În așteptarea primăverii… „Salutări din Viile Sibiului“ – Carte Poștală necirculată

1

Femei din toată lumea, La Multi Ani!

Aş putea să va povestesc Istoria acestei zile începînd cu demonstraţiile din New York (1909), Danemarca, Germania, Austria (1911), Londra (1914) şi încheind cu St.Petersburg (1917)… Ziua Femeii nu a fost o „invenţie“ bolșevică, Comunistă. Dar a devenit o zi Internaţională și datorită femeilor din Rusia! Este o diferenţa de nuanţă!
Femeile luptau pentru dreptul de vot şi drepturi egale (civice) cu bărbaţii. Abia din 1965 devine zi nelucrătoare şi Sărbătoare Internaţională a femeii!
În alte locuri în lume există Ziua mamei, Ziua tatălui şi Ziua familiei. Pentru noi însă, 8 Martie devenise Ziua Mamei.
Încă din grădiniţă învăţam să lipim frumos fotografia noastră într-un carneţel pe care desenam aşa cum ne pricepeam. Apoi am învăţat să facem semne de carte ajurate în roşu şi brodate, scriam compuneri în care, fiecare din noi povestea despre „fiinta cea mai dragă, cea mai frumoasă şi cea mai bună“!
Mă gîndesc că era un lucru bun, doar cu toţii, cu greu ne exprimam sentimentele în cuvinte şi, chiar dacă folosirea unui clişeu era comună în zilele acelea, cu toţii ştim cum mamele noastre se emoţionau şi scăpau o lacrimă. Era apoi forfota aceea în căutare de ghiocei, frezii, lăcrimioare sau garoafe (pentru cei mai nobili). Vă amintiţi floraria de lîngă Pacea? De 8 Martie gemea de coşuri şi aranjamente! La Cadouri stăteau deja ambalate bunătate de bibelouri în formă de flori şi fluturi, coşuleţe impletitte, marchize cu pantofi uşori, balerine cu preţ mare şi mai modeşti iepuraşi, măgăruşi, boboci de raţă sau te miri ce…
De ce Ziua Mamei se lega neapărat de un obiect casnic? Dar poate aşa am învăţat atunci să dăruim?
Am învăţat să scriem cuvinte pe care le simţeam, am învăţat să dăruim şi să respectăm… şi eu zic, a fost un lucru bun.
Astăzi este 8 martie!
Sînt departe, dar am să-i cînt mamei prin telefon, ca în fiecare an „mulţi ani trăiască“ şi ea o să plîngă… şi eu o să mă bucur că (încă) sînt copilul cuiva!
Şi vouă femei, pe unde veţi fi în lume, va doresc să fiţi cele mai frumoase şi iubite şi puternice!
La Mulţi Ani de ziua Femeii / Mamei!

Adriana Moscicki

Carte Poștală circulată 1903

1

„Pasărea măiastră“ – un cadou pentru toate femeile lumii! – Adriana Moscicki

Carte Poștală circulată 1918 – Ferdinand Pamberger pinx. „Der Wundervogel“

1

„Pâine și vin“ Theodor Glatz & Carl Koller – „Perechi în costume populare săseşti“ Theodor Glatz

1

„Joc in Oglindă“ (autoportrete) – Fotograful Theodor (Tivadar) Glatz s-a născut în 10 decembrie 1818 la Viena și a decedat în 3 aprilie 1871 la Sibiu

1

Sibiul Idilic

„Sibiu privit dinspre Str.Turnisor“ // Hermannstadt von der Neppendorfer Strasse“ – Fotografie de Theodor Glatz ca.1857. Poziția fotografului: Str. Reconstrucției colț cu Str. T.Vladimirescu. În această fotografie se vede Turnul Croitorilor de la Poarta Turnului, demolat 1858.

Adriana Moscicki

Sursă foto: Gerog Schoenpflug von Gambsenberg

1

Oamenii Cetăţii – Fotograful Theodor Glatz (1818-1871)

Prin anii ’70 a sosit în Burgul nostru Expoziţia Americană de fotografie! Tot Burgul a vuit! Am văzut-o, am adunat toate pliantele posibile, le-am tocit privindu-le şi visînd. Erau ferigi ce-şi deschideau misterios petalele ca nişte arătări extraterestre cu capete învîrtite melc, păduri de trifoi şi muşchi pufoşi, picături de apă ce în cădere arătau precum o coroana lichidă. Expoziţia a fost un mare succes. Pe vremea aceea nu ştiam însă că Burgul nostru este un oraş cu tradiţie fotografică! Nu ştiam că au funcţionat 37 de ateliere fotografice, toate cu proprietari germani, toate între ~1850 şi ~1950. Nu auzisem numele Glatz, Asboth, Fischer! Dar acum, toate aceste nume îmi sînt cunoscute şi ele trebuie spuse mai departe: acesta este un lanţ de tradiţie fotografică, de artă!

În 1839, în Franţa, un anumit Louis Daguerre, pictor, îşi prezintă invenţia: aparatul care păstrează imagini… parintele aparatului de fotografiat. Foaia Transilvană Săptămînală publică în paginile ei informaţii despre acest procedeu.

Sibiul este oraş cu populaţie cosmopolită. Cetațean al orașului, profesor de desen, interesat de noul procedeu de fixare a imaginii pe hîrtie fotografică, Theodor Glatz devine unul dintre primii mari fotografi ai Sibiului si ai României. Glatz deschide în Piaţa Mică propriul atelier de fotografie, unde experimenteza şi creează folosindu-şi măiestria de pictor şi imaginaţia de artist. Glatz meştereşte decoruri, fundaluri pictate pe pînze, adaugă elemente naturale, trunchiuri de copaci, iarbă, fîn, obiecte. În studioul lui se perindă burghezi, ţărani, ţigani. Încearcă (şi reuşeşte zic eu) să ne transmită poveşti în lumina şi umbră, se joacă şi se transformă el însuşi în personaj. Fotografiile lui sînt opere de artă, participa la expoziţii internaţionale şi cîştigă medalii: Medalia de Aur la Salonul Internaţional din 1867 la Paris, distincţii în Hamburg (1868) şi Viena. Asociat cu Carl Koller din Bistriţa, Glatz va publica un Album de 200 de fotografii etnografice, documente nepreţuite în ziua de azi!

Dacă Böbel şi-a folosit talentul pictînd pentru postaritate turnurile şi porţile Sibiului, Glatz a mers pe acelaşi drum dar ne-a lăsat şi imaginea oamenilor, un mosaic al societatii in culorile pitoreşti ale epocii. Glatz a pictat în lumină caractere, a re-creat atmosfera satului Transilvănean, o imagine puţin idilică dar de nepreţuit document pentru posteritate!

Adriana Moscicki

Biserica evanghelică din Dârlos // Durles // Darlac (Portalul de vest) – ca. 1865

1

Şi a fost Mărţişor!

Miţişori, toporaşi, ghiocei, zambile, lăcrimioare şi ghiocei stăteau buchete, buchete rînduite în coşul de nuiele al ţigăncilor. Ca nişte prunci legaţi în feşe, aşa stăteau , cu codiţele înfăşurate în aţă albă de papiotă.
De 1 Martie femeile treceau ocoşe, cu pieptul împodobit de Mărţişoare. Cele mai curtate îşi purtau darurile ca pe nişte trofee dobîndite în luptă.
Flori şi amulete în alb şi roşu înveseleau ziua aceasta de început de Primăvară.
Şi o mai fac şi azi.

Să aveţi o Primăvară frumoasă, plină de flori!

Adriana Moscicki

(foto-Amintiri din vechiul Regat)

1

Bubalus bubalus: bivol, ghivol, drigan

pînă nu demult, turmele lor treceau ca umbre întunecate pe albastrul caselor, legănîndu-şi trupul greu dar puternic. Pînă nu demult, în zilele însorite, se lăfăiau la marginea rîului, în nămol şi nemişcare şi de priveai din depărtare păreau stînci neclintite!

Adriana Moscicki

Târg de bivolițe în Sibiu // Büffelmarkt in Hermannstadt // Bivály vásár – Carte Poștală 1917 (Foto Emil Fischer)

1

Iată trăsura noastră prin Călătoria în timp se opreşte o clipă în staţia 500 (de like-uri!)
Caii noştri pe loc tropotesc şi în mulţumire înclină capul!

Va mulţumim tuturor pentru încrederea şi interesul arătat!
Va mulţumim tuturor Sibienilor şi celor îndrăgostiţi de Sibiu!
Va mulţumim tuturor celor ce ne citiţi, ne urmăriţi şi va opriţi o clipă în timp şi în povestea noastră!

În staţia 5oo va rugăm să poftiţi în trăsura doamna Krisztina Krisz ! Caii pregătiţi, înapoi în timp pornim!

va mulţumim! // Dankeschön! // Köszönöm szépen!

Adriana Moscicki

1

din sertarele bunicii…

În mijlocul zilei, soarele în mijlocul cerului, în creştetul capului dogoreşte! Omu dezleagă ghivolii, îşi şterge fruntea asudată, împrăştie fîn proaspăt şi se aşează la masă. Pîinea înfăşurată în ştergar, cuţitu, slană, brînză şi ceapă. Doamne ajută, zice omu şi face cruce pe crusta pîinii cu cuţitu. Apoi sprijină bucata pe piept şi taie o felie rotundă ca o lună. De cîte ori nu am repetat cu toţii aceleaşi gesturi? De cîte ori nu ne-am privit bunicii, părinţii făcînd acelaşi gest? Cu cîtă pioşenie dar în acelaşi timp mulţumire şi hotărîre omul a cuprins pîinea în braţe şi a feliat-o. Apoi brînza ori slana tăiată, culcată pe lama cuţitului şi dusă la gură, degetul mare ţine preţioasă îmbucătura, degetul arătător cuţitul. Omu mestecă bine îmbucătura, parcă visează sau poate dus pe gînduri priveşte în gol. Dealurile golaşe, brazda întoarsă se zbureste în coama dealului.

Om şi animal împart aerul frăţeşte şi, fără cuvinte, îşi mulţumesc pentru hrana cea de toate zilele.

O fotografie cît o viaţă. Pe dosul ei scrie doar „Fodor“. Poate o fi fost vreun atelier, vreun fotograf, poate chiar omu cu căciulă ce împarte miezul zilei cu ghivolii sus în deal? Bunica a lipit o bucată de ziar din 1929, aşa, să stea fotografia ţapănă şi să nu treacă lumina! Nu voi ştii să vă spun cine a surpins omu acesta în mijlocul zilei! În Sibiu erau zeci de ateliere de fotografi! Marea invenţie a lui Daguerre a făcut furori în oraş, în ţară, în lume şi s-a răspîndit ca praful de făină în aer! Poate nici nu are importanţă, poate povestea ce a ajuns pînă la noi este esenţa. Bunica a păstrat poza asta şi nepotul o priveşte acum. Povestea de pe hîrtie e neschimbată. Doar oamenii s-au dus, doar ghivolii au murit, doar dealul a înverzit, îngălbenit, nins, înverzit.
Aşa trecerea timpului în noi. Omul şi animalul de povara şi muncă în mijlocul zilei, soarele în mijlocul cerului. Omu taie pâinea rotund ca o felie de lună.

Adriana Moscicki

fotografie personală din colecția Kobori Johann Sibiu, mulțumim domnului Kobori

1

Dacă vrei să cunoști un popor, vizitează-i piața!
Piața este locul care vorbește despre oameni și obiceiuri, despre viață.

Minunatul spectacol al pieței este sărbătoare pentru ochi, încântare pentru nară, bucurie pe limbă! Copil fiind, mă plictiseau turele ce se dădeau in piaţă in căutarea roșiilor perfecte, a cepelor fragede și nepișcăcioase, a castraveților cornișon mici (și nu răscopți cu semințe mari!), a cartofilor nobili, a salatei, a ardeilor, vinetelor, cepei, usturoiului, a brînzei şi, in final, a florilor!

Mesele gemeau invadate de culori, vînzătorii chemau muşterii strigîndu-și prețurile, lumea se învîrtea ca într-un joc mecanic cu păpuşi. Oamenii pieței iți vorbeau despre o ţară întreagă, despre meserii, despre caractere: oltenii vindeau roșii, ardei, gogoșari, vinete și fructe. Ardelenii vindeau cartofi, ceapă și castraveți. Moldovenii vindeau varză. Țiganii vindeau ciuperci, fructe de pădure și urzici, linguri de lemn, tocătoare, făcăleţe şi blide cioplite. Săsoicile vindeau rabarbură, agrise, rozinchine, finchen, ceapă verde (rosie!), varză creată, hamei, frunze de tot felul și flori de gradină. Unguroaicele vindeau ceapă, ardei şi paprica. Mărginenii vindeau brînză și (ascunși bine în desagii țesuți) miei si iezi.
N-am auzit să moară oameni de foame. Piața gemea. Vara mîncam fructele direct de pe tarabă: cireșele pietroase, căpşuni, mere verzi, caise și piersici, struguri.
Închid ochii și amintirea lor îmi umple gura de apă! Totul era plin de gust si aromă. În piața nu visam niciodata la banane, portocale, ananas sau mai stiu eu ce alte fructe exotice. Visul asta se năstea doar pe centru! Rodul pământului, din mîna muncită a țaranului era doar acolo: la piață! Piaţa era colorată, diversă, sănătoasă şi aşa erau şi oamenii pe vremea aceea.

Exista un chiosc cu langoși care-ți gîdila nările, un restaurant ce ridica fumul grătarului şi miros de mici. Lumea mînca în picioare și bea bere. Toamna, de Ziua recoltei, toată piața era o paradă de fructe și legume dichisite in lăzi, se deschideau pastramării şi se bea must proaspăt. Toată hărmălaia aceea veselă mi-a rămas plăcut în ureche, așa o amintire îndepărtată.

Iarna, piața era un pic dezolantă, mohorîtă. Doar vînzători de usturoi, ceapă, morcovi, mere, cartofi, varză si paprica. Dar era cit se poate de normal! Anotimpurile iși urmau cursul și toată aroma și culoarea verii era deja închisă etanș în borcanele din pivniță: zacuscă, dulcețuri și compoturi, gemuri, murături, și vin ce clocotea în butoaie. Dar odată cu primvăra, tarabele explodau în verde crud și roșu, căci asta este culoarea vieții. Și soarele strălucea.
Cine a mușcat o dată dintr-o roșie românească, nu i-a uitat niciodată gustul!

Adriana Moscicki

1

Din plimbare acum, cu un tramvai, în Piaţă Cibin am sosit,… de viaţă şi forfotă, în curînd, Piaţa va fi plină şi toată în culori!

Adriana Moscicki

Carte Poștală tipărită la „Combinatul Poligrafic CASA SCÂNTEII (detaliu)

1

şi cînd în primăvară livezile toate în floare,
turme de oi suie la munte, agale.
zăpezile stau munţilor doar pe frunte.
Mierlele cîntă a bucurie,
Burgul în zare deschide ochi spre soare!

Adriana Moscicki

Privire dinspre nord/vest – J.J.Kirchner 1881

1

Privire dinspre nord/vest – gravură colorată. În dreapta se vede „Biserica dintre brazi”… „Cel mai vechi edificiu de cult românesc din Sibiu, datează din 1788 şi are hramul Sf. Petru şi Pavel.“

Sibiu // Hermannstadt // Nagyszeben – Cromlitografie Joseph Hoegg (Sursă foto: patrimoniu.sibiu.ro)

1

şi, dacă ar fi să trecem un pod imaginar, în timp, pe celălalt mal al Cibinului,
ne-am trezi între flori şi tufe!
iată o romantică plimbare!
haideţi cu noi pe cărare,
intreaga Cetatate, în zare, e visare!

Adriana Moscicki

Privire dinspre nord/vest – gravura colorata ca.1855

1

Podul de Fier s-a dărîmat!

Recunosc, mi-am petrecut cîteva ore încercînd să adun informaţie despre Podul de Fier peste Cibin!
Surpriză: nu am găsit! Toată lumea este de acord că s-a dat în folosinţă în 1908 în vremea harnicului primar Albert Dorr, toată lumea este de acord cu materialul şi modul în care este construit: fier, nituire şi aici se încheie istoria! Şi mai nou, toată lumea este de acord că este / a fost depăşit de evenimente şi trebuie înlocuit!… lucru care a devenit o realiate, de altfel! Parafrazînd cîntecul copilăriei noastre va spun : Podul de fier s-a dărîmat! Recunosc! Sînt o provincială! Podul de fier era o minune modernă pentru noi! Nimic romantic în trupul lui, totul solid, brut, rezistent dar armonios! În copilărie îmi părea un pod mare pentru un rîu mic. Doar firicelul acela de apă nu ameninţa cu nimic (în anii secetoşi)! Apoi, ca şi cum s-ar fi simţit jignite, apele lui creşteau şi ne învăţau cîte ceva din măreţia naturii. Demult de tot peştii se zbenguiau în Cibin şi armata de undiţe se instala pe mal în aşteptare. Apoi, o dată cu bunăstarea a venit şi moartea naturii. Omul a otrăvit şi pîngărit apele. Citesc uneori ştiri din ziare şi mă bucur că apele au fost curăţate de peturi! (sticle de plastic!) Uneori chiar mă bucur că s-au dus îndrăgostiţii de pe malul Cibinului! Că s-au dus copii ce se aruncau în ape şi se bălăceau! Că s-au dus romanticii ce priveau trecerea apelor peste pietre şi covorul de mătasea broaştei brodat la maluri! S-a dus şi podul de fier aşa cum a venit, ca o carte fără autor! Mă gîndesc, arhitectul (necunoscut urechilor noastre) o fi visat, o fi fost mîndru: „Primul pod de fier din România“?! Mîndrie locală?!

Recunosc sînt o provincială! Poate doar în ochii mei Podul era semn de recunoaştere a oraşului! Poate doar în ochii mei niturile acelea erau perfecte înainte să le descopere Cartier, să le micşoreze şi să facă din ele bijuterii! Podul era parte din oraş şi din noi!
Podul de Fier… oare nu se putea face altul, pe rîu mai jos? Podul de Fier s-a dărîmat! 1908-2015! să-i fie amintirea îndelungă! Amin!

Adriana Moscicki

Podul de fier – Carte Poștală circulată 1918

1

„Poarta Sag din Sibiu, vedere din exterior“ // „Sagtor Hermannstadt, Außenansicht“ – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

La Portile Sibiului… „Ne timeas“

Desigur soldaţii, ce păzeau intrarea în Cetate prin Poarta Sag, nu se temeau decît de Dumnezeu! Şi Dumnezeu era cu ei şi bastionul stătea pe pămînt scut de piatră în faţa duşmanului!În vremurile acelea omul venea în Tîrg cu bucate, cu roadele pămîntului. Vindea şi cumpăra. La intrare în Cetate, soldaţii iscodeau cu privirea, animalele fornăiau pe nări, căruţele se opinteau şi ţăranul era oţărît dar cuminte. Desigur era tare grăbit să ajungă sus în Buricul tîrgului de dimineaţă! Piaţa era sus pe colină şi caii obosiţi de drum.
Poarta Sag era una din intrările în Cetatea Sibiului şi, de veneai din Alba cu căruţa plină de butoaie cu vin, ori de struguri, te puteai opri direct în Târgul Vinului. La intrare te întîmpina joagărul şi lemnele stăteau stivuite frumos, în aer plutea praf de cherestea, miros de lemn.
Greu de crezut că se înalta aici un bastion! Doar de vei căuta adînc în pămînt, vei găsi, urmele zidurilor mergînd rotund, odată cu circumferinţa pieţei de azi. Cînd a coborît Piaţă din Buricul Cetăţii şi s-a deschis aici, pe locul unde se afla Piaţa Lemnelor… nu ştiu să va povestesc! Am umblat pe la Istorici dar nu suflă nici unul, nici o vorbuliţă! Cert este că, în copilăria mea, trecea pe aici un tramvai, cu mult zgomot şi veselie, căci pe vremea aceea zgomotul nu deranja pe nimeni! Si apa era aproape, o măsuram mereu cu privirea să cercetam cît a crescut şi de s-au înălţat malurile. Pe marginile adîncite şi abrupte se aplecau sălcii verzulii şi iarba creştea veselă în libertate. De multe ori aici poposeau ţiganii cu caii şi căruţele cu coviltir.
Mai era în copilăria mea şi podul de fier cu noduri mari, nituit şi tare semeţ se arcuia peste rîul nostru Cibin. Şi noi eram mîndri!

Adriana Moscicki

„Poarta Sag din Sibiu, vedere dinspre oraș“ // „Sagtor Hermannstad, Innenansicht“ – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

iată un tramvai spre alte poveşti, spre alte porţi!
Burgul bătrîn ne aşteaptă să spună, în şoaptă, şi alte poveşti!
Turnului // Saggasse // Kistoronyi-utca

1

„Carnaval // Fasching… in timp“

1

„Carne lavare”

Cînd se termină slănina în pod şi frigul înşelător, omul, cuprins de nerăbdarea primăverii simte nevoia să iasă din tipare, să spargă rutina zilei!
Şi dacă aşa, ca în poveste, ar putea fi, pentru o zi, Rege, Prinţesă, Balerină, Cavaler?… Şi dacă doar pentru o zi ar putea fi Clownul ce rîde spunînd adevăruri, Nebunul ce biciuieşte în cuvînt?… Copilul fraged ce tînjeşte după îmbrăţişare?… Şi dacă pentru o zi toate barierele între clase sociale şi genuri ar fi anulate şi fiecare poate fi orice doreşte şi spune ce doreşte? Ar fi haos? Sau ar fi Carnaval, Fastnacht, Fasching, Purim (carnavalul evreiesc)?
Istoria acestui festival cu măşti ne trimite undeva în Evul mediu cînd, la multitudinea de Curţi domneşti, înainte de Lăsata Secului, pentru o zi, toate legile erau suspendate, oamenii chefuiau şi îndrăzneau să spună adevăruri din viaţă dar şi să imite, pentru o zi, viaţa altora.
Originea latină, cuvîntului Carneval derivă din expresia „carne lavare“ – intrarea în perioada de post înainte de sărbătorile Pascale: carnevale, carnivale.
Carnavalul din Veneţia este cea mai veche manifestare de acest gen din lume şi de acolo s-a împrăştiat în celelate ţări catolice şi prin colonizare a ajuns chiar în America (Mardi Gras). Cuvîntul „Fasching“ datează din secolul 13 şi vine din germanul „vaschang“ – Fastenschang (ultima servire de băuturi alcoolice înainte de post!). Fără carne şi fără băutură pentru 40 de zile!!! – eh, iată un motiv suficient de bun să ne bucurăm într-un festival cu măşti!
Luna Februarie era, şi în vremea copilăriei mele, luna de carnaval. Pe vremuri le confectionam singuri acasă şi ne mîndream cu creaţiile noastre unice!
Să ne bucurăm de fiecare clipă, şi azi… cu sau fără măşti! și de veţi spune Alaaf!!! (alles ab/weg.) sau Helau!!! (Hel auf / Hölle auf!)…

Adriana Moscicki

„Costumat la fotograf“ Hermann von Brukenthal – Atelier Theodor/Tivadar Glatz (*10 Decembrie 1818 Viena – † 3 Aprilie 1871 Sibiu)

1

hoinar prin tîrg

Uite aşa, cu mîinile la spate, merg pe strada mare, io şi Negruţ – cîinele meu! Cel mai mult îmi place, în zi de tîrg, să mă amestec printre oameni. Şi aerul e plin de miros. Caii ce-au tras căruţele pînă în buza tîrgului stau acum şi rumegă liniştiţi, din traista ţesută în casă, iarbă uscată şi mei, şi dau cu coada stînga şi dreapta după muşte. În jurul lor, totdeauna zumzăie muştele şi se ridică miros de oaie, de bălegar şi piele asudată. Trec pe lîngă magazinul de fierărie şi pe lîngă băcănia de delicatesuri… pşiiii, ce miros dulce în nara mea şi-mi lasă gura apă numai la gîndul bomboanelor colorate ce stau închise în borcan! Şi sînt acolo aşezate pe raft tot felul de cutiuţe de tablă, de borcane şi sticle minunate şi de te apropii simţi aromă de cafea şi de mirodenii de tot felul.
Mai încolo, urcă miros de ceară topită şi oamenii îndoliaţi vin uneori să cumpere lumînări pentru mort, (ăştia au ochii roşii de plîns!) dar sînt şi lumini de bucurie, de nuntă şi botez, dichisite cu panglici şi flori de hîrtie. Hei Negruţ, îi zic cu un fluierat scurt! Vin‘ aici mintenaş, că trecem pe lîngă Ficioru‘ cu măturoi din faţa prăvăliei şi Cucoana nu-l pierde din ochi, că drumul tre‘ să fie „perfekt sauber“! Aşa stă acolo în drum şi-şi mîngîie şorţu‘ şi nu-l pierde din ochi pe ficior! Mereu murmură cîte ceva pe limba ei, dar nimic nu aud, decît la sfîrşit „Gott sei Dank!“ şi-şi ridică ochii spre cer. Ehhh, năzdrăvanule, vin aici, lasă căţeaua omului, îi zic lu Negruţ, că uneori birjarii dau cu biciul de piele împletit şi, de te ating, vai şi amar de coama ta! Aşa-mi place mie să merg pe mijlocul străzii, în zi de tîrg, să colind pe lîngă mese şi să trag cu urechea la înţelegeri. Unii beau adălmaşu‘ chiar acolo, la masă, şi rîd cu voce tare şi gura deschisă toată, de li se văd toţi dinţii. Da‘ uneori suduie şi se ceartă pentru preţ şi-mi trag pălăria pe o ureche şi trec mai departe şi-s tare ocoş cu pălăria mea! Minteni se aud clopotele bisericii şi-i vezi pe toţi zicînd „Doamne ajută“!… fiecare pe limba lui, da‘ se înţelg cu toţi! Şi cînd duduie soarele, cumetrele pun deasupra meselor rogojini să ţină de umbră şi să nu se strice bucatele şi fac meru vînt cu mîna să alunge muştele ce roiesc în jurul cărnii.
Bunicu‘ zice că în tîrg la noi nu se înşeală şi nu se fură, doar toate casele sînt cu ochii pe oameni şi de veghe. Aşa stau zi şi noapte şi dau de veste şi şuieră omului în somn să se trezească şi să se apere de-i necaz. Io n-am văzut niciodată casele să doarmă!… uite aşa stau mereu cu ochii deschişi, doar de-i soare puternic parcă-i mijesc o ţîră! Şi-s tare mîndru de oraşul meu, şi Negruţ la fel!

Adriana Moscicki

Strada Turnului // Saggasse

1

Ce-a mai rămas din strălucirea de odinioară?
Cu ochii deschişi şi trupul rănit, jupuit, ciuruit, în soare şi în vîntul timpului mereu în picioare, în umbra zidului acum stau doar vecinele la taclale!
Soarele, el, mereu curgînd pe un ceas, măsoară nemurirea pietrei, trecerea omului…

1

Strada Turnului (Piața „Coroana“) // Saggasse (Krone) – de-a lungul vremii
Nu numai negoţ cu băuturi se făcea aici, ci şi de carne. Ultimul Tîrg de carne se va ţine aici in 1909!

1

Strada Turnului de a lungul anilor ’50 & ’60

Turnul Bisericii se înnoieşte, tramvaiul străbate oraşul în goană.
Moda face din corpul femeii o veşnică sărbătoare: îi învaţă curbele şi rotunjimile, îi redă libertatatea şi-îi glorifică formele. Cîtă plăcere pentru ochi să privească strada: elegantă în simplitate! Nimic nu a mai egalat rafinamentul şi calitatea modei acestor ani! Omul este matur şi cumpătat, straiele au rînduiala lor şi fac diferenţe sociale. Ţăranul se mîndreşte cu portul lui, muncitorul se grăbeşte să devină orăşan dar nu se sfieşte să umble în salopetă. Şi oraşul se desfăşoară în linişte, creşte şi se înalţă în ritmul lui de provincie. Oraşul ne este acum cocon şi leagăn şi tihnă.

Adriana Moscicki

Strada Turnului // Saggasse de-a lungul anilor

1

Strada Turnului // Saggasse – la sfârșitul sec. al XIX-lea

1

„ţîr-ţîr, cling cling“

Să tot fie cîteva ceasuri după ora prînzului. Pleoapele caselor sînt lăsate puţin în picotire şi moleşeala cuprinse întregul oraş. Magazinele au tras storurile şi, peste umbra lor lăbărţată pe trotuar, trec ticăind pantofii cu plachiuri mici, de doamnă, şi paşi rari, dar apăsaţi, de bărbaţi.
Tramvaiul despică oraşul şi clopotul lui se aude departe peste strazile aproape pustii. La început caii şi vizitii se temeau de matahala de fier huruitoare. Acum mai vezi care, ici colo mergînd în paralel. Caii s-au învăţat, doar nara lor freamătă uneori. Noi copiii alergăm cercul pe stradă şi uneori chiar pe linia lui. Todeauna se găseşte cineva să ne strige „măi copile, pleacă de pe linii că vine tramvaiul!“. Dar tramvaiul ne anunţă de departe! Conductorul trage sfoara şi clopotul sună: ţîr-ţîr, cling cling – se hurducă pe linii şi scrîşneşte cînd se opreşte deodată. Studenţii coboară din vagoane şi se simt tare importanţi cu chipiurile lor lucitoare. Şi noi mai tragem cu urechea la poveştile lor despre fete şi sărutat, chicotim şi-îi tachinăm şi zdup pornim cu cercul la alergat. Acum prinde-ne dacă poţi!

Adriana Moscicki

Strada Turnului // Saggasse (dupa 1912)

1

Călătorului îi şade bine cu drumul!

Aşa am pornit şi noi pe drumurile Cetăţii !
Şi iată-ne ajunşi în Târgul Vinului ! Multă linişte în tabloul nostru şi pustiu. Poate artistul o fi fost preocupat de jocul umbrelor şi-al unghiurilor, de măreţia clădirilor. Dar dacă vă spun că aici se făcea negoţ cu băuturi? Vinul era băutură de referintă în Evul Mediu. Din păcate se cunosc puţine date despre Evul Mediu Românesc iar eu nu sînt istoric.Eu sînt călător şi spun poveşti. Dar aici, în Sudul Transilvaniei, s-au aşezat saşi şi au adus cu ei butaşi de viţă de vie. Soarele a fost blînd , omul muncitor , pămîntul darnic şi via a dat roade: welschriesling şi traminer în butoaiele negustorilor şi în carafe pe masa călătorului. Să poposim dară, pentru un pahar cu vin, în poveste… O clipă de răgaz în Târgul Vinului…

Strada Turnului – Piața „Coroana“ // Saggasse – „Krone“ – „Die Saggasse in Hermannstadt“ – litografie J. Hoegg

1

Cu ochii deschişi – oameni in burg

Festivalul a umplut Burgul de oameni. Toată strada fierbe. Trec fanfare şi circari căţăraţi în spinări de păsări colorate, pe picioroange, aleargă încolo şi încoace.
Cald. Hoardele de turişti stau la bere şi hăhăie în toate limbile. Oraşul e viu şi vesel. Străinii se aventurează în labirint de străduţe. Şi eu la fel.
Am bătut cu piciorul oraşe medievale prin bătrîna Europa, am fotografiat în delir pietre şi porţi şi geamuri şi iată, tocmai aici, acasă, mă întorc abia după zeci de ani cu aparatul în mînă, cu ochii deschişi. Poate trebuie să te depărtezi ca să poţi vedea… trebuie să te apropii ca să înţelegi.
Ajung pe strada Azilului. Poarta e larg deschisă. Un grup de unguri ies entuziasmaţi şi-mi fac semne să întru neapărat. Zîmbesc, doar e oraşul meu! Ziua e toată soare. Intru pe poartă. Trandafiri se caţără spre boltă şi se lăfăie în lumina. Atîta linişte.
Deodată apare un bătrîn hîrşiindu-şi picioarele, zîmbind, îmi face semne să mă aproprii: Fă-mi o poză! – șopteste. Îi arăt banca, aici e foarte bine, se văd trandafirii! Omul se aşează cuminte şi mă salută mereu cu mîna la şapcă! Două infirmiere spală maşina şefului cu furtunul sub bolta de trandafiri şi iau în rîs seriozitatea mea. În ochii lor „Bătrînul“ este doar un pacient în rîndul de aşteptare spre moarte, spre uitare, un pat care se va elibera. Le aud chicotind împreună în timp ce săpunesc Dacia Logan, ba chiar le aud îndemnîndu-se „hai dragă să zîmbim, poate ne fotografiază şi pe noi!“. Tresar şi zîmbesc ascuns în mine, de fapt le sînt recunoscătoare că nu m-au dat afară din curte, că n-au venit să mă iscodească cu întrebări şi să mă privească cu neîncredere… (da, mi s-a întîmplat adesea prin curţi şi prin biserici!).
Mă furişez prin cotloane, ţăcăn una într-una şi aici şi acolo, străbat culoare întortocheate şi ele miros a stătut şi a boală şi a tristeţe. Şi uneori a moarte.
În labirintul de treceri şi deschizături boltite e răcoare şi linişte. O pisică doarme în poala femeii, vreau să le surpind în eternitate, dar mă răzgândesc, femeia are ochii înfricoşaţi… spune doar shhhh, shhhh… pisica ridică ochi leneşi şi indiferenţi. Femeia are mîna crispată, căciulă de lînă roz şi un laibăr negru. Ştiu că a plîns, am auzit-o de după gardul de nuiele. Mă întristez. Doar timpul aleargă prin noi şi macină. Zidurile stau demne în soare şi tăcute. A pălit măreţia de altă dată: cîrpeli albe pe faţa lor bătrînă, ţevi de cupru le străpung carnea şi le urîţesc, covoare de iarbă sintetică acoperă piatra, ornamente grele zac uitate în grădină, portiţele stau ferecate şi nu mai duc nicăieri, fire de plastic traversează tavanul coridoarelor şi-l şerpuiesc pînă la primul bec dătător de lumină.
Mă întorc în plin soare, acolo în curte stă nemişcat pe bancă şi mă aşteaptă noul meu prieten. Nu mă întreabă nimic, dar citesc pe faţa lui nerăbdarea să-mi povestească… şi spune: Stănese! Stă-ne-se! aşa mă cheamă! Are 78 de ani (dar eu îl suspectez de mai mulţi, mîna e infirmă în urma unui atac, bănuiesc )… ohh, fac ochii mari şi surprinşi, îi urez sănătate pînă la 120!… între noi se ţese subit o complicitate şi-mi răspunde: păi da! Nu mă las! şi pune degetul la buze să păstrez secretul! Promit să-i trimit fotografia, i-o arăt pe iphone şi recunoaşte că e prea mult soare, nu vede bine. Infirmierele chicotesc sub bolta de trandafiri. Eu ies pe poartă, bătrânul mă salută milităreşte şi eu ştiu că m-a crezut, o să -i trimit fotografia… poate ultima, dacă apuc…
Stanese,78 de ani, str Azilului nr 4 Sibiu! Un om în Burg. Necunoscut!

Adriana Moscicki

1

Strada Azilului

Desigur, la ieşirea din „Bizonul“ nu o luam la dreapta pe drumul Azilului – pe vremuri, pînă şi cuvîntul „azil“ îţi dădea fiori, căci echivala cu neputinţă, sărăcie lucie, lipsa de familie, singurătate!
Este greu să schimbi mentalitatea omului. Ar trebui început cu istoria. Străduţa asta, înfiptă în inima cetăţii medievale, e toată istorie.
Strada Azilului şi Azilul de Bătrîni: loc de ocrotire, protecţie şi îngrijire, spital. Aşa s-a născut azilul, cît se poate de firesc, într-o biserică! În vremuri apuse, biserica era loc de refugiu pentru trup şi suflet. De suflet se ocupă Dumnezeu. De trup, călugării citiţi şi pricepuţi. Aşa s-a înfiinţat, departe, în negura vremilor, în sec al XIII-lea (1292), cel mai vechi spital-azil în Sibiu şi din ţară, biserica ordinului cruciaţilor Sf. Spirit (Bruderschaft vom Heiligen Geist).
Pentru Biserică, medicina era una dintre cele mai potrivite exprimări ale iubirii creştine. Aşa se explică întemeierea spitalelor în cadrul mănăstirilor/bisericilor. Şi, deşi majoritatea spitalelor funcţionau în cadrul lor, îngrijirea bolnavilor nu a fost lăsată niciodată exclusiv în mîna monahilor sau a monahiilor fără ca aceştia să aibă o minimă pricepere medicală. Biserica a mers mai departe şi a ales să doteze spitalele nu doar cu fonduri băneşti, ci şi cu personal medical instruit.
Cunosc Biserica Azilului aşa cum am văzut-o pe dinafară, în video sau în pictură/desene. Nu am fost preocupată multă vreme de existenţa ei. Dar timpul lucrează în piatră şi lucrează în om.
Ştiu, nu e nevoie de cupolă pentru rugăciune, dar e nevoie de acoperiş pentru ploaie şi frig.
Locul acesta, atît de gotic în structură, nu poate rezona cu înverşunarea ortodoxă decît în esenţa spirituală! Aşa cum Mesquita şi Hagia Sophia au fost la rîndul lor biserici şi moschei, după identitatea „stăpînilor”, aşa Biserica Azilului, deşi mereu creştină, a fost catolică, protestantă apoi ortodoxă, ca şi cum, prin însăşi existenţa sa, ar consemna cursul istoriei locale.

Adriana Moscicki

Biserica Azilului – acuarelă Juliana Fabritius-Dancu

P.S. Deunăzi am aflat cu profundă tristeţe despre moartea unei clădiri. Nu de multă vreme am trecut pe lîngă ea, am atins-o, m-am bucurat de culoarea ei în soarele dimineţii, de cicatricile timpului scrijelite în carnea ei, de literele care povesteau trecutul şi care n-au putut fi şterse! Acum am aflat că a murit de moarte năpraznică, de mînă de om sfîrtecată, năruită. Clădirile stau cu fruntea sus în moarte, nemişcate, nobile. Cu ele moare trecutul nostru…doar amintirea e veşnică! Nimeni nu ne-o poate smulge! Doar amintirea trăieşte în noi pînă la moartea trupului nostru de carne. Aşa simţind va împărtăşesc acest gând despre Biserica Azilului aşa cum era în 2007 înainte de re-facere/ transformare. Am cutreierat un pic lumea, am văzut biserici şi locuri în viaţa mea
şi mi-o imaginez în epoca ei de glorie: o frumuseţe elegantă. Mi-ar fi plăcut să rămînă aşa albă şi curată, spaţiu deschis pentru înălţarea gîndului. Dar mă bucur că ea stă încă în picioare şi este vie.

1

„Bizonul“

Cum porneam de la Dragoner spre Oraşul de Sus, drumul de macadam urca încetişor pe sub pod şi-mi vine în minte că aşa s-a şi numit o perioada de timp: Unter der Lugenbrucke // Sub podul minciuni(lor)!
Doar drumul Ocnei nu e de ieri, de alaltăieri!… ci de secole străbate oraşul şi bătătorită-i calea lui!

Uneori mergeam chiar zig-zag, de pe o parte pe alta, că musai era să vedem toate magazinele… şi uite, pe partea cealaltă a drumului (peste drum de magazinul Sport) cred că era casa a treia, înainte de colţul altei strazi pe care ne vom plimba!, se găsea un magazin neinteresant pentru o copilă… aţi zice?! Eheee, dar cum să nu-ţi vîri vîrful nasului în spaţiul puţin întunecat şi mirosind a piele al magazinului „Bizonul‘? Deasupra intrării era o firmă scrisă cu litere negre pe un fond galben şi cred (nu mi-o luaţi în nume de rău de greşesc!) că era desenat chiar un cap de bizon! Uşa de lemn de la intrare făcea un zgomot ciudat, nu-mi amintesc de era doar tensiunea unui arc ce o susţinea şi n-o lăsa să se trîntească sau era chiar un clopoţel ce anunţa intrarea muşteriilor! Cu ochii închişi retrăiesc atmosfera din încăperea aceea şi mirosul înţepător de piele ce rămînea în nară. Şi cîte minunăţii de descoperit: plachiuri de toate dimensiunile, mari şi grosolane pentru ghete, mici şi delicate pentru tocurile fine ale doamnelor străluceau ca nişte semiluni din fier, cu două sau mai multe găuri mici unde intrau cuiele speciale, potrivite pe măsură. Erau acolo şireturi lungi şi scurte, negre, maro şi mai ales cele albe pentru patinele marca Jackson sau „Schecksen“ cum le ziceam noi …
Tot acolo stăteau atîrnate, ca nişte şerpi despicaţi, curelele de piele. Mai erau nişte minunate cutii ce-mi trezeau curiozitatea, pline ochi de capse, cuie, inele de fier mici pentru găuri de curele, închizători şi limbi de metal mute toate, şi răsucite şi multe alte nimicuri de care nu-mi amintesc. Rareori aveam nevoie de vreun obiect din magazinul asta, dar vizita acolo, „în trecere“, era obligatorie!

Chiar şi numele magazinului „Bizonul“ părea exotic. Cu toate că Bizonul mai trăia în rezervaţii la noi în ţară, imaginaţia noastră hălăduia, doar la rezonanţa numelui , prin cîmpurile întinse ale Americii şi ne gîndeam la turme sălbatice de buffalo…
Şi ciudat, niciodată nu făceam legătura între animal şi bucăţile de piele atîrnate acolo. Dar asta este altă poveste!

Adriana Moscicki

Strada Ocnei // Burgergasse // Burge utca – În 1751 se numea: Unter der Lugenbrucke // Sub podul minciuni(lor)

1

„La Dragoner“

Nu am avut niciodată soldăţei de plumb! Din experienţa dobîndită la maturitate am înţeles că erau jucării scumpe, asemeni trenuleţelor. Poate m-aş fi jucat mai degrabă cu soldăţei decît cu păpuşi. Poate aş fi fost strateg mai bun în viaţă, sau în luptă!
Pe vremea copilăriei mele ne jucam de-a indienii cu arcuri făcute dintr-o ramură îndoită şi o bucată de sfoară, sau pur şi simplu „ţară, ţară vrem ostaşi“, cazematele noastre fiind pături atîrnate sau ziduri de zăpadă.
De m-aş fi jucat cu soldăţei de plumb, din aceia pictaţi frumos în culori vii, v-aş fi putut povesti despre mîndria de a fi Dragon svlet înălţat sus în şaua calului, despre coiful împodobit cu coamă din păr de cal, despre ritmul tobelor ce transmiteau ordine de luptă. Dar m-am jucat cu bulgări de zăpadă, iar calul a fost totdeauna o coadă de mătură şi Dragonii doar animale fantastice ce mi-au populat imaginaţia.
„La Dragoner“ devenea astfel un loc plin de mister şi poate simbolic, căci acolo era izvorul viselor şi cuvintelor noastre : în librărie. Tramvaiul trecea prin insula aceea cling, cling… suna şi zornăia şi ne chema în plimbare!
Am încercat deunăzi să reconstitui împreună cu fetele din Burg puzzleul magazinelor de altă dată. Ne-am lăsat păgubaşe! Atît de mult s-a schimbat în timp şi aşa o mare învălmăşeală în amintirea noastră.
Dar, în marea aceasta de imagini şi amintiri, sînt stînci solide pe care te poţi căţăra.
Aşa îmi amintesc cu siguranţă că aici, în colţul străzii Ocnei, peste drum de Librărie, se găsea magazinul de Sport. Nu ştiu prin ce minune, de închid ochii, văd chiar şi decorul vitrinei.
De treceai drumul, chiar în faţă, se găsea o croitorie de pantaloni. Sigur specialitatea casei erau pantalonii!
Nu înţeleg mecanismul memoriei, dar mă bucur de existenţa ei!
Şi apoi, ce bine că putem porni mai departe în plimbare scotocind prin buzunarele timpului!

Adriana Moscicki

Piaţa Dragoner și Str. Ocnei // Dragonerwache und Burgergasse

1

Librăria Noastră / Poveste despre dragoni

De intrai în Cetatea Sibiului, în Orașul de Jos (Città Bassa), venind din est, prin poarta Elisabeta (str. 9 Mai), sau din nord, prin poarta Ocnei (str. Ocnei), sau din vest, prin poarta Turnului (str. Turnului și în prelungire, str. Faurului), drumurile te duceau spre același loc, direct în Piaţa Dragoner. Acest loc, învăluit în ceața istoriei, este inima ce bate din primele clipe ale Burgului în umbra colinei… Din locul acesta, urcând la deal, pe sub Podul Minciunilor, ajungeai în Orașul de Sus (Città Alta). Demult, în vremuri duse, aici curgea și apa unei fîntîni cu ţevi şi Piaţa era, desigur, loc de popas călătorului şi calului său, dar şi piaţă cu de toate şi pentru toţi (talcioc).
Piaţa Dragoner! Ce nume misterios! El amintește de Straja Dragonilor, care se afla acolo între anii 1687-1710 şi multe poveşti am ţesut în cap imaginîndu-mi acele vremi! Aveam o carte cu animale de legendă şi, în imaginaţia mea de copil, Dragonii înaripaţi erau străjerii Cetăţii, pluteau în zări nevăzuţi şi neauziţi, scuipau foc pe nări şi îi nimiceau pe toţi duşmanii doar cu o privire şi cu o flăcară din nara monstruoasă.
În amintirea mea, însă, Piaţa Dragoner – „Dragonerwache“ – este o insulă cu povești şi o Librărie. „Librăria Noastră“ (apoi „Lyceum“).
De închid ochii, am în cap imaginea podelei mirosind a parafină, rafturile de-a lungul pereţilor şi standul din mijloc, unde ne aşteaptau, în moţăire, dar cu speranţă, sumedenie de cărţi! Păstrez încă într-un sertar colecţia de Poveşti nemuritoare, colecţia de cărţi ruseşti în limba franceză – cu desene minunate, cîteva pagini din povestea lui Ali şi a elefantului – care mi se citea pînă la disperare, seară de seară!
Vă pot şopti la ureche acum, cândva trăia un băiat în Burg, (tare apropiat sufletului meu, căci este propriul meu văr), care zilnic bătea drumul din Lazaret spre Librărie şi citea acolo, stînd în picioare. Tata l-a urmărit o dată şi i-a dăruit acea carte! Băiatul a ajuns poet şi cuvintele lui s-au scris apoi și ele într-o carte… poate două. Apoi, hop şi eu mi-am purtat paşii în aceeaşi librărie! Şi primul meu toc cu cerneală, apoi primul stilou, tot de acolo au venit. Era Librăria Noastră! a tuturor copiilor din Burg!

În 1976 clădirile din Piaţa Dragoner se demolează și insula cu povești dispare… dar în memoria noastră, veşnică!

Adriana Moscicki

Piața Dragoner // Dragonerwache

1

spre tine

cît de bine te văd acum cînd în mine stai ascuns
cu turnurile tale lipsă
cu porţile uitate
cu ferestrele zidite
cu ochii deschişi!
spre tine trimit corăbii toate din hîrtie
şi ostaşi de plumb prăfuiţi.
de-ai fi avut un golf să ancorez
aş fi coborît mîndră de pe punte
şi cu lăută ţi-aş fi cîntat.
uneori clopotele tale se aud pînă la mine
ştiu că e miezul zilei şi-n lumină stai în picioare
cu porumbeii pe umeri.
spre tine întind mînă cu pîine şi untură şi ceapă
şi-ţi spun „ia o muşcă!“
şi zîmbesc.
fetele învîrt panglici lungi brodate
băieţii le poartă pe mîini,
vine şi cîte un june cu clopoţei şi cuşmă pe frunte,
fetele roşesc şi în cîrpă ascund sărut.
eu stau pe banca de lemn şi gonesc
de la un capăt la altul ca în turnir călare pe un tramvai,
aşa îţi despic carnea de piatră!
dar nu sîngerezi,
tu taci
şi creşti în mine ziduri de cetate
pentru viaţă
şi pentru moarte!

Adriana Moscicki

1