Subarini după ploaie

Vopseaua verde a porţii e scorojită, rugina mănîncă pînă la os. În spatele ei, bălăriile au făcut un zid vegetal acoperind în tăcere şi uitare vestita Boltă Rece. Pe ringul de dans buruienile dau în floare, în locul orchestrei se ridică vlăstari, rădăcinile scormonesc pămîntul ca un cuţit în rană. Cîţiva tineri stăteau căţăraţi de gard, Gemma nici nu s-a sinchisit. Aşa dădeam şi noi tîrcoale pe aici, prin liceu.

Am luat cărările la rînd, podul, aleea spre B-dul Victoriei. Un teren gol cuprins de un gard m-a izbit drept în faţă. Fusese o casă măreaţă, cu spatele la parc, cu faţa la şosea, cu pereţi înalţi şi uşi impunătoare, cîţiva colegi locuiseră acolo pe vremuri în chirie, aşa cum era prin casele naţionalizate. Pîrîul era puţin tulbure. Am căutat cu privirea vreun peşte viteaz ori vreo coadă de mormoloc, n-am zărit şi nici Gemma n-a fost mai norocoasă. Cîţiva stejari, mult mai bătrîni decît noi zăceau răpuşi. M-am întristat. Copacii mor în picioare mîncaţi pe dinăuntru ca omul ros de gînduri şi griji. Gemma zburda neştiutoare şi veselă, aşa cum făceam noi demult, îmbrăcaţi în spielhoseni şi ghetuţe de piele. Ieşeam des în parc, în rînd doi cîte doi, fiecare grupă îşi avea tabăra lîngă un stejar. Zîmbesc, căci pe vremea aceea, privitul furnicilor în drum spre muşuroi nu era plictisitor deloc! Apoi am coborît ani întregi la ora de desen şi la dirigenţie lîngă tufele de soc pe marginea lacului. Adunam florile în plasă şi timpul părea eternitate pînă cînd sucul acidulat putea fi scos din borcan.
Lacul e secat dar verde crud. O mică mlaştină hrăneşte papura şi flori galbene la buza canalului de scurgere. Aici am patinat ani de-a rîndul. Nu am uitat nimic din întîmplările parcului, nici pe brutarul de pe 13 Aprilie. Peste un ochi purta banderolă de pirat din piele neagră şi asta ne speria şi fascina deopotrivă.

Parcul e verde şi liniştit, parcă anii ne-au atins doar pe noi, dar nu am uitat nimic, am mers pe cărări într-o după masă, după ploaie.

Adriana Moscicki

1

Doar piatra ştie taina veşniciei

Amintirea urcă şi coboară scări în timp şi fiecare pas, în sus ori în jos, e clipa unei vieţi. Trup de carne dichisit în cămeşi alese, chip umbrit de pălărie, buze sărutate, plete mîngîiate, urechi ce au auzit şi au purtat şoapta prin lume, rămăşiţa unei amintiri e doar imaginea lor pe hîrtie!

Femeia urca scara şi mîna ei prelinsă pe balustrada de fier. Feciori şi bărbaţi coborau cu mîna în şerpar. O clipă privirile au cătat ochii fotografului cu o sclipire tainică, jinduind după veşnicie. Lăcaş de hîrtie pentru veşnicia unei clipe, iată memoria unui carton îngălbenit…

Scările Auraririlor şi piatra lor păstrează taina veşniciei şi amintirea vieţilor trecute. Din Oraşul de Sus în cel de Jos drumul trece prin istorie şi poveste.

Adriana Moscicki

„Scările Aurarilor“ – Carte poștală editată 1918

1

vailing cu poezie…

Şi cuvintele mor, îngropate în uitare se sting, aşa cum obiectele ce le-au numit dispar din jurul nostru, pe nesimţite… Uneori, abandonate, se învăluie în colb fin în vreun magazin de vechituri.
Oameni şi cuvinte dispar luînd cu ei înţelesuri, rosturi, obicee…
În Cetatea Sibiului, pe vremuri, limbile nu s-au încurcat, ci s-au armonizat. Oamenii au învăţat unii de la alţii, au împrumutat cuvinte, ce le-au folosit mai apoi în cotidian, atît de simplu şi normal…
Pe vremuri mergeam cu neţul (netz germ, plasă) la Alimentara căci nu se dădeau şi nici nu se cumpărau pungi de plastic. Bucatele le aşezam apoi frumos în şpais (Speisekammer – cămara cu alimente, cu mîncare). Ştiu că mulţi aţi avut cîte un vailing (Weidling, germ – lighean) în şpais, pe care-l umpleaţi cu fasole boabe, ori nuci, cu ouă ori cu orez, cu pîine ori prăjiturele uscate, cu cireşe. Cînd se coceau gogoşi prin căşile noastre, făceam „un vailing de gogoşi“ aromate în zahăr pudră! Vailingul era, deci nu numai obiect de depozitare, folosinţă, devenise şi unitate de măsură!
Acasă la noi, cuvintele curgeau împreună, în ritmul oamenilor şi al vieţii noastre comune. Multă vreme nici nu le-am băgat în seama, căci erau parte din noi şi din cotidian. N-am mai păstrat nici un neţ, dar am luat cu mine, în bagaje, departe prin lume, un vailing, ce m-a slujit cu toata generozitatea trupului său pîntecos. Din toate lighenuțele, ori bolurile ce le-aş fi putut folosi, am preferat vasul acesta rotund de metal, cu toarte şi email strălucitor! Şi corpul lui s-a umplut cu soare din roadele locului. Şi atingerea lui metalică nu şi-a pierdut niciodată farmecul…
Vailing cu poezie de acasa!

Adriana Moscicki

1

„Înaintea unui tur de bicicletă la Alţîna, îţi trimit multe salutări, Heinz“

„Salutări din Sibiu“ – „Vechea Primărie/Casa Altemberger // „Altes Rathaus/Altemberger Haus“ – Carte Poştală circulată 1901

Adriana Mosciki

1

Mari tipografi ai Orașului: Filip Moldoveanu

Filip Moldoveanu (Philipp Moler, Philippus Pictor) – născut în Moldova? în jurul anului 1500 şi decedat în Sibiu? după 1554 – a fost un renumit logofăt, tipograf şi gravor în lemn, care a desfășurat o activitate intensă ca „pictor et scriba litterarum valachiacalium“ între anii 1521-1554 la Sibiu. În afară de limba română vorbea germană, latină şi limba slavonă (bisericească). Numele lui apare în mai mult de 52 evidenţe contabile sibiene. În această perioada a fost funcţionar, secretar, scriitor cancelar – logofăt (Logothet) în Sibiu, şi în calitate de consilier/sfetnic, a fost de mai multe ori în misiuni diplomatice în Ţara Românească, în numele Magistratului Sibian şi a Universităţii Săseşti.

Scurt istoric despre începuturile tiparului în Sibiu:
Se presupune că tiparul a fost introdus în Sibiu de către Theobaldus Gryphius (din Reutlingen) în anul 1528.

Prima carte cunoscută ca tipărită la Sibiu a fost „Libellus grammaticus”, în limba latină, a rectorului sibian Thomas Gemmarius, în anul 1529.
Un an mai tîrziu apare o carte în limba germană numită „Pestbüchlein”, scrisă de Stadtphysikus Sebastian Pauschner, un fel de „cod de conduită” cu indicaţi pentru perioadele de ciumă. După unele surse, cartea a fost tipărită de sibianul Lucas Trappoldner.

Între anii 1544-1553 apar în Sibiu primele cărţi tipărite în limba română şi slavonă bisericească.
În anul 1544 magistratul sibian însărcinează pe Filip Moldoveanu cu tipărirea unui catechism în limba română, pentru credincioşii din împrejurimile Sibiului – „Catechismul lutheran românesc” – prima carte tipărită în limba română.
În anul 1546 (22 iunie) apare cartea „Tetraevangheliar” a lui Filip Moldoveanu, un evangheliar în limba slavonă bisericească cu litere chirilice. Au supravieţuit două exemplare. Ilustraţiile din această carte, tipărită de asemenea la Lucas Trappoldner, sunt semnate cu literele F.M.
Stema oraşului Sibiu, tipărită aici, apare într-o variantă rară: frunza de nufăr din mijloc/jos se află sus, sub coroana! Se pare că această carte a fost tipărită pentru o „clientelă” din Moldova.

Cea mai valoroasă carte tipărită de Filip Moldoveanu este „Evangheliul” din anul 1552, cartea bilingvă, în româneşte şi slavonă bisericească. Se spune că, în traducerea românească din această carte, limbajul este moldovenesc şi mai aproape de sufletul limbi române, decît Evangheliarul lui Coresi, tipărit în 1555/60 la Braşov. La tipărirea cărţii s-au folosit aceleaşi litere/tipare ca şi la Tetraevangheliarul din 1546!
Dintr-un document păstrat în arhiva oraşulu reiese că, magistratul Sibian a împrumutat în anul 1550 lui „Meister Philipp Moler” 100 de florini din casa sfatului, sumă pe care Filip Moldoveanu a restituit-o în anul 1552 şi care, se presupune, a fost folosită pentru a tipări Evangheliarul bilingv.

Adriana Moscicki

Pagină cu stema Sibiului din Tetraevangheliarul lui Filip Moldoveanu

1

Şi dacă…

Şi dacă zidurile ar păstra înăuntrul lor, adînc şi ascuns, aromele vieţii şi glasurile, ce amestecătură veselă ochiului şi ce picanterie ar umple nara trecătorului pe sub boltele bătrîne! Hîrtie şi cerneală şi zgomotul tiparului, paşii tîrgoveţilor, sudoare şi mîncare, iz dulce de napolitană şi rîsete de copii. O istorie lungă s-a scurs prin casele boltite din tîrg, pereţii au memorii şi însemne, obloanele au secrete bine păstrate prin vreme…

Adriana Moscicki

Piata Mica nr 25 – anii ’80 – În 1826 Samuel Filtsch îşi deschide aici o tipografie, o editură şi o librărie. În această clădire a fost tipărită în 1828 Gramatica Românească a lui Ion Heliade-Rădulescu

1

Instantaneu din viaţa Oraşului

Peste arcul intrării se lasă perdea de fier înfiorată de chiciură, spălată de ploi, nemişcată prin timp. Citi oameni trec şi nu o văd? Pe aici ţopăiam între Oraşul de jos şi cel de sus, deschideam uşa farmaciei încet, încet ca şi cum aş fi intrat într-o cămară plină de comori. Locul acesta era plin de viaţă şi mişcare în amintirea mea. Şi cum la Fischer nimic nu e întîmplător, cred că, şi el şi-a purtat privirea cu plăcere pe aici. Mereu mă surprinde inteligenţa punerii în scenă, alternanţa alb-negru ce punctează şi dirijează traseul privirii. E greu de surpins spaţiul acesta larg într-o fotografie. Dar, Emil Fischer este un „vrăjitor“, un Zauberer! Ochiul magic îl cuprinde într-un clic şi, întins pe hîrtie, îşi spune povestea nealterată de vremi ori întîmplări: O zi ca toate celelalte şi totuşi…

Şi totuşi, în ziua aceea s-au trezit, îmbrăcat şi au plecat, fiecare în drumul lui…
Şi totuşi s-au întîlnit exact aici, unde au fost imortalizaţi pe o placă de sticlă…
Şi totuşi, ceea ce vedem este doar o clipă din cursul orei, zilei, anului şi viaţa acestor oameni. Oare cu ce gînduri au venit… au stat… şi au plecat mai departe?

Căci, pentru mine, poza aceasta, precum multe altele, e mai mult decît o copie materială a realităţii trecute!

Adriana Moscicki

Strada Ocnei și Scara de acces spre Piaţa Mică și Podul Minciunilor – fotografie Emil Fischer

1

la CEC

La CEC era totdeauna aglomeraţie şi coadă. Funcţionarele se mişcau preţioase după sticlele înalte ale birourilor. Şi-mi părea că vorbesc o limba necunoscută, nu numai mie ci multora de acolo.
Cel mai interesant era să te caţeri pe banca înaltă, picioarele atîrnînd în aer lîngă masa de lemn, masivă. În mijlocul ei tronau tocuri, călimări cu cernalea şi formulare pătrăţoase, cît palma, tipărite în roşu, albastru şi negru. Fiecare formular avea o destinaţie şi semnificaţie anume, de care nu mi mai amintesc exact: depunere, extragere şi alte activităţi bancare neclare mie pe vremea aceea… Totdeauna se găsea cineva să greşească completarea formularului ori alegerea culorii şi trebuia să o ia de la capăt, migălos, căci rubricile erau înguste şi mici. Aşa stăteam acolo pe bancă, bălăngănindu-mi picioarele şi privind strada. Pe centru lumea trecea nepăsătoare de chinurile completării formularelor.

Dar CEC-ul din Piaţa Mare era şi mai şi. Acolo pereţii erau înalţi şi decoraţi, sălile largi şi impunătoare, zumzetul oamenilor mai reţinut şi mai respectuos, estompat de imensitatea palatului. Doar micile formulare împrăştiate pe masă mărturiseau neputinţa unora, poate greutatea limbajului administrativ. Îmi plăcea să fac oficiul de împărţire a formularului de cîte ori eram solicitată, foaia se desprindea uşor din partea de sus unde era prinsă în lipici, cu un zgomot sec. Se întîmpla să fim mai mulţi copii lăsaţi la bancă, în aşteptare şi ne aruncam priviri pe sub sprîncene, spionîndu-ne reciproc în timp ce ne fîţîiam şi mîzgăleam, cu un aer serios de oameni mari, formularul acela important, sau cel puţin ne prefăceam, căci terminam prin a desena vreo cloşcă cu pui, vreun cap de prinţesă cu coroana strîmbă şi ochi ce-i ieşeau din cap, chiar acolo în josul paginii, în spaţiul rămas alb. Apoi venea mama cu carnetul în mînă şi spunea, „gata, hai să megem“ şi ne eliberam din acvariul acela mare, direct în burta oraşului.

Adriana Moscicki

1 – Reclama din almanahuri (1971-1980)
2 – Foto Emil Fischer, anii 20 (colectia Nicuşor Ivănuş/Răzvan Pop)

1

Au fost odată ca niciodată… fabrici

Pe vremea aceea, cînd aproape toţi ne cunoşteam cumva, cînd fiecare cunoştea pe cineva la Flaro, la Scandia, la Covoare, la 7 Noiembrie, la Cuţite, la 13 Decembrie, la Steaua, piaţa paralelă era în floare şi aprovizionată cu riscul libertăţii, uneori. Se dezvoltaseră reţele de furnizori, metode de sustragere, clienţii erau fideli, preţurile oscilau doar în funcţie de pericol şi de vreo schimbare a pazei. Între furnizori funcţiona şi metoda trocului: o geantă diplomat contra trench pentru Italia, de exemplu. Înaintea Bic-ului „von oben“ duceam în penare cîte un pix marca Flaro, plasticul se rupea totdeauna la îmbucătura, inelul mic de metal se rostogolea şi-l pierdeam, arcul zbura cînd apăsam tare pe hîrtie… Şi înaintea stilourilor chinezeşti nobile, cu peniţă de aur, scriam cu cele simple, făcute acasă, peniţa lor era mai groasă dar mai solidă, zgîrîia uneori hîrtia, dar lăsa cele mai frumoase acolade şi linii îmbîrligate la Caligrafie… apoi cerneala curgea şi lăsa cîte „un porc“ peste liniile scrise cu migală. La Dumbrava se lucra în 3 schimburi, războaiele făceau un zgomot infernal, cererea mare de covoare de iută, ori buclate, exportul în floare… azi nici nu-mi amintesc cum arătau covoarele acelea, fabrica a fost înghiţită de pădure şi linişte…
Cetatea noastră era străbătută de autobuze înţesate cu muncitori, tramvaiele o tăiau în sus şi în jos din orele mici ale dimineţii pînă noaptea tîrziu, anunţîndu-şi prezenţa de departe. Îmi amintesc dimineţile în drum spre grădiniţă, adormită, buimacă, huruitul motorului, scîrţăitul saniei pe zăpadă, mişunarea oamenilor în drum spre muncă.
„Au fost odată ca niciodată, că de n-ar fi (fost) nu s-ar povesti“
FLARO – Flamura Roşie Sibiu – str. Rîului 33
Libertatea – Fabrica de stofe Sibiu – str. Târgu Fânului 12
13 Decembrie – Fabrica de piele şi marochinărie Sibiu – str. Pulberăriei 4
7 Noiembrie – Fabrica de ciorapi Sibiu – str. Răului 34
Dumbrava – Fabrica de covoare Sibiu – str. Pădurea Dumbravă 20
Drapelul Roșu – Fabrica de confecţii şi tricotaje Sibiu
IPL – Întreprinderea de prelucrare a lemnului Sibiu – str. Rîului 23
AMET Sibiu – str. Kogălniceanu 1
Independența Sibiu – str. Karl Marx 33
Întreprinderea pentru industrializarea cărnii Sibiu
Întreprinderea Viei şi Vinului Sibiu
Centrală Industriei Confecţiilor Sibiu
și multe altele…

Adriana Moscicki

Reclame „FLARO“ Sibiu din almanahuri (1971-1980)

1

a fost odată UJCM Sibiu!

Ce puteam oferi prietenilor mai vechi ori mai noi de prin străinătăţuri??? Ii în broderii de mătase, feţe de masă şi şervete înflorite în cruciuliţe ori cu alesătură, ştergare ţesute în roşu şi negru, trăişti, ploşti de lemn pline cu ţuică locală, farfurii cu cetăţi şi blazoane Transilvănene, ceramică smălţuită, opaiţe şi căni de vin, pardesie de postav cu fir negru alambicat, rochii de in topit în interpretare modernă, păpuşi îmbrăcate în port naţional şi bine închise în cutii de plastic trasparent şi toate ieşite din cooperativele meşteşugăreşti, aceste „bresle“ de modă nouă. Le-am uitat şi pe ele, aşa cum am uitat magazinele de cadouri înţesate cu artizanat şi alte mici „suveniruri“, uneori kitsch, alteori artă şi frumuseţe, pete colorate în cenuşiul rutinei noastre!

Adriana Moscicki

Diferite Reclame din almanahuri (1971-1980)

1

Sînt sigură că vă amintiţi…

Pe vremea cînd blocurile erau cea mai nouă şi la modă „locaţie“-visul oricărei tinere familii în aşteptare- noi, copiii, ne jucam şi alergam toată ziulica prin curţile comune, ori stăteam la taifas pe banci. Banca era punctul fierbinte al curţii, parlament şi (simbolic) o „agora“ în miniatură, loc în care se întîlneau tipologii umane, toate reprezentante pentru mozaicul socio-cultural al Cetăţii. Cererea de locuri pe bancă depăşea cu mult oferta şi, aşa, ne aduceam dragele scăunele de lemn de acasă şi ne aşezam aproape de sfătoasele oratoare, să nu pierdem nimic din ştirile zilei şi ale nopţii.

Bunicile păzeau cu un ochi nepotul, cu altul lîna pe care o ştrencăneau, ori macramameul ce se întrupa într-o şerpuire rigidă în ghem. Croşetele mergeau rotund în modelul mileelor, ce aveau să se aşeze apoi frumos pe televizor, ori să fie mare de aţă pentru vreun peşte de sticlă. Acul, ce străpungea desenul goblenelor, tresărea doar la strigătele „na vino aicea mă!“, „na stai frumos mă copile“ sau „las că-ţi arăt io ţie“! şi-şi urma apoi conştiincios transportul de lînă colorată. Femeile zise „casnice“ descoperiseră metoda de rotunjire a veniturilor lunare prin munca la domiciliu, angajate în una din Cooperativele Meşteşugăreşti ce răsăriseră în Cetate şi împrejurime. Aşa se făcea că „la bancă“ apar îndeletniciri noi şi captivante pe vremea aceea: lipitul pliculeţelor de praf de copt, împletirea de port chei din fire de sîrmă sau plastic, încheiatul mănuşilor şi ciorapilor, remaiatul ciorapilor de nylon, coloratul figurinelor de plastic Donald Duck şi Mickey-Mouse, cowboy şi cai, la care ne uitam cu gura deschisă şi ne milogeam să primim vreun rebut! Erau însă şi mici ateliere meşteşugăreşti unde puteau lucra tineri şi femei fără experienţă dar cu puţin talent şi mîini îndemînatece: ţesătorie de covoraşe decorative, ştergare, pictură pe lemn, traforaj, legătorie de albume, fabricat de felicitări şi fotografii colorate manual.

Cum majoritatea fotografiilor şi felicitărilor tipărite se făcea în alb-negru, devenise o îndeletnicire comună, dar nu la îndemînă oricui, ci doar a talentalitor, coloratul fotografiilor… În flocoanele de culoare se înmuia cu grijă vîrful pensulei, ori vata beţişoarelor de lemn şi se picta peste fotografia propriu-zisă. Uneori rezultatul era o adevărată opera de artă…
Sînt sigură că va amintiţi puişorii galbeni din felicitările de Paşti, copiii îmbujoraţi de Crăciun, florile din primăvară. Azi le numim „vintage“ şi chiar le colecţionam, atunci erau muncă şi pâine!
Au fost odată cooperative meşteşugăreşti…

Adriana Moscicki

Fotografie alb/negru colorată manual, executată la o Cooperativă Meşteşugărească din Sibiu, anii 1960

1

„Stimată Domnişoara, va doresc petrecere frumoasă şi urări de Anul Nou“

Adriana Moscicki

„Piaţa Mică cu Turnul Sfatului“ – Carte Poştală editată 1918, circulată 1920/21. Ştampila poştală este dedicată Asociaţiei corale sibiene „Eintracht“ înfiinţată 1880 (Hermannstädter Gesangverein „Eintracht“).

1

măsurarea timpului

Mult timp turnul şi-a purtat umbra ca un arătător peste pieţe, mărunţită de paşii tîrgoveţilor, măturată de tivul fustelor, măsurată de vîrful bastoanelor, frămîntată de copita cailor, feliată de cercul copiilor în alergare şi călcată-n picioare chiar de paznicul ce striga orele! Din burta lui ieşind întuneric răcoros, umbra era, pe o parte, culcuş pentru leii de piatră şi, pe cealaltă, mîngîiere la nara cailor asudaţi, tropotind din Oraşul de sus în cel de jos şi înapoi ore în şir.
La sfîrșitul sec XV, pe la 1494, trupul de piatră va primi o inimă cu roţi zimţate, lanţuri şi greutăţi. În stern de fier apărată, va bate gongul orelor peste Cetate. Era al doilea turn cu ceas. Cel mai vechi ceas de turn din România bătea deja la 1425 în inima Cisnădiei (Heltau), venit direct din Germania şi implantat în satul saxon cu mîndrie! Dong-dong… cicălitoare limba de metal a clopotului va îndemna oamenii la muncă, ori la somn. Mult mai tîrziu, la începutul sec XX, ceasul iluminat va străluci ca un far în inima Cetăţi.

„În 19 decembrie 1906 se pune în funcţiune ceasul din Turnul Sfatului iluminat noaptea“ – Emil Sigerus. (Ceasul a fost realizat de firma „J.J. Fuchs & Sohn“ din Bernburg, Saxonia)
Oamenii or fi ridicat privirea citind timpul cu grijă ori distraţi, mulţi în grabă. Şi aşa, între gonguri, s-au scurs poveştile oraşului, lungi ca o seara de iarnă, mici şi delicate ca o pălărie cu pană, dar totdeauna în ritmul unei amintiri. Ceasul măsoară timpul Cetăţii, amintirea măsoară timpul oamenilor!

Adriana Moscicki

Piaţă Mică şi Turnul Sfatului – sfîrşitul sec. al XIX-lea – Carte poştală circulată 1908

1

fermecată Piaţă

ca în poveste, de mişti vreo baghetă magică, căruţele ar începe a scîrţăi peste pietre, ţărăncile a-şi învîrti fustele şi pălăriile din colo încoace, turnul a suna un gong grav şi prelung, tîrgoveţii a bate palma. Drumul însăilat pe sub umbră de porţi şi pe sub pod din Oraşul de jos în cel de sus şi înapoi, tropotitul paşilor în depărtarea vreunei amintiri… Bijuterie în sepia din atelierul lui Wilhelm Auerlich (1853 Braşov – 1917 Sibiu) devenit, şi el, fotograf al Cetăţii şi membru al Societăţii fotografice din Viena.

Adriana Moscicki

Turnul Sfatului văzut de pe Podul Minciunilor – sfîrşitul sec. al XIX-lea – Fotografie din atelierul Wilhelm Auerlich, Sibiu str. N.Bălcescu – Text verso: „Wilhelm Auerlich, Hermannstadt, Heltauergasse 53“

1

Suspendat în timp

Imaginaţi-vă urcatul pe-o scară răsucită în spirală, în semi întuneric, cu un rucsac de pînză groasă în spate, cu un aparat foto profesional şi, poate, un trepied în braţe. Treptele sînt rotunjite de paşi, mîinile se leagă pe axa centrală într-o îmbrăţişare rece de piatră. La un moment dat, lumina ţîşneşte în cioburi palide, un porumbel zboară, razele despică pîntecul turnului ca o lamă. Structuri de lemn şi metal, prinse bine în unghiuri drepte, scări atîrnate se desfăşoară deasupra capului.

Încerc să mi-l imaginez pe Emil Fischer, fotograful oraşului dar şi al Curţii Regale, căţărîndu-se pe scările de lemn, pînă la nivelul celor 4 turnuleţe, pentru a fotografia Piaţa Mică. Aproape 50 de metri deasupra Pieţii Huet, pătrunzi direct în îmbrăţişarea vîntului, pălăria îţi zboară, aşa şi porumbeii deranjaţi.
Mult împuţinată, adunarea din Piaţă pare o mişunare mută de furnici. O dihanie fantastica clădită pe zidul cetăţi, trup segmentat în case-felii, Piaţă însăşi, te priveşte cu zeci de ochi, ochi în ochi, abia mijiţi, dar vigilenţi. Cum, tacticos şi-o fi aranjat Fischer clişeul de sticlă subţire (chiar dacă în anii ’30 se foloseau deja aparate foto cu film, îmi place să-mi imaginez că folosea aceleaşi clişee arhaice) şi ochii lui or fi fulgerat, ochii lui în ochii Cetăţii. Răsufla ușurat, a ajuns la fix! Ceasul din Turnul Sfatului se apucă să bată nebun ora exactă, de 6 ori! Zidul tresare, Fischer apasă declanşatorul. Limba ceasului face pasi săltaţi, fotograful e doar aşteptare. Poate şi-o fi trecut mînă prin păr. Poate mîinile lui s-au mişcat ca nişte aripi îmbrăţişînd vreo umbră, poate au mîngîiat burduful de piele al obiectivului ca pe o iubită. 16 minute suspendate! Meşterul schimbă poziţia, trece în turnulețul sudic, pregăteşte a doua fotografiere. Obişnuinţa este a două natură şi un fotograf al Curţii Regale nu are voie să greşească. Două cîte două amintirile oraşului s-au lăsat prinse în cutia sa magică. Îmi dau seama că nu nu ştiu prea multe despre omul din spatele aparatului. Cum era vocea lui, rîsul, strîngerea de mînă? Nu ştiu decît privirea aceea care tăia blocuri întregi din realitate şi le fixa pe vecie într-o poveste, într-un cadru perfect! Limba grea a ceasului din Turn face un pas şi se scutură o clipă însemnînd scurgerea sfertului de cadran. Țac! Fischer apasă a două oară declanşatorul, umbra Bisericii Evanghelice abia s-a mişcat, ca un oftat!
Privesc cele două fotografii din faţă mea, aparent identice. O zi din anii ’30, umbra turnului Bisericii se plimbă peste casele pieţei măsurînd-o, vicleană, insinuînd o poveste petrecută la înălţime, cîţiva paşi între două geamuri, două cadre aproape gemene. Doar Turnul Sfatului purtător de ceas, stă martor impasibil şi obiectiv… 16 minute suspendate în timp, o veşnicie de gînduri, alergare de nori…

Adriana Moscicki

Piaţă Mică // Kleiner Ring văzută din turnul Bisericii Evanghelice – Emil Fischer, anii ’30

1

Cum va place?

Există o stare patologică numită cecitate cromatică, definită ca imposibilitatea de a vedea colorat (sau doar anumite culori). Zilele trecute am dat peste un reportaj despre oameni care au văzut pentru prima oară viaţa în culori cu ajutorul unor lentile (filtre speciale) de lumină. Plîngeau cu toţii. Mă întrebam dacă noţiunea de roşu, albastru, galben şi verde (şi combinaţiilor lor) corespunde cu imaginea pe care şi-au construit-o în cap… Cum unii ne-am născut plictisitor de normali, ne-am dorit, desigur, televizoare color şi fotografii color. Ne-am dorit felii de viaţă reală suprinse în realitatea lor aşa cum le percepe ochiul. Dar fiecare om percepe diferit culorile şi fiecare lentilă fotografică redă o altă imagine cromatică, diferită de cea a ochiului nostru. Cum ne-ar place o fotografie?… color ori în alb negru cu detalii de umbre şi nuanţe de gri, imaginînd povestea în cap?… De obicei fotografiile necolorate au iz nostalgic, aerul serios de document sau sînt, atunci cînd autorul este calificat, adevărate opere de artă… dar poate iubim fotografia colorată pentru veselia şi lumina ei?
Iată imaginea Pieţei Mici. Mîna omului a colorat-o artificial, puţin stîngaci, dar ne-a redat, folosind o paletă cromatică redusă, senzaţia de lumină şi căldură. Scena prinde viaţă şi, cu mare uşurinţă ne putem strecura printre tîrgoveţe. Pălăriile de pai purtate prin satele de lîngă Cetate le acoperă faţa cu umbră binevenită. Le pot vedea în cap feţele asudate, aplecate peste chelteauă şi saci. Un copil îşi numără creiţarii în palmă. Un câine se bucură de umbră, liniştit. Înşirate pe latura pieţei stau tarabele, una cîte una. Departe, pe sub aracade se ţin meşteşugarii. Se vindeau cam de toate în Piaţa Mică: fructe şi zarzavaturi, brînză, carne la tarabă (pînă în 1909) şi flori. Şi florile de altă dată, culese mai ales de prin grădinile Turnişorului şi Guşteriţei, legate în buchete cu aţă, adăpostite în căni de metal, s-or fi vîndut şi atunci, acolo pe la tarabe, între grămezi de fasole şi buchete de verdeaţă, grămezi de morcovi, pătrunjel şi ceapă verde.
În copilăria mea Piaţă Mică era pustie, un deşert de piatră în care soarele cocea tabla cîtorva maşini parcate, în care toamna mirosea a pastramă la grătar şi must de Ziua Recoltei. Iarna, vîntul se învîrtea pe sub arcade spulberînd zăpada şi strigătele copiilor se împrăştiau vesele pentru ceva vreme, în astepatrea unui Moş sărăcăcios.
Cum va place? Oricum aţi alege, în alb-negru ori colorat, amintirile îşi regăsesc singure rezonanțele vizuale…

Adriana Moscicki

Piața Mică // Kleiner Ring la începutul sec. al XX-lea – sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

prin tablouri

încep prin a mărturisi că: nu sunt specialistă în istorie, nu merg cu hărţile în cap, nu ştiu să spun de unde bate vîntul muind degetul pe limbă dar, sînt curioasă ca o pisică!.. aşa, după miros şi din curiozitate o imagine mă trimite pe drumuri neumblate şi în poveşti despre noi şi despre oraş!

În anul 1816 Franz Neuhauser cel tînăr (1763 – 1836) pictează panorama Sibiului văzut dinspre apus. Este o acuarelă delicată, interesantă, cu multe detalii arhitectonice. Privirea se concentreza în prim plan pe grupul de personaje ce însoţesc o căruţă plină de marfă ce se depărtează de oraş. Cibinul însuşi e zugravit ca un fluviu întins şi serios, cu maluri înverzite de plantaţii de porumb şi insinuarea unei peninsule. După umbre, pare o dimineaţă de vară. Femeile spală rufele, cîţiva călători se îndreaptă spre cetate, doar căruţa grea trasă de nenumăraţi cai se depărtează spre alte zări, lăsînd în urmă oraşul. În faţa convoiului se află un personaj feminin ce poartă un coş. Aş spune că stă chiar în drumul căruţei ce vădit se mişcă în viteză! Aceeaşi panoramă a oraşului o reîntîlnim într-o gravură executată de Leopold Beyer (1789-1877). Să fie doar o coincidenţă?, desigur nu! O aruncătură de ochi în opera sa ne arată că Beyer s-a ocupat (şi) cu copiatul după lucrările lui Führich, Dobyaschofsky, Annibale Carracci, Josef von Führich, Joseph Binder şi Jakob Alt… De ce nu ar face şi o copie după Neuhauser? Dar tabloul lui Neuhauser este înţesat de detalii, natura însăşi ocupă un loc important! Pictura se desfăşoară în lungime, cuprinzînd cît mai mult din panorama oraşului, cu Munţii Făgăraşului, drumul spre Turnişor şi cursul Cibinului. Beyer însă schimbă formatul şi dimensiunea tabloului, gravura devine pătrăţoasă şi pare,oarecum, puţin îngrămădită! În dorinţa de a păstra toate detaliile din acuarela lui Neuhauser, Beyer repoziţionează drumul, personajele şi chiar munţii din fundal. În gravura sa, personajul din capătul convoiului, din lipsă de spaţiu, este transmutat în spatele căruţei şi încheie alaiul de călători!

În anul 1801 Beyer este student la Academia de arte din Viena. În anul 1816 Neuhauser pictează panorama Sibiului. Cred că Beyer era un artist mult prea tînăr pentru a fi el primul autor al panoramei. Probabil va face o copie a acuarelei lui Neuhauser, dar o gravură, mult după această dată. Bucurie pentru ochi însă şi una şi alta! Mîndrie pentru noi, Sibienii, că avem, din nou, confirmarea importanţei Oraşului nostru în Imperiu şi în general!

Adriana Moscicki

Sibiu văzut dispre apus – Leopold Beyer, gravură colorată ca.1840 (1830) / „Vue de Hermanstadt – Vienne chez Artaria et Comp.“ (sursa foto: aleph500.biblacad.ro)

1

fotografii in alb si negru…

Prima impresie este uneori înşelătoare! Nu-mi amintesc anii 60 în alb şi negru, ci veseli şi coloraţi. Poate pentru că erau anii copilăriei, poate amintirile îi fac frumoşi. Cert este că, în alb şi negru, pe vremea aceea erau doar fotografiile şi erau artă!

Pasajul căpătase scări şi pe ele ticăiau în sus şi în jos pantofii ascuţiţi cu tocuri stilet, tic-tac, tic-tac. Ciorapii aveau o dungă neagră ce urca ispitior pe sub fuste şi în imaginaţia bărbaţilor. Uneori, ciorapul prins în cleme se răzvrătea şi dunga o lua razna pe picior. Mîinile femeii cuprindeau atunci piciorul şi palma se răsucea pe nylonul lucitor pentru o clipă, ca o coadă de peşte în lumina soarelui.
Aşa îmi amintesc. Dar eu eram mică. Poate am văzut în filme, femeile acelea superbe cu mijloc subţire şi ţigară în colţul gurii, şoptind ceva în engleză, prin fum. Apoi luam pantofii mamei şi troncăneam cu ei pe podele într-un scenariu din cap… Mi-am amintit şi primăvara cînd îmbrăcam pardesie – o haina de pus peste („pardessus“) devenită culme a eleganţei şi bunului gust. Veneau deja cataloagele din Germania, le răsfoiam cu gura căscată în bucătăria mătuşii, puneam degetul şi spuneam „vreau asta şi asta şi asta şi asta“… cam pînă la sfîrşit. Apoi am crescut…

Adriana Moscicki

Pasajul Scărilor – anii ’60 – sursa foto: W.Knape

1

Cum rătăcesc fără hartă şi fără plan, mereu mă trezesc aici, în umbra zidurilor… Recunosc, aş fi vrut să rămînă aşa locul acesta: o curgere şerpuită prin trupul Cetăţii. Prin anotimpuri, faţa lui schimbată pe sub ploi, ori zăpezi. Îmi amintesc, frunzele jucau roată adunate de vînt şi umbră groasă tăia pasajul felii, felii: năduşeală, răcoare, năduşeală, năduşeală, răcoare… Doar întunericul, în toate anotimpurile, îl învăluia într-o aură de mister. Cele mai frumoase locuri sînt în amintire!

Adriana Moscicki

Carte poştală din perioada interbelică, dăruită de un cititor fidel… mulţumim Adi!

1

dintr-un buzunar de timp

Pe la 1790, Martin Hochmeister atenţiona viitorii potenţiali turişti în oraşul nostru cam aşa: Nu va lăsaţi înşelaţi de căldurile zilei, căci noaptea va surprinde cu frigul ei! Tot aşa vinul este înşelător şi se urcă repede la cap! Bucatele sint grase şi, cei neobişnuiţi, pot suferi de greaţă şi indigestie! Călătorul să fie prevăzător şi rezervat şi totul să consume cu măsură! Nenumărate hanuri, crîşme şi cafenele stăteau la dispoziţia călătorului. Unele purtau nume exotice: La Cei trei Mauri, La Trei Marocani, la Şapte principi Electori, La taurul de aur…
Unele dispar în timp, altele îşi schimbă numele şi proprietarii. Mai tîrziu găsim în Cetate un restaurator de succes – Julius Pankiewicz – şi nu e altul decît tatăl Gretei din povestea noastră! Ar fi fost normal să mă intereseze mai întâi povestea tatălui, întreprinzător om de afaceri dar, întîmplarea mi-a adus în cale povesea Gretei, uitată în Burg, ori poate umbrită chiar de succesul tatălui… Cine ştie? Cert este că familia Pankiewicz îşi duce existenţa în preajma restaurantelor, crismelor pe care le deschide, aşa se plimbă şi corespondenţă ajunsă pînă la noi: din Großer Ring (Piața Mare) în Wiesengasse / Wintergasse (Timotei Popovici)

Itinerariul restaurantelor şi al familiei Pankiewicz în Cărţile de adressă:

1892 Pankiewicz Julius, Zur Novarra, Altdeutsche Trinkstube, Gr. Ring 6

1901 Pankiewicz Julius, Restaurateur, Wintergasse 11 / Timotei Popovici 11

1911 Pankiewicz Julius, Privatier, Wintergasse 11 / Timotei Popovici 11

Uneori este suficient doar numele destinatarului şi depeşa ajunge pe căi tainice la destinaţie, căci tot oraşul, (dar mai ales poştaşul!) cunoaşte numele Pankiewicz! Grete a locuit o perioada de timp pe Franz Gebbelstrasse (Spartacus) şi Johanna Balkgasse (Scinteia, Nicolae Titulescu). Mai ştim că, după 1930, Grete se căsătoreşte cu un personaj fermecător ajuns în oraş: Anton Maly actor, scriitor şi bărbat cuceritor. Domnişoara Grete devine Grete Maly, croitoreasă de modă pentru copii… „Werkstätte für Kindermode“, Johanna Balkgasse (Scinteia, Nicolae Titulescu).
Apoi se lasă tăcerea… Desigur Greta a trăit o viaţă împlinita, poate mîncată de rutina zilei în vechea Cetate, și poate a avut copii şi nepoţi…

Povestea Gretei nu are sfîrşit, ea este si ramine, ca si povestea noastra, suspendată într-un buzunar de timp…

Adriana Moscicki

sursa foto: www.turism.sibiu.ro

1

poştaşul suna de două ori…din goarnă!

Olacul era curier special, călare, care ducea corespondenţă, depeşe şi veşti în ţară şi peste hotare. Dar meseria aceasta este mult mai veche, îşi are originea în acei „ponti equites“ din Imperiul roman, mesageri care trasnmiteau mesajele la început verbal, apoi scrise şi straşnic pecetluite, pe un parcurs bine organizat numit „cursus publicus“. Pe traseu exista o cameră rezervată pentru adăpost, un grajd cu nutreţ pentru animal, la distanţă de o zi de mers (14 km), adică de „o poştă“!

Prima atestare documentară a unei forme de organizare a poştei datează din 1093 cînd, Ladislau cel Sfînt obligă nobilii şi biserica să pună cai la dispoziţia curierilor, pînă la a treia localitate. În 1360 O cronică a Vienei consemnează existenţa camerei de poştă la primărie. În 1491 Împăratul Maximilian I cere oraşelor înfiinţarea traseelor de curieri pe cheltuială proprie. Prima menţionare a Sibiului ca staţie de poştă este în relatarea unui student francez aflat in trecere, Pierre Lescalopier, pe la 1500. După această dată se inaugurează linia permanentă de poştă ce leagă Sibiul de Viena dar şi de Ţara Românească. Olacul, poşta călare, era la început un instrument al autorităţii politice locale, folosit pentru executarea de sarcini oficiale, încasare de taxe, impozit, dar şi de a transmite veşti şi pachete mici. Prin deplasările lui în diferite oraşe şi sate, olacul ajungea în posesia unor informaţii politice, sociale şi economice ce puteau fi folosite în cont propriu pentru afaceri şi achiziţionare de bunuri. Cunoscînd preţul mărfurilor dintr-un loc sau altul, putea profita sau specula.

În sec. 18, poşta călare trece prin Timişoara din şi spre Viena, ajungînd zilnic în Sibiu. Călăreţul preia scrisori şi pachete pentru care se plăteşte un tarif bine stabilit: 4 creiţari în interiorul ţării şi 8 creiţari pentru străinătate. Pachetele mai grele sînt plătite după un tarif al poştei. Pe fiecare scrisoare este obligatorie menţionarea adresei, locului şi numelui, în caz contrar, scrisorile nu sînt preluate… deşi, mult mai tîrziu, cunoaştem cazuri de depeşe ajunse la destinaţie fără precizarea adresei! Olacul din trecut, este strămoşul poştaşului de azi, personaj important în viaţa satului, a oraşului. Ni-l amintim cu toţii, cu geanta de piele burduşită, cu casca pe ceafă. Ne cunoştea pe toţi din vedere şi după nume. În ziua cupoanelor de pensii era vesel nevoie mare, căci toate uşile se deschideau cu bucurie şi cu cîte un pahar de ţuică. Cîţiva lei rămîneau totdeauna bacşiş, ori din lipsa de rest, ori doar aşa, de bucuria serviciului adus.
Nu mai vine călare decît pe bicicletă poştaşul zilelor noastre şi drumurile lui se fac din ce în ce mai rare. Nu mai scriem scrisori, nici felicitări. În România, oarecum mai „arhaică“ se mai plimbă cupoanele de pensii, încă…dar zilele lor numărate.

Adriana Moscicki

sursa grafică: „Alt-Hermannstadt“

1

călătorului îi şade bine cu drumul…

Regina Margot, Trei Muşchetari, negustori burtoşi, cavaleri cuceritoti, prelaţi cucernici, prinţi şi frumoase domniţe înfofolite în catifea şi dantele, manşoane de blană şi pălării cu voalete, chipuri surprinse în goana cailor, zdruncinăturile drumului, atacul hoţilor la drumul mare şi toate amintiri din filme şi cărţi.

Eu n-am fost decît în căruţa trasă de boi şi plină de coceni de porumbi, legănată. Am fost şi în căruţa zglobie trasă de cai, prin copilărie şi apoi, mult mai tîrziu prin sate amestecate cu saşi, români şi ţigani. Diligenţele, însă, au fost decorul poveştilor din copilăria mea şi realitatea altora. Şi, într-o clipă de visare, am putea vedea Cetatea noastră rotundă, dichisită cu turnuri, încinsă de ziduri, din depărtare chemarea ei susurata la urechea călătorului, şi ea toată, poate doar loc de pierzanie şi plăcere. Desigur, trenă de miros amestecat s-o fi ridicat deasupra acoperişurilor ochioase şi, insinuată pe drum în nara călătorului, să-l fi ameţit şi vrăjit…

Diligenţa din Viena şi Budapesta sosea o dată pe lună în Cetate, încărcată cu pachete şi călători. Fiecare pasager avea dreptul la cel mult 25 de kg, excesul se plătea scump, exact aşa cum facem şi noi azi… la avion! Pentru confortul călătorilor, diligenţele dispuneau de fotolii tapetate, cu arcuri flexibile pentru atenuarea zdruncinăturilor. Diligenţele erau trase de 4 cai, mînaţi de şeful surugiu ce trona din înălţimea băncii de lemn în faţa caroseriei. Alături stătea un însoţitor ajutător. Numărul călătorilor varia între 6 şi 8 persoane şi, mă gîndesc, puteau deveni adevăraţi prieteni ori duşmani pe viaţă în intimitatea unei asemenea călătorii. Opt zile rămînea diligenţa în Cetate, călătorii se împrăştiau pe la hanuri, familii ori casele lor. Alţii le luau locul la întoarcere şi alte poveşti se năşteau în diligenţa plecată la drum…

Adriana Moscicki

sursa grafică: „Alt-Hermannstadt“

1

„Poza vorbeşte de la sine, nu trebuie să adaug nimica…“

De cîte ori am privit imaginea aceasta şi gîndul mi-a zburat spre amintirea unui chip, bărbat cu ţigarea lipită în colţul buzelor, fumegînd, cu privirea tăind valurile de nicotină.
Şi m-am gîndit la Casablanca. Apoi am văzut atîtea zîmbete lărgite pe sub mustaţă şi am zîmbit! Bărbaţii aceştia de meserii diferite, încorsetaţi în hainele sobre de armată, par mai de grabă actori într-o scenă de film, într-o vară liniştită şi destinsă, şi nu într-un război înglodit în noroi, sînge şi moarte.
„Poza vorbeşte de la sine, nu trebuie să adaug nimica…“ îi scrie Hans Günter Pankiewicz surorii sale Grete în Cetatea Sibiului.

Adriana Moscicki

Carte Poştală trimisă de fratele Gretei, Hans Günter Pankiewicz în 1915

1

ţăranii noştri…unde sînt?

da cînd se ducea ea, ploaia, atunci să fi auzit adierea molcomă a vîntului şi fâşăitul coasei prin iarbă, sfârâitul fusului şi jocul firului născut între buricele degetelor…iar fluierul cînta vesel despre cer şi păsările lui măiestre, despre mioare şi munte… şi din toate podoabele pămîntului pe cojocul mirelui, în ochii miresei, cunună de bucurie frunţile lor!… parcă a fost ieri…

Adriana Moscicki

desene colorate din colectia caligrafica Leonhard 1816, Lexiconul saşilor din Transilvania

1

gînd de Iunie

Ce era iunie pentru noi? Copii şi cireşe, legaţi cumva în culoarea din obraji, buze, cravată. De Ziua Copilului ni se vindeau cărţi poştale Unicef cu reproduceri de artă sau desene făcute de copii din toată lumea, ni se vorbea despre foamete şi lipsuri, război şi moarte. Cum tot ce ni se spunea oficial, pe vremea aceea ne părea propagandă, căpătasem reflexul de a astupa metaforic urechile şi zîmbeam cu subînţeles. Doar imaginea lui Audrey Hepburn, ca un înger în alb-negru îmbrăţişînd copiii Africii, ne-a rămas oarecum neatinsă. Au trecut multe veri de atunci. Nu ne mai înfioară apropierea vreunei vacanţe de vară, încă mai păstrez undeva Cărţi poştale Unicef, doar emoţia cireşelor mă cuprinde şi o mare tristeţe… Copiii lumii săraci, abuzaţi sexual şi exploataţi, hămesiţi şi strămutaţi, morţi în războaie şi înecaţi, hrană muştelor şi peştilor, vînduţi, spintecaţi, împuşcaţi… ori ei înşişi deveniţi purtători de armă, ochi de moarte, carne de război…
Din trecut şi din noi, imaginea unor prunci frumoşi şi liniştiţi… Întotdeauna am avut un codru de pîine, ori o bucată de mămăligă, dorinţele ne erau simple, bucuriile ne măsurau zilele. Gîndul zilei de azi se învîrte în jurul aceluiaşi cuvînt: pace! Şi azi ştiu, are atîtea înţelesuri…

Adriana Moscicki

Mame cu copii premiati – „Dela expozitia de copii din Poiana 27 octombrie 1908“ – Fotografie de Emil Fischer (sursa foto: Adrian-Silvan Ionescu)

1

întru veşnicie şi frumuseţe

Ca orice femeie, recunosc, mi-au plăcut din totdeauna podoabele, dichisite în pietre şi metale preţioase. Cel mai mult, însă, îmi plac cele inaccesibile, ferecate într-un muzeu ori în vreun seif de bancă. Pe vremea tinereţilor noastre, un giuvaier îl puteai face la comandă doar la Bijuteria din oraş (de aveai aur şi suficienţi arginţi!), ori cumpăra ceva chinezării de la Cadouri. Noi ne bucuram şi de inele de os, de lemn sau de sticlă din Fondul plastic: erau deosebite şi în serie mică. Au trebuit să se scurgă zeci de ani, să învăţăm prin muzee, departe, că Burgul nostru era renumit centru de orfevrărie, că am avut meşteri pricepuţi scrişi în istorie şi creaţiile lor stau în muzeu.
Da, avem o Piaţă zisă a Aurarilor, dar nimeni nu ştia de vreun aurar pe acolo şi numele şi-l trage de la sigiluiul breslei găsit în casa locuită de meşterul aurar. Meseriaşii îşi aveau „buticurile“ sub boltele din Piaţa Mică şi atelierele în Oraşul de jos. Casele le aveau prin târg după punga şi norocul fiecăruia. Obiectele de podoabă au istorie lungă. La început au fost amulete păgîne, apoi au devenit nobile obiecte religioase cu acelaşi scop de protecţie sau preaslăvire a zeilor. Ştiaţi că, însăşi paftaua săsească ar fi avut, la inceput, rolul de mic relicver?

Cum se face că tocmai Sibiul devine puternic centru orfevrier şi ancorat în moda şi tendinţele vremii? Răspuns: prezenţa populaţiei saxone ce a adus cu ea priceperea la nivel de artă în prelucrarea metalelor preţioase şi re-înfiinţarea în anul 1438 (de către regele Sigismund) a monetăriei regale. La început, dreptul de batere a monedei a fost oferit primarilor Sibiului, apoi în 1456 italienilor Nikolaus Demagio şi Christof din Florenţa. Restul este istorie!
Meşterii din Transilvania sînt la curent cu tehnicile şi „modele“ pe care le filtrează prin propria cultură populară, le transformă şi îmbogăţesc astfel că ajunge să se vorbească despre „modo transsilvano”!
Apogeul artei îl atinge Sebastian Hann (1644 – 1713). S-au scris cărţi şi doctorate despre arta şi istoria lui, cuvintele mele ar fi prea simple şi neştiutoare. Las doar privirii şi inimii dreptul la judecată! Adevărat, prin muzee, obiectele de artă aplicată stau îngrămădite în rafturi, uneori sîntem prea obosiţi, prea plictisiţi, ori bombardaţi cu informaţie că nu mai putem asimila… Dar, de veţi lua răgaz pentru o clipă, să priviţi: emailate ori răsucite în fir de filigran, ori bătute în pietre, în alt-relief sculptate, toate sînt poveşti în metal întru veşnicie şi frumuseţe. Dragă inimii mele este una în mod special. Ca admiratoare a lui Dürer am fost fericită că Muzeul Bruckenthal a fost inspirat şi a asociat model şi obiect: gravura rinocerului făcută de Dürer şi cupa în corn de rinocer şi aur făurită de Sebastian Hann.
Şi oriunde în lume, de o fi British Museum, de o fi Green Vault, mă simt mîndră şi zîmbesc ori de cîte ori citesc: Saxon Transilvania! Ştiu că este de acasă!

Adriana Moscicki

sursa fotografii: „Alt-Hermannstadt“

1

Fragi dulci de acasă

Ascunse sub umbra frunzelor, la margine de pădure, pe sub stejari ori prăfuite pe vreo potecă, frăguţele îşi desfăceau delicat aroma şi se ofileau timid în cîteva zile. Le culegeam cu mîini mici de copil, le puneam pe limbă şi, cu ochii închişi aşteptam clipa în care aroma lor urca şi mă cuprindea. Nu am găsit niciodată atît de multe cît să mă fi săturat. Apoi, în palma mea devenită mare, fraga s-a făcut doar o pată roşie de gust şi miros… La marginea şoselelor vindeau uneori băieşiţe desculţe, cu coşul rotund de nuiele atîrnat de mînă, ori pe taraba de ciment în Piaţa Cibin, puteai cumpăra cu paharul. Apoi repede acasă, cu sudoarea pe frunte muncind albuşul de ou într-un castron şi bătîndu-l temeinic cu zahăr, frăguţele se făceau cea mai minunată spumă! Nici n-apuca bine să se răcească, aşa o mîncam cu lingura direct din castron!
Şi privesc acum, mîndreţea de fată cu pălărie de băieş, şic ca o exploratoare în savana sălbatică, cu coşul umbrit de frunze şi faţă îmbujorată, ea însăşi fragă… luaţi de mîncaţi oameni buni, fragi buni de acasă!

Adriana Moscicki

Kamilla Asbóth – Vânzătoare de fragi (sursa foto: clasate.cimec.ro)

1

din una în alta…

dreptunghiul de carton enunţă sec: „Broşă, România 1600, argint, email, perle, turcoaz şi garnet pe un disc mare purtat ca pafta sau broşă, purtat tradiţional la rochie de către femeile saxone din Transilvania“. Instantaneu mă umplu cu mîndrie. Un obiect preţios şi migălit cu artă în colecţiile de la British Museum. Mai încolo, luminat spectaculos, stă o cupă de argint toată perle şi pietre preţioase. Breasla aurarilor din cetate era puternică şi cunoscută. Poate obiectele acestea sînt chiar din Cetatea mea. Nu le cunosc autorii, povestea… Dar broşa-pafta îmi aduce în minte o întîmplare de demult.

A fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti! Trăia în Cetate o femeie mîndră şi neasemuit de frumoasă pe nume Johanna Balk, fata comitelui Sibian Daniel Melmer şi unită întru iubire de trup şi suflet cu farmacistul Wilhelm Balk. Viaţă tihnită din burgul liniştit e tulburată de ambiţia trufaşului prinţ Gabriel Bathory, nepotul lui Ştefan Bathory şi a îngrozitoarei prinţese Elisabetha Bathory, de a cuceri cu orice preţ Sibiul şi a deveni stăpîn peste Transilvania. Aşa se face că, în anul de graţie 1610, oraşul e trecut prin foc şi spadă, Sibienii alungaţi, nobilii arestaţi, schingiuiţi şi omorîţi. Printre cei morţi s-a numărat şi farmacistul Wilhelm Balk. Gabriel Bathory este bărbat frumos la trup, aprig la mînie, sînge fierbinte şi afemeiat nevoie mare. Adrenalina cuceritorului nu poate fi astîmpărată decît cu o femeie pe cinste. Cere să i se prezinte cea mai frumoasă femeie din oraş. Aleasă fiind văduva Johanna Balck şi prezentată prinţului în clădirea primăriei, prinţul, copleşit de frumuseţe şi dorinţă, porunceşte să fie dusă în casa pe care o locuia în Cetate, Casă Mövert în stradă Samuel von Brukenthal nr.1.
La curtea regilor Franţei, a fi amantă de rege era o cinste, un privilegiu şi oportunitate de înnobilare. Pentru frumoasa Johanna şi în micul principat Transilvănean, nu este decît o ruşine. Închisă în cămara stăpînului, ca o pradă ce aşteaptă să fie devorată, Johanna se dovedeşte neînfricată şi neînduplecată. Se spune că, auzind paşii cuceritorului Gabriel, desface paftaua ce împodobea rochia şi îşi înfige acul direct în inima. Johanna cade fără suflare pe pardosele. Dramatic sfîrşit de poveste, fapte mari, sentimente puternice şi decizii capitale ce ne amintesc de tragediile antice. Neprihănită, Johanna şi-a urmat iubirea în lumea celor drepţi. Aşa, minunata pafta săsească a urcat în mine amintirea poveştii, într-un muzeu la mii de kilometri de casă. În Burgul natal, pe un peret prăfuit şi şters de vreme, se mai poate vedea încă urma unui blazon: şarpele-dragon cu coadă legată în infinitul cercului, colţii de mistreţ ai familiei Bathory şi cele şapte turnuri ale cetăţilor Transilvănene pe care le-a stăpînit. Puterea şi trufia au fost învinse doar de iubirea unei femei pentru bărbatul ei.
Adînc în perete, casa Mövert a păstrat amintirea, în tăcere.

Adriana Moscicki

sursa ilustrații: „Alt-Hermannstadt“ / fotografie personală

1

casa din poveste… Curtea interioară Casa Mövert str.Samuel von Brukenthal nr.1 – Acuarele de Juliana Fabritius-Dancu

1

prin galerii şi prin timp

Pentru orice fetiţă hrănită cu Poveşti nemuritoare, un palat are ziduri şi porţi, turnuri pierdute în cer şi cel puţin un balaur ce pluteşte deasupra, ameninţător. Dar Palatul nostru nu era decît o casă mare în Piaţă! Nu avea nici balauri nici dragoni… doar se zvonea că ar ascunde prin catacombele întunecoase o mumie egipteană atît de preţioasă că nimeni n-o putea vedea! Și nici măcar nu i se mai spunea palat, ci muzeu!
Nu-mi amintesc cînd am intrat acolo prima dată, trebuie să fi fost mică, doar era nevoie de paşi mari pentru urcat scările şi pereţii erau înalţi, înalţi. Hmm, parcă văzut pe dinăuntru semăna mai mult cu un palat, totuşi, oi fi gîndit în capul meu. Tata mă întreba ce văd şi eu vedeam lucruri mici pe care ochii lui le scăpau. Printre oglinzi bătrîne şi perdele cu falduri în catifea, rame grele şi candelabre, hîrtie înflorită, pe care străluceau păsări minunate, stăteau în rame chipuri în aşteptare dar, mai ales, zeci de ochi ce-i căutau pe ai mei. Podeaua pocnea pe ici colo şi lumea vorbea şoptit.
M-am întors mereu acolo şi mereu l-am văzut cu alţi ochi. Nici Piaţa n-a rămas la fel. La început alergam porumbeii gonind pe tricicletă printre ronduri de flori, apoi alergam după toneta cu îngheţată şi tramvai. Dintr-o dată, parcul cu florile şi băncile au dispărut, s-a făcut linişte şi Piaţa toată s-a deschis largă şi goală. Puteai s-o străbaţi în fel şi chip. Uneori, în fierbinţeala amiezilor de vară, paşii se făceau rari, lumea îşi trăgea sufletul în umbra groasă a muzeului. Mă gîndesc la chipul mîndru şi îmbujorat al baronului von Brukenthal, zîmbind într-un tablou: a cîştigat pariul cu moartea! Cu grijă, bun gust şi mult fler şi-a ales pînzele, cărţile, obiectele, le-a construit casă şi a deschis porţile pentru lume.
Ştiaţi oare că în casa lui Brukenthal se putea vizita colecţia toată înainte de a deveni oficial muzeu şi asta chiar înaintea Louvrului? De bună seamă, baronul nostru se strecoară şi astăzi, cu mîinile la spate, prin galerii şi prin timp, multumit!

Adriana Moscicki

Palatul Brukenthal din Piaţa Mare construit de către Guvernatorul Transilvaniei Samuel von Brukenthal. Muzeul Brukenthal a fost şi primul muzeu din România, inaugurat 1817 (fotografie din 1985 – sursa foto: W.Knape)

1

nu numai „apă de gură“!

Oare ştim cu adevărat în ce oraş de excepţie ne-am născut? am trăit, trăim??? Americanii i-ar trîmbiţa istoria şi tradiţia în gura mare. Tot ei, maeştrii topurilor, nu s-ar sfii să vorbească necontenit despre asta!
Într-un „top“ naţional, oraşul nostru deschide demn o grămadă de liste! Să nu lăsăm nimic în uitare! Orice imagine, loc, amintire să fie prilejul unei rememorări! Din plimbările mele indepărtate vă pot spune, orice oraş are un locaş care se numeşte „La Vulturul…“, poate hotel acum de lux altă dată han, poate restaurant, altă dată un birt. Noi am avut o farmacie „La Vulturul Negru“… Poate unii dintre cititori îşi amintesc de existenţa ei, poate doar din auzite.

Iată eticheta unui recipient pentru „apă de gură“ cu emblema farmaciei lui Carl Müller „La Vulturul Negru“ (Zum Schwarzen Adler), prilej să ne amintim. Farmacia „La Vulturul Negru“ a functionat sub acest nume din 1704 pina la nationalizare in 1949.

„În Sibiu s-a deschis prima farmacie de pe actualul teritoriu al României! Primul document care atestă acest lucru datează din 1494 când se menţionează şi numele farmacistului: Johannis. În 1704 farmacistul Georg Vette cumpăra farmacia oraşului şi o mută în casele proprii, actuala Casa Albastră. Cu această ocazie schimbă denumirea farmaciei în “La Vulturul Negru” (Zum Schwarzen Adler). În 1734, după moartea lui Vette, farmacia este cumpărată de Michael Ahlefeld care o muta înapoi în vechiul sediu situat lângă turnul Bisericii Catolice.
În 1790 farmacia este cumpărată de familia Müller în a cărei posesie va rămâne timp de 159 de ani. În 1899 Carl Müller îşi mută farmacia la parterul Palatului Brukenthal unde va rămâne până în 1949 când este naţionalizată.“ (sursa text: www.patrimoniu.sibiu.ro)

Adriana Moscicki

sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

Piața Mare anii 1860

Fotografie făcută din zona trecerii boltite numită „Gaura Generalului“ înainte de a fi îndepărtate tunurile din fața Casei Generalului. Emil Sigerus – Cronica orașului Sibiu: „1869 sunt înlăturate cele 2 tunuri din Piaţa Mare“.

În clădirea de lîngă turnul Bisericii Catolice se afla farmacia „La Vulturul Negru“ (Zum Schwarzen Adler). Farmacia a funcționanat în această clădire din 1734 pîna in 1899, an în care proprietarul farmaciei, Carl Müller, o mută la parterul Palatului Brukenthal.

Adriana Moscicki

Sibiu – Piața Mare // Großer Ring – anii 1860

1

Fiecare casă are o poveste.

Uneori ea se confundă cu cea a oamenilor care au clădit-o şi o locuiesc. Sînt case a căror poveste se pierde adînc în timp şi istoria lor e doar o înşiruire de nume, de proprietari, ani şi date seci.Doar umbra unei amintiri o transformă în poveste personală şi caldă.
Casa aceasta stătea deja în picioare la 1470 fiind în proprietatea lui Hyeronimus Schneider, care probabil a clădit-o. La vremea respectivă casa se numără printre primele cinci din oraş cu cel mai mare impozit. În 1490 îi aparţine lui Michael Gereb, după 1500 primarului Johannes Agatha căruia îi urmează comerciantul Szervatius Holzschuch până în 1524, când o vinde lui Michael Altemberger (fiul primarului Thomas Altemberger). În 1537 Michael Altemberger o vinde lui Petrus Haller. Acestuia din urmă îi aparţin lucrările din perioada Renaşterii. În posesia familiei Haller casa a rămas până în anul 1882 când Antonie Haller o vinde lui Wilhelm Nendwich. Acesta o vinde însă, după numai doi ani, lui August Teutsch care îşi mută aici în septembrie 1884 farmacia de la nr. 9. După moartea lui Teutsch, farmacia “La Leu” (Zum Löwen) este cumpărată de Albert Zink, iar casa intră în proprietatea Universităţii Săseşti. După Primul război mondial, farmacia aparţine lui Emil Wermescher până la naţionalizare în 1949. Va continua să fie farmacie şi în perioada comunistă şi după 1989, ea fiind închisă în 2011.
Desigur am intrat şi am ieşit din magazinele ei de nenumărate ori, fără să-mi pese de înşiruirea asta de nume istorice. Mai degrabă ţin minte cum se adunau doi porumbei la un pervaz, cum se mişca perdeaua în spatele geamului ce dădea spre piaţă. Ţin minte farmacia lungă şi întunecară, cu mobilă pe partea dreapta şi coada ce se forma de-a lungul ei. Îmi amintesc cum un bărbat a cerut, şoptit, prezervative şi pentru o clipă tăcerea a devenit şi mai deasă, cum omul a ieşit grăbit, rușinos cu capul aplecat…
Ţin minte magazinul de tricotaje şi mobilierul lui plin de sertare. Da, mai ales sertarele lungi în care vînzătoare cotrobăia şi de cele mai multe ori nu găsea ce căuta… deşi erau pline, ticsite cu aţe colorate pentru broderii şi goblenuri tipărite gata de umplut, cu sculuri de macrame bej şi gheme albe pentru croşetat, cu ciorapi de bumbac şi chiloţi tetra, cu cravate de pionier şi şnururi galbene.
Cum aş fi cotrobăit în sertarele acelea lungi de lemn…
Pe latura din spate erau atîrnate pulovere făcute cu maşina de tricotat. Ajunseseră la mare modă. Unele femei îşi făcuseră rost „de afară“ și toată ziua maşina zornăia trecînd firele de la un rînd la altul, scuipînd în urmă materialul tricotat. Aici în magazin stăteau atîrnate pe umeraş modele în culori cu dungi şi înflorituri. Îmi amintesc podeaua de lemn şi lumina chioară şi mirosul de praf şi zgomotul sertarelor… aşa imi amintesc Casa Haller din Piaţa Mare.

Adriana Moscicki

Casa Haller – Piaţă Mare nr.10 (cca.1980) – sursa foto: W.Knape

1

Personaje dispărute – Togatus

Togati erau elevi din clasele superioare gimnaziale. Deoarece purtau un fel de uniformă specială şi o mantie largă fără mâneci peste umeri ce amintea toga, li s- a spus „Togatus“ / togaţi (purtători de toga).
Majoritatea locuiau în internatul şcolii. Mulţi însă nu aveau dreptul la „coquina“ mensa şi erau nevoiţi să-şi cîştige banii necesari pentru mîncare şi studii după orele de şcoală, cîntînd sau recitînd poezii la diferite festivităţi, ca actori amatori sau pur şi simplu cerşind. Aceşti studenţi numiţi şi „Medicantes“ erau menţionaţi deja într-un document din sec. al XVI-lea. (Se cunoaşte că Ordinul Medicant-ilor a înflorit în Evul Mediu, avîndu-l ca mentor pe Sf. Francisc din Asisi.)
De asemenea, seminariştii trebuiau să tragă clopotele bisericii la diferite sărbători sau la înmormîntări.
În preajma sărbătorilor de Paşti, oamenii încercau să se pună bine cu Divinitatea, deveneau mai darnici şi mai îngăduitori, prilej pentru Togati să-şi îndulcească traiul, primind de-ale gurii şi băutură. Seara la ora 9, după ora de „Silentium“, porţile se inchideau şi „economul“ (supraveghetorul – pedagogul de alta data) trecea din cameră în cameră notînd numele elevilor care lipseau. Exista un sistem de plăţi ca pedeapsă pentru „nox“ – întîrzierea sau absenţa de noapte: prima întîrziere costa 25 de dinari, a doua se dubla la 50 de dinari iar a treia costa 3 galbeni! Elevul vinovat de 4 „nox“ era exmatriculat! Chiulul era cunoscut încă din vremea aceea, studenţii săreau gardul (zidul) internatului pentru a petrece nopţile prin crîşme alături de meseriaşi, care sărbătoreau în mici grupuri vesele numite „coronae“ (Kränzchen!). La petreceri, distracţia erau jocurile de noroc, cărţi şi zaruri şi cîntatul în gura mare. Noaptea, drumul înapoi spre internat era prilej de noi năzdrăvănii: mai şterpeleau de ale gurii, schimbau reclamele de la magazine, sau furau iarna de la tîrgoveţi cîteva lemne de foc pentru încălzit dormitoarele. Vacanţele de peste an erau împărţite în funcţie de anotimpuri şi sărbători: 4 săptămîni în timpul recoltelor de cîmp, 2 săptămîni la culesul viei, 8 zile de sărbătorile mari Crăciun, Paşti şi Rusalii şi o zi în zilele de tîrg. O zi mare pentru Togati era cea a Sf. Grigoriu, în 12 Martie cînd se ţinea sărbătoarea şcolară şi puteau mînca pe săturate şi pe gratis, pe socoteala şcolii!
Demult duşi togati din Cetate, dar memoria lor a mai rămas multă vreme păstrată într-un cuvînt, folosit atît de români cît şi de saşi: cerc de intrunire intre prieteni, Kränzchen!

Adriana Moscicki

sursa grafică: „Alt-Hermannstadt“ – Pictură colorată, detaliu din Colecția de desene Leonhard

1

Personaje dispărute – Cantorul

Cuvînt păstrat din latină, cantor – denumea un cîntăreţ, poet, actor.
Din 1530 este folosit pentru Cântăreţul din biserică de la creştini pînă la evrei. Rolul acesta şi-l păstrează pînă în ziua de azi, în unele religii cu mici diferenţe. În religia iudaică, rugăciunile sînt cîntate şi interpretate de un cantor (chazan). Cantorul este posesorul unei voci puternice şi educate. În religia ortodoxă, rolul cantorului este doar de însoţitor al preotului şi nu de conducător.

Cantorul, zis şi ţârcovnic, dascăl, avea şi alte atribuţiuni în cetatea Sibiului și împrejurimi: Fiind bine orînduite toate treburile pe la sate și în cetatea Sibiului, fiecare reprezentant administrativ îşi cunoştea obligaţiunile şi le îndeplinea cu sfinţenie. Nu era uşoară viaţa de cantor! Cantorul era dascăl copiilor din clasele primare, cîntăreţ la biserică dar, în acelaşi timp şi bărbier şi pantofar. În obligaţiunile lui intra reparatul pantofilor, ajutorul în gospodăria preotului şi însoţirea acestuia la vînătoare. Un accesoriu pedagogic de nepreţuit, pe vremea aceea, era nuiaua, joarda tăiată dintr-o ramură de alun sau mesteacăn. Cantorul nu era angajat pe viaţă, deci trebuia să solicite în fiecare an postul de învăţător. Ca leafă primea de la comunitate 52 de pîini pe an, iar iarna primea „Sabatalile“ de la elevii lui, bir in formă de boabe/grîne: un sester de ovaz şi două optimi de fasole. Dacă şcolarul nu putea aduce fasole, Cantorul trebuia să se mulţumeasca cu porumb. Vara, pe la sate, orele de şcoală se ţineau mai degrabă dimineaţa si duminica, zi in care Cantorul primea cite un ou de la fiecare elev. O anecdotă ne povesteşte despre întîlnirea între doi cantori în căutarea unui nou loc de muncă şi dialogul lor multilingv:

„Ubi fusit?“ întreabă primul
„Scolam rogare“ răspunde celălalt
„Dar ai căpătat-o?“ întreabă primul în româneşte,
„Ei, der Täufel!“ răspunde celălalt în germană.
(joc de cuvinte deoarece interjecţia „Ei“ înseamnă şi ou… deci poate fi înţeles ca: „pe dracu'“ dar şi „oul dracului“…)

Adriana Moscicki
sursa grafică: „Alt-Hermannstadt“ – Pictură colorată, detaliu din Colecția de desene Leonhard

1