana Moscicki

fotografie din imprejurimile Sibiului (ca.1980) – sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

ca o insulă suspendată

Rareori îl vezi singuratec, poate doar prin viscol şi ploi, poate doar în adâncul nopţilor. Făurit în fier dantelat, Podul Minciunilor nu trece nici o apă. Punte între Pieţe şi insulă suspendată la răscruce de drumuri, podul leagă oamenii Cetăţii. Cei din vale (Oraşul de jos) îl urcau în drum spre Biserică. Cei din deal (Oraşul de sus) îl coborau spre uliţele bătrâne şi spre Porţile Oraşului.
Dintr-o parte în alta treceau târgoveţii pe lîngă cei aşezaţi, în aşteptare sau hodină, pe băncile de lemn din preajma halelor măcelarilor, loc de plăsmuire şi pălăvrăgeală. Câte-n lună şi în stele povestioare ori minciunele! Nu, nu cred că erau poveşti vânătoreşti. Poate doar legăminte de iubire uitate printre ficiori şi fete, bârfele Târgului, ştirile cartierelor.

Aşa stă de sute de ani Podul Minciunilor, martor tăcut şi neclintit, singurul fidel lui însuşi. Nelipsit în traseul turiştilor, Podul nici nu clinteşte în blitzul fotografilor, se mai scutură de lacăte de iubire şi răsuflă uşurat în tihna amiezilor toride şi a nopţilor geroase.

Adriana Moscicki

Podul Minciunilor – acuarelă de Juliana Fabritius-Dancu (1967)

1

Oamnenii Cetăţii

My Valentine: Juliana Fabritius-Dancu

Pentru că în Ianuarie se năştea o mare artistă a Cetăţii, cred că e de datoria noastră să ne-o amintim. În trecut, albumele şi cărţile domniei sale se mai puteau găsi în librării. Azi, cu bucurie amestetecata spun, toate s-au epuizat! Încă nu se întrevede o re-editare dar se pot procura la comandă la Librăria Schiller Sibiu.

„Juliana Fabritius-Dancu (n. 21 ianuarie 1930, Sibiu – d. 7 august 1986, Bucureşti) a fost pictoriţă, etnografă, istoric de artă şi scriitoare de limba germană.
Fiică a arhitectului Julius Alfred Fabritius şi a Gertrudei Juliane Seraphin (Gertrude a fost fiica lui Gustav Adolf Seraphin, editor şi comerciant Sibian, om de afaceri cu „Cea mai mare editură de Cărţi Poştale din Ardeal“ – „Editură şi Librărie G.A. Seraphin“), Juliana creşte şi se formează într-un cadru artistic şi intelectual, înconjurată de cărţi şi de artă. Faptul că tatăl său a fost arhitect i-a permis să-şi dezvolte din copilărie dragostea pentru clădirile vechi, pe care le-a redat cu măiestrie în acuarele.

Încă de mic copil, a urmat cursuri de grafică şi pictură: în 1942, la vârsta de 12 ani, devine eleva graficienei Hildegard Schieb, între 1945 şi 1948 a luat lecţii de pictură cu artista sibiană Trude Schullerus, după care a studiat la Colegiul Brukenthal din Sibiu şi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, la clasa profesorului Nicolae Dărăscu. În anul 1951 a fost exmatriculată şi condamnată la doi ani de închisoare pentru acuzaţii de spionaj.
A revenit la Sibiu, unde a participat la expoziţiile „Uniunii Artiştilor Plastici”.
În 1958 s-a angajat ca desenator la Muzeul Brukenthal, iar mai târziu s-a mutat la Muzeul Satului din Bucureşti. A lucrat în această perioadă şi la Muzeul de Artă, ca restaurator în pictură. În perioada cât a lucrat la Muzeul Satului (1958-1967) a întocmit o bogată şi valoroasă documentaţie în imagini, peste două mii de lucrări, păstrată de arhiva instituţiei, constând din planuri şi schiţe de arhitectură, desene reprezentând obiecte de uz casnic şi gospodăresc, piese de costum popular, textile de interior, ceramică, fişe de restaurare a colecţiei de icoane.
Din 1967 a început să lucreze ca grafician şi publicist.
A participat la realizarea Muzeului în aer liber din Sibiu (complexul ASTRA), la alcătuirea Atlasului Antropologic al Olteniei, la ilustrarea Dicţionarului Enciclopedic Român şi la redactarea unui studiu despre portul popular al saşilor transilvăneni.
În 1977 a organizat la Sibiu expoziţia numită „Cetăţi ţărăneşti şi biserici fortificate săseşti în România”, expoziţie cu care a ajuns şi în Republica Federală Germania. În Germania a poposit doi ani, pentru a picta centrele medievale în diferite oraşe germane. A revenit în România în 1979 şi a continuat să picteze, în special oraşele medievale săseşti din Transilvania, oprindu-se cel mai mult asupra Sibiului. În această perioada a realizat cea mai importantă lucrare a sa „Amintiri din Sibiul vechi”.
În 1983 a organizat o ultimă expoziţie dedicată portului popular săsesc, inaugurată la Gundelsheim/Germania.
A fost căsătorită cu criticul de artă Dumitru Dancu, împreună cu care a publicat un studiu asupra Bisericii Evanghelice din Sibiu şi al icoanelor pe sticlă (sursă Wikipedia).

Adriana Moscicki

Sursa ilustrație și fotografie: „Alt-Hermannstadt“

1

Mocăniţa

Carte poştală cu legendara Mocăniţa – primul tren cu aburi care a circulat pe distanţa Sibiu-Agnita – fotografiată la intrarea în gara Nocrich (Leschkirch/Ujegyhaz) în ziua inaugurării caii ferate înguste în 26 septembrie 1910, cu o zi înainte de darea în folosinţă a liniei ferate pentru transportul public.(foto 1)

Toate localitățile din Valea Hârtibaciului, legate de linia ferate Sibiu-Agnita, au contribuit la finanţarea proiectul. În ziua inaugurării, Mocăniţa a fost întâmpinată în fiecare gară de o mulţime de admiratori şi curioşi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi port popular. Primirea a avut loc într-o atmosfera festivă însoţită de muzică de fanfară şi dansuri populare.
În satul Altâna (Alzen/Alcina) preotul ortodox a ţinut o cuvîntare de bun-venit urmată de muzică în interpretarea capelei locale şi o horă românească.
În satul Cornăţel (Harbachsdorf/Hortobágyfalva) trenul a fost întâmpinat de membrii „Societăţii Cailor Ferate Locale Sighişoara-Sibiu“ în frunte cu preşedintele G.Lander şi o mulţime de săteni. Deasupra mulţimii, suspendat, plutea un arc simbolic format din diferite lăicere şi scoarţe.(foto 2)

Mulţi dintre noi ne-o amintim cu nostalgie. Mulţi dintre noi am semnat petiţii pentru re-introducerea ei. În Franţa şi Elveţia, asemenea căi ferate sînt în circulaţie publică, de interes turistic şi păstrate ca o comoară. Noi „nu ne vindem ţara“… doar o prăduim singuri!

Adriana Moscicki

Carte poştală cu primul tren cu aburi care a circulat pe distanţa Sibiu-Agnita – legendara Mocăniţă – la intrarea în gara Nocrich (Leschkirch / Ujegyhaz) și în gara din Cornăţel (Harbachsdorf / Hortobágyfalva) în data de 26 septembrie 1910. (sursă K.Klein)

Scurt istoric: Prima secţiune a liniei ferate Sibiu-Agnita-Sighişoara, între Sighişoara şi Agnita, a fost construită de Societatea Comercială de transport „Segesvár-Szentágotai Vasút“ (S.Sz.V.) din Sighişoara. Calea ferată a fost finanţată de baronul Apor din Sighişoara, care a beneficiat şi de ajutorul financiar al guvernului de la Budapesta.
Linia ferată Sibiu-Agnita-Sighişoara, cu ramificaţia Cornăţel-Vurpar a fost construită de „Societatea Cailor Ferate Locale Sighişoara-Sibiu“ al cărui prim preşedinte a fost Preotul G.Lander din Brădeni (Henndorf/Hégen).
Prima secţiune, cea între Sighişoara şi Agnita, construită în numai 3 ani, a fost inaugurată în data de 16 noiembrie 1898. Câţiva ani mai târziu linia ferată a fost prelungită pînă la Sibiu. Această secţiune, împreună cu ramificaţia Cornăţel-Vurpar, a fost inaugurată oficial în 26 septembrie 1910.
În 1919, operarea liniei a fost preluată de Căile Ferate Române (CFR) proprietar rămânând „Societatea Căilor Ferate Locale Sighişoara-Sibiu“. În 1948 întreaga cale ferată a fost naţionalizată şi societatea dizolvată.
Linia ferată între Sighişoara şi Agnita a fost închisă în data de 01 noiembrie 1965. Secţiunea între oraşele Agnita şi Sibiu a funcţionat până la data de 1 septembrie 2001. Linia secundară Cornăţel-Vurpar (numită „Linia vânătorilor“/„Jägerstrecke“) a fost închisă 1997 (Wikipedia) sau, după altă sursă în 1993.
Calea ferată îngustă, cu ecartament de 760 mm, Sibiu-Agnita-Sighişoara, cu ramificaţia Cornăţel-Vurpar a fost cea mai lungă cale ferată îngustă din România, în total 123 km. (sursa hartă: https://ro.wikipedia.org)

1

leporello-pliant cu amintiri

Vă amintiţi desigur „cărticica“ de ilustrate ce se putea găsi la chioșchiurile de ziare şi în librării. Câţi dintre noi ne-am gândit oare la servitorul lui Don Giovani care purta agenda amoroasă a stăpânului pliată astfel? Defapt de aici se trage numele de „leporello“!

Cărticica de ilustrate tip leporello era, pe vremuri, un cadou nimerit şi un souvenir din locurile vizitate. Închisă – oferă o singură imagine, desfăşurată în întreaga lungime descoperea noi vederi ale locului. Şi fiecare în parte te purta spre o nouă poveste, căci faţa oraşului e un mozaic pe care nu-l poţi cuprinde dintr-o singură privire şi dintr-o singură întâlnire.

Adriana Moscicki

Carte Poştală colorată tip leporello, realizată după un clişeu din 1899, cu panorama oraşului Sibiu văzut dinspre zona podului de cale ferată peste Cibin. În interior se află un pliant cu 10 fotografii monocrome. A circulat 1907 și a fost adresată domnișoarei Heller Vilma de la Spitalul Militar de Garnizoană din Sibiu. (Editura Heinrich Meltzer, Sibiu)

1

Dumbrava şi Templul frumuseţii

Îmi amintesc construirea magazinului Dumbrava şi deschiderea lui. Pe locul acela se găseau cîteva case tipic Sibiene. În trecut se învecinau cu celebra grădină Veneţia, dragă tuturor. Desigur, părerile erau împărţite dar, ideea de a avea un magazin modern şi nou, a cucerit inimile noastre. Niciodată n-am fost încântată de arhitectura lui. Nu se arată nici îndrăzneţ, nici nu se încadra în tradiţia locului! A rămas ceva la mijloc, o clădire nouă, destul de bătrânicioasă şi cuminte în concepţie. Asta se întâmpla prin 1979. Ne-am bucurat scurtă vreme de scara rulantă, devenise atracţia copiilor, nu pentru mult timp însă! Coborârea s-a blocat, o vreme a rămas aşa, apoi a fost definitiv inutilă şi decorată hidos cu manechine de plastic în costume populare, rochii de in brodate şi mici animale de pluş ce se lăfăiau la picioarele lor. Ura! Aveam magazin universal, împărţit în raioane ticsite de produse din industria Românească! Şi totuşi, multă vreme a avut un sens, o logică, indiferent de calitatea şi estetica produselor.
Democraţia l-a transformat într-un bazar, scările uitate, doar amintirea strălucirii de altă dată mai dăinuie în amintirea unora… Lipită de magazin stătea Casa Modei, răsărită după un an, loc de dichiseală şi lux: coafor, cosmetică, manichiură şi pedichiură! La pedichiură apăruseră bazinele din ceramice albe, la cosmetică erai masat şi cremuit până în vârful unghiilor de mâinile cunoscutei Irina Benkő(zisă Ina), dacă aveai norocul să te afli în agenda ei! Şi orice femeie se simţea apoi frumoasă şi diafană ca o zână, cu sufletul uşor şi împăcat după nesfârşitele destăinuiri pe la Cami şi alte vestale din „templul frumuseţii“!
Odată cu lunecarea ţării în sărăcie însă,saloanele s-au închis unul după altul. O vreme se vindeau acolo diverse obiecte făcute de Cooperative meşteşugăreşti, apoi am pierdut firul poveştii…
Cele mai grozave locuri erau însă blocul Plombă şi trecerea subterană între Magazinul Dumbrava şi Continental/Casa de Cultură a Sindicatelor. Blocul Plombă era dovadă unei îndrăzneli de necrezut, pod peste şosea şi arc însorit în după-amiezele oraşului. Cu ceva invidie în suflet îi priveam pe norocoşii locatari ai acestui micro-habitat!
Trecerea subterană de pe o parte pe cealaltă a străzii ne-a tranformat definitiv în oraş modern. Trinkbachul astupat pe vecie într-un cavou de beton, Piaţa Unirii demult tranformată într-o mare de asfalt, Veneţia arsă, dar vie în sufletul oamenilor, aşa ne perindam prin tunelul luminat de afişe şi mirosind a ciment şi nou.
Studenţii mergeau în grupuri şi se simţeau importanţi,turişti în vizită, copii mâncând piersici nespălate direct din punga de hârtie de aprozar, toţi treceau impresionaţi.
Îmi amintesc silueta unei doamne elegante, mereu îmbrăcată în alb şi purtând o vioară, ori un ogar timid şi suplu, iar tocurile ei sunau cu ecou în tunel. Şi ea mergea zâmbind cu buzele roşii de ruj şi spatele drept, mergea necontenit ca într-un vis…

Adriana Moscicki

Magazinul Dumbrava şi Casa Modei 1981

1

din sertare: amintiri colorate

Găsesc prin sertare o cutie neatinsă în ani. O deschid cu grijă, ca pe o pixidă , cutia veche adusă cine ştie când din legendara Ada-Kaleh, pe vremea când, ridicând capacul ei, te învăluia aroma dulce de zahăr pudrat şi te credeai, deja, in vreo poveste orientală cu lumini filtrate, susur de fântâni şi cadâne lascive…
Desigur, Ada-Kaleh nu era aşa, doar imaginaţia noastră lunecă pe şabloane luate din cărţi. Şi eu nu am ajuns niciodată acolo. Cutia a rămas însă şi, pentru mine, ia rolul Madlenei lui Proust.
În culcuşul de tablă stau adunate truse de ace, ațe, degetare, metru de croitorie, igliţe şi toate, cu patina bijuteriilor vechi, mă transportă în trecut.
În clasa a 5-a noi, fetele, învăţam gospodărie, să coasem şi să gătim. Toate fetiţele aveau o asemena trusă. Şi mamele acasă ne învăţau cum să cârpim ciorapii pe o ciupercă de lemn. Am trecut, mulţi dintre noi, lecţia şezătoarelor la banca din stradă, ori din curte, unde bunici şi copii de-a valma coseam, ştrencăneam şi tocam mărunt ştirile cartierului… Noi chicoteam şi roşeam. Din şederile astea se năşteau broderii şi cusături în cruciuliţe, fulare, svetere colorate şi o îndemânare ce ne-a ajutat de multe ori în viaţă.

Chiar mă întrebam dacă, azi, copiii mai ştiu să-şi coase un nasture lipsă, ori să prindă ochiul unui pulover să nu se deşire… un gând răzleţ desigur, uitat şi el în sertarele mele cu amintiri.

Adriana Moscicki

1

vedere de pe pod

După ani, în locul în care artistul şi-a aşezat şevaletul, a privit liniile şi unghiurile cu mâna întinsă în faţa lungită de creion, a schiţat şi s-a impregnat de lumină, iată, se opreşte un necunoscut, poate impresionat de misterul locului, poate nostalgic. Vedere de pe (fostul) pod în liniştea unei zile de iarnă. Poate Omul venea din Piaţa golită de ger, s-a oprit o clipă în tăcerea locului şi l-a imortalizat pe hârtie.

Adriana Moscicki

Cisnădie -Heltau, vederea dinspre Piaţa Agro-Alimentară

1

în alb – negru

Misterioasă şi tăcută în mijlocul oraşului, învăluită în ceţuri şi ninsori, puternică în lumină, Biserica fortificată din Cisnădie a fost mereu inspiraţie artiştilor.
Una dintre măiestrele gravuri care o reprezintă îi aparţine lui Helfried Weiß, grafician Ardelean cu care ne mândrim.
Născut în 8.8.1911 la Braşov, Helfried Weiß a studiat Artele Plastice la Cluj, Paris, Bucureşti şi din 1937 cîteva semestre la Academia de Arte din München. După 1945 a fost profesor de desen la diferite şcoli şi licee din Banat şi Ardeal, dar mai ales la Braşov, oraşul său de suflet.
În 1988 a emigrat în RFG. După moartea soţiei sale în 1989, şi după o scurtă perioada de stagnare creativă, va pleca în anii ’90 cu nouă lui partenera de viaţă în Italia unde va avea ani prolifici. Descoperind lumina Mediteranei, arta lui se umple de culoare.
Oriunde s-a aflat în lume, Weiß a dus mereu dorul locurilor natale şi le-a simţit lipsa ca pe nişte membre amputate care dor!
După o viaţă lungă şi împlinită a decedat în data de 6.12.2007 la München.

Adriana Moscicki

Biserica fortificată din Cisnădie – gravura Helfried Weiß

1

ce rămâne…

Ninge viscolit. O boare albă a înfăşurat oraşul. Pitite prin gard, vrăbii şi mierle s-au umflat în pene şi stau cuminţi ca într-un palton.
Aseară vuiau casele de muzică. În depărtare suna vesel un saxofon şi paşi bătuţi în covor abia străbăteau pînă la mine. Şi acum linişte. Pomul despuiat de podoabe e mut şi trist în goliciune.
O amintire răzleaţă a urcat în mine: în pomul copilăriei rămânea staniolul bomboanelor mâncate pe furiş şi trupul negru al artificiilor. Câtă bucurie aducea sfârâitul lor inegal! Stingeam lumina şi un, doi, trei cu chibritul, pârlindu-mi buricele degetelor, aprindeam beţigaşele atârnate pe ramuri. Întunericul secerat de scântei prefăcea totul, pentru o clipă, într-o feerie. Aşa visam cu ochii deschişi şi zâmbet larg pe faţă, cu nara plină de fum! Ce dezamăgire când unele se stingeau cu un pârăit scurt!
Nu ştiu să mai fie artificiile copilăriei, dar port încă în mine mirosul şi amintirea lor. Şi aşa au trecut sărbătorile toate, în combustia inegală şi luminoasă a unui beţigaş…

Adriana Moscicki

1

6 Ianuarie

Trei regi, Bobotează, An Nou ori Shabat, oricum s-ar numi ziua de azi în limba şi credinţa fiecăruia, un singur lucru e sigur: nămeţii copilăriei au pus stăpânire pe oraş! Roţile sapă şanţuri groase decupând pătrate şi dreptunghiuri îngheţate în mijlocul drumului. Ninge des şi spulberat, vântul biciuie faţa. În alte vremi, copiii ar fi pus stăpânire pe drumuri şi câinii ar fi ţopăit zgomotos pe lângă ei!

Şi azi intră Popa în Biserică şi poala sutanei îngheţată iar eu zâmbesc privind pânza lui Neuhauser, cu gândul spre nămeţii de altă dată!

Sărbători fericite!

Adriana Moscicki

foto: Franz Neuhauser cel Tânăr (1763 – 1836), Intrarea unui preot sas în parohia sa iarna, (ulei / pânză, 109,4 x 190,2 cm) Muzeul Brukenthal Sibiu

1

sus pe moviliță!

Cu greu îţi mai faci loc azi printre maşinile parcate în marginea străzii Movilei. Şi casele au început să crească pe verticală ca într-o construcţie nesigură de cuburi. Din spatele porţilor mute nu răzbate nici un sunet. Ninge cu boabe mărunte, unele saltă pe loc şi se rostogolesc. Movila pietruită luceşte în lumina rece de Ianuarie asemeni un os şlefuit. Chiar aşa m-am gândit la locul acesta, parcă aş sta pe un os de stern tocit!
Straşnic lunecuş trebuie să fi fost odată pe aici, când doar caii fornăiau trăgând căruţele şi doar săniile hârşâiau în zăpada îngheţată. Apoi, în cursul lunilor şi anotimpurilor, pârăiaşe vesele ar fi clipocit peste piatra de râu. În mijlocul drumului se mai vede încă „albia“ pârăiaşului ce curgea spre Piaţa Aurarilor şi str. Târgului

Str. Movilei apare în documentele vechi sub diferite denumiri: Newsteyfft // Neusteufft (1480), Dy Newstyfft (1486), Nayer Stifd (1614), Neystefft (1611). Numele „Neustift“ poate fi tradus în mai multe feluri. Cuvântul „Ştift“ poate avea înţelesul de: „mănăstire“, „instituţie“, dar şi „ceva nou întemeiat, creat, făcut“… de exemplu o stradă nou întemeiată, amenajată.

Acuarela Julianei Fabritius-Dancu surprinde, în stilul ei personal şi inimitabil, un alt colţ pitoresc din Cetate: străduţa Movilei, între Pasajul Şcolii şi Piaţa Aurarilor. Pe vremuri, locul acesta se numea „Hillchen“ // „Hüllchen“. (Hill înseamnă: deal mic, dar şi hulă, drum îngust pe o coastă foarte piezişă). Interesant este şi faptul că, paralel cu „vechea“ str. 9 Mai,(9 Mai fiind una din cele mai vechi străzi din Sibiu), se află două străzi care poartă în numele lor cuvântul „nou“: Strada Nouă / Neugasse şi Strada Movilei // Neustift.

Adriana Moscicki

Str. Movilei // Neustift – acuarelă de Juliana Fabritius-Dancu 1960

1