la Astra

Tata m-a dus de mînă, prima oară, la bibliotecă. Era toamnă tîrzie şi-mi amintesc paltonul şi căciuliţa cu urechi, împletită, din lînă. La intrare te izbea deja o tăcere îngheţată şi, cînd urcai scările masive cu balustrade de marmură, nu-ţi auzeai decît proprii paşi. Marmura balustradei era maro/rozalie şi, sub luciul pietrei, petele de culoare se întindeau ca nişte bălţi negre. Ce pereţi înalţi! mi-am spus atunci, sînt într-un Palat! Da, şi eram într-un adevărat Palat al cărţii şi al cuvîntului.
Sălile erau acoperite cu covoare groase persane şi aşa, paşii puţini ce îndrăzneam să-i fac de una singură, se cufundau în tăcerea lînii dese. Mirosea a hîrtie, mirosea a coperţi de carton şi de piele.
Un şir lung de dulapuri de lemn cu sertare şerpuia în prima cameră. Pe fiecare sertăraş era o placă de fier strălucitor pe care erau înscrise litere. Mult mai tîrziu, cînd aveam să fac practică de liceu, aveam să învăţ despre fişe şi aranjarea lor în ordine alfabetică. Toate sertarele erau ticsite cartonaşe pătrate scrise frumos cu toc, în cerneală. Caligrafia se schimba de la un an la altul, cînd alambicată cu înflorituri, cînd colţoasă şi fermă, cînd elegantă. Uneori, privind fişele astea, îmi părea că aud scrijelitul peniţei pe hîrtie.
Pe vremuri, lectura era obligatorie şi făcea obiect de studiu de la şcoală generală pînă la liceu. Aşa veneam cuminţi şi speriaţi la Astra să împrumutăm cărţi. Acolo aveam fişa personală cu nume şi adresă. Nu aveam voie să luăm mai mult de trei cărţi odată şi ne obligam să le înapoiem la timp în stare bună. Peste toată această împărăţie trona Biblotecara şefă, o femeie fascinant de urîtă, cu nasul strîmb şi ten măsliniu. Nu-mi aminesc numele ei, dar ştiu că locuia în una din casele (numite villa) de pe Calea Dumbrăvii şi o vedeam adesea întorcîndu-se mîndră, cu spatele drept şi coafură impecabilă, salutată respectuos de toată lumea pe stradă. Am revăzut-o după ani şi ani (şi ăsta este un fel a spune!), mai degrabă am recunoscut-o în actriţa fetişă a lui Almodovar: Rossy de Palma!
Îmi amintesc şi sala cu masa lungă de lectură. Acolo puteai sta şi răsfoi ziare din arhivă, sau cărţi misterioase despre faraoni şi hieroglife, despre locuri şi lumi nebănuite, despre limbi nedescifrate şi simboluri, atlase şi enciclopedii cu foi îngălbenite, cataloage şi alte cărţi preţioase ce nu aveau voie să părăsească incinta bibliotecii. Ca prin vis întrezăresc sala de spectacole şi festivităţi cu balconul aurit, statui ce străjuiesc pe pereţii înalţi şi cortina grea din catifea sîngerie.
Şi, prin aburii amintirii, trece silueta greoaie a lui Ecsi, legătorul de cărţi de la subsol, venea şi pleca mereu însoţit de căţeaua lui boxer, nedespărţiţi. Nu-i mai ştiu numele dar era docilă şi prietenoasă. Mai plimba şi un alt cîine alb, impresionant, liniştit şi tăcut, singurul Bărzoi din Sibiu.
La subsolul bibliotecii era atelierul de legătorie, căci era mereu nevoie de reparat cotoare şi cusut foi. Mirosea a aracet şi clei şi, între atelierul acesta modest şi dulapurile cu fişe, aveam să ne perindăm mulţi ani după aceea în practica liceană. Ecsi a fost cel care ne-a legat apoi lucrările de diplomă şi tot el ne-a scris numele în litere presate cu aur.

Adriana Moscicki

Palatul Asociatiunii / Biblioteca Astra / Muzeu al Astrei / „Casa Naţională din Sibiu“

1

„la Luther“

Începutul sec XX lansează moda Sanatoriilor. De obicei se construiau în munţi şi aveau cale de acces feroviară. Aveau structură pavilionară şi, în afară de clădirea principală, care găzduia pacienţii, existau clădiri anexe pentru oaspeţi şi pentru personalul auxiliar şi alte dependinţe (bucătărie, spălătorii etc). Sanatoriul trebuia să ofere confort şi atmosferă de hotel. Exista şi o verandă însorită unde se luau celebrele băi de soare. Odihnă, mîncare bună, tratament,masaj, conversaţie – aceasta este terapia Sanatoriul.
Sibiul nostru era deja oraş european. Dr. Carl Wolff iniţiază construirea Băii Populare (1904), după planurile arhitectului german Karl Hocheder, după „chipul şi imaginea“ băii din München. Succesul de care se bucură îl fac pe Carl Wolff să se gîndească la lărgirea serviciilor pe care baia le oferă. Oraşul primeşte un Sanatoriu modern în epocă! „Astfel a luat naştere Sanatoriul construit de către Casă Generală de Economii (Hermannstädter Allgemeine Sparkasse) ca parte a complexului Bade- und Kuranstalt Hermannstadt (Institut für diätetisches und physikalisches Heilverfahren) din care făcea parte şi Baia Populară.
Clădirea este decorată cu motive preluate din repertoriul barocului şi Art Noveau (vezi decoraţiile uşilor de la intrare) fiind ridicată după planurile Prof. Karl Hocheder din München, de către arhitectul Hans Heckner, care a lucrat cu firma de construcţii Gustav Mätz“ (Sursa: Patrimoniu Sibiu). Sanatoriul devine spaţiu de naraţiune. Acolo se înfiripă şi se destramă poveşti. Unele au devenit celebre prin Remarques, Thoman Mann, Murakami. Nu ştiu să se fi scris poveşti din sanatoriul Sibian. Desigur multe au fost trăite între zidurile lui. Dar putem scrie una…
Copila cu pălărie de pai ţopăia pe aleile parcului. În straturi, florile despletau arome, soarele juca în fundele rochiei. Clădirea stătea tăcută, mută. Acolo veneau doamne bine îmbrăcate la cură, domni sprijiniţi în baston. Se discuta în şoaptă dar uneori un rîs se rostogolea prin încăperi. Toate astea copila le putea închipui în căpşor.
Din 1934 pînă la naţionalizarea din 48 s-a numit oficial „Martin-Luther-Krankenhaus“, acum era doar un spital pentru copii, „la Luther“ şi nimeni nu-şi bătea prea tare capul de unde venea numele…“. Doctorul cel mai celebru era Lulay, pe vremuri. Mame cu copii în braţe stăteau la uşa lui ca la sfintele moaşte. Erau bănci albe de lemne cu zăbrele, pe ele te aşezai în aşteptare. Şi pereţii înalţi. Desigur altă lume se perindase printre ei. Mirosea a clor şi dezinfectant. Unii copii plîngeau de mama focului la vaccin. Alţii mergeau întinşi pe pat la sala de operaţii, înfricoşaţi.
Băiatul cu clavicula ruptă stătea pe banca tăcut şi firav. Nu părea tare năzdrăvan, mai degrabă un visător. Avea cei mai adînci ochi din lume, deopotrivă misterioşi şi albaştri. Nici nu părea să se teamă de ceva. Pe mine mă aduseseră pentru amigdale. Dîrdîiam. Au spus că e o nimica toată dar m-au internat. Dimineaţa devreme am coborît într-o camera luminoasă (ştiu sigur că geamurile dădeau spre parc!) cu un scaun şi chiuvetă mică într-o margine. M-am aşezat şi mi-au făcut injecţie cu un ac lung. De frică am tăcut chitic. Apoi mi-au deschis gura mare cu un obiect sub formă de U, cred… nu-mi amintesc. Doctorul avea o oglindă rotundă pe frunte şi mă uităm acolo. În mînă ţinea o lingură ce-mi amintea de toneta de îngheţată din Piaţă. Îngheţata era un lucru bun şi lingura aceea scrijelea acum în gîtul meu. M-au dus la chiuvetă să scuip. Atunci m-am revoltat şi m-am ţinut de ea plîngînd şi încercînd să vorbesc (Voi ştiţi că nu poţi vorbi fără o amigdală? voi ştiţi că fără amigdale, atunci imediat, vorbele ies stîlcite ca ale unui copil ce învaţă să vorbească?) M-au legat de scaun şi de mîini şi au scrijelit din nou. Cred că a fost o veşnicie, dar timpul de pe culoar a fost mai scurt. Băiatul cu ochii albaştri avea umărul întreg bandajat în feşe, privea tăcut şi liniştit. Dar eu am văzut licărirea din irisul lui. Parcă o văd şi acum…

Adriana Moscicki

„Sanatoriu-Baia Populară“ (Sanatorium-Volksbad) al Casei Generale de Economii Sibiu, din Parcul Astra

1

Ada Kaleh

Călătorule insetat, de treci pe sub bolta casei cu reclama Fritz Sift, venind de pe str.Tribunei ori N.Bălcescu ca printr-un arc în timp, pofteşte de te răcoreşte la Restaurantul „Stadtpark“. Terasa (Veranda) restaurantului stă pitită sub marchiza în umbră verde, sub ochii protectori ai oraşului. Berea urcă în halbe cu guler înalt dantelat şi-n lujerii învîrtiţi, adesea, păsări mici poposesc.
Mijlocul restaurantului îl ocupau camerele de masă: una specială mică şi intimă de mic dejun (Frühstück) probabil un separeu, un salon mic şi unul mai mare de servit masa şi camera cea mai impresionantă, cea cu trofee vânătoreşti, Camera Vânătorilor! Conform modei din sec. trecut, trofeele stăteau mîndre atîrnate pe pereţi şi ne putem imagina un meniu fastuos menit să impresioneze clientul şi să-ţi lase apă în gură doar la auzirea numelui: Gustarea Grofului (brânză mucegai, dulceaţă), Păstrăv „Franz Joseph“ (păstrăv, unt, migdale, vin alb, smântână), Cina Pădurarului (carne mistreţ, prune afumate, mere, cartof, vin roşu), Căprioară cu vişine, File Săsesc (file porc, ardei gras, ceapă, ciuperci, ardei iute, ceafă afumată, caşcaval), Papricaş de pui, Curcan Vienez, Supă de labă de urs, Sitari şi Prepeliţe umplute ori „la cratiţă“ şi alte multe mîncăruri mai modeste, dar la fel de apetisante: şniţele, gulaş, cîrnaţi şi fripturi de tot felul! Şi de intri pe o parte, pe cealaltă vei putea ieşi: poate pentru amanţi indragostitit cale bună de urmărit, sau pentru cei turmentaţi… un pic înşelătorie pură?! Aşa stă casa cu picioarele-n două străzi şi se joacă: o parte în grădina şi una în lumină!
Cînd am văzut-o ultima oară, în trecut, era plină de fum şi întunecată: mese joase şi cafele negre zise „nechezol“, scrumiere pline de mucuri Snagov, Carpaţi şi Mărăşeşti… poate şi mai nobile BT, uneori. Pînă şi numele ei dus în amintire căci insula zace în adînc de Dunăre, pustie: Ada Kaleh – scria pe firma din str.Tribunei. Tăcerea peştilor lăsată pe insulă şi în cafenea! Trecătorule, ia doar povestea cu tine şi păstrează-o în inima ta!

Adriana Moscicki

Reclamă din 1899: „Restaurantul/Restauration „Stadtpark”. Pe lângă berea „Exportmärzen-Bier” pusă şi până acum în vânzare, de azi începând se vinde şi aşa numita „Kronenbier à la Pilsner“ procurată din berăria lui Anton Dreher în Steinbruch. Sibiu, 13 aprilie 1899, Michail Hager jun.”

1

Restaurant „Stadtpark“ din Parcul Astra // Restauration „Stadtpark“ – 1905 – Str. Doctor Ioan Lupaş nr.4

„Începând cu sfârşitul sec. XIX aici a fost deschis Restaurantul Parcului (Stadtpark) care avea terasa spre Parcul ASTRA. În perioada interbelică a fost preluat de Petru Răspop care i-a schimbat denumirea în Restaurantul „Metropol“. În perioada comunistă a funcţionat Cafeneaua Ada Kaleh, închisă în anii ’90.“ (Sursa text: http://patrimoniu.sibiu.ro)

1

„Poarta Cisnădiei din Sibiu, vedere din exterior“ // „Heltauertor Hermannstadt, Außenansicht“ – demolată 1839. Ea a fost apărată de bresla măcelarilor. În anul 1836 Johann Böbel pictează Turnul cu poarta văzut din exterior/sud iar în anul 1838 pictează Turnul văzut dinspre oraș. În „Cronica orașului Sibiu“ Emil Sigerus scrie: 1836.16.5 Ninsoare abundentă in Sibiu! – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

„Poarta Cisnădiei din Sibiu, vedere dinspre oraș“ // „Heltauertor Hermannstadt, Innenansicht“ – demolată 1839. În dreapta se vede fosta clădirea din str.Tribunei nr.1 – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

moda si cinema

Anii ’30 stau sub influenţa filmelor de la Holywood!
Femeile sînt inspirate de marile dive de pe ecran, silueta devine voluptoasă, rochiile tăiate în „bie“, din materiale uşoare, se lipesc de corp şi accentuează curbele. Elsa Schiaparelii are ideea folosirii fermoarului şi la haine (înainte se folosea exclusiv pentru pantofi!). Tot ea creează costmul bărbătesc cu umeri accenuati şi Marlene Dietrich îl poartă cu charm, misterioasă şi seducătoare.
Femeile se emancipează şi încep să lucreze. Ele poartă sacouri strînse pe corp, practice dar feminine.
Tot de pe pînza marelui ecran privesc cuceritor actori precum Cary Grant, Jean Gabin, Yves Montant şi zîmbetul lor enigmatic este umbrit de borul pălăriei. Accesoriul „must have“ în moda masculină este pălăria.
Gentelmenii purtau nuanţe de bej şi ardezie, pantalonii au talie înaltă şi sînt asociaţi cu jachetă. Gangsterii purtau culori mai îndrăzneţe, pantaloni largi cu talia îngustă, ochelari şi pantofi în două culori.
Iată o fotografie care ne vorbeşte nu numai de o casă dispărută din peisajul urbei noastre, dar şi de o lume demult dusă.
În faţă la reclama „Cinema-Kino“, această adunare distinsă devine azi, ea însăşi, personaj dint-un film de altă dată. „Apollo“ era primul cinematograf din oraş. Oamenii se îmbrăcau frumos şi trăiau povestea de pe ecran.
Bărbatul atinge mereu buzunarul pardesiului. Acolo în buzunar stau biletele. O aşteaptă. Pe sub borul pălăriei, nerăbdarea şi speranţa se joacă de ascunselea. Îşi aminteşte chipul ei senin şi plăcut şi saltul buclelor atunci cînd păşeşte apăsat şi vesel. Mai are în nară şi amintirea parfumului ei. Biletele ard în buzunar, aşa şi inima lui în aşteptare. O să se aşeze frumos şi poate o să-i ţină mîna. Şi-au dat întîlnire aici la colţ, chiar în faţa afişului.
Un bărbat aşteaptă o femeie. O poveste aşteaptă să fie trăită.
Pe ecranul de pînză, în ticăitul constant al rolei de film, inimile vor ticăi şi ele cu emoţie. Apoi atingerea aceea de mînă în semi-întunericul sălii.
În colţ pe Tribunei, un bărbat aşteaptă iubirea.

Adriana Moscicki

Casa de pe str. Tribunei, colț cu str. N.Bălcescu, cu trecerea boltită spre parcul Astra (demolată ca.1932)

1

Noaptea în care se revarsă lumina

Oamenii au postit. Mâine vor face cruci mari peste pântec sau mici şi zgârcite în capul pieptului, se vor apleca în sărutat mâna popii şi vor mânca din „trupul Tău“ şi vor bea „sângele Tău“.
În mâna Popii, potirul de argint pare însuşi Graalul sfânt pierdut în lume. Şi el e plin cu pâine şi vin. Credincioşii deschid gura să primească Paştele. Unii fac gură mare, alţii deschid o guriţă mică şi timidă. Întotdeauna m-am gîndit la nişte copii neputincioşi hrăniţi cu linguriţa şi am zâmbit în mine.
Oamenii aceştia vor mastica încet pâinea înmuiată în vinul acela acru. Vor fi mai buni? Inima lor mai curată? Apoi vor pleca spre case ţinând în mâini paharul acoperit cu şervet de pânză, ori de hârtie.
Pe masă – ceapă verde, usturoi, ridichi, ouă roşii, telemea proaspătă şi drob. Cu mic cu mare se trezesc, îşi spală faţa şi iau Paşti: „Hristos a înviat!“… „Adevărat a înviat!“ răspund cu toţii în cor.
În toate casele începe bătălia cu ouă. Bunica colora doar ouă roşii, un coş întreg. Stăteau strălucitoare unse cu grăsime şi aşteptau. Noi, nepoţii le alegeam pe cele mai mici (bunicul ne vânduse pontul asta!) Erau acolo ouă mai măricele ce se crăpaseră la fiert. Culoarea străpunsese coaja poroasă şi sub ea, oul crescuse artere sofisticate, păienjeniş roşu ca de sânge în trupul alb şi moale. Le priveam imaginînd fel de fel de forme şi teritorii.
De Paşti era todeauna soare, sau cel puţin aşa îmi amintesc. Şi todeauna aveam pantofi noi şi haine noi. Iepuraşul venea la timp încărcat de cadouri. Nu-mi băteam prea tare capul cum făcea tocmai iepuraşul minunea asta şi alergam cu nerăbdare să rup ambalajul pachetului lăsat. Apoi începea o zi obositoare cu mese întinse şi grele.Toată lumea părea moartă de foame după postul îndelungat. Guri lacome îngurgitau cantităţi enorme de friptură şi drob şi sarmale şi cozonac şi prăjituri colorate şi bere şi vin şi ţuică… şi ce plictiseală pe capul nostru. Pantofii cei noi mâncaseră din carnea piciorului, rochiţa era deja şifonată şi pătată, ciorapii rupţi, mâinile lipicioase.
Masa mi se părea o hidoşenie, oamenii de jur împrejur umflaţi ca nişte baloane cu apă. Nimeni nu mai vorbea de har, lumină, bunătate, simplitate şi iubire! Mai degrabă trăgeau o cântare cu vorbe fără perdea dar vesele, femeile chiţăiau şi zâmbeau cu subînţeles, bărbaţii se umflau ca nişte cocoşi graşi. În jurul mesei oamenii s-au împuţinat. Apoi se lăsa ceaţă. Am adormit sau am uitat prin timp.
Acum Lumina sfânta călătoreşte cu avionul în toate colţurile lumii şi nu înţeleg cum se plimba ea odată pe jos, sau pe ape, sau pe spinări de asini aşa prin lume. Ca prin aburi îmi amintesc poarta grea a bisericii şi ritualul acela aşteptat de toată suflarea: toc, toc, toc… „Am venit cu lumină!“… Ahhhhhhh, se auzea un foşnet în lume şi exaltarea cuprindea feţele oamenilor! „Luminaaa, lumina Hristos a înviat!“, şi ei cu toţii răspundeau ca în delir: „Adevăraaat a înviat!“ şi se porneau pe cântat: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând…!“
E mult de atunci, port în mine amintirea precum luminiţa aceea în Noaptea de Înviere. Candela mea pâlpâie, focul meu e viu. Omul a suferit pentru om: trupul lui hrană, sângele lui viaţă.
Luaţi de mâncaţi, le-a spus! Luaţi de beţi, le-a spus. Şi Omul se înfruptă. Şi măcar o clipă, în Ziua asta, Omul este mai bun! Sărbători fericite!

Adriana Moscicki

1

Schitul Mănăstirea Peştera Ialomiţei

În Peștera comorilor, un text apocrif siriac din secolul al V-lea sau al VI-lea, este prezentată o legendă ce explică apariția și folosirea toacei. După ce Noe a terminat de construit arca, Dumnezeu i-a poruncit să fabrice o toacă din lemn de trei coți lungime și un cot și jumatate lățime și un ciocan din același lemn. În această toacă Noe trebuia să bată de trei ori pe zi, dimineața devreme, la prânz și seara, după apusul soarelui, pentru a-i aduna și informa pe oameni despre iminența potopului și a-i îndemna să se pocăiască și să se convertească. Această legendă a fost folosită de Lucian Blaga în piesa Arca lui Noe.
Toaca și clopotul au rolul de a anunta începutul slujbei și de a chema credincioșii. În liturgia ortodoxă toaca are un rol de delimitare temporală (trecerea de la timpul profan la cel liturgic) și spațială (delimitarea spațiului liturgic de cel cotidian prin înconjurarea bisericii cu toaca). Timpul când se bate „toaca”: „pe la toacă” înseamnă pe la ceasurile 15-16 după amiază (se bate când se apropie slujba de seară – vecernia).
Toaca se utilizează în toate țările ortodoxe, inclusiv în lăcașurile de cult greco-catolic. Poate fi amplasată în clopotniță sau undeva sub streașina bisericii. Ea se bate, de obicei, la începutul diferitelor slujbe și mai ales la slujbele de noapte. Există însă destule variații de la o parohie la alta. Toaca nu înlocuiește clopotul, deci pot fi folosite simultan. Astăzi s-a format o adevărată artă în jurul clopotelor și toacei. Clopotul și toaca se bat alternativ, de obicei în trei „stări”, adică toaca, apoi clopotele, apoi toaca, și tot așa, de trei ori fiecare. (Sursa Wikipedia)

Adriana Moscicki

Călugăr bătând toaca – Schitul Mănăstirea Peştera Ialomiţei / Fotografie facută în data de 1 iunie 1925 – SKV Siebenbürger Karpatenverein // Societatea Carpatină din Ardeal

1

Călătorie în timp // Zeitreise // Időutazás… vă urează tuturor Sărbători Pascale luminoase, pace, fericire şi multă iubire. Paşti fericite!

1

cer

bunica roşeşte ceaun plin de ouă.
dimineaţa, pe drumul bisericii,
coşuri pline se aseaza la rând,
turma albă de ştergare neîntinate,
străchini de sarmale şi ouă
în sângele LUI spun femeile
şi fac largi cruci spre un cer gol.
Golgota e ferecată-n aur şi argint,
spre ea te strecori în plecăciune,
preoţi cu bărbi şi sutane in culori
îşi dau rând la tămâieri şi închinăciune.
stânca de atunci s-a pitit sub altar,
acum toată şlefuită de atingeri.
şi crucea
împărţită ca o pâine ruptă în mâini,
în cele patru zări dusă aşchii şi amulete,
cuiele s-au rostogolit prin lume,
cum dorm în sipete
fără sânge, fără durere.
uite,
drumul Ierusalimului e plin doar de case,
coaste de piatră albă
şi zumzet de viaţă cu plâns de copil,
cu strigat de muezin
cu toacă şi clopot de biserică
cu tropăit de pelerini
un soare greu se scurge prin oase
şi toţi poartă în inima stea, lună, cruce,
pe cerul spoit
mai fâlfăie porumbei…

Adriana Moscicki

1

Strada Mitropoliei // Fleischergasse // Mészáros-utca – Carte Poștală din 1918 (tipărită la Budapesta)

1

Strada „Metropoliei“ / Fleischergasse / Mészáros-utca – Carte Postală circulată 1918

1

Călătorie în timp // Zeitreise // Időutazás… vă urează tuturor sărbători fericite, la mulți ani de Florii!

1

Paşte fericit // Frohe Ostern // Kellemes Húsvèti Ünnepeket… tuturor celor care sărbătoresc Paștele Duminica aceasta!

1

Ostara, iepurele şi oul

În vremuri păgîne, demult uitate, de îndată ce iarna se sfîrşea, frigul se înmuia şi zilele egalau nopţile, începea sărbătorirea zeiţei Eostre. Perioada aceasta coincide cu luna Martie şi începutul lui Aprilie, după Echinocţiul de primăvară.
În anul 1835, Jacob Grimm (unul dintre fraţii Grimm), publică lucrarea „Deutsche Mythologie” (Mitologia germană), o colecţie de mituri şi povestiri populare, care includea şi comentarii despre zeiţa Eostre / Ostara. El arată că adorarea acestei zeiţe era atît de bine înrădăcinată în rândul populaţiei germanice, încît creştinismul a trebuit să păstreze aceste sărbători şi să le dea o semnificaţie proprie: „La vechii germani, există un festival de primăvară numit Ostertaga sau Aostortaga. Etimologic Eostre / Ostara provine din rădăcina germanică AEW care semnifică lumina şi stă la baza cuvântului austron, prin care era desemnat răsăritul Soarelui. Şi în limba germană modernă prefixul OST se referă la Orient, la Est (osten înseamnă în limba germană şi „oriental“). Rădăcina semitică ISTRT se referea şi ea la răsărit.” Eostre (Easter), sau după Jacob Grimm, Ostara era deci Zeiţa primăverii, a împerecherii animalelor şi a înmulţirii plantelor, a fertilităţii dar şi a răsăritului, a noului început şi a creşterii. În timpul acestor sărbători i se aduceau ca ofrande seminţe şi ouă (căci ambele conţin germenele noii vieţi) şi i se cerea ajutorul şi binecuvântarea pentru a avea culturi fertile. Ostara era adorată în vechime, nu doar de anglo-saxoni ci şi de babilonieni, sub numele de Isthar, de fenicieni sub numele de Astoreth (zeiţa Lunii şi a fertilităţii) şi de greci sub numele de Astarte sau Eos (zeiţa răsăritului, echivalată ca Aurora la români). Cuvîntul este preluat de limbile germanice şi va denumi apoi sărbătoarea creştină de Ostern-Easter, spre deosebire de cuvîntul ebraic Pesah care va denumi Paştele în celelate limbi, inclusiv română!
Obiceiul de a dărui ouă vopsite de Ostara este cunoscut de către vechii egipteni, persani, greci, romani şi gali. Simbol al vieţii, oul reprezintă universul nostru cosmic… el este „imago mundi“. Practica vopsirii ouălor datează de la vechile civilizaţii: persanii le vopseau în roşu, pe când locuitorii altor ţări alegeau culori obţinute din fierberea lor cu flori sau frunze.
Ulterior, creştinismul va lega culoarea roşie a ouălor de Paşti, de răstignirea lui Isus. Se povestește, că sîngele s-ar fi scurs de pe trupul lui Isus peste coşul cu ouă aşezat sub cruce de mama venită să-şi plîngă Fiul… Iepurele este si el un personaj de legendă. Înca din Egiptul antic, iepurele a fost recunoscut ca fiind un simbol al fertilităţii şi al reînnoirii. Această credinţă a fost preluata de greci şi apoi de romani care au împărtăşit-o cu restul Europei.
Iată cum Eostre / Ostara – Ostern, Oul şi Iepurele se întîlnesc simbolic în sărbătorirea Primăverii, a vieţii, a renaşterii şi a bucurie!

Adriana Moscicki

Felicitare din 1917

1

Paşte fericit // Gesegnete Ostern // Áldott Húsvéti Ünnepet – Carte Poștală circulată 1916

1

„Săptămînă mare“ sau săptămînă liniştită

… una la români, cealaltă la saşi. Uneori se suprapuneau şi sărbătoream cu toţii împreună. Cel mai bine era cînd urmau una după alta şi aşa se bucura Burgul de o continuă sărbătoare!
Au fost vremuri în care religia şi respectul erau în inimă şi tăcute, neimpuse de şcoli şi nici de legi. Români, saşi, unguri, evrei şi ţigani, sărbătoream împreună şi în paralel fiecare sărbătoarea celuilalt cu veselie şi inima curata. Şi nu conta în ce limbă se cîntă în biserica – deasupra un singur cer!
De Paști soseau pachetele din Germania şi rudele în vizită. Atunci veneau şi noile abtzibilde (Abziehbilder) ce se lipeau pe ouă, sau culorile pastel sau cele amestecate curcubeu şi şerveţelele cu iepuraşi şi ciocolata şi cafeaua Jacobs şi ţigările Ernte23 şi berea la cutie.
În ziua de Paşti lumea se îmbrăca de sărbătoare, fetele după Confirmare se mişcau mîndre de Bortenul nou nouţ. Clopotele se dezlănţuiau după săptămîna de tăcere şi soarele strălucea totdeauna pe cer. Sub Arin-ul era galben de floare şi ochiul cuprindea verde crud. A două zi se pornea la stropit, căci Primăvara fiecare floare trebuie udată şi parfumată. La ţară se mai ţinea încă obiceiul stropitului cu apă şi sărman era cel ce trecea pe drum. În oraş băieţii plecau cu sticluţele de parfum în buzunar… eram copii şi parfumul era Maşinuţa cu un leu, sau sticluţa de Viorele. Apoi, în timp s-a transformat în Apă de Cologne 4711 sau spray Bac, Rexona şi Quikfresh. Şi dacă în săptămînă saşilor mîncam Hanklich, în următoarea mîncam cozonaci cu nucă. Şi dacă la saşi ouăle colorate se ascundeau în iarbă sau se atîrnau frumos în pom, în săptămîna următoare se rostogoleau în coşuri şi mîndre impodobeaua mesele noastre, ale românilor. Nimic nu umbrea bucuria acelor zile, nici magazinele goale, lipsa banilor, a maşinilor de lux, sau vilelor etajate…
Bucuria era în inima şi pe faţă, bucatele aveau gust şi noi eram cu toţii prieteni, eram cu toţii oameni. Sărbătoarea Învierii lumina Burgul nostru medieval.

Adriana Moscicki

Sibiu – Piața Mare, anii ’30

1

Biserica Evanghelică ”Sfănta Maria” Sibiu. Fresca „Răstignirea“ de Johannes von Rosenau, pictată în 1445. Această frescă a fost restaurată în anii 1989-1990 de pictorul Liviu Ciungan.

Adriana Moscicki

1

„să se adune apa cea de sub cer într-o singură adunare şi să se arate uscatul!“ (Facerea 1, 9)

Aşa s-au scurs apele zăpezilor şi pămîntul s-a arătat plin de sevă şi mustind. Şi doar o mîngîiere de soare e destul ca boabele închise în somnul de gheaţă să ţîşnească spre lumină şi să explodeze în verde. Şi pămîntul se îmbracă aşa an de an în culoare.
Primăvara este naştere! Primăvara este viaţă! Nu întîmplător Primăvara este cel mai cîntat şi iubit anotimp. Din vechime i-au fost dedicate ceremonii, obiceiuri păgîne au fost asimilitate în religia locală şi încă se mai serbează în zilele noastre: Ostara, sărbătoarea focurilor, înflorirea pomilor. În Orientul îndepărtat Primăvara este Început de An, frigul este alungat cu zgomot de artificii, cu strigăte de bucurie, sub pragul casei se pun suluri de hîrtie roşie înscrise cu semne şi animale şi cîntări. Oamenii poartă haine colorate şi vesele ca însăşi primăvară înflorită.
Dar poate cea mai mare sărbătorire este cea a cireşilor în floare – Sakura. Atunci curge sakeul în pahare şi el dezleagă limbile şi îmbujorează feţele.
Pe la noi pe acasă primăvara se năştea în straturile cu ceapă verde, în cele cu usturoi şi cele cu ridichii fragede de lună. Şi în poala ţigăncilor se aduna în urzici şi salata ursului şi păpădie fragedă. Şi adînc în pămînt cuiburi, cuiburi se lăfăiau cartofii noi. Ramurile toate explodau în flori galbene şi mirositoare şi miţişorii strîngeau albinele încă ameţite de frig. În Duminica Floriilor femeile duceau ramuri la biserică, apoi le puneau la crucile celor duşi, sau le făceau cunună în jurul oglinzilor şi icoanelor. Şi cîtă bucurie cînd se arătau primele flori! Aveam în faţa ferestrei un cais cu ramuri roşiatice. Înflorea elegant şi în tăcere. Dintr-o dată se umplea de nori rozalii. Turturelele mişcau ramurile şi lăsau în urmă voal uşor de petale. Apoi veneau mierlele şi îi cîntau dimineaţa devreme şi ramurile caisului se deschideau în îmbrăţişare.
La noi, primii înfloreau corcoduşii şi caişii. Apoi se grăbeau merii şi prunii să-i prindă din urmă. Cerul se deschidea dintr-o dată senin şi vedeai pînă hăt departe Munţii Făgăraşului şi crestele lor încă ninse. Şi de urcai puţin pe dealurile Cisnădioarei, în zare, culmile păreau turme de mioare: merii şi cireşeii dădeau în floare! Oamenii de pe la noi erau zgîrciţi în cuvinte şi scriau poezia în inimă… dar pe faţa lor se urca un zîmbet larg şi ochii străluceau cu bucurie la gîndul fructului pîrguit ce se va ivi în livadă. Şi de închid ochii şi acum văd în cap ramurile grele de cireşe pietroase, mari şi zemoase şi oamenii la cules cu căldări.
Dar acum în primăvară, ramurile sînt ciorchini de flori, omul ţine bucuria în inimă şi cîntecul pe buza curată. Pe sub cireşi curg cîntări şi viaţă e de jur împrejur, roată!

Adriana Moscicki

Cisnădioara sub cireşi – Foto Emil Fischer

1

„Dominica in Palmis de passione Domini“ – Palmsonntag / Duminica Floriilor – Isus intră în cetatea Ierusalimului și este întîmpinat cu frunze de palmier. Simbolic, tot în această zi, tinerii sași intră în rîndurile comunitații și primesc Confirmarea. Schönen Palmsonntag! Sărbătorire fericită!

Adriana Moscicki

Săsoaice din Cisnădioara în drum spre biserică – Carte Poștală circulată 1933

1

…din sertare

Care e soarta fotografiilor?, doar nu toate ajung în clasoare de colecţionari!
Cele mai multe nu…. Cele mai multe ajung în coşul uitării. Oamenii duşi, amintirile nu le mai poartă nimeni… istoria uitată. Am cotrobăit în sertare, am desfăcut şi eu case. Acum nu sînt amintirile mele. Acum nu sînt sertarele mele. O fotografie este o poveste. Uneori se amestecă în istoria locurilor şi o duce mai departe. Alteori rămîne intimă, personală.
Două femei tinere se bucură de soarele primăverii pe Centru. La noi pe Centru, Împăratul Romanilor era înfipt în memorie, ca steaua Nordului care te călăuzeşte!
La „Römischer Kaiser“ se bea coniac franţuzesc şi se juca bridge. Acolo se învîrteau rochiile ce trebuie văzute, trupurile ce trebuie admirate. În hol, acolo se amestecau parfumurile ca în alambic. Mii de oameni au trecut prin faţa lui neştiuţi, necunoscuţi. După Război, cerul de primăvară este totdeauna mai albastru. Femeile ies în soare cu faţă senină şi zîmbet larg şi ele sînt flori. Rochiile le mulează corpul şi se îngîna în serenade peste liniile sinuoase de carne. Buzele sînt petale. Femeile desfac dimineaţa papiotele ce ondulează părul. Trupul lor miroase a curat, apă de izvor şi a săpun.
„Römischer Kaiser“ nu şi-a pierdut nimic din strălucire. I-au schimbat numele dar nimeni nu i-a putut lua istoria, identitatea. După 1948 hotelul a fost naţionalizat şi i s-a spus Păltiniş… apoi Bucureşti… apoi numele s-a întors firesc pe firmament alungînd pe toate celalte ca pe amintirile rele dintr-un coşmar. Împăratul Romanilor nu-şi schimbă identitatea, nu-şi schimbă numele!
Şi iată, din sertarele cu amintiri ale unei mame, răzbate o imagine din vremuri demult duse: o faţă veselă, o femeie planturoasă , impresionantă, braţ la braţ cu o prietenă, poate la întîlnire, poate la plimbare… desigur e Sărbătoare, faţa senină, inima uşoară. Seva pulsează în chipurile aceastea şi bucurie existenţială. Poate e primăvară! Nici nume, nici an scris acolo in dosul imaginii, dar numele hotelului întrezărit luminează ca un far prin beznă trecutului.
Azi, o femeie priveşte imaginea altei femei: i-a fost mamă. Din timpul scurs nimic nu rămîne. Doar pentru veşnicie un chip pe hîrtie, doar amintirea şi nostalgie în inima copilului, pînă cînd tăcere!
Istoria omului şi istoria locului se amestecă uneori pentru o clipă de veşnicie!

Adriana Moskocki

Împăratul Romanilor, Str. N.Bălcescu /“Unitatea N.11 – Restaurantul Păltinis“
Fotografie personală Adriana Constantin. Mulțumim Dia!

1

Un aer de Primavara // Frühlingsstimmung – „Blumentag“

1

Sub voal brodată frumusețe de altă dată / Port Sibian – Leopold Adler, fotograf Braşovean

1

„Frumusețe in floare“ – Sibiancă în vestimentație orășenească // Hermannstädter Bürgertracht – până cca.1787 – foto Kamilla Asbóth

1

Casa Altemberger/Pempflinger, Primăria veche // Altemberger/Pempflinger Haus, Altes Rathaus – foto Kamilla Asbóth

1

„Port popular săsesc“ // „Sächsin in Tracht“ & „Săsoaică din Cisnădioara” //„Sächsisches Mädchen aus Michelsberg“ – foto „Kamilla Asbóth

1

Oamenii cetăţii – Fotografa Kamilla Asbóth (1838 – 1908)

La moartea lui Theodor Gltaz în 1871, atelierul şi arhiva, plăcile fotografice (clişeele negative de sticlă) rămîn moştenire nepoatei acestuia: Kamilla Asbóth.
Fire întreprinzătoare şi perfect ancorată în realităţile şi trendurile vremii, Kamilla continuă munca de portretist şi etnograf începută de unchiul său. Kamilla Asbóth nu se sfieşte să folosească aceleaşi plăci şi să transforme / îmbunătăţească reproducerile fotografice colorîndu-le manual, creînd decoruri şi accentuînd în culoare trăsături şi caractere.
O obişnuinţă în epoca era comercializarea fotografiilor, în set sau separat, cu bucata, în dimensiune „carte de vizită“ sau „cabinet“. La mare modă erau portretele în costum naţional, fotografiile etnografice, care se vindeau la mai toţi marii fotografi şi în librării. Fotografii cumpărau unii de la alţii plăcile, negativele, şi le foloseau apoi sub numele propriu. Pentru Kamilla Asbóth este la îndemînă: ea posedă deja atelier şi plăci create de Theodor Glatz, le înnoieşte prin schimbarea decorului sau prin plasarea personajului într-un décor pictat de mînă.
Din 1875 până 1897 lucrează în propriul atelier foto „Atellier Camilla“. Participa la diferite expoziţii internaţionale. În 1881 şi 1890 la Budapesta obţine medalii de aur pentru fotografiile expuse! În 1897 Kamilla Asbóth vinde atelierul lui Emil Fischer (1873-1965).
Artistă prolifică, Kamilla Asbóth a lăsat o colecţie impresionantă de portrete etnografice de o calitate excepţională şi are meritul de a se număra printre primele femei fotograf din Sibiu şi din ţară!
Adriana Moscicki

„Sibiul văzut dinspre nord-vest“ – Kamilla Asbóth ca. 1884. Țăranca din Turnișor și persoanele din fundal au fost pictate în clișeu negativ al lui Theodor Glatz din ca. 1860!

1

Strada Gladiolelor – Târgul Cailor // „Ross Platz“- Carte Poștală („Leonar“) ca.1943

1

Târgul Cailor de pe strada Gladiolelor din Cartierul Terezian văzut dinspre Biserica „Sfanta Elisabeta“ – ca. 1890. Cinematograful „7 Noiembrie“ a fost construit aproximativ pe locația unde se afla clădirea din dreapta!

Sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

1

Podul de Piatră!

Desigur, numele lui este mai sofisticat, istoria lui mai lungă… Podul de la Poarta Ocnei // Burgertorbrücke! Neuhauser ne pictează un falnic pod de lemn şi îl face punctul central al tabloului său din 1808. El va fi ulterior înlocuit cu unul şi mai impunător din piatră şi va deveni primul pod peste Cibin construit în piatră! Sînt doar un povestitor în trecere pe pod. Mă opresc şi-l privesc, acum de departe şi în timp şi în spaţiu. Îl privesc mai degrabă în imagini vechi căci acolo îmi pare măreţ şi gîndul mă duce la Podul Carol şi Praga. Dar noi nu am avut Vîltava cea învolburată! Doar un rîuleţ nervos uneori, Cibinul, şi limpede în anii copilăriei că te puteai scălda liniştit. Apoi, nu l-am împodobit cu statui aurite dar ne-am străduit să-l dichisim cît de cît.

Dau fuga prin imensul vitual căutînd povestea lui şi mă întîlnesc mereu cu aceeaşi explicaţie şi aceeaşi propoziţie repetată la nesfîrşit că nici nu mai ştiu exact cui aparţine, de fapt: „În 24 octombrie 1864 este inaugurat podul din faţa fostei porţi a Ocnei“.
Evrika! îmi spun…
Dar apoi apare Sigerus, un domn serios şi la locul lui cu cartea „Cronica orasului Sibiu 1100-1929“ // „Chronik der Stadt Hermannstadt 1100-1929“. La pagina 60 scrie referitor la data de 20 Iunie 1908: „Noul pod peste Cibin din fața Poartii Ocnei este predat circulației“.
„Die neue Zibinsbrücke vor dem Burgertor wird dem Verkehr übergeben.“
În aceeaşi carte, la pagina 44 se găseşte următoarea informaţie referitor la data de 24 octombrie 1864: „Podul peste rîul Cibin din fața Portii Ocnei este predat circulației“. „Der Zibinssteg vor dem Burgertor wird dem Verkehr übergeben“. Însă cuvîntul german „Steg“ înseamnă de fapt pod mic, poduț, poduleț peste o apă, pentru pietoni! Deci…??? Şi uite aşa, învîrtindu-mă eu în zadar, fără să ştiu a vă poveşti cine şi cînd l-a construit, mă gîndesc: de era Cibinul învolburat ca Vîltava, de s-ar fi încoronat Împăraţii în cetatea noastră, sigur am fi avut o istorie amănunţită a faptelor… dar mai cred că, dincolo de nostalgia locului, avem datoria să spunem mai departe măcar atît cît ştim!
Acesta este Podul de Piatră din oraşul meu! El nu s-a dărîmat! Stă în picioare aproape în acelaşi loc în care Neuhauser l-a văzut mîndru meşteşugit în lemn. Şi aşa să rămînă, amin!

Adriana Moscicki

Podul de Piatră sau Podul de la Poarta Ocnei

1

Podul de lemn!

Mă întorc în pictura lui F. Neuhauser – Sibiul în 1808, cu imensă bucurie! Pictorul ne înfăţişează oraşul văzut din nord, de dincolo de rîul Cibin. Oamenii sînt desăvîrşiţi pînă în cele mai mici detalii, adunarea este plină de viaţă şi colorată, în zare oraşul se iveşte impunător cu turnuri şi ziduri ca o cetate falnică, de neînvins. Şi între oamenii aceştia ocupaţi de ei înşişi şi cetatea încrîncenată, între aglomeraţia umană veselă şi pitorească şi aglomeraţia urbană, stă Podul de lemn din fața Porții Ocnei. Soarele apune peste clădiri şi oameni şi podul el, strălucitor în simplitate, este singura legătură între natură şi construcţie, între între bucolicul rural si spatiul sobru al urbanului. În timp, oraşul, ca o caracatiţă imensă, va cuprinde oamenii, va sparge zidurile, podul însuşi va fi înghiţit… dar aici, Podul stă cu fruntea în lumina roşiatică, el este punct de echilibru, punte şi trecere între două lumi!
Iată un pod! strigă Neuhauser în tăcerea culorilor şi podul acesta este o trecere în timp!

Adriana Moscicki

Franz Neuhauser cel Tânăr – Sibiul văzut dinspre nord 1808 (detaliu cu Podul de lemn)

1

Sibiul văzut dinspre nord – Jakob Alt 1832 (tablou realizat după pictura lui Franz Neuhauser cel Tânăr)
Sursa foto: Georg Schoenpflug von Gambsenberg

1

Franz Neuhauser cel Tânăr – pictorul cetăţii! (1763 Viena – 1836 Sibiu)

Îmi place Neuhauser!… îmi place spiritul lui pudic şi ordonat, bucuria reţinută cu care pictează dar şi exuberanţa culorii! Îmi place migala cu care înfăţişează oameni şi caractere, corectitudinea cu care ne descrie vestimentaţia, arhitectura şi topografia. Meticulos precum un cartograf dar şi jucăuş ca un spiriduş, Neuhauser zugrăveşte poveşti din Burgul care l-a adoptat şi pe care l-a adoptat. Numai un Vienez în Sibiu/Hermannstadt se putea încumeta la o operă de asemenea dimensiune şi valoare: Neuhauser este artist dar lasă posterităţii, dincolo de artă, documente nepreţuite: imaginea oraşului!
Şi cred că nu exagerez deloc dacă va spun că, în ochii mei, Neuhauser este un Breugel autohton! La 200 de ani distanţă şi în spaţii diferite, Neuhauser înşiră poveştile cetăţii cu mult bun simţ dar cu zîmbet, cu conştiinţa unui istoric şi cu mîna unui maestru!
Pe Neuhauser trebuie să-l priveşti sub lupă, să-l piguleşti bine – bine de detalii… Iată un pod peste rîu! Să căutăm povestea lui… A fost odată un pod de lemn ce se arcuia peste cele două maluri ale Cibinului. Era destoinic şi armonios şi lat să poată trece căruţe şi diligenţe în goană spre Iarmaroc şi ciurde de animale de la păscut. Uneori era mare vînzoleala deasupra apei, alteori podul rămînea pustiu dar mîndru în apusul soarelui.

Adriana Moscicki

Franz Neuhauser cel Tânăr – Sibiul văzut dinspe nord 1808

1

„…în cerul gurii“

Drumuri bătătorite străbat dealuri şi văi şi, de-a lungul rîului, şerpuiesc spre Cetate. Căruţe încărcate, cai cu desagii plini duc bucatele spre Iarmaroc. Şi pe acelaşi drum se întorc ţăranii cu coşurile goale şi fişicurile pitite bine în brăcinar ori legate în colţul cîrpei şi furişate pe sub bărbie. Sute de ani, acelaşi drum au urmat carele cu struguri, hîrdăurile cu mere, căruţele cu porumb şi cartofi.
Dealurile line înconjoară Cetatea Sibiului. Omul muncitor a socotit căderea ploilor, ghiduşia vîntului, dogoarea soarelui apoi a semănat şi cultivat livezi de pomi fructiferi, păduri de hamei, viţă de vie. A arat şi semănat cartofi şi porumbi ori a lăsat natura să se dezmeţe în mii de flori şi ierburi aromate. Cu piatră a ascuţit tăişul coasei şi a făcut fîn pentru animalele ce coborau la iernat din munte. „Vrem să rămînem ceea ce sîntem“ cîntau pe vremuri „muncitorii pămîntului“ şi meşteşugarii şi bătrînii aşezaţi cuminţi în faţa porţii şi timpul se scurgea rotund în legea anotimpului prin sat şi prin livadă şi prin om.

Cu cîtă ironie, uneori, amintirile se ridică în oameni şi învelesc în frumuseţe anii cei mai trişti ai unei societăţi în derivă, în abuz şi în tiranie.
Munci patriotice, munci agricole – erau pe vremuri coşmarul tuturor. Motiv de îmbufnare liceană (naţională) spun acum cu un zîmbet, în ani, au rămas cele mai frumoase şi zburdalnice amintiri ale tinereţii. Dimineaţa devreme, încărcaţi în autobuze sau în tren, ne îndreptam noi, liceenii, spre practica agricolă! Mijlocul de transport era deja un indiciu de destinaţie. Ne plăcea mai mult cu trenul căci aveam liberatate de mişcare şi era mai uşor de spălat putina!
Am fost în Valea Viilor la cules de mere. Nu ştiu dacă mai există livezile de atunci. Nu am mîncat niciodată de atunci, (nici pînă atunci), mere atît de frumoase şi atît de zemoase. Umblam cu saci atîrnaţi pe noi şi culegeam fructele cu mîna. Aveam desigur normă un anumit număr de lăzi, dar, odată îndeplinite, eram liberi să plecăm şi să luăm cu noi o anumită cantitate de mere. Totdeauna luam mai mult! Cele mai frumoase mere sfîrşeau ronţăite de noi sau în genţile noastre în drum spre casă. Nu o să uit niciodată gustul lor!

La o aruncătură de băţ, livezile se înfăşurau ca un brîu verde în jurul satului, oraşului, atît de aproape dar, pentru noi atunci, suficient de departe pentru rîs nebun şi aventură. Şi acum, în Primăvară, imaginea aceasta trezeşte amintirea fîneţelor verzi, lăfăite în soarele blînd, zumzăială nesfîrşită a insectelor, mirosul de iarbă şi de flori, pielea netedă a fructului şi aroma lui în cerul gurii.

Adriana Moscicki

Sibiu văzut dinspre vest – Fogarasy Nagy Miklos (1865)

1