„Poarta Ocnei cu Turnul de poartă” a fost construită la mijlocul sec. al XV-lea și a fost demolata in 1857, vedere extra muros (a fost păzită de breasla Cizmarilor/Pantofarilor) // „Burgertor mit Burgertorturm“ wurde um die Mitte des XV. Jh. erbaut und 1857 abgetragen, Außenansicht (wurde von der Schusterzunft verteidigt) – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

dar moartea și viața împreună sunt mereu! aceeași spărtură , de scoatere a „morții “ afară din cetate, devine poarta de iețire in lume – viata!

Iata că ea se mai numește și Poarta Promenadei!!! Poarta Leșurilor și Poarta Promenadei – vedere intra muros – demolata in 1854 – Johann Böbel

(sursă poză: www.sibiul.ro)

1

„1554 – Mare epidemie de ciumă. 3 200 de victime. Se străpunge zidul celei de a III-a centuri pentru evacuarea morților.”

… și iată spărtura aceea se numește „Poarta Leșurilor “ așa cum a imortalizat-o Johann Böbel

(sursă poză: www.sibiul.ro)

1

o stradă in Sibiu pictată de Böbel.
cît de mult poate fantezia să se plimbe pe aici!
nu o sa facem ghicitori, nu o sa întreb „unde este“.
astazi aș dori să vedeți povești, să vă bucurați de rânduiala țiglelor pe casa și de răbdarea cu care a fost pictată!
sa ascultați liniștea Burgului dar și sunetul pașilor pe piatra drumului!
poate auziți chiar foțnetul rochiilor…

Adriana Moscicki

(sursă poză: http://wikimapia.org/34158930/ro/Casa-Bedeus)

1

„Böbel“

Eu cred că Istoria este doar o poveste! Uneori scribul om este răutăcios şi invidios şi cu bună seama nu ia pana în mînă să scrie tot!… se face că uită oameni şi poveşti şi în vanitatea lui tace!
Sau poate omul este prea modest şi-n simplitatea lui unică trăieşte şi moare fără să se bată cu pumnii în piept, fără să spună priviţi cine sînt şi ce am făcut EU!

Omul nostru împleteşte coadă de aluat pufos (căci este maestru brutar Weißbäcker-MEISTER), îl rostogoleşte în mâini, cîntăreşte mingile în palme apoi le spintecă pe mijloc cu lama cuţitului. Lopata lungă de lemn hrăneşte gura aprigă a cuptorului şi tot din ea scoate apoi pitele şi specialitatile aburinde. Omul le bate cu palma şi zîmbeşte, scutură mâinile de făină şi porneşte cu blocul de desen bine legat pe străzile pietruite ale Burgului…
Aşa îmi imaginez drumul lui Böbel prin burg cu ochii deschişi în visare cu mînă sigură desenînd, cu determinare şi grabă să prindă tot ce mai stă în picioare, cu conştiinţa că o face pentru veşnicie! Cred că este unul din nedreptăţiţii istorie! Cine ştie, cine a auzit de Johann Böbel?

Întîmplarea m-a adus în preajma oamenilor ce-şi iubesc oraşul şi au făcut din păstrarea memoriei lui nu numai o datorie, dar şi o pasiune! Aşa m-am întîlnit şi eu cu Böbel şi am fost vrăjită!
Un brutar, ajuns apoi conducător în Breasla brutarilor, ucenic al lui Neuhauser (pictor), s-a născut şi a murit în Sibiu (1824-1887) şi intreaga viaţă a petrecut-o în oraşul iubit. A cumpărat casă, azi una dintre cele mai vechi din oraş (str. Avram Iancu nr.16), a construit cuptor, a trudit, a trăit. Desigur şi-a iubit oraşul! Doar aşa se poate explica sîrguinţa cu care reprezintă turnurile, porţile, fortificaţiile ce mai stau încă în picioare şi care urmează să fie demolate.
Dar Böbel face totul cu talent desăvîrşit căci are darul peisajului citadin asemeni profesorul sau Neuhauser! Nu schiteza în fugă ci este atent la detalii, creează atmosfera, încerca să cuprindă în tablou o bucată de viaţă, lumea aşa cum i se desfăşoară în faţa ochilor!

Böbel a lăsat posterităţii un album cu 22 de acuarele, 5 planuri cu detalii ale fortificaţiilor însoţite de explicaţii, o hartă a fortificaţiilor însoţită de detalii riguros consemnate pe o pagină întreagă! Din păcate, albumul acesta este atît de puţin cunoscut şi atît de puţin popularizat/tipărit! Şi asta este o nedreptate adusă nu numai unuia dintre cei mai fideli locuitori ai cetăţii dar şi nouă, urmaşilor!
Sibiul, aşa cum a existat şi a fost construit, ar fi stat mîndru în faţă unei cetăţi că Rottenburg ob der Tauber faimoasă în toată lumea şi devenită simbol de cetate medievală!
Ca Sibieni avem nu numai datoria, dar şi onoarea, să spunem lumii despre oraş! Böbel a făcut-o în creion şi pensulă, noi putem să o facem în cuvinte!
Eu cred că Böbel este un cetăţean de seama al cetăţii, casa lui loc de visare şi opera lui pentru posteritate!

Adriana Moscicki

Strada Turnului si Biserica Evanghelica – pictură realizată de Johann Böbel

1

Bolta Rece va prezinta… Radu Pârvu… cu Rockul in suflet!

Pe vremea cînd Jeanşii erau produse de contrabandă şi se vindeau cu 1000 de lei perechea, pe străzile Sibiului se plimbau nu doar cei cu rude „von oben“ îmbrăcaţi bine şi mirosind a „libertate“, nu numai cei care făceau eforturi materiale să fie îmbrăcaţi bine, dar şi celebrităţile locale, artiştii, care orice ar fi pus pe ei, erau altfel!
Mă gîndeam zilele trecute, dacă ar trebui să scriu despre lumea muzicală a Sibiului, ce aş scrie? Despre violonista de la Filarmonică îmbrăcată în alb şi arătînd întotdeauna ca scoasă din cutie? Despre celebrul ei dirijor?…
Vorbind aici depre Bolta Rece, mi-am dat seama că timpul şi uitarea ne cuprinde pe toţi, că muzica unui un violonst din Filarmonică nu este cu nimic mai „nobilă“ decît cea a unui rocker! (doar muzica lor „sună“ altfel, fondul lor sufletesc însă este comun!)
Cîte mii de oameni nu au visat purtaţi de o simfonie? Cîte mii de oameni nu s-au dezlănţuit pe un ring mic, înghesuit, într-o grădină de vară?…
Rock it baby!!!

Radu Pârvu a fost liderul cîtorva formaţii locale: Ecco, Quasar, Spectral, Riff, baterist şi solist, a cîntat cu mult mai cunoscuta Semnal M dar, mai ales, a cîntat alături de trupa sa de amici, români şi saşi împreună, căci singura limbă universală este muzica şi singura ideologie este prietenia!
Da, nu au devenit faimoşi ca Deep Purple, Pink Floyd, Led Zeppelin sau Queen… dar pentru noi, în Burgul prăfuit, erau celebrităţi şi iată, în timp, au un loc cald în inima şi amintirea noastră!
Oriunde ar fi acum şi orice ar face, numele lor se leagă şi de Bolta Rece şi singura lor identitate este cea de Sibian!
Doresc să mulţumesc lui Radu Pârvu pentru toate fotografiile pe care ni le-a oferit din arhiva personală şi pentru timpul pe care ni l-a dăruit!
Multă sănătate Radule!

Adriana Moscicki

1

„Unter den Erlen“ // Sub Arini – Bolta Rece

Va mărturisesc, nu am multe amintiri despre „Bolta Rece“! Imaginile care-mi vin în cap sînt vagi şi înceţoşate. Dar m-am străduit să caut informaţii, amintirile altora… dar nu stau foarte bine nici la capitolul acesta!

În Internet toate posibilile pagini folosesc iar şi iar aceeaşi informaţie seacă: 1865 s-a deschis restaurantul „Sub Arini“ (Bolta Rece). Poate aici este răspunsul căutat! Restaurantul (sau cofetăria?) s-a deschis în 1865 şi se numea „Unter den Erlen“ în traducere „Sub Arini“. Cînd a devenit „Sub Arini“ – „Bolta Rece“? şi de ce? Este o întrebare interesantă! Poate s-or găsi în viitor istorici sau pasionaţi de Sibiu să încerce a da răspunsuri. Noi sîntem doar simpli cetăţenii ai Burgului, cu nostalgii şi amintiri. Dar în încăpăţînarea noastră am citit şi descoperit că numele acesta se întîlneşte în Bucureşti: Casa Bolta Rece (datînd din 1889), stadionul Bolta Rece (deschis de Regele Carol în 1904 şi locul primului Club de fotbal din România!), Bolta Rece în dealul Copoului la Iaşi (1886) cunoscut pentu piviniţele boltite şi răcoroase şi loc de predilecţie al membrilor Junimii din Iaşi. A rămas în timp loc preferat de întîlnire al scriitorilor şi boemei Ieşene şi printre ei se afla Ştefan-Augustin Doinaş pe care-l întîlnim ulterior la Sibiu (alături de Radu Stanca şi Ion Negoiţescu ca membrii ai „Cercului de la Sibiu“ 1941). Poate este doar o fantezie, poate aşa s-a rostogolit în timp numele acesta şi a rămas pentru vecie Bolta Rece! De privim una din fotografiile vremii, întelegem că bolta era insăşi coroana arinilor ce umbreşte mesele aranjate în grădina de vară. Putem întrezări chiar şi o orchestră militară (?) pentru plăcerea şi delectarea mesenilor.
Ştiu, din amintirile copilăriei mele, că se cînta „live“ la Bolta Rece! Orchestra se găsea într-un fel de „separeu“, scenă, construit din gard de lemn din lamele puse în diagonală! (… un detaliu ce mi-a rămas în minte). Se deschidea apoi un ring pardosit cu dale de piatră si în jurul lui mesele de fier forjat. Cred că am ţopăit de cîteva ori acolo în seri calde de vară! Îmi amintesc ţigăncile ce stăteau la intrare şi vindeau seminţe! Erau în jurul lor şi pe jos grămezi de coji! Aglomeraţia cea mai mare era însă în zilele de fotbal, atunci cînd „Şoimii“ îşi disputau locul de frunte (pe vremea aceea) şi în Campionat! Desigur grădina devenea atunci neîncăpătoare, căci microbiştii serbau victoria sau îşi înecau eşecul în halbele de bere. Grătarul sfîrîia neîntrerupt şi de departe te întîmpina mirosul de mititei sau de grătar!

Adriana Moscicki

Foto – www.Sibiu.ro – Forum

1

Parcul Sub Arini – Pavilionul de muzică și fântăna arteziană // Erlenpark – Musikpavillion und Springbrunnen

1

Parcul Sub Arini // Erlenpark (Foto Emil Fischer)

1

Parcul Sub Arini // Erlenpark

Uneori mă gândesc: toate amintirile strânse în noi sunt şi ele o istorie, sunt şi ele o cronică sentimentală! Paşii noștri au străbătut aleile încolo si încoace şi alții au făcut-o înaintea noastră. Nu ne-am gândit niciodată la cei care au săpat, tăiat, măsurat, construit… Istoria ne spune fapte si nume.
Imaginile păstrate ne vorbesc despre frumusețe.

Istorie a Parcului Sub Arini / Erlenpark:

„În suprafaţă de 22 de hectare, Parcul Sub Arini-unul dintre cele mai mari şi mai vechi parcuri din România-a fost înfiinţat printr-o hotărâre a municipalităţii din noiembrie 1856. Inginerul Wolfgang Seifried a fost însărcinat cu elaborarea şi conducerea lucrărilor. În anul imediat următor a început trasarea celor două alei principale, de-a lungul fostului canal al Şcolii de Înot şi al pârâului Seviş. În acelaşi timp s-a procedat şi la plantarea perimetrului cu diverse specii de arbori:pin, tei şi bineînţeles, arin. În 1859 s-a construit digul, un an mai târziu podul peste pârâul Trinkbach, iar în imediata apropiere, între anii 1863-1865, restaurantul Sub Arini (Bolta Rece).

În aceeaşi perioadă parcul a fost preluat de Societatea băncii de asigurări, care a început amenajarea lacurilor pentru peşti.Exploatarea lor a fost concesionată comerciantului Adolf Stoffel, al cărui faliment a dus la degradarea şi înnămolirea lacurilor, devenind focare de malarie. De abia după mai mulţi ani, respectiv în 1874, zona va fi asanată şi curaţată. După înfiinţarea Societăţii pentru Înfrumuseţarea Oraşului, aceasta preia, în 1881 lucrările de amenajare şi de plantare a parcului, cu arbori şi arbuşti ornamentali indigeni şi exotici. În 1883 s-a construit sera, în 1894 fântâna arteziană, în 1898 pavilionul de muzică, iar între 1904-1905 s-a introdus iluminatul electric pe alei şi de-a lungul fântânii arteziene. Preocupările pentru întreţinerea şi dezvoltarea parcului au stagnat o vreme, fiind reluate abia după primul război mondial. S-au trasat, atunci, alei noi, s-a amenajat rozariumul, iar în 1927 a fost dat în folosinţă stadionul municipal, sub numele iniţial de stadionul de educaţie fizică. Acesta a suferit transformări majore în perioada 1977-1981, fiind montate tribune iar capacitatea sa a ajuns de la 12.000 la 24.000 de spectatori.

În 1938 a fost dezvelită statuia lui Mihai Eminescu, bust realizat de sculptorul Radu Moga. Din 1979, parcul devine o adevărată grădină botanică, fiind asfaltate principalele alei, şi executându-se lucrări masive de plantare şi de organizare peisagistică. În locul vechiului pavilion de muzică se construieşte o stradă nouă, spaţii de joacă pentru copii şi de relaxare şi este reamenajată fântâna arteziană.“
(Istoric preluat din www.sibiu.ro)

Adriana Moscicki

Parcul Sub Arini și Spitalul Militar de Garnizoană // Erlenpark und Garnisonsspital (Carte Poștală circ.1912)

1

„Și anotimpurile se petreceau printre ramurile arinilor“

Tablouri dintr-o expoziţie, atîrnate frumos, sub lumină, sunt poveşti, clipe… cineva le-a trăit şi le spune într-un fel mai departe. Ochiul cuprinde povestea îngrădită de ramă, imaginaţia trece toate hotarele, mai departe, pînă cînd povestea devine a ta, personală!
Mă gîndesc, aşa sînt amintirile în noi, precum tablouri dintr-o expoziţie!… doar vizitîndu-le renasc şi prind viaţă! Doar rostogolindu-le mai departe devin şi ale tale, ale lui,ale ei… ale noastre.
Priveşti o gravură veche a Burgului cu grădini, un vrej de trandafir se caţără spre lumină… desigur, mii şi mii de flori ai văzut în viaţă, dar într-o clipă îţi aminteşti un colţ pierdut în lume, un chioşc de vară.

E cald dar răcoare în Parcul nostru, fanfara cîntă veselă şi săltat, copila roteşte rochiţă albastră cu buline şi ţopăie un fel de dans. Femei oftează, bărbaţi stau ţanţoşi cu pieptul scos, bunici lăcrimează, doar noi copii neştiutori dănţuim şi tropotim pe loc şi rîdem! Doar pentru noi timpul stă în loc!
În Sub Arini cînta Fanfara şi eram atît de mică încît uneori mă întreb dacă e propria mea amintire sau o trăiesc pe a altora!
Sub Arini era „la leagăne „, deşi mă cuprindea răul şi ameţeala uneori. Erau acolo balansoar de lemn şi leagăne atîrnate în lanţuri şi altele construite ca o barcă pătrăţoasă şi un carusel roşu care se învîrtea chiar în mijloc. Mai erau nişte bîrne pe care te urcai încercînd să-ţi ţii echilibrul şi poate alte aparate pe care mintea mea nu le-a mai păstrat în amintire. Dar ştiu pietrişul pe care am căzut de atîtea ori julindu-mi picioarele.
Mult mai tîrziu s-a construit un elefant de ciment şi pe trompa lui lunecai întrerupt… sau poate eram deja prea mari pentru asta? Apoi au apărut şi piticii cu Albă ca Zăpada, hidoşi dar coloraţi ! Ce conta!… copiii erau atraşi de ei ca de un magnet încercînd să le recunoască numele… I-am văzut acum cîţiva ani cu nasuri sparte şi cîrpiţi, cu straturi peste straturi de vopsea împovăraţi şi urîţenia lor m-a înduioşat.
Pe aleile acelea umbrite am cules castane şi am făcut grămezi de frunze, sub stejari am alergat mic copil în recreaţie cu grădiniţa. Coboram frumos de mînă, doi cîte doi, toată strada Mihail Sebastian şi acolo pe iarbă ne aveam cartierul general: între aleea de sus şi potecă ne rostogoleam, adunam Bănuţi abia înfloriţi sau studiam mersul furnicilor spre muşuroi.
Îmi amintesc pîrî́ul ce şerpuia prin parc şi podeţele de lemn. Iarna cercetam cu piciorul pojghiţa de gheaţă de la mal. Erau ierni cînd pîrîul îngheţa bocnă şi puteam sări chiar pe mijlocul lui şi tot parcul era un mare derdeluş!
De cîte ori nu l-am traversat apoi spre şcoală, spre liceu şi anotimpurile se petreceau printre ramurile arinilor, printre ciucurii galbeni şi miţişori pudraţi în primvăra, printre cireşe sălbatice şi merii pădureţi, prin socul explodînd de floare şi povara mirositoare a teilor înfloriţi… Eminescu ne privea „nemuritor şi rece“ din înălţimea soclului personal şi gura lui era pecetluită.

Parcul copilăriei mele e neschimbat, îl port în mine mereu. Doar fetiţa cu rochie albastră ce se învîrtea lîngă chioşc s-a transformat într-un punct îndepărtat…şi Fanfara cîntă acum doar în amintire.

Adriana Moscicki

Fotografie din arhiva personală

1

Copii din Șura Mare // Nagycsűr // Kinder aus Großscheuern – Foto Wilhelm Auerlich – ca.1900

1

Cetăţile medievale şi poveştile lor!

O stampă, gravură, litografie, pictură, fotografie, dincolo de document istoric este o poveste. Iată oraşul nostru la sfârşitul secolului al XVIII-lea“, cetate măreaţă cu ziduri, turnuri şi bastioane. Drumul pînă la ea îl străbaţi în trasură, căruţă ori pe spatele calului sau asinului, sau chiar pe jos.
Carele încărcate scîrţie şi rămîn înglodate în noroaie uneori… Domniţele îşi murdăresc poalele rochiilor, ţărani cară vrejuri de foc, ţărăncile şterg sudoarea cu mîneca largă a cămăşii, copii aleargă veseli…
Drumul spre cetate şerpuieşte peste cîmpuri şi coline şi era desigur destinaţia visată şi dorită a omului ce se năştea în afara zidurilor. Cărările umbrite, intinderile săllbatice si verzi, erau desigur vreun vis de Domniţă cuprinsă de amorţeala unei amiezi fierbinţi!

„VUE DE HERMANNSTADT VILLE CAPITALE DE TRANSILVANIE“
Vederea panoramică a orasului Sibiu – Gravura de Adam Ludwig Wirsing // Hermannstadt – Ansicht von Norden – Stich von Adam Ludwig Wirsing (1733-1797)

Adriana Moscicki

„Vederea panoramică a Sibiului este una dintre cele mai cunoscute vedute ale oraşului, realizată în timpul domniei împăratului Joseph al II-lea, în 1787, anul în care Samuel von Brukenthal îşi încheia mandatul de guvernator al Transilvaniei. Capitala ţării se afla încă la Sibiu, aşa cum menţionează şi inscripţia stampei. Sibiul este văzut dinspre nord, cu fortificaţiile şi clădirile sale reprezentative. Gravorul Adam Ludwig Wirsing şi-a imaginat această vedută, situând în prim plan un peisaj pitoresc, delimitat de copaci şi străbătut de orăşeni în costume de epocă. Adam Ludwig Wirsing a fost un reputat gravor de vedute, portrete şi compoziţii cu temă religioasă şi mitologică, activ la Nürnberg. Prototipul vedutelor oraşului Hermannstadt îl constituie gravura lui Hans Jakob Schollenberger, activ la Nürnberg între anii 1650-1690. Acest prototip a fost preluat şi interpretat la mijlocul secolului al XVIII-lea, de Samuel Schardi (1705-1778), gravor şi tipograf activ la Sibiu. Ambele vedute îi erau cunoscute lui A. L. Wirsing.“ (Sursa: http://clasate.cimec.ro)

1

Și după zile sau ore străbătute pe drumurile desfundate, călătorii se trezeau în faţa porţiilor Cetăţii. Poate veneau dinspre Cluj, ori dinspre Alba, ori de la Ocna, Făgăraş, Cisnădie sau Mărginimea Sibiului cu treabă în Cetate. Aici se ţineau târguri mari de bucate şi animale, de lînă şi de oale… iar de intrai prin poarta Sag (Säge = fierestrău) auzeai joagărul de la moara de apa ce tăia lemnele de construcţie şi de foc. Acolo îţi puteai trage sufletul, om şi animal, acolo puteai primeni hainele prăfuite de drum căci urcai degrabă spre Turn, în inima Cetăţii!

Adriana Moscicki

Strada Turnului – Carte Poștală după o gravură colorată din 1864 // Saggasse – Ansichtskarte nach einem kolorierten Stahlstich von 1864

1

spre Iarnă

cum stau aşa cu fruntea lipită de geam,
parcă nici lacrima nu mai e aceeaşi
şi iarna mă plînge uneori prin străini.
şi apoi vin spre burg săltând fetişcană cu părul scurt
dar piatra nu-mi recunoaşte pasul
şi oamenii s-au ascuns după porţi.

ce frumos ningea acasă pe străzi!
tata trăgea sania printre nămeţi,
cârnaţii se uscau ascultînd
vinul ce bolboroseşte în butoaie,
apoi se auzeau cântări pe străzi şi de veselie cuprins
oraşul se învârtea turmentat de sus în jos
lunecînd printre turnuri şi coridoare.

acum doar plouă şi verde iarnă creşte în mine
nici ciorapi de lînă nu mai port,
nu mai am bomboane în buzunare.
şi glasurile din trecut sună strain.
nu mai avem cuvinte de spus,
sau poate le spunem mereu altfel
ca şi cum am vorbi alte limbi
şi apoi tăcere.

Adriana Moscicki

Strada Turnului // Saggasse (Str. Joagărului)

1

„…si m-am simtit ca acasa“ – Miriam

1

Cămaşa din pînză curată…

Firul răsucit între degete s-a urcat cuminte în ţesătura albă şi omul şi-a învelit trupul.
Pruncul născut, în lume primit, în pînză albă înfăşurat şi i-a fost prima cămaşă-casă. Mortul dus la groapă în pînză albă poartă ultima cămaşă. Şi între primul scîncet şi ultima suflare stă viata, ea, stăpînă peste toate!.
Cămaşa e un zid de apărare: te ascunde şi te mîngîie!.
Ciobanul moaie cămaşa în zer să-i ţină ploaia departe şi trupul uscat. Nora împodobeşte cămaşa soacrei să-şi cîştige loc de cinste în casă şi lîngă bărbat.
Şi în toate limbile pămîntului, ea… numita „cămaşă‘, stă pe piele lipită! Numai ea îmbrăţişează cu degete vegetale trupul ostenit şi ţine sudoarea în poale! Numai ea acoperă lacrima de tristeţe, suspinul de iubire.
Şi cîte mîneci n-au şters de pe fruntea omului gîndul şi încruntarea!
Şi cîte secrete, nuci, flori, scrisori, cămaşa n-a păstrat în tăcere, martor tăcut săruturilor de miere!
Cămaşa albă se împodobeşte cu arnici de sărbătoare şi urcă în obraji bujori şi rîuri negre culege sobră şi stă tăcută în muncă şi aşteptare.
Evreul o ţine pe piele cu ciucuri şi-i spune Talit şi-n colţuri tzitziot de rugat şi de amintit.
Ţiganul ascunde în ea vreo furtăciune sau vreo minune, sau vreo vrajă şi zîmbetul larg pe faţă-i dansează!
Fecioara o înmoaie în vise şi flori şi în nuntire trupul dalb stă pitit precum în cocon!
Cămaşa creşte pe om ca o piele şi suspină, trăieşte şi vorbeşte!
Şi poţi rămîne doar „cu cămaşă de pe tine“, sau poţi „pierde chiar cămaşa de pe tine“, şi poate, chiar în durere, „cămaşa de pe tine rupi, smulgi“, doar gîndul negru încerci să alungi…
Cămaşa albă este o cetate!… te naşti în ea şi mori şi ea ştie toate, de aproape!
Cămaşa din pînză curată ţine trupul din moarte in viată si iarăşi roată!

Adriana Moscicki

„Fată legând buchete“ – Gârbova / Urwegen / Szászorbó // „Mädchen beim Straussbinden“ – Foto J. Fischer (1942)

1

„Apoi a privit de jur împrejur şi i-a plăcut culoarea cîmpurilor înflorite, seninul cerului, limpezimea apei, sclipirea ploii pe frunză…“

Pereche din Bălcaciu / Bulkesch / Bolkács – Foto W. Auerlich (1853-1917)
Sasoaica din Șura Mică / Kleinscheuern / Kiscsűr – Foto J. Fischer (1942)
Femeie în port săsesc din Hărman / Honigberg / Szászhermány (1916)

1

Căci straiul vorbeşte despre casa lui, despre grădină, despre muncă, despre joc, despre bucurie şi despre tristeţe, despre viaţă şi despre moarte.

Mireasă și mire din Slimnic / Stolzenburg / Szelindék – Carte Postala 1917 … Pereche în port săsesc din împrejurimile Sibiului – Carte Postala din 1917

1

Căci straiul vorbeşte despre casa lui, despre grădină, despre muncă, despre joc, despre bucurie şi despre tristeţe, despre viaţă şi despre moarte.

1

Omu‘ să nu-şi uite straiul

Din sumedenia de amintiri prin care cotrobăi, mi-a apărut, aşa, un moment în minte, imaginea unui joc de cărţi. Nici măcar nu mai ştiu de avea vreun nume, desigur avea unul, dar principiul era simplu şi educativ pe vremea aceea: formarea de perechi. Pe cărţile de joc erau tipărite diferite costume populare din lume. Multe dintre ele mi se păreau hazlii şi ciudate: ciucuri, pălării, pene, opinci, cizme şi conduri, mărgele colorate, evantaie, straiţe şi alte accesorii minunate.
Abia acum, după zeci de ani înţeleg: Omul şi-a acoperit întâi trupul pentru a-l apăra. Şi a stat drept. Apoi a privit de jur împrejur şi i-a plăcut culoarea cîmpurilor înflorite, seninul cerului, limpezimea apei, sclipirea ploii pe frunză. Păsările înfoaie cozile şi se întrec în frumuseţe, adună pietre şi flori şi împodobesc cuibul. Omul a luat argilă colorată şi urma ei i-a plăcut şi a desenat. Seva tulpinilor i-a pătat cămaşa şi uite cum pînza înmuiată s-a înveselit.
Aşa omul şi-a împodobit straiul şi mîndru a fost.
Omu‘ să nu-şi uite straiul, căci straiul vorbeşte despre casa lui, despre grădină, despre muncă, despre joc, despre bucurie şi despre tristeţe, despre viaţă şi despre moarte. Costumul popular este suflet, este istorie impodobită in culoare si impletită in formele spiritului! Totul este scris în straiul omului!

Adriana Moscicki

Franz Neuhauser cel tânăr – „Târg anual la Sibiu“ 1789 // „Der Hermannstädter Jahrmarkt“ 1789

1

Uneori Bunica priveşte din muzeu spre nemurire!

Un om face focul în mijlocul grădinii.
Foile se adună în ele însele, chipuri din poze, luminate stau o clipă apoi flacăra le consumă vioaie, filmele se topesc sfîrîind cărţile înnegresc cotoarele…
„Ce faci vecine?“… Dar vecinul tace, dus pe gînduri, amintirile sînt scrum. Au smuls din casă mobilele. Pereţii poartă cicatricea lor în carnea tencuită. Poţi citi ca într-o carte deschisă: aici a stat o masă, aici capătul patului, aici etajera pe perete. Lămpile s-au dus şi ele cu lumina lor prin vecini. Oameni cu bani au venit tocmai din Capitală. Umblă prin sate din casă în casă şi cumpără de toate: mobilele pictate, maşinile de cusut, fierul de călcat, ceasuri vechi, blide şi oale şi căni. Pe nimic. Cu guri negre şi amare au rămas casele, ochii lor plînşi. Pereţii lor au stat cetate de apărare prin ani pentru stră-stră-bunici -taţi -fii -nepoţi. Acum oameni străini îi vor atinge cu palma precum cuceritorul prada. Pereţii tac şi stau în picioare.
Omu a pus în ladă covoare şi porţelanuri, pahare de cristal, vaze, sfeşnic, oale, tablouri, dar mai ales costumul lui naţional: cămaşă şi cravată înflorată, fustă şi podoabele, brîul bătut în pietre, bortenu şi panglicile. Unii au vîndut cu sufletul deşirat. Alţii, cei mai mulţi, le-au împăturit în braţe şi, aşezate, în fundul scrinului au dormit în drum spre alte case. Doar amintiri.
Omu nu-şi uită portu şi neamul! Omu nu-şi uită limba! Omu nu-şi uită casa! Le poartă în sine ca pe o sămînţa şi el, omul, pămînt! Le poartă în sine ca pe o speranţa şi omul cer! Şi eu sînt oraşul adăpostit în mine! Şi eu, fără nume, fără blazon. Şi noi toţi cei rămaşi sau plecaţi, împrăştiaţi. Şi mîna noastră a rupt un colţ de pâine, am mîncat, am băut şi spus cuvîntul „casă“! şi limbile noastre nu s-au încurcat niciodată, doar s-au împrumutat frumos ca între vecini şi în armonie! Noi nu avem nume în cărţi şi nici în dicţionare, dar sîntem copiii pămîntului şi laptele supt încă dulce pe limba noastră! Cine pomeneşte numele celor ce dorm adînc în cimitire? Crucile lor sînt verzi de iederă, pietrele şterse! Cine să mai ştie oamenii ăştia care au umblat, iubit, muncit, visat, sperat…
Uneori, prin muzee îţi zîmbesc chipuri străine. Uite aici, o tînără fată, toată bujori, infioarată. Poţi citi o poveste întreagă, dar tabloul zice sec: „tînără săsoaică ce se găteşte“. Şi ea are un nume, o istorie, o viaţă trăită cu pasiune, poate cu durere, poate cu dorinţe. Străină ochilor noştri şi totuşi, a fost iubită, a fost mamă pentru un prunc, a fost soaţă, a fost bunică. Chipul ei tînăr pentru veşnicie rămîne dar eu ştiu, pentru cineva, Bunica stă mîndră acolo în tablou!

„Istoria bunicilor a fost zbuciumată, poate şi din cauza temperamentului lor, mai ales bunicul a fost o persoană ursuză, unul din cei 12 copii ai familiei Kobori, ţărani agricultori, ca să ajungă să studieze la Wiena, germana şi la Budapesta teologia şi maghiara, culegător de folclor maghiar… este ceva posibil numai la o persoană cu o personalitate puternică. Poate cumva şi cândva mă ajută D-zeu să ajung la Vasileni/Harghita satul natal al bunicului şi să aflu acolo mai multe. Bunica era şi nepoata lui Samuel Mockesch, preot scriitor, lingvist“…

Omul spune povestea în gînd. O duce în inimă de zeci de ani. Nu se bate cu pumnii în piept, nu scrie la gazetă, îşi trăieşte doar amintirile cu mîndrie.
Mulţimi întregi de oameni au luat cu ei povestea casei, a neamului de sute de ani şi au îngropat-o în inima! Şi o tac.
Pentru unii Bunica mai zîmbeşte în Muzeu, învelită în lumina blîndă a tabloului. Pentru alţii, oale şi ulcele, pămînt şi surcele, doar amintirea caldă purtată prin lume. Cu blazon sau fără nimic, cu nume sau neştiuţi, nescrişi, nepomeniţi, cu toţii sîntem Oraşul, Casă şi el veşnic în noi pînă cînd…
Uneori Bunica priveşte din muzeu spre nemurire!

Adriana Moscicki

Pictură de Robert Wellmann (1866 – 1949) „Gătirea unei tinere săsoaice“, (ulei/pânză, 172 x 126 cm) Muzeul Brukenthal, Sibiu

1

Zadarnic te-nvârtesti pe lânga poarta.
Cât timp problema mea ramâne moarta,
Cât ma framânta sa-i aflu deslegarea
Nu-ti parasesc, fii sigur, închisoarea.
Caci sau sub ziduri, sau sub cer de stele,
Inconjurat de cercurile mele,
Fie ca dorm pe prund, ori blanuri de biber
Cât timp le am pe ele, eu sunt liber !

Arhimede si soldatul – Radu Stanca

1

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche,
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.
Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…

Corydon – Radu Stanca

1

În turn s-au pornit iarăşi vechile plîngeri.
Liliecii stau toţi cu aripile-n jos.
Iubito!
Te-aştept să cobori şi să sîngeri
Şi-alături de mine să suferi frumos.

O! Vino!
Pe scara de piatră coturnul
Fosnindu-l.
O!
Vino din cadra de-argint!
De vînt se îndoaie şi pomul şi turnul,
Armurile toate se-ndoaie vuind

fragment din Seară medievală – Radu Stanca

1

Argonautică – Radu Stanca
Lucrurile lumii acesteia
Sînt bătute de vînturi ca trestia,
Numai dragostea noastră stă dreaptă
În bătaia vîntului şi aşteaptă.
Desfăcută de toate ispitele
Îşi închide cu grijă aripile
Şi de-acolo, din vîrful catargului,
E stăpîna urgiei şi-a largului.
Nici un val nu-i abate privirile,
Nici un sunet la cîrmă rotirile,
Printre pîclele moi ce se scutură
Numai părul de aur îl flutură.
Împrejurul ei toate furtunile
Răscoliră cu sete genunile,
În zadar însă fură cu toatele.
Pîn-la urmă scăzură şi apele.
Şi acum iat-o-n limpede curgere,
Lunecînd prin vîltori, printre fulgere,
Neatinsă, înaltă imagină.
Pe cînd toate în jur sînt paragină…

1

Radu Stanca si Teatrul

„Teatrul lui Hochmeister cade pradă a doua incendii cu urmări devastatoare. Cel de-al doilea, din 1949, va forta autoritatile locale sa mute sediul teatrului în incinta fostului cinematograf Apollo, sediu în care funcţionează şi astăzi. Stagiunea a fost deschisă de spectacolul „O scrisoare pierdută“ de I.L.Caragiale, pus în scena de Radu Stanca. Personalitate complexă, Radu Stanca, convins filogerman – a scris direct în limba germană şi a tradus numeroase lucrari, şi-a pus pecetea atât asupra teatrului, cât şi asupra vieţii culturale din Sibiu – fiindu-i cunoscuta preocuparea din cadrul cercului literar, precum şi creaţia poetica, dramatică şi eseistica. În calitate de regizor, Radu Stanca a montat la Sibiu piese din repertoriul national şi international până în 1961, când s-a transferat la Cluj.
In 1949 se infiinteaza Teatrul de Stat iar in 1956 se inaugureaza sectia in limba germana, care încearcă să păstreze o tradiţie de peste 400 de ani“.

(Sursa text și foto: Cultura Sibiu Hermannstadt – Istoric,Teatrul National Radu Stanca)

De menţionat că Radu Stanca este cel care are ideea creării secţiei germane a teatrului din Sibiu!

1

„Oamenii cetăţii“ – Radu Stanca (1920-1962)

S-a născut în Sebeş, a murit în Cluj , dar viaţa şi-a trăit-o în Sibiu şi noi l-am asimilit ca fiind Sibian!
A fost profesor, poet, dramaturg, actor şi regizor. Venit în Sibiu ca asistent al lui Lucian Blaga pe vremea cînd Universitatea Clujeană se refugiază aici (1940), pune bazele şi colaborează la Cercul literar din Sibiu alături de Ştefan Augustin-Doinaş, Wolf von Aichelburg, Ion Negoitescu si alţii.
Radu Stanca a fost profesor la Şcoală Populară de Artă, a fost director şi regizor la teatrul din Sibiu.
Sibiului i-a lăsat Baladele, teatrul şi, de bună seama o viaţă plină de amintiri.
Mulţi dintre noi ne-am şlefuit cuvintele în Cenaclul literar Radu Stanca.
Radu Stanca a fost un om al cetăţii! Teatrul nostru îi poartă azi numele!

Adriana Moscicki

1

Nocturnă – Radu Stanca

Întru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere
În care e un mort. Pe partea dreaptă
Am zidurile surde de tăcere.
Pe partea stângă inima-nţeleaptă.
În jur văd numai porţi şi-n porţi ferestre,
Iar în ferestre ochi care mă-ngheaţă.
Într-un Sibiu domol ca-ntr-o poveste
În care port viziera peste faţă.
Cu fiecare pas făcut prin sânge,
Tot mai adânc pătrund în noaptea care
Întâi de jos în sus mă strânge,
Apoi de sus în jos mă prinde-n gheare.
Stradelele mă-nghit dintr-una-ntr-alta,
Iar scările mă urcă şi coboară,
De nu mai ştiu: biserica e-n balta
Cerului larg, sau ceru-n ea coboară.
Şi peste tot o linişte ca-n clipa
Când marea se sărută cu pământul.
Liliacu-şi linge-n somn trudit aripa
Şi printre arbori vechi foşneşte vântul.
Intru-n Sibiu cum intră-n ceaţă luna,
Mai mult alunecând decât cu pasul,
Şi-n liniştea ce-ascunde-n ea furtuna
Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.
Intru-n Sibiu livid, sătul de viaţă.
Dar pregătit pe străzile uitate
În fiecare clipă să dau faţă
Cu mortul care umblă prin cetate.

(foto: Strada Pempflinger Gasse / Pasajul Scărilor)

1

Sibiu – sfârșitul anilor ’60 (Carte poștală circulată 1974)

1

„Strada Regina Maria // Königin Maria-Gasse // Mária királyné-utca“

1

Strada N. Bălcescu înainte și după introducerea linii de tramvai 1905 // Heltauer Gasse ohne und mit Straßebahn… „Tram“

1

Agenţia CFR!

Desigur, amintirile noastre se leagă de agenţia de bilete! De cum urcai scările, intrai deja într-o altă lume: pereţi înalţi, geamul larg spre stradă şi atîta linişte înăuntru! Poate însăşi clădirea impunea respect sau poate doar funcţionarele ce se mişcau lent după ghişeele lor de sticlă, vorbeau şoptit dar sec şi omul călător, în nerăbdarea şi emoţia firească, se simţea mic şi umil în spatele geamlîcului de sticlă! Am stat de multe ori la cozi acolo pentru bilete de Rapid şi Accelerat în timp ce funcţionarele căutau legături ferate, luau bilete dintr-un suport ce se deschidea ca o carte, le compostau, le ştampilau cu data corespunzătoare, apoi scriau cu pixul numărul vagonului şi al locului. Şi în tot timpul asta, aveam timp să casc ochii la înfloriturile tavanului, la geamul ce dădea spre stradă şi vedeai trecătorii precum peştii într-un acvariu! Apoi, în partea dreapta (de fapt în faţă, de cum intrai în Agenţie!), de urcai cîteva trepte, te aflai ca la porţile Raiului pe vremea aceea, căci de acolo se cumpărau bilete pentru destinaţii internaţionale. Şi mă gîndesc acum, fiecare din noi a stat o dată acolo în aşteptare şi apoi, unii din noi, încă o dată… pentru ultima oară! Şi-mi mai amintesc cadrane pe perete ce arătau ora în lume Paris, London, New York, Tokyo şi visam… sau poate am visat! Acum totul curge rapid în locul acela, căci singura visare şi singura plimbare este între casă şi masă unde îngurgitezi „fast food‘! Unde sînt visele de altă dată???

Adriana Moscicki

1

„WARENHAUS – GRÜNBERGER – ÁRÚHÁZ“
Magazinul de Confecții „Grünberger“ se afla în clădirea din intersecția Str. Bălcescu / Xenopol. Clădirea a fost construită in 1892 (pe locul unde se afla vechiul Han/Hotel „Împaratul Romanilor“ // Hotel zum Römischer Kaiser) pentru Comandamentul corpului de armată // Korpskommando des 12. k. u. k. Armee-Korps. În această clădire se afla o perioadă de timp și Agenția de voiaj CFR.

1

„Magazinul Universal“ 1967 – dupa 1979 “ Bucuria Copiilor“ (foto: Razvan Pop, Istoria orasului nostru)

1