Universal – Bucuria Copiilor!

Nu m-am jucat cu păpuşi. Nici nu erau prea multe pe vremuri. Pe ici, pe colo, mai găseai păpuşi din plastic tare, cu faţă pictată, dar de-ţi scăpau pe jos se boţeau şi rămîneau aşa pentru veşnicie.
Pe vremea copilăriei mele alergam pe-afară pînă seara tîrziu, jucam shenkel şi „ferkenball“, aşa poceam noi, copiii, numele jocului ăstuia învăţat de la saşi – „Völkerball“, săream coarda, ne ascundeam, ne căţăram în copaci, adunam cărăbuşi, jucam fotbal şi plecam la furat corcoduşe, mere verzi sau liliac din curţile oamenilor. Seara ne aduceau cu forţa în casă, murdari, cu genunchii zdreliţi, obosiţi dar fericiţi.
Şi totuşi, cînd am zărit-o pentru prima oară, m-am îndrăgostit de ea! Avea părul alb şi ochii albaştri, care se închideau şi deschideau, avea gene, mâinile şi picioarele flexibile şi, mai ales, de-o mişcai dintr-o parte în alta, spunea „maaa-maaa“ cu o voce de robot; apoi se auzea zgomotul arcului ce se trăgea singur.
Arădeanca Romania – aşa scria pe o bucăţită de plastic albastru pe care o avea legată la mînă. A fost prima şi ultima păpuşă pe care am avut-o vreodată.
Din nefericire, viaţa i-a fost scurtă… dar ne-am întîlnit acolo, în Magazinul Universal „Bucuria Copiilor“. Tare îmi plăcea magazinul ăsta. Aveam treabă, n-aveam treabă, mama trebuia să intre cu mine aici! După ce urcai cele doua scări de la intrare (cred că erau două… de-mi amintesc bine… ori poate una?) te trezeai într-un hol imens, (sau, cel puţin, aşa îl vedeam pe vremea aceea) şi în faţă apăreau uşi mari de sticlă.
Iarna puneau o cîrpă la intrare să ne ştergem încălţările ude, dar tot mai lăsam urme late pe podeaua de lemn. Din ambele părti se desfăceau, ca două braţe lungi şi elegante, balustradele de lemn ale scărilor ce duceau la etaj. Podeaua scîrţîia, (îmi amintesc) şi lemnul se mişca pe ici-colo, dar era atît de frumos înăuntru că tîndăleam cu gura căscată la toate raioanele. Nici nu ştiu dacă amintirile se încurcă, sau e adevărat, dar erau standuri mari cu baloţi de materiale, dulapuri de lemn închise cu sticlă, aşa ca la muzeu, unde erau expuse hainele şi te uitai la ele de sus în jos, iar la raionul de pantofi te aşezai pe un taburet învelit în catifea şi aşa încercai pantofii noi de Paşti!… Se vindeau acolo haine, uniforme, materiale, încălţări, ciorapi, aşternuturi, jucării şi alte nimicuri… şi totul părea minunat, doar lumina era cam chioară şi mirosul de parafină uneori înţepător! Dar ce conta? Magazinul nostru era mai ceva decît casele boiereşti din filmele americane! Şi apoi, de te rezemai cu fruntea pe marile ferestre ce dădeau spre stradă, spectacolul lumii se oferea în toată splendoarea lui, la picioarele tale!
De acolo ieşise şi păpuşa mea, din magazinul universal! Am dus-o în braţe pînă acasă şi copiii mă invidiau şi eu ştiam cum stă păpuşa din Germania acolo, la mătuşa pe mobilă, şi nu-i voie să o atingi!
Dar acum aveam păpuşa mea, cu părul alb. Şi am avut-o, adevărat, preţ de cîteva zile, pînă i-am rupt gîtul şi elasticul a plesnit! Apoi am primit jucării mai „practice“ din magazin: un set de oale şi farfurii de tablă ca să gătesc şi să hrănesc capul păpuşii.
Am petrecut ore multe în Bucuria Copiilor! Pînă şi tramvaiul amintirilor trecea prin faţa lui!

Adriana Moscicki

foto: Wikimapia: Heltauergasse / Nicolae Balcescu nr.11

1

Vechiul Birt din Dumbrava (începutul sec. XX) // Altes Wald-Wirtshaus im Jungen Wald

1

Vechiul Birt din Dumbrava (începutul sec. XX) // Altes Wald-Wirtshaus im Jungen Wald

1

Lacul din Dumbrava de-a lungul anilor…
„Waldsee“ (Carte Postala circulata 1916) – „Fischteich im Jungen Wald“ (Carte Postala 1943 – Foto Fischer)

1

Lacul Dumbrava 1928 – Jos.Drotleff (foto colectia Sorin Volosciuc – via Europeana.eu) – Lacul Dumbrava anii ’30 – Foto Fischer (sursa www.zoo.sibiu.ro)

1

Dumbrava Sibiu anii ’60 (sursă foto: îmi-pasă-blogspot)

1

„Dumbrava amintirilor“ (IV)

Nu ştiu cum a rămas Dumbrava loc de petrecere după defilări, dar îmi amintesc, după ce se aruncau pancarde şi steaguri într-un camion pitit la capătul străzii, cu mic cu mare porneam spre pădure.
Autobuzele acelea, cu pîntece rotunjite ca nişte cărăbuşi, erau pline pînă la refuz, unii stăteau atîrnaţi pe scară şi,duduind, se hurducau în sus pe Calea Dumbrăvii. Şuvoaie se revărsau apoi cu zîmbete largi de parcă erau eliberaţi din lagăre! Grătarele duduiau deja şi norul de fum se vedea de departe.Berea „Trei Stejari“ era aşezată în lăzi mari cu gheaţă şi toată lumea cerea sticlă verde, căci aceleaşi sticle de culoare maro foloseau de recipient pentru ulei de gătit şi uneori te aşteptau suprize neplăcute cînd, însetat după defilare, în loc să dai pe gît în gîlgîit berea, o scuipai afară cu boltă şi spumă: avea gust de ulei de la sticla nespălată! Cozile la mititei erau interminabile şi se vocifera masiv la încetineala serviciului. Uneori micii se terminau aşa de repede că n-aveai încotro şi de pe grătar cumpărai cîrnaţi Debreţin sau crenvurşti fierţi. Îmi amintesc chiflelele acelea mititele şi rotunde, albe şi uneori tari cu piatra, dar le mîncam pînă la urmă ştergînd muştarul din farfuria de carton. Pe scenele de beton erau spectacole de muzică populară – în cazul cel mai bun cu doar cîteva ode aduse Partidului şi Conducătorului iubit! Apoi scenele se goleau şi erau terenul nostru de joacă, de ţopăială sau de cîntare, căci atunci noi făceam deja karaoke şi habar nu aveam!
La umbra stejarilor erau întinse pături şi unii se lăfăiau osteniţi sau doar prea băuţi şi dormeau cu capul pe mâini, sforăind.
Terasa Hanului era un loc mai select. Acolo stăteai pe scaune albe din fier forjat şi priveai spectacolul lumii de la înălţime.Chelnerii îmbrăcaţi în alb şi negru purtau sticla într-o mînă, învelită în şervet şi te serveau aşa cu grijă să nu picure pe faţa de masă, apoi o puneau în frapieră de lîngă masă. Dar ce plictiseală, acolo trebuia să stai frumos, aşa că singura nebunie era bălăngănitul picioarelor sub masă.
Era o zi obositoare defilarea de 1 Mai sau de 23 August şi în urma ei rămîneau capacele de bere înfipte în pămînt şi zeci de steaguri mici de hîrtie prinse cu pioneze pe un beţigaş, pe care le fluturasem cu bucurie, nu pentru partid, doar în joaca noastră de copii.

Adriana Moscicki

Hanul Dumbrava – vedere 1967 – sursă foto: „Alt-Hermannstadt“

1

Dumbrava amintirilor“ (III)

De cîte ori am trecut pe sub el, de cîte ori palma mea l-a mîngîiat in trecere dar nu l-am privit în ochi!
Am plecat ochii spre pămînt, am cules ghinda lucioasă si, cu buzunarele pline, am alergat sus la cerbi si la mistreți. Tropăind prin noroaie veneau la gard, sfioşi şi mișcînd nasuri umede. Dar puii lor cu blăniță pudrată rămîneau sperioşi în urmă. Copitele lor se afundau adinc în noroi si urmele adînci rămâneau aşa ca nişte cizmulițe gata de încălțat!
Îmi amintesc şi ciorapii mei albi croșetati, elasticul tăia in carne dungi adinci. Îi rulam jos pe gleznă si aşa înnoroiată, rosie în obraji si fericită coboram fuga spre puii de urs si tigrul meu.
Stejarul zîmbea desigur , aşa cum face de sute de ani, in tăcere!
Acum alte chipuri trec pe sub ramurile lui…

Adriana Moscicki

(foto Stejarul secular din Dumbrava Sibiului)

1

„Stejarul Împăratului“

În vara anului 1852, Împăratul Franz Josef I, face un popas in Sibiu iar in cinstea lui se organizeaza „sărbătoare popu­lară “ – consemneaza Emil Sigerus in Cronica Orasului Sibiu.
Chiar acolo sub umbra stejarului se construieste un podium de lemn de pe care Împăratul pirveste defilarea „natiunilor“ Transilvaniei: români jucând Căluşarul, săsoiace in costum popular, unguri si rromi.
N-a mai rămas decit amintirea stejarului si imaginea lui gravată pentru vesnicie. Copacul va arde în 1881 de mână criminală, se spune.
Dar fratele lui mai exista si azi si, pe sub seculara lui umbră, am umblat si noi.

(foto-gravura din colectia Muzeului Brukenthal-Grafica in sec XVII-XIX)

1

„Dumbrava amintirilor“ (II)

Cum treceai liniile de tramvai, se deschidea o mică espalanadă asfaltată toată, în care oameni pestriţi treceau valuri valuri şi se unduiau în mişcarea hainelor lor colorate. Erau acolo tarabe cu ochelari de plastic coloraţi, fluierici şi sfîrleze de tot felul, măgăruşi de lemn prinşi cu elastic de apăsai pe ei, păreau că îngenunchează, broaşte verzi de metal care se trăgeau cu cheia şi săreau în zgomot sec pe pămînt, lanţuri de tinichea cu medalioane de plastic, insigne de tablă, mingi umplute cu tărîţe, invelite in hirtie creponată, le balansam intre palmă si lansam spre pămînt si elasticul subtire se rupea ciupindu-ne dureros şi tot felul de nimicuri pe care mintea mea nu le mai păstrează. Şi pentru că aproape toti micii negustori întreprinzători de la tarabe erau ţigani, tot ce cumpărai de acolo se numea „de la ţigani“! Porneam apoi pe o alee străjuită de castani, între lac şi Grădina zoologică. În stînga, lacul sclipea cu bărcile lui de lemn şi vîsle greoaie, în dreapta, se întindea umbrită dar plină de sunete şi viaţă Grădina zoologică. Era acolo pe alee un podeţ de lemn, căci apa din lacul mare se scurgea într-un lăcuşor pitoresc chiar în mijlocul grădinii şi acolo, de pe podeţ, era loc strategic de aruncat o privire spre insula cu păsări de apă.

Cînd eram mici, Grădina Zoologică ne părea o bucată de paradis in care locuiau animale nevăzute şi neauzite decît în poveşti: lynxi timizi ce stăteau mai mult pitiţi în casa de pe ramuri sau tolăniţi pe vreo creangă groasă şi vedeam doar smocurile de pe urechi, porci spinoşi înfoiaţi ce-şi pierdeau uneori cîte un ac, lupi mereu năpîrliti, câinele Dingo ce părea atît de comun că se confunda cu un orice maidanez roşcat. Pe cuştile de fier erau tăbliţe cu harta şi explicaţii. Mama citea informaţiile cu seriozitate şi parcă aud şi acum enumerarea: prezentare, continet, ţară, hrană… toate se scurgeau aşa ca un murmur pe lîngă ureche în timp ce priveam hipnotizată animalele.
Majoritatea se opreau la prima cuşcă din dreapta, cred că acolo se găseau maimuţele şi oamenii se scălămbăiau la ele şi aruncau pâine şi seminţe, apoi rîdeau de imaginea lor serioasă. Dar ele nu erau decît oglinda perfectă a omului însuşi! „Maimuţele se hranesc cu fructe… banane“ cred că scria acolo pe tăbliţe, dar sigur va spun, maimuţele noastre mincau mere, căci rare erau bananele pe timpul copilăriei mele!
Pe alee în jos, se înşirau cuşti cu păsări. Erau acolo ulii şi vulturi cocoţaţi pe un pom, fazani şi bibilici, mici papagali şi alte minuscule cîntăreţe. Pe latura din faţă, ursul se bălăcea int-un bazin de ciment ce-mi părea prea mic şi cuşca lui era întunecată şi mirositoare. Dar cînd urşii aveau puiuţi, tinerele animale erau transferate mai în faţă; acolo, într-o cuşcă rotundă se legănau pe cauciucuri şi făceau tumbe. Cuştile care ne fascinau cel mai mult erau ale leilor şi tigrilor. Întotdeauna le lăsam la sfîrşit şi aşteptam cîte un răcnet furios sau o labă nervoasă în zăbrelele de fier să putem spune cu toţii: wooooooaaaaau, ai auzit?… să putem povesti aventura mai departe. Dar marile feline moţăiau de obicei, sau se mişcau dus – întors în spaţiul mic ce le îngrădea. Leii dormitau mişcîndu-şi blana sub atacul muştelor, tigrul se lăfăia pe burtă cu capul pe labe şi de-l săcăiai, se ridca uşor, în mişcări line şi tiptil, tiptil, mişcînd nervos din coadă, dispărea în culoarul îngust ce ducea probabil la culcuş. Totdeauna am crezut că sînt trişti şi în suferinţă leii şi tigrii. Ce animale măreţe şi puternice îngrădite de zăbrele de fier!

Nici nu-mi mai amintesc ce animale mai erau acolo, dar ştiu că pe aleea din stînga se găsea cuşca vulpilor! În dreptul ei toată lumea strîmba din nas şi spunea „vai ce pute!“. Şi în memoria mea au rămas broaşte ţestoase mititele ce se scurgeau prin gard şi o luau la vale pe şuvoiul de apă ce traversa cuşca în primăvară.
Şi-mi amintesc mai ales o Duminică de Primăvară cînd, cu ţipăt mare, unul din păunii ce se plimbau pe rondul central, a zburat şi aterizat exact pe capul meu şi acolo a stat aşa, o clipă, prinzîndu-mi pielea cu ghearele! Lumea în jur se uita încremenită şi chiar eu stăteam nemişcată cu greutatea aceea pe cap şi nu am uitat niciodată întămplarea!
Mult mai tîrziu, s-a construit un pavilon nou, cald şi protector, pavilionul reptilelor şi acolo a fost un crocodil, probabil împăiat de la început, căci nimeni nu-şi aminteşte să-l fi văzut mişcînd.

Adriana Moscicki

„În 1929 s-a deschis în pădurea Dumbrava prima Grădină Zoologică din România de către Uzina Electrică Sibiu…“
(Sursa: http://zoo.sibiu.ro/images/uploads/old_gz.jpg)

1

„Birtul Dumbrăvei – vedere din dos” // „Waldwirtshaus – Rückansicht”

1

„Restaurantul Dumbravei“ // „Waldwirtshaus“ // „Erdöi vendéglö“

1

„Șezătoare“… la o halba de bere în Dumbrava // Gesellige Herrenrunde im Junger Wald – Foto Wilhelm Mann

1

„Dumbrava amintirilor“ (I)

Plimbarea la Dumbravă era întotdeauna o aventură!Pe vremuri puteam ajunge la Grădina zoologică urmînd poteca de-a lungul lacurilor. Primăvara, după topirea zăpezilor, lacurile erau pline ochi, uneori se întindeau aproape de potecă şi apa lor invada ierburile fragede iar pipirigul se iţea semeţ smocuri, smocuri. Libelule vioi se alergau în zbor şi eu ţipam şi ţopăiam cu bucurie cînd zăream una roşie sau albastră, strălucitoare: uite, uite ce frumoasă! ai văzut???
Vara lacurile erau loc de plimbare şi plajă. Familiile veneau cu copiii şi pătura la iarbă verde. Îmi amintesc pîrîul ce lega lacurile „ca o salbă“ – aşa zicea Învăţătoarea şi mult mai tîrziu comparaţia asta se va face vorbind despre lacurile termocentralelor de pe Olt! – dar atunci rîulețul nostru lega cu veselie lacurile şi mă întrebam intrigată cum dispare şi cum se adună el din lac, dacă merge drept sau îşi face de cap pe acolo printre ape!
De veneai pe partea cealaltă, pe Calea Dumbrăvii, atunci plimbarea se numea tramvai şi mă emoţionam. În direcţia Dumbrava tramvaiul şi oamenii erau diferiţi: rasinarenii purtau haine de piele şi saci de lînă tesuti în casă legaţi la buza cu bandă cu ciucuri. „Orăşenii“ plecaţi la plimbare puneau hainele bune la sfîrşit de săptămînă şi femeile erau rujate. Mai erau apoi grupuri vesele de tineri cu chitări şi rucsacuri în spate. Îi deosebeam atît de uşor pe români de saşi şi eram fascinată de pantalonii aceea de piele, de bocanci şi de pana din pălăria verde. Mă gîndeam eu în sinea mea mică, aşa o să merg cînd voi fi mare: cu pantaloni de piele şi pană la pălărie. Cred ca tramvaiul avea şi un vagon de vara, deschis şi mă ţineam bine de tot de spătarul scaunului iar părul îmi zbura în toate părţile şi eram fericită. Şi acum, sper că imaginea asta pe care o port în mine este adevărată, căci eram chiar foarte mică. Da, cred că a existat vagonul de vara al tramvaiului spre Dumbravă!
Cling, cling sună tramvaiul şi se hurducă pe şine: Pădurea Dumbrava! Șuvoaie de oameni se revărsau peste şine şi se împrăştiau care într-o parte, care în altă.
Din depărtare se vedea fumul de la grătarele cu mici din partea unde se afla Hanul Dumbrava. Acolo, în spatele Hanului, se aflau şi scene pe care ţopăiam cîntînd. Săreau capacele la sticlele de bere cît colo şi micii stăteau pe o tăviţă de carton. Totdeauna tăviţa aceea rămînea pătată de grăsime şi cu vagi urme de muştar.
Aproape de liniile tramvaiului, stăteau ţigănci cu ligheane pline de seminţe şi le vindeau în cornete de ziar. Dar cornetele erau atît de mici că trebuia să te tîrguieşti pentru seminţe în plus pe care le turnau direct în buzunarul clientului. Tot acolo se făcea vată de zahăr şi pop-corn şi se vindeau baloane. Aşa înarmată şi cu mâinile lipicioase ajungeam la lac. Bărcile se închiriau pentru o jumătate de ora, bărci grele de lemn vopsite în albastru. Uneori se auzeau ţipetele fetelor din mijlocul lacului cînd băieţii legănau barca. Alţii vîsleau aproape de mal pe partea îndepărtată a lacului, la buza pădurii. Acolo erau sălcii cu ramurile în apă şi sub cupola lor se sărutau îndrăgostiţii. Dar eu stăteam la mal şi pîndeam peştii care scoteau guri lacome la bucăţile de pâine şi ochii noştri se întîlneau o secunda apoi lunecau în adînc şi spinarea le lucea o clipă în soare, atît de scurtă că nici nu mai ştiai dacă a fost peştele sau doar jocul luminii pe apă.

Adriana Moscicki

„Lacul dumbravei“ // „Waldsee“ // „Erdei tó“

1

„Prinz Karls-Ring“ // „Piața Prințul Carol“ – Lith. Trude Schullerus

1

„Oamenii cetăţii“ – Trude Schullerus
1889 – 1981

Pictoriţă şi grafician născută la Agnita;
Fata lui Adolf Schullerus
A studiat pictură la Sibiu şi Munchen ( 1906 – 1914). Până în 1923 au apărut cu precădere schiţe, acuarele şi pânze pe ulei reprezentînd peisaje natale care vor fi arătate publicului în 1922 într-o expoziţie proprie. În 1923/24 artista studiază la Leipzig în cadrul „Academiei de Grafică“ călătorind simultan între Marea Baltică şi nordul Italiei, realizând însă că arta ei nu poate capăta maturitate decât în spaţiul natal. Se întoarce în Sibiu unde lucrează ca liber profesionist inspirându-se integral din motive transilvănene: ţărănci, cetăţi, flori, peisaje naturale. Multe dintre lucrări, chiar şi cele din perioada târzie poartă influenţă lui Cezanne. T. S. preia între 1930-1948, în cadrul fundaţiei Sebastian Hann, conducerea departamentului pentru artă populară.
Este înmormântată în Cimitirul Municipal.
(Sursa: PERSONALITATI: Oameni de cultură sibieni)

Sub zapezile de altă dată impovărat de frumuseţe Burgul meu!
Peisaj de iarna – pictură Trude Schullerus

1

Gând

Scriu pe o pană de aripă,
artistul a decupat păsări în zbor, delicat,
şi umbra lor uitată în culcuş.
Zarva străbate timpul
seara pe o creangă obosită.
Poate scriu despre oraş şi case.
El însuşi leagă destine şi umbre!
Zidul păstrează conturul cald apoi,
cu limbi carnivore de floare, înăuntru absoarbe
forma degetelor răsfirate, buzele, inimile,
că stau şi mă întreb
poate pe dinăuntru piatra e vie!
şi umbrele ciripesc zglobii
ca un fum risipind atingeri…
Mai scriu despre prieteni şi prietenie.
E un cuib aici căptuşit cu mii de pene, gânduri,
sechestrat înăuntru un timp.
Şi oraşul cu zid viu e cuib
de paznici.
Ei stau în prag şi luminează drumul.
Mâinile lor de apă şi pâine se adună în ştergar
cu alesătură,
drumeţ prin vremuri eu… tu,
să primenesc pleopele la răsărit şi la apus!

Adriana Moscicki

„Scara Burger“ // „Burgerstiege“ // „Burgerlépcsö“

1

„Oamenii cetăţii“ – Arthur Coulin 1869 -1912

„Pictor născut la Sibiu
În 1870 familia se mută la Braşov dar în 1881 după moartea tatălui său familia revine la Sibiu
Studiază la Gimnaziul Evanghelic. Primeşte primele lecţii de desen de la Carl Dörschlag. Este coleg cu Robert Wellman, Fritz Schullerus şi Octavian Smigelschi.
În 1887 participă la Expoziţia internaţională de artă de la Sibiu.
Urmează la Graz cursurile Şcolii Stiriene de Arte şi Meserii (Steirische Kunst und Gewerbeschule).
Din octombrie 1889 frecventează Academia Regală de Arte Frumoase din München (Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste), clasa de desen a profesorului Gabriel Hackl. Printre colegii săi se numără Robert Wellman şi Fritz Schullerus. Participă la a doua expoziţie anuală de artă autohtonă de la Sibiu. Lipsa mijloacelor materiale îl obligă să-şi abandoneze studiile. Revine la Sibiu în 1889.
În 1892 se mută la Budapesta. Lucrează într-un atelier fotografic.
În 1900 primeşte o bursă de stat ce-i permite să călătorească în Italia. Lucrează cu Robert Wellman în colonia artistică de la Cervara di Roma.
În 1901 revine din Italia, stabilindu-se la Braşov. Deschide expoziţii personale la Braşov, Sighişoara şi Sibiu. Participă la expoziţia de primăvară de la Budapesta.
Colaborează cu Octavian Smigelschi pentru realizarea picturii murale şi a iconostasului catedralei ortodoxe din Sibiu. Se numără printre membri fondatori ai „Asociaţiei Sebastian Hann”.
Colaborează în 1907 la revista „Die Karpathen”, editată de Adolf Meschendörfer. Câştigă premiul Fraknói în 1908 şi după o ultimă expoziţie deschisă la Sibiu în septembrie, se mută la Roma.
Încetează din viaţă la Heidelberg, în 9 noiembrie 1912.“

(prezentare preluata din Cultura Sibiu Hermannstadt)

1

amintire cu lac

Cu cît te depărtezi în spaţiu şi în timp, cu atît mai bine vezi ceea ce se află mereu la îndemînă şi n-ai băgat în seama!
Furtuna de afară şi mirosul zăpezii mi-a adus în memorie liniştea de după sărbători, tristeţea cu care ne întorceam la muncă sau la şcoală, lumina felinarelor pe înserat,fumul drept din coşurile caselor şi apele îngheţate bocnă pe care am învăţat să patinez.
Mai erau încă, în copilăria mea lacurile ce se înşirau din SubArini pînă în Valea Aurie şi Pădurea Dumbrava. Un Moş Crăciun darnic (deşi pe vremea aceea se numea Moş Gerilă!) a lăsat sub pomul meu o pereche de şecsăne din piele albă, exact aşa cum aveau fetele de la Campionatele Mondiale de patinaj artistic (pe care le vedeam cu sfinţenie!) şi spre marea mea uşurare şi bucurie căci vărul primise patine „von oben‘, direct din München, patine de hochei cu lama ascuţită şi strălucitoare! Am chiuit de bucurie şi am făcut exerciţii de mers prin casă, pe covoarele de iută, desigur, făceam deja piruete în cap şi sărituri cel puţin ca soţii Popov (dacă memoria nu-mi joacă feste cu numele!) ce ani de zile erau campioni neîntrecuţi! Secsănele se duceau pe umăr,aşa cu mare fală, să se bălăngăne într-o parte şi în cealaltă! Aşa plecam şi eu la lacul îngheţat, fudulă nevoie mare deşi habar nu aveam să fac doi paşi!
În iarna aceea am mers mai mult pe patine şi luciul lacului era primitor. Am învăţat să mă dau binişor şi înainte şi cu spatele. Pe vremea aceea învăţam singuri, imitînd pe cei mari,cu multe trînte şi nici măcar cu buricul degetelor nu puteam atinge carnea de pe mine, aşa eram plină de vînătăi! de închid ochii, văd şi acum în cap patinoarul natural al copilăriei mele dar şi locul în care era să mă înec spre primăvară cînd gheaţa s-a spart şi m-am trezit în apă. Nu ştiu nici acum cum am reuşit să ies atunci, dar a fost ultima amintire de la lac!Î n primăvara ce a urmat, lacurile au fost secate şi urma lor a rămas o vreme ca o cicatrice adîncă în carnea pămîntului, năpădite de verdeaţă şi pipirig. Şi cîtă frumuseţe în primăvară, tufişuri înfloreau sălbatec în galben şi pocneau primii mitisori şi pe potecă mergeam aşa pînă la Valea Aurie pînă la Moara lui Schreyer.
Doar odată m-am bălăcit în bazinul acela îngheţat, dar îmi amintesc gardul şi cabinele albe de lemn şi hărmălaia din jur. Apoi acolo, puţin mai sus „în ţigănie“, aşa îi spuneam, locuia o colegă de clasa. O fată tăcută şi liniştită cu care schimbam şerveţele şi stanioale de la ciocolată pentru colecţie. Mama ei era săsoaică, tatăl ei ungur şi ea nu vorbea nici una din limbile astea, doar româneşte. Din casă ei curată-bec cu preşuri colorate se auzea bucuria din ştrand.
Nimic din toate acestea n-a rămas decît aşa, cuibărite în memoria mea şi înviate de frigul furtunii de afară.
De fapt, voiam să povestesc despre un blazon!

Adriana Moscicki

Lacul cu bărci din Pădurea Dumbrava

1

„Trei regi“

Aburii apei sfinţite plutesc în gerul Bobotezei şi pe luciul ei se leagănă frunze de busuioc. Mă gîndesc – aşa or fi plutit la buza fîntînii din Bethlehem cîteva fire de paie, să umbrească faţa apei. Maria şi-o fi primenit faţa acolo şi pruncul, în apa aceea în care şi Steaua s-a stins.
Trei Regi Magi au bătut drumul tamâiei, peste dealuri golaşe biciute de vînt, prin deşert de pietre sub frigul ce muşcă din trup şi mantia lor o fi fremătat pe trupul obosit. Trei Regi din trei colţuri de lume: Melchior, Balthazar şi Caspar, trei bărbaţi: unul înţelept, unul în putere şi unul verde-fraged cu trei daruri: aur, tămâie şi smirnă pentru curăţenie, curaj, răbdare şi stăpînire de sine. De mii de ani povestea se plimbă în lume şi-n Burgul de odinioara copii mînjiţi cu crema de ghete pe faţă, îmbrăcaţi în Regi cu turbane se jucau de-a magii şi erau veseli. În cîntecul lor era o stea luminoasă ce arată mereu calea spre pruncul nou născut, ca spre speranţa şi viaţă. Copiii muşcau din plăcinta cu mere şi vorba lor – de o fi fost săsească, românească, ungurească, evreiască ori ţigănească – era cea a fericirii. În Burgul meu sărbătoarea era a omului şi bucuria universală.

Crist Mansionem benedicat! Binecuvîntată casă tuturor!

Şi acum, oameni împrăştiaţi în zările din care înşişi Regii Magi s-au adunat, de aveţi sufletul curat, priviţi în fintana Mariei din Betlehem, acolo va clipoci o stea!

Adriana Moscicki

„Heilige Drei Könige – Balthassar, Melchior, Caspar“ Mosaik des 6. Jh., Sant’Apollinare Nuovo (Sursă: Wikipedia)

1

„La Mulţi ani de Sfîntu de Ion!“ – poveste din Sfânta Scriptură

De atîtea ori am privit apele Iordanului şi spectacolul botezului că, amintirea dimineţilor îngheţate de acasă, s-a topit din capul meu!
Cum stau acum numărînd somnii enormi ce înoată liniştit în Iordan, nutriile ce-l traversează de la un mal la celălalt, cetele de peştişori mici ce te ciupesc uşor de degete deîndată ce coborî scările în apă, ştiu că am în faţa mea un rîu plin de viaţă. Dar în jurul meu e forfota, oamenii lăcrimează, aparatele aruncă bliţuri în cele patru zări, sticlele de plastic se umplu cu repeziciune, autocare vin şi pleacă şi limbile se încurcă precum la Turnul Babilonului!
Grupuri, grupuri, oamenii coboară scările cu evlavie, unii intră în extaz, alţii, îmbrăcaţi în cămăşi albe, primesc botezul prin scufundare în apele limpezi ale Iordanului. Cu chitări şi feţele îmbujorate îl cîntă toţi pe Isus şi pe Ioan Botezătorul.
La radio şi televizor se vorbeşte de „marea furtună „ce va veni, ger, vînt şi ploi. Iarnă locală. Mama îmi spune „la noi e ger şi zăpadă mare, dar e aşa de frumos“…
Iubesc Iarna şi zăpada şi mi-e dor de ea. Am în cap scîrţîitul zăpezii ingheţate, am în nări mirosul de motorină al autobuzului dimineaţa devreme. Îmi amintesc o iarnă cu zeci de grade sub minus. Motorina îngheţa în motor, matahala pe patru roţi nu se mişca din loc. Niciodată nu ştiam de puteam ajunge sau nu la şcoala aflată în sat. Pînă la autogară mergeam pe jos. Era linişte, aburii respiraţiei rămîneau o clipă suspendaţi în aer şi, în lumina chioară a becurilor, zăpada sclipea rece şi indiferentă. Doar chiciura învîrtea crengile copacilor în vrajă albă şi frumuseţe nebună. Atunci nu vedeam. Privirea căuta doar potecă prin nămeţi, fularul se umezea peste gură în respiraţie şi visam plaje albe şi albastru nesfîrşit.
Cîteva zile de aşteptare ţineau tot poporul în casă. După „marea ghiftuire“ de Crăciun, oamenii-şi trăgeau puţin sufletul pînă la venitul Popii cu Botezul. Şi Popa apărea nonşalant şi în fugă, cu căldăruşă de apă şi legătura de busuioc smotocit, arunca în grabă stropi binecuvintatori peste gazde şi, cîntînd zgîrcit, trecea pe la alţi muşterii… În Iordan botezîndu-te tu Doamne… în urma lui cantorul primea bănuţii cu mare sîrguinţă… A venit Popa cu Botezul, ce eliberare!!! Acum, toate relele spălate şi casa primenită, se pot colinda vecinii, se pot gusta bucatele, să deschidem capacele, să curgă vinul, ţuica să facă mărgele, să sfîrîie cîrnaţii!

„Ioane,Ioane.. toată lumea doarme, numai eu nu pot să dorm“… fetele moţăie cu busuioc sub pernă şi toate visează ce vor ele, cu un ochi mijit în tavan şi unul deschis în dorinţă… mesele se vor întinde, în Mărginime fetele vor încălţa pantofi făcuţi la comandă şi plătiţi cu bani grei, ţinuţi secret, să poată scoate „mode“. Flăcăii ei, de vor fi Ioni, vor avea parte de un botez rece în rîu şi cei harnici vor aduce crucea din apă. Enoriașii se vor înghesui pentru apa fermecată din tuciurile mari sfinţite şi-o vor purta aşa spre casă în sticle de Sicola sau de Pepsi în care stă înfipt un busuioc.
Numai jivinele, ele, se vor trezi vorbind la miezul nopţii şi nimeni nu va şti, nu le va auzi povestind.
La Mulţi ani de Sfîntu de Ion!

Adriana Moscicki

Copii citind din Sfânta Scriptură – Foto Theodor Glatz ca. 1865

1

Nostalgie

cum ning în mine acum doar amintiri
pe străzi trec sănii și copii
nămeți cresc turnuri și cazemate
în alb stau dichisite toate

mîini înghețate dor pînă la plîns
ne zbenguim în mare zgomot și în rîs,
în mine se călește dor ca fierul înroșit
casa miroase a brad și vinu a clocotit….

burgul răsuna vesel a colind
drumuri de aromă din cozonac se întind,
spre stele aţintiţi stau ochi de case
măreaţa noapte curge în mătase.

Adriana Moscicki

Armbrusterturm // Turnul Archebuzierilor

1

Primul teatru de pe teritoriul actual al României

„În anul 1787, tipograful Martin Hochmeister (1740-1789), inițiatorul primei librării din oraș și fondatorul primei reviste de teatru „Theatral Wochenblatt“ (1778), a solicitat și obținut cedarea clădirii Turnului Gros pentru a se amenaja acolo un teatru orășenesc, primul teatru de pe teritoriul actual al României și unul dintre puținele din Europa de la acea vreme. Sala teatrului a fost construită într-un an de zile, cheltuilelile ridicându-se la 24.000 de florini. În iunie 1788 s-a organizat acolo primul spectacol de teatru. Sala era construită în stil rococo și dispunea de două balcoane și o lojă rezervată exclusiv guvernatorului Transilvaniei. Clădirea teatrului a ars într-un incendiu, fiind refăcută în 1826 după un model vienez. Pe scena acestui teatru au susținut reprezentații trupele de teatru românești conduse de Mihail Pascaly, Tardini-Vlădicescu și Matei Millo. De asemenea, tânărul Mihai Eminescu, împreună cu elevi de români de la Liceul Catolic, a încercat în 1864 să realizeze o reprezentație teatrală cu piesa „Iorgu de la Sadagura“ de Vasile Alecsandri.[3] Poetul Eminescu a fost apoi sufleur într-o piesă jucată în 1867 de trupa lui Mihail Pascaly, aceasta fiind prima reprezentație care a avut loc în limba română. După Unirea Transilvaniei cu România (1918), pe scena teatrului au urcat personalități de marcă din lumea culturală românească, printre care și compozitorul George Enescu. Aici aveau loc periodic spectacole gratuite, la care asista publicul mai sărac al orașului.“
(Sursa: Wikipedia)

Adriana Moscicki

Theater in der Harteneck Gasse // Teatrul de pe Str. Cetatii – Foto Wilhelm Auerlich

1

„Oamenii cetăţii“ – In memoriam Wolf von Aichelburg

Mi-l amintesc pe Wolf von Aichelburg.

Îmi amintesc ochii aceia albaştri şi curaţi, eleganţa cu care se mişca, ţinea paharul, vorba domoală şi zîmbetul adus din adînc care-i lumina faţă. Îmi amintesc inelul de aur cu blazon ce-l purta pe degetul mic, grădina sălbatică ce dădea în SubArini, paravanul japonez pe care cocorii deschideau aripi de aur, vorba lui domoală …
Omu acesta atît de calm şi senin a fost umilit, bătut, închis, batjocorit. Nu ştiu să fi vorbit despre anii grei de muncă silnică.
Nici nu-mi amintesc ce se discuta în jurul meu, eram prea mică şi prea absorbită de camera aceea. Cuvintele treceau pe lîngă doar ca un susur de apă. Măreţia este în simplitate. Woff von Aichelburg a fost un om simplu şi atît de nobil! Să-i fie amintirea binecuvîntată!

Adriana Moscicki

1

„a Waras usque in Boralt“ – „Cele două spade n-au dormitat şi au vegheat în Orăştie / Broos / Szászváros şi Drăușeni / Draas / Homoróddaróc…“

Primarul sas (Hann) cu Spada de la Drăușeni. Spada originala si cea din fotografie – din veacul al XVII-lea – au disparut. // Sächsischer Hann mit Draaser Schwert. Das Original und dieses Schwert aus dem XVII. Jh. sind verschollen. – 1942 / Foto Emil Fischer (Sammlung Konrad Klein)

1

Hermannstadt – Vogelperspektive Süd/West // Sibiu – perspectiva aeriana sud/vestică – 1883 August Sporner

1

Ce lungi erau dimineţile de Anul Nou! Oraşul moţăia cu gura strînsă pungă şi ochi grei de zăpadă. Uneori ţurţurii creşteau lungi şi ameninţători la streşini ca nişte săbii lucioase sub ochii mîniaţi ai Cetăţii. Alteori ploapele caselor erau ude şi plîngeau săgeţi de gheaţă, ce se sfărîmau pe trotuarul lunecos.

Dar dimineţile de Anul Nou se îmbrăcau în tăcere. Noaptea mişunam în grupuri cu platourile în braţe, cu părul învîrtit după bigudiuri şi obrajii pomădaţi, cu pantofi noi ce sapă în carne, cu emoţia întîlnirilor (eram două licee de renume în oraş şi mereu în concurenţă, dar de cele mai multe ori băieţii din Lazăr aveau iubite din Goga!). După forfota nopţii, după bubuiturile ce alungau noul an, după vîrtejul capetelor înşelate de băutură, după dezamăgirea coafurilor, a rochiilor şifonate, a maionezei, a sălăţii de ciuperci cu usturoi, după fripturi, sarmale, tocuri rupte, vînătăi şi semne de săruturi pasionate pe gît, după slow-uri şi îndrăgostiri fulger, dureri de cap şi indigestii… linişteeeeee! Străzile pustii dormitau, pereţii rumegau în tăcere toate făcăturile nopţii, confetti sclipeau ici colo prin zăpadă sau prin noroi. Şi noi, mici copii, ne trezeam cu frenezie exploatînd greţurile şi durerile de cap ale părinţilor şi rudelor, cu sorcove făcute în casă din hîrtie creponată multicoloră:

Sorcova, Vesela, Să trăiţi, Să-mbatraniti; Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir de trandafir; Tare ca piatra, Iute ca săgeata; Tare ca fierul, Iute ca oţelul! – La anul şi la mulţi ani!

Am fost o ruşinoasă. N-am ştiut să sorcovesc. Mai bine m-am lipsit de bănuţi. O singură dată am făcut-o şi atunci am sorcovit-o pe Kati şi părinţii ei saşi. Mă simţeam acolo mai sigură, ca şi cum faptul ca ei erau saşi şi vorbeau săseşte între ei îmi oferea puţinul de siguranţă de care aveam nevoie… a fost singura mea sorcovire, deşi eram posesoarea unei superbe sorcove pe care-am meşterit-o cu tata.
Şi dintr-o dată aşa, parcă mă văd în tramvaiul înţesat de oameni, cînd urcau cu Vasilică în braţe. Închideam ochii să nu mă învăluie privirea animalului gingaş şi speriat ce tremura uşor în braţele stăpînului. De jur împrejur se auzeau rîsete joase şi zgomotoase; ha,ha,ha… ce buuună fripturică de Vasilică! Ani de zile nu m-am atins de nici o carne care ar fi putut fi Vasilică!
Se mai plimbau apoi pe Centru băieţi cu Capra. Văd şi acum în cap covorul ce acoperea trupul căprarului şi capul de lemn cioplit ce clănţănea tras de sfoară. Întregul ceremonial mi se părea misterios şi nu am înţeles niciodată cu adevărat povestea!
Mai rare se făceau apariţiile Căluşarilor cu bîte, pălării cu panglici multicolore, opinci şi obiele cu clopoţei. Da, iată un spectacol care mă fascina şi scăpam un oftat de admiraţie la repeziciunea paşilor. Clopoţeii se mişcau drăceşte şi înteaga stradă se umplea de veselie.
Dar dimineţile de Anul Nou se lungeau după miezul zilei, cînd dreşi în sfîrşit după cafeaua cu lămâie, ne întîlneam să dăm gata ultimele salate boeuf, jucîndu-ne mima cu pedepse. Ultimul cuvint de care-mi amintesc este „zigurit“!
Apoi noaptea cobora pe acoperişurile caselor, doar ochii lor rămîneau mijiţi, în veghe pînă tîrziu.
An Nou fericit!

Adriana Moscicki

Turnul Dulgherilor // Zimmermannsturm (Turris carpentariorum)

1