la început a fost… „Correspondenz-Karte“

Mă gîndesc, cum n-am spus nimic despre izvorul poveştilor? Toate imaginile acestea vechi, la nesfîrşit cuprinse pe o hîrtie, au povestea lor. Dreptunghiul de carton, mat ori lucios, se vindea odată la toate colţurile de stradă! Era o tradiţie şi o obişnuinţă trimisul de ilustrate cărţi poştale din excursii, din plimbare…“salutări din..“, ori însăilarea de veşti scurte: mama, am ajuns cu bine, vremea însorită…
Dar cum s-a născut ideea de Cartea poştală?

În anul 1865, ofiţerul prus Heinrich von Stephan (1831–1897) propune înnoirea sistemului de comunicare şi „deschiderea“ lui prin înfiinţarea unui efect poştal fără plic. Ideea rămîne doar teoretică pînă în anul 1869 cînd, profesorul de economie politică austriac Emmanuel Hermann propune introducerea unei noutăţi poştale, un dreptunghi de carton bej, cu înscris în cerneală neagră şi imaginea unui timbru.
Aceasta este prima carte poştală din lume, apărută în data de 1 ocktobrie 1869. Pe teritoriul Austriei se va numi „Correspondenz-Karte“, pe teritoriul Ungariei „Levelezéşi-Lap“ (iar după 1874 „Levelezö-Lap“). Ideea are un succes fulgurant, în prima zi sînt vîndute deja 45 de mii de exemplare. În ciuda reticenţei Angliei şi Franţei în faţa acestei lipse de discreţie, cartea poştală se răspîndeşte în toată Europa şi devine cea mai populară formă de comunicare. Mai tîrziu, societăţile personale vor cîştigă dreptul de a-şi face reclamă în scris pe faţă (pînă atunci goală) a cărţii poştale. Astfel apar înscrisuri şi simboluri de tot felul, pentru ca în 1889, să apară fotografiile de amintire şi salutări, şi să ia naştere cartea poştală ilustrată în mai multe culori. Prima carte poştală ilustrată cu imagini ale turnului Eiffel apare în Franţa, în 1889-1890, de atunci popularitatea lor va creşte continuu în toată lumea…

„În data de 2 octombrie 1894 directorul general al Poştei şi Telecomunicației aprobă un decret prin care se permite producerea, tipărirea / emiterea cărţilor poştale ilustrate în România! În aceeaşi lună apar la Bucureşti, la editura „Carol Müller“, primele cărți poştale ilustrate românești oficiale, în producţie de serie.“ (sursă: Konrad Klein)

Azi, bucurîndu-ne de colecţiile înaintaşilor, putem reconstitui, pe baza imaginilor, istoria unui loc, a unui popor! Cartofilia (colecţionarea şi studiul cărţilor poştale) restituie omenirii memoria locurilor, evenimentelor, oamenilor, este imaginea vieţii trecute.

va urma!

Adriana Moscicki

1

Veste de la Sibiu

Cu riduri şi răni prin vreme, dar învelită în farmecul unei amintiri prin care curge un tramvai, în culori de dropsuri prăfuite de zahăr, toată zîmbet ajunge „cartea“ aceasta azi, la noi: „Fico dragă! Am sositu în pace la Sibiu. În Sibiu şi acum sunt cătane multe. Dacă voieşti să vi la mine Duminică sămi zici cu ce tren pleci de acasă, să ştiu să te aştept. Şi dacă vi ia costumul săliştenesc. Eu sunt sănătos! te sărut Vasile!“

Adriana Moscicki
Carte poştală circulata 1914, dăruită de un cititor fidel… mulţumim Adi!

1

La Alimentara III – „wind of change“

Îmi amintesc ca prin vis o carte ce mi se citea la cerere seara, înainte de culcare. Era o poveste din Australia despre un vînt care se schimba zilnic la o anumită ora şi surprindea personajele în cele mai ciudate ipostaze.
Cam aşa ne-a surprins şi pe noi vîntul schimbării. Alimentările s-au golit. Rafturile au fost invadate de borcane şi cutii de aluminiu, de conserve ciudate cu etichete prost tipărite, în culori stridente, dubioase. Dus luxul nostru: sticlele de vodcă şi cognac, dus şerbetul în culori pastelate şi pireul de castane şi mandarinele chinezeşti în sirop care te leşinau deja de la deschiderea capacului! Duse napolitanele Dănuţ şi spiralele umplute cu cremă şi amandinele la kilogram. Duse ţigările Nefertiti, Papastratos, Ernte 23 şi Chesterfied! Dusă rutina şi normalitatea: salamurile, cîrnaţii şi şunca cu care „ne îmbuibam!“ Dus uleiul, făina şi zaharul! Dusă pâinea cea de toate zilele şi untul şi laptele!

Ca într-un film science-fiction, îngurgitate de prezenţe nevăzute, locul lor era luat de figuranţi trişti: salată de legume, ghiveci, compot de prune, marmeladă de fructe, castraveţi muraţi, gogonele, mazăre boabe în apă tulbure, compot de pere întregi, corned beef o vreme, carne conservată sărată pentru un front neştiut, fasole boabe cu costiţă şi pate de ficat! În locul rudelor dolofane şi variate, atîrnau cîţiva ciolani singuratici, slănină, din cînd în cînd salam cu bătaie şi coadă. Untul s-a făcut de nepreţuit. laptele se vindea doar în orele mici ale zilei. Am cunoscut cozile îmbîrligate de cu seară, cu liste şi plase lăsate la faţa locului! Cozile aveau o existenţa de sine stătătoare. După ore de aşteptare, oricine se trezea să spună „această persoană n-a fost aici!“ primea susţinerea unui cor răguşit pe multe voci. Sute de picioare tropoteau, mîini te prindeau din toate părţile şi erai scuipat afară ca un nimic, om singuratec şi fără apărare! Am trăit dureros o asemenea expulzare, gloata m-a privit cu furie, perfidă şi-a întors faţa de la mine, am rămas fără unt, fără lapte şi cu o experienţă pe care nu am uitat-o! Au fost cozi şi cartele. Rafturile magazinelor trăiau din propria amintire. Dar o nouă industrie se trezea la viaţă: cea paralelă, gri, alternativă, a furtişagurilor şi înşelătoriilor de orice fel, a minciunii.
Aşa „s-a călit oţelul“, aşa s-au construit averi. Aşa s-a ticluit o democraţie particulară bazată pe principiul… tu o mînă, eu o mînă, toată faţa se curăţă împreună! Nimeni nu a murit de foame! lumea a învăţat „să se descurce“! Şi mă gîndeam deja atunci cu tristeţe: dă-le oamenilor mîncare pentru trup, libertate şi plimbare pentru suflet şi vor face din ţara asta o… Elveţie de vis! Apoi a bătut alt vînt sub curcubeul revoluţiei, care ne-a oferit libertatea variatiunii cromatice adaptată apartenenţei globale…

Adriana Moscicki

Reclame colorate în variațiuni cromatice caracteristice anilor ’70

1

La Alimentara II – „Mezeluri“

Între început şi sfîrşit sîntem carne, vînători vînaţi de foame. Luptăm pentru ea, alergăm şi o căutăm, ne chinuie şi o dorim: Carnea – plăcere a trupului şi desfătare digestivă.

Odată cu descoperirea focului, omul descoperă şi plăcerea mîncării. Pregătită în crustă de lut, învelită în iarbă ori în maţul animalului, carnea se transformă în delicatesă şi omul în bucătar. Din Antichitate carnea se gătea şi se condimenta cu rafinament, în Odiseea lui Homer şi la Aristofan sînt deja amintiţi cîrnaţii. Romanii preparau carnea şi o păstrau „conservată“ mărunţită şi amestecată cu sare şi condimente. În Evul Mediu se diversifică felurile de cîrnaţi şi se scriu cărţi de reţete culinare. Dar, culmea îndemînării şi cunoaşterii o găsim peste Rin, la Germani, ocupaţi nu numai cu pregătirea ci şi cu igiena şi calitatea! Germanii sînt recunoscuţi ca meşteri măcelari iar saşii (şvabii) stabiliţi în Transilvania au adus cu ei priceperea şi obiceiurile. Am mai apucat şi noi să ne bucurăm de ele o vreme. Eram copii, şi de la micul dejun şi pînă la cină, carnea ne trecea prin stomac feliată în salam, fiartă în cremvursti, friptă, coaptă, înăbuşită, prepelită ori prăjită în toate chipurile.

La Alimentara, de departe simţeai în nară aroma mezelurilor, uşor piperată, uşor afumată, uşor dulceagă. Vă vorbesc de un timp cînd abia ajungeam la tejghea dar cîrligele erau pline cu bunătăţi, vitrinele ticsite. La mezeluri era ca la o lecţie de geografie: şuncă de Parma, salam Italian, Polonez, Parizer, Debreţin, salam de Sibiu, Poiana, Victoria, muşchi Montana… Îmi amintesc că Polonezul era un cremvurst mai gros şi mai ieftin dar preferat Debreţinului mai puţin nobil. Salamul de Sibiu era culmea gustului, rafinamentului şi preţului. Salamul Italian era media accesibilă şi populară, Salamul de Vară era alegerea inteligentă la raportul gust-preţ-calitate. Parizerul, deşi ieftin, era dietetic şi se preta la transformări: făcut pane devenea un fals şniţel, tăiat în cuburi fine se făcea salată „de boeuf“! Costa, cred 2,80 lei suta de grame şi trebuia să te cerţi bine cu vînzătoarea care-l felia cu neuitatul cuţit mare! Unele deveniseră experte şi (în ciuda degetelor bandajate) erau în stare să taie felii omogene şi suficient de subţiri. Pe vremea aceea şunca era chiar de Praga şi muşchiul Ţigănesc nu ofensa pe nimeni! Toba era învelită în maţ adevărat şi abia mai tîrziu, cînd plasticul a intrat triumfător în industrie, şi-a schimbat forma din rotundă în lungă şi o priveam circumspect.

Au fost vremuri în care nimeni nu suferea de foame şi sandviciul fiecăruia se construia după ştiinţă, gust şi buzunar, în care nimeni nu vorbea despre E-uri, aditivi şi înlocuitori… Apoi a bătut vîntul unei schimbări…

Adriana Moscicki
Alimentara din Piaţă Mare nr.7, colţ cu str. N. Bălcescu – fotografie din anii ’60

1

Iarna pe uliţa de altă dată

Şi dacă nămeţii de altă dată aduc cu ei nostalgiile de rigoare, la fel cîrnaţii de altă dată ne umplu, într-o clipă, gura de apă. Scenă familiară prin satele noastre în trecut, omul trăgea o sanie şi putina plină de cîrnaţi aduşi de la afumătoare ori scoborîţi din turla bisericii, de la zvîntat.
Romanul îşi punea cîrnaţii sus deasupra vetrei să se afume de la coş, ori clădea afumătoare în spatele curţii. Sasul îi urca în turlă alături de toţi membrii comunităţii. Am avut norocul să văd şi una şi alta, să mă bucur de gustul cîrnaţilor tocaţi artizanal cu barda şi de cei fin mărunţiţi şi aromaţi. Şi mă gîndesc zîmbind cum vărul Florin a făcut cîrnaţi în capitala Americii şi i-a pus frumos în balcon. Restul l-a făcut furtuna de zăpadă care i-a exilat pentru o vreme acolo la uscat şi maturizat! Ştiu, gustul bucatelor din trecut ne urmăreşte. Un om trăgea o sanie prin nămeţii de altă dată şi prin timp…

Adriana Moscicki

Iarna pe uliţă – Hans Hermann

1

Adriana Roman = 1500 !!!! multumim!
Cum intră copilul într-o poveste, aşa drumul nostru prin amintirea Oraşului! Va mulţumim pentru 1500 de like, nenumăratele vizite şi lecturi! „Călătoria în timp“ nesfîrşită este!
Adriana Moscicki

1

La Alimentara I – „Brînzeturi“

Dau în cufărul cu amintiri de o fotografie cuminte, făcută parcă la comandă: aliniaţi şi zîmbind formal ne privesc vînzătorii de la fosta alimentară din Piața Mare. Mulţi dintre noi au cumpărat în încăperea aceea îngustă tapetată cu faianţă albă sau în altele, doar erau construite la fel, și găseai, peste tot aceleaşi produse. Şi totuşi, multă vreme nu mi s-au părut plictisitoare.

Sticlele de lapte cu gură largă aveau capace de aluminiu tare, din ele puteam face steluţe pentru pomul de Crăciun. Le spălam bine cu dero şi cu peria, (am şi acum în cap mirosul acela acrişor al sticlelor nespălate!) doar era o ruşine să le duci murdare înapoi la schimb! Fierbeam laptele într-o oală emailată, de Mediaş, apoi într-una specială de aluminiu, cu pereţi dublii, ce fluiera cînd laptele clocotea şi spuma se ridica năvalnică. Aşteptam cuminte pînă se prindea pojghiţa groasă cu smîntînă deasupra, apoi o loveam uşor cu lingura… pac se auzea un sunet scurt şi-o înveleam toată pe lingură. Fapta nu trecerea repede, neobservată căci se auzea glasul mamei „iar ai mîncat toată smîntîna?“ şi eu ştiu că zîmbea, doar aşa făcuse şi ea cîndva… Sticlele mai joase erau de „kefir“ şi „sana“, pe vremea aceea specialităţi! Mulţi făcuseră rost de ciupercă şi-şi pregăteau singuri acasă kefirul devenit peste noapte la mare modă şi aliment minune.
Îmi amintesc borcanele de iaurt: aveau o linie frumoasă, puţin pîntecoase şi cu un gît suplu dar suficient de larg pentru explorat cu linguriţa. Cred că designul lor ar face azi furori! Alimentara a fost şi un pic de matematică pentru fetița din mine. Mergeam cu monezile strîns în mînă şi recapitulam pe drum… „va rog o jumătate de pachet de unt!“ Vînzătoarea avea un cuţit lung şi eu îl priveam fascinată. Niciodată nu tăia două jumătăţi perfect egale dar aud şi acum zgomotul hîrtiei despicate. Untul era împachetat în hîrtie cerată de culoare alb gălbui. „Un pachet 8 lei, jumătate 4 lei, un corn 0.25 de bani, patru cornuri un leu. Cît rest trebuie să primeşti?“ Aşa o zbugheam din casă cu banii strîns în palmă la cumpărături. Cine îşi aminteşte blocurile mari şi galbene de margarină din care se tăia cu cuţitul şi se vindea la kilogram? Sau smîntîna „vărsată“ care se turna dintr-o cană înaltă emailată dar în recipientul propriu cu care trebuia să te prezinţi la cîntar. Şi primele triunghiuri de brînză topită, în cutie de carton, cu mult înainte să aflăm că există „la vache qui rit“!

Îmi amintesc de parcă a fost ieri. Poate laptele e devină. Cred că sînt vîrste ale laptelui şi vîrste ale cărnii. La două capete de viaţă ne pîndeşte laptele şi trăim cu amintirea lui. Nu-mi amintesc cînd am supt ţîţa mamei, dar am în cap aşa, ca o bănuială, gustul lui. E dulce laptele de mamă dar cred că fiecare mamă are în lapte mirosul şi gustul ei tainic de iubire.

Adriana Moscicki

Alimentara din Piața Mare nr.7, colţ cu str. N. Bălcescu – fotografie din anii ’60

1

brînza noastră din toate zilele!

În hotarul de sus, la stînă,oile purtau nume de flori. Hai Viorica, hai Lăcrimioara! – le îndemnau ciobanii aşezaţi pe scăunel la muls. Altele aveau nume de fete sau după vreo trăsătură ce le părea evidentă ciobanilor: Ţîfnoasa, Frumoasa, Bunuţa. Din căldările de email turnat, laptele umplea bidoanele de aluminiu, spuma albă tremura la gura lor şi, pe spatele măgarilor legănat, ajungea cele cîteva sute de metri de la stînă la cabană.

Am văzut demult, în copilărie, o astfel de cabană. Înainte să apară în România comunistă butoaiele de plastic – adevărată mană cerească pentru ciobani! – totul se întîmpla în ustensile de lemn: doniţe, butoiaşe, copăi. Muştele se strîngeau ciorchine zumzăind şi le mînau oamenii cu mîna suduind printre dinţi. Laptele adunat se punea în trăişti de pînză albă şi curată, la scurs. Zerul era bucuria cîinilor şi a porcilor. Dar cu zer se spălau şi feţele şi mîinile şi ciobăniţele rîdeau spunînd că face tenul frumos şi strălucitor. Din traistă, brînza era scoborîtă şi tăiată cuburi, dată cu sare şi aranjată frumos în putini, în saramură. Înainte să ne bucurăm papilele cu brînzeturile galbene nobile sau mucegăite cu arome puternice din lumea mare, telemeaua, urda, caşul şi brînza de burduf erau brînza noastră cea de toate zilele! Brînza de Sibiu era renumită în toată ţara. Străini veneau în Mărginime, cu lăzi de plastic şi bidoane, să cumpere brînză pentru iarnă. Autobuzele de navetă se umpleau dimineţile cu Bucureşteni zgomotoşi şi importanţi ce urcau pe sate la ciobani acasă. Dacă în Capitală telemeaua – cu o maslinuţă lîngă – era fudulie, pentru noi, provincialii, era mîncarea de toată ziua: brînză cu ceapă şi roşie şi pită bună bătută, tăiată mare cît îi rotocolu! La noi se mînca brînză de burduf cu mămăligă la cuptor, un fel de bulz făcut în casă şi mămăligă cu smîntînă grasă şi galbenă adusă în borcane de sticlă cu capac de metal. Şi încă azi, în dimineaţa de Paşte toată lumea pune pe masă brînză nouă cu ceapă verde, ridichi de lună şi ouă fierte.

S-au dus vremurile de transhumanţă şi oieritul, azi, e o meserie pe cale de dispariţie. O spun cu oarecare tristeţe căci un asemenea obicei unic în lume, parte din patrimoniul umanităţii, ar fi trebuit modernizat dar păstrat. Dar noi, oameni mai vechi, mai avem amintiri, mai avem nostalgii în drum spre Super magazinul din care cumpărăm azi de ale gurii, căci nici telemeaua noastră cea din toate zilele nu mai este ca în trecut!

Adriana Moscicki

Stînă în munții Făgăraș

1

„… că guriţa lui mi-e dulce!“

Rîndurile lui Pinciu din Răşinari m-au purtat şi pe mine cu gîndul la satul întins de-a lungul drumului, cu casele lui colorate înşirate ca bomboanele pe o aţă. Tramvaiul ajungea pînă-n buza satului şi din capsula de metal roşu se răspîndeau sătenii întorși cu treburi sau cumparaturi din Sibiu, vizitatori curioși și excursioniști umplînd de zarvă satul tot. Todeauna aveam senzaţia că trec printr-un sat nelocuit, deşi fumul se ridica uşor în aerul tare de munte, deşi în spatele porţilor grele de cetate se auzea cîte un lătrat, deşi, cu mîinile încrucişate pe o bancă, pe sub pălăria rotundă, ori pe sub năframă, priveau ochi scrutători ca un roentgen. Căruţe pline de fîn se întorceau de pe cîmp. Sus în munte la stînă dis de dimineaţă se spălau cu apă călduţă ţîţele oilor şi laptele cald ţîrîia în căldări. Apoi, liberate din strînsoare, o zbugheau pe păşune gheme de lînă behăind:
„cînd răsare sfîntul soare ies cu turma la mulsoare“.

Dar eu ştiu că dincolo de imaginea aceasta idilică, grea şi plină de grijă fusese viaţa ciobanilor. Dar ei şi-au păstrat demnitatea. Dorul de libertate, mîndria au pus-o în cîntece şi ziceri populare:
„Cum să nu fiu frumos şi gras, că mănînc mălai şi caş şi beau apă din văgaş“..sau:
„Decît slugă la Biriş,
mai bine la oi pe Agriş
Decît slugă sau catană,
mai bine la oi cu pană!“

Azi am aflat că se fac festivaluri cu mîncare ca la stînă, cu jocuri şi cîntece. Mă gîndesc, chiar ei înşişi, foştii ciobani sînt năpădiţi de propriile nostalgii.
Frumoase erau fetele în portul lor, frumoşi erau flăcăii cu căciulile pe ceafă şi mîna la şerpar.
„Mi te cere un ciobănel?
merge-i mîndră după el?
După ciobănel m-oi duce
că guriţa lui mi-e dulce!“

Adriana Moscicki

Mulsul oilor la o stînă în munții Cindrel (c.1960)

1

oamenii neştiuţi ai Cetăţii – Grete P.

3. Sărut mâinile din Reşinari!

„Şi îi sărut mînile la Îngerul meu celu Bunu! Sărut mâinile domnişioru Hanţu şi la Domnişiora Grete şi la Domnişiora Zelma şi va poftim Sărbători fericite, la mulţi ani multă voie bună la Lizi şi o rogu să grijiască de bujiorul Nuţa. I. Pinciu“. – Aşa scrie Pinciu din Răşinari familiei Pankienwicz. Să fi fost Pinciu vreun protejat al familiei, prieten, cunoscut sau ciobănaş ce aproviziona familia cu bunătăţi din ograda şi de la stînă? Nu vom ştii niciodată, dar rîndurile acestea atît de sincere şi de simple ne învaţă despre familie şi despre respectul cîştigat în ochii oamenilor.

Julius Pankienwicz nu era de loc din Sibiu, venise cu afaceri în Cetate, deschide restaurante de succes în mai multe locaţii, și în 1899 îşi stabileşte familia în „Uliţa Ierni 11“ // Wintergasse (azi strada Timotei Popovici) cum o numeşte Pinciu. Nu ştiu cine este Lizi, dar zîmbesc cu multă tandreţe imaginîndu-mi „Bujorul Nuţa“, probabil o copilă fragedă şi frumuşică. Poate Răşinarul era destinaţia de vacanţă şi plimbare a familiei, loc de odihnă şi întremare în aerul tare de la picioarele muntelui, poate Pinciu era gazda „de la ţară“, sau doar un simplu angajat, cu siguranţă însă a cunoscut familia şi i-a purtat recunoştinţă şi admiraţie. Corespondenţa lui Grete (mai precis doar o parte din ea), ajunsă în mod tainic şi miraculos în sec. XXI, ne zgîndăre curiozitatea şi naşte în noi poveşti. Şi, cum nimic nu e întîmplător pe lumea asta, scormonind atît cît se poate prin memoriile virtualului, multe surprize s-au ivit pe drum! Grete, nume căruia i-am imaginat un chip, se încheagă încet-încet sub ochii noştri şi se dovedeşte o tînără profundă şi complexă. Un gînd mă bîntuie de cîteva zile: şi dacă într-o zi, citind aici, cineva dintre voi va spune: este străbunica mea?

Adriana Moscicki

Felicitare din 24 decembrie 1901

1

oamenii neştiuţi ai Cetăţii – Grete P.

2. Telegrama

Privea oraşul de la înălţimea ferestrei strîngînd la piept depeşa proaspăt sosită. Îşi făcuse un obicei în a prelungi chinul aşteptării şi, în loc de a da fuga pînă la masa de lucru, să-l despice frumos cu cuţitaşul de argint, ţinea aşa plicul lipit de volanele bluzei, suspina uşor, apoi îl atingea cu obrazul, adulmeca hîrtia, închidea ochii şi visa o clipă. Desigur, recunoştea totdeauna caligrafia în tuş negru şi zîmbea. Aşezată în faţa ferestrei, privea în depărtare peste vîrfurile castanilor şi deschidea tacticos plicul.

Domnişoara Grete ţinea o corespondenţă bogată. Fire curioasă, devora ca un animal de pradă cele cîteva rînduri, apoi, cu un surîs în marginea buzelor, citea şi le recitea de cîteva ori că le-ar fi putut declama pe de rost! Ar fi vrut să străbată ea însăşi întreaga Europă, poate lumea întreagă. Deocamdată se mulţumea să viseze privind fotografia de pe o carte poştală, recreînd în minte experienţele altora, drumurile, întîmplările. Melomană înrăită, se visa de multe ori privind prin binoclu din lojă, ba chiar păcătuia şi bătea ritmul cu pantoful pe sub rochia lungă. Ofiţerul i se adreseaza prin cuvintele: „Bei den bezaubernder Klängen der Musik…“, apoi notează lista pieselor ce se cîntaseră la primul concert dat de Regimentul casei.
Ahhh, Grete auzea, deja, în cap, toată muzica, sunetele acelea fermecătoare, se învîrtea prin cameră valsînd cu ochii în tavan şi rîzînd. Se oprea apoi gîfîind şi, în ritmul flautului, traversa Parisul în vreo trăsura, cerul era albastru şi aerul tot flori, panglicile pălăriei fluturau vesel în goană, sau poate în vreo gondola Veneţiană trecea cu mîna în apă, visînd. Dar nimic nu putea învinge ritmul îndrăcit al unei polce pline de viaţă şi de veslie. Citind lista pieselor interpretate la concert, era ea însăşi acolo, transpusă de emoţia muzicii. Bravooo, bravooo, sala toată exploda cu aplauze şi se ridica în picioare, domnii ofiţeri drepţi ca o linie cu mustăţile splicuite, doamnele elegante şi îmbujorate, purtînd şalul, evantaiul şi programul în mîinile fin înmănuşate. Apoi tot Oraşul va vui despre primul Concert al Regimentului 31 cezaro-crăiesc de infanterie „Pucherna“ din Sibiu…

„Herzlichen Gruß und Handkuss sendet vom ersten Konzerte des Hausregiments… 03 April 1910“ // Salutări din inima şi „sarutmina“ trimise de la primul concert al regimentului… 03 aprilie 1910… Gretchen împăturea frumos programul-telegramă şi-l aşeza lîngă celelalte scrisori, cărţi poştale şi felicitări primite de la prietene şi admiratori, cu obrazul sprijinit în palme privea peste coama castanilor ce străjuiau zidul, pînă departe, în zare învăluind cu o privire întreagă Cetatea ce-i devenise casă…

Adriana Moscicki

„Program muzical“ // „Musikprogramm“ – depeşă din 1910

1

poveste despre oamenii neştiuţi ai Cetăţii

Coletul era legat cu o panglică aurie, din aceea care înveselesc cadouri de sărbători. Era un cadou teancul de cărţi poştale, unul neaşteptat şi inedit, frînturi din viaţa unei persoane necunoscute, bucăţi de puzzle de asamblat cu puţin noroc şi cu multă răbdare, caligrafii de descifrat, multe poveşti de închipuit.

Mi-am amintit de vînzătorii de fotografii şi de cărţi poştale de prin târguri. Cît de indiferenţi ridicăm o fotografie sau alta, cum privirea ne este atrasă de o imagine anume. Dar, în pătratul alb de hîrtie, pe faţa cealaltă, o viaţă de om cu emoţii şi întîmplări, aşternută rapid în cuvinte pe tejgheaua unui oficiu poştal, ori pe vreun genunchi, în stradă, în faţa unei cutii de poştă. Povestea fotografiilor este şi mai tristă. De acolo zîmbesc chipuri necunoscute, ar putea fi chiar chipul meu, în timp ce au stat lipite într-un album, ce au adunat familia de sărbători şi rîsete nebune în rememorare… acum doar un dreptunghi lucios şi un preţ scris în creion. Nu ştiam nimic despre domnisoara Grete. Nu ştiam despre existenţa ei. Precum mii şi mii de nume în timp, un locuitor astăzi neştiut al Cetăţii. Dar fiecare om are o istorie, un nume. Puţini sînt norocoşii care rămîn în istorie. Să spunem că Grete a avut noroc. Atunci este un noroc reciproc că ne-a fost dat să ne întîlnim. Grete este un personaj real, doar poveştile sînt fantezii zămislite de mintea mea în plimbarea virtuală prin trecut şi prin imagini.
Vorbe scrise în grabă, telegrame, felicitări, salutări, urări, toate zugrăvesc imaginea şi personalitatea domnişoarei Grete din strada Wintergasse // Timotei Popovici numărul 11.
Oraşul, citeodata, nu este decît o poveste despre oameni şi despre viaţă.

va urma

Adriana Moscicki

1

multumim Danielei Solomon si ziarului „Turnul Sfatului! Sibiul are un copil pe Facebook: poeta Adriana Moscicki

1

Un Ospiciu de categoria I !!!

definiţie dex: „ospíciŭ n. (fr. hospice, d. lat. hospitium; it. ospizio. V. oaspete, oţel, spital) ospiciu n. 1. casă de caritate în care se nutresc săraci, bătrâni şi infirmi; 2. casă în care călugării dau ospitalitate drumeţilor;“ – Înainte de a deveni loc de îngrijire a alineatilor mintali, “ balamuc“, ospiciul era un hotel cochet, intim şi de calitate cu preţuri modice, în care călătorul putea poposi în siguranţă şi se hrăni în condiţii civilizate. Iată un „ospiciu“ în Cetate, ultracentral dar ferit de hărmălaia oraşului! (Reclame interbelice – Alexandru Cicio Pop – Ghidul Bucurestilor)

1

Elegant şi virtuos în culoare

În vremea tinereţilor noastre comuniste se tipărise o cărţulie de cărţi poştale „Sibiul Vechi“ cu lucrări de Hans Hermann. Costa 5 lei. Mulţi dintre prietenii mei aflaţi în străinătate s-au bucurat de acele imagini. Încă mai am rămăşiţe din ea în bibliotecă. Acum o păstrez ca pe un odor şi n-aş mai rupe Doamne fereşte nici o pagină! Pe vremea aceea îl puteai vedea pe Hermann însuşi prin Oraş, în tramvai cu şevaletul. Alţii s-au bucurat mai mult de prezenţa lui fiindu-le profesor de desen. Eu nu am avut acest noroc, l-am privit de la distanţă cu respect şi admiraţie.

Hans Hermann s-a născut la Braşov în 25 ianuarie 1885 ca fiu al sculptorului şi profesorului Friederich Hermann. În atelierul tatălui face primii paşi în artă şi se familiarizează cu diferite materiale şi tehnici pe care le va folosi ulterior în opera de maturitate. Hans Hermann a avut profesori celebrii: Ernst Kühlbrandt, Arthur Coulin şi Friedrich Miess. A studiat la Acedemia de Arte Frumoase din Budapesta (Képzömüvészeti Főiskola între 1903-1907). Pînă în anul 1918 este profesor de desen în Mediaş, apoi, stabilindu-se la Sibiu, predă desenul la şcoala Brukenthal. În perioada Primului război Mondial, artistul s-a aflat pe front în Istria şi Volyn (Ucraina). Moartea şi ororile războiului l-au marcat desigur. Din această perioada datează acuarele „Dimineaţă de Crăciun“, „Pace pe Pămînt“, „Gorodișce incendiat” şi un Autoportret în uniformă. Deşi cele mai cunoscute lucrări sînt desene şi grafică, Hans Hermann a lucrat în cărbune, ulei, acuarelă, a fost longeviv şi prolific, a expus şi a fost premiat pentru lucrările sale în 1937, 1954, 1965, 1968. În anul 1965 primeşte ordinul de „Artist emerit al României“. S-a stins în 1980 şi se odihneşte în Cimitirul Comunal din Sibiu.

Anul trecut, la 130 de ani de la naştere, Casa Teutsch i-a adus un minunat omagiu, organizînd o expoziţie Hermann cu lucrări din colecţia personală a familiei. Mi-am dorit să o pot vedea. Mi-am închipuit-o doar. Hans Hermann, deşi celebru pentru grafica alb-negru, a fost un pictor luminos, elegant şi virtuos în culoare. Cred că l-a iubit pe Van Gogh, cred că l-a simţit în culoare pe Cezanne, dar cred, privindu-i lucrările, că a rămas fidel lui însuşi.

Adriana Moscicki

1

În alb si negru

Trecea înalt şi uscăţiv pe străzile pietruite ale oraşului, la vînătoare de umbre şi cotloane tăcute, medievale, îmbrăcat în pantaloni trei sferturi cu ciorapi lungi şi groşi. Şevaletul îl însoţea pretutindeni, aşa cum, în alte vremi, spada ar fi însoţit cavalerul în luptă. Nu doar pasiunea pusă în linii viguroase, nu doar umbrele pline de mister ne fascinează în grafica, desenele şi pictura lui ci mai ales talentul de a vedea trecutul. Artistul Hans Hermann a desenat oraşul într-un timp revolut.

Adriana Moscicki

Artistul Hans Hermann / Podul Minciunilor si Biserica Evanghelică

1

nori şi culori

Un creion a însorit uliţa toată. Şi toropeala asta artificială pe hîrtie cuprinde cu adevărat Oraşul. Dar nici o clipă să nu va lăsaţi înşelaţi! În spatele porţilor arcuite, în fundul curţilor, pe coridoare şi în verde de viţă şi în umbră zidurilor se trăieşte! Uliţa şi-a schimbat numele prin ani şi tramvaiul o străbătea nepăsător de vreun nume sau altul. Noi eram mîndrii şi un pic fericiţi.

Adriana Moscicki

Str. Nicolae Bălcescu / Heltauergasse / Disznódi utca – Carte Poștală tipărită 1918 la Budapesta

1

o clipă în soarele amiezii

Ce noroc! Soarele a uscat noroiul întins pe o parte şi pe alta a Centrului. Pîrîul curge calm prin matca lui pietroasă, dar ferească Sfîntu de vreo ploaie năpraznică! Apele învolburate transformă strada, cît ai zice „peşte“, într-un canal, bucuria raţelor din vecinătate. Şi atunci repede, oameni cu poduri ambulante sînt gata să vină în ajutorul Domnişoarelor, care, ridicînd poalele rochiilor îmbibate în apă şi nămol, vor putea arăta privitorului jenat dar curios, o glezna fină cuprinsă în gheata de piele întinsă bine şi strînsă în copci. Dar azi, soarele îmbrăţişează volanele umbreluţelor, construcţiile elegante ale meşelor prinse în ace de păr, mîinile înmănuşate. Chipiuirile sclipesc o clipă, mustăţi de căpitani asudate, cizmele de piele bine lustruite. Un cîine mic se ţine aproape în umbra fustelor tînjind după braţele parfumate care-l poartă ici colo prin oraş. Casele respiră prin obloanele ridicate şi proptite în cîrlige lungi de fier, desigur ochi curioşi suspectează în spatele zăbrelelor de lemn fiece mişcare. Mai tîrziu, veştile vor circula de pe o parte pe alta a trotuarului îmbogăţite şi înmulţite. În Cetate aproape toată lumea ştie pe toată lumea, ce se întîmplă în Oraşul de sus găseşte o cale să ajungă în cel de jos. O trăsura îşi anunţă sosirea cu fornăit de cai şi tropot sec pe piatră neagră. Fetiţa cu cercul nu se teme de nimic, îşi rostogoleşte jocul direct spre capătul străzii, se va opri desigur în dreptul cailor cu gura puţin deschisă şi ochii mari de admiraţie, cînd crupa lucioasă a animalelor va străluci o clipă în soarele amiezii. Din locul fotografului, toată stradă i se oferă priviri şi se desface ca un rîu. Vede fără să fie văzut de la înălţimea lui strategică. Doar băiatul asta isteţ îl adulmecă şi priveşte în ochi, fără să ştie, căutînd zarea cu mîinile în piept. Desigur, fotograful zîmbeşte în tăcere ca un mic Demiurg.
O zi liniştită pe Heltauergasse, artera pe care viaţa pulsează în Burg.

Adriana Moscicki

Str. Nicolae Bălcescu // Heltauergasse – fotografie cca 1880

1

despre iubire şi despre credinţă!

Boboteaza (epifania) încheie cele 12 zile de ospăţ şi sărbătoare ale Crăciunului ţinute de toată lumea creştină. Oamenii se ospătează, petrec şi dănţuiesc. Cele sfinte aromate şi condimentate cu cele lumeşti, se amestecă în zilele astea toate. Rămăşiţe păgîne scot vîrfuri şi lujeri ce se întind şi împletesc peste toate obiceiurile ivite odată cu creştinismul. Dar cîte biserici, atîtea sărbători şi obiceie. Dacă o parte a lumii alege să sărbătorească vestirea venirii pe lume a Mîntuitorului, povestea celor trei magi, cealaltă parte, orodoxă, se ocupă de botezul Fiul şi pogorîrea harului ceresc. Multă vreme n-am înţeles cum abia s-a născut şi s-a făcut atît de mare Fiul ceresc! De la o vîrstă însă, ne aplecăm cu mai multă înţelegere şi răbdare asupra poveştilor religioase. Oricare ar fi povestea, în Cetate se serbau amîndouă şi nimeni nu era deranjat! Trei magi în costume de rigoare şi cu daruri, treceau cu nonşalanţă pe uliţa pe care Popa venea şi el cu botezul. Ba Popa mai stropea cu mănunchiul de busuioc (şi fără bani!) stinga dreapta prin vecini, uite aşa, să fie totul curat şi sfinţit!

Îmi amintesc zdroaba cu care se căutau pe vremuri recipiente de adus apă sfinţită de la Biserică. Preferate erau sticlele de jumate, albe, de ulei! Erau frecate cu Dero sau Soda şi străluceau de mamă-mamă în dimineaţa de Bobotează! De la Biserica se întorceau cu moţ de busuioc şi aşa se păstrau curate un an întreg! Era bună la orice apă sfinţită, un panaceu universal: de durere, de supărare, de inimă neagră, de frică, de pază, de ochi răi, de alungat duşmani, de deochi! Şi se spune că apa asta e o minune, nu se strică şi pură rămîne veci pururi! Se mai spune şi că, în ziua aceasta, animalale ar prinde glas şi ar vorbi! Sincer, tare m-aş bucura să se întîmple! Să grăiască toate dobitoacele pămîntului despre adevărata iubire, despre grijă şi recunoştinţă! Omul a primit în grijă lumea să facă din ea grădină şi viaţă, să ia cît are nevoie, să lase roade de prăsilă. Dar Omul s-a făcut stăpîn peste lume. Spiritul Crăciunului nu mai este decît spiritul cumpărăturilor. Totul este de cumpărat şi vîndut, de aruncat, de prăduit, de îmbuibat şi de ocoşit. Sfinţii stau cuminţi pe pereţi, nemişcaţi. Or fi fugit din cer sau doar tac? Şi tare mi-aş dori să grăiască animalele povestea adevărată despre iubire şi despre credinţă!

Magi vor merge pe străzile Oraşului de la biserică spre casă, mîndrii de rolul pe care l-au jucat în piesă, femei cu sticlă de apă sfinţită vor trece luminate de har, şi în armonia asta poate, oameni bătrîni şi singuri, animale aruncate, flămînde şi chinuite, vor primi o fărîmă din gingăşia uitată a Creştinului. Demult demult, în alte vieţi, om şi animal împărţeau cămara şi se încălzeau împreună şi erau parte din avutul cel mai scump al omului: muncă şi mîncare. Aşa venea pe vremuri Popa şi boteza oameni şi animale, să fie ocolite de boli, primenite şi de rod.
Să fiţi rodnici şi curaţi tot anul!

Adriana Moscicki

1

salutări din Sibiu

va amintiţi vremea aceea în care ştiam să scriem cu peniță și cerneală? vremea librăriilor cu vederi şi cărţi poştale, cu timbre de poştă, vreme de scrisori. Umblînd prin ţară, alţii prin lume, prima datorie era trimisul de salutări. Uneori eram zgîrciţi în cuvinte sau doar neştiutori în ale compunerii: trei cuvinte mîzgălite „salutări din…“ Alteori, în dreptunghiul alb îngrămădeam poveşti întregi, dări de seama, experienţe şi întîmplări. Salutări din Sibiu… faţa lui se schimbă, doar prin amintiri şi cărţi prăfuite, încremenit în trecut! Iată un An Nou într-un loc vechi!

Adriana Moscicki

„Salutări din Sibiu“ – Anna Dörschlag (1869 – 1947), artistă sibiana, fiica lui Carl Dörschlag. A studiat pictură și grafică la Berlin, München si Dresden.

1

Primiţi sorcova?

Cum schimbă faţa omului o nouă zi, un nou an? Ne face mai buni, mai frumoşi? Am stat cu bani în buzunar să ne aducă anul nou belşug, am îmbrăcat straie noi să ne înnoim tot anul, ne-am pupat cu Şampanie şi am părut fericiţi? Un An nou, aceeaşi oameni, buni, sau mai puțini buni, mediocrii sau sclipitori, fiecare din noi cu dorinţe, vise, idealuri.

Nu demult, (doar în viaţa Oraşului anii sînt doar clipe!) dimineţile de Anul Nou erau tăceri obosite. Şi casele abia îşi ţineau ochii mijiţi! Trifermentul şi cafeaua cu lămîie erau mic dejun potrivit. Ne cufundam în somn trupul ostenit de atîta ţopăială, ghiftuială şi veselie. La amiază începea un forfot şi, troznindu-şi oasele bătrîne, Oraşul tot dezmorţit, deschidea drumuri pentru copii colindători purtători de cuşme şi sorcove de hîrtie încărcate de flori. Oameni cu Vasilici speriaţi mişunau prin tramvai şi te lăsau să atingi animalul tremurînd pentru vreun leu şi să-ţi meargă bine tot anul! Şi de aveai norocul să te prindă vreo sorcova şezînd pe scaun, te alegeai cu ploaie de urări direct în creştetul capului. Mai erau călători ce priveau pe geam, sau într-o parte, ca şi cum trupul lor nu era acolo, dar copiii colindători îi băteau pe umăr cu sorcova insistent şi hotărîţi! În ochii mei era dovadă de curaj mersul cu sorcova şi curaj de partea celui sorcovit, un pic umilit sub bătăile ritmice ale florilor, un pic stoic, un pic nesuferit! Dar urarea este frumoasă şi din depărtare doar nostalgie! Primiţi sorcova?

Sorcova, veselă,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Ca un măr, ca un păr
Ca un fir de trandafir.
Ca merii, ca perii,
În mijlocul verii.
Ca vița de vie,
La Sfânta Mărie.
Tare că piatră,
Iute ca săgeata.
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.
Vacile lăptoase,
Oile lânoase,
Porcii unsurosi,
Copii sănătoși.
Câte cuie sunt pe cas,ă
Atâția galbeni pe masă.
La anul și la mulți ani!
Să trăiți să ne dați bani!

Adriana Moscicki

1