Şi, dacă am coborî în timp, de cînd dau cireşii în floare şi pînă în toamna aurită, drumul spre Cisnădioara, pe patru roţi sau pe jos, sprijiniţi în toiag cioplit, e cale în frumuseţe şi răcoare. Pe vremuri, aici se furișau orăşenii de dogoarea oraşului: în liniştea livezilor şi sub poala pădurii. Dimineţile se deschid în zarva cintătoarelor înaripate, miezul zilei curge liniştit în somnolenţă şi foşnetul gîzelor prin iarbă, seara triluri noi închid pleopele cerului. Şi mereu decupată pe boltă, o cetate în zare. Călători de aproape şi din depărtări au poposit pe aici şi au iubit locurile. Pe la 1890, Emily Gerard, scoţiană şi scriitoare – călătoare, temporar poposită prin Transilvania, ne povesteşte despre oameni, sate şi obiceiuri. Ea însăşi petrece în Cisnădioara două săptămîni de bucurie curată, în casă de ţărani. Mirată oarecum, ne relatează despre prezenţa Baronului K. din Hanovra, care alesese, de cîţiva ani, aerul curat şi însingurarea Cisnadioarei. (The land beyond the forest – Emily Gerard). Distinsă adunare la răscruce de drumuri. Încotro paşii lor? Poate la Piatra Broaştei la vreun picnic pe iarbă sub „Halber Stein“, sau poate pe poteci în pădure… cine ştie? Şi de ieri şi de azi amintiri: iată un sat îndrăgit!

Adriana Moscicki

Cisnădioara // Michelsberg // Kisdisznód

1

să purcedem la drum…

Să ajungi sus la cetate, urcai gîfîind pe poteca răsucită în pădure. Drumul acesta îl fac acum după ani şi ani de căutat pietre şi monumente risipite în lume. Abia acum mă copleşeşte măreţia portalului roman şi simplitatea peretului de piatră. Soarele răsare şi apune sub arcele groase din zid, pete mari de lumină şi umbră se lăţesc în incăperea pustie. Biserica e goală că poţi auzi paşii lui Dumnezeu străbătînd-o în lung şi în lat.
Pietre funerare aduse aici dintr-un cimitir amintesc eroi soldaţi căzuţi pentru patrie. Uşa mare de lemn e prinsă în chingi de fier medieval bătut în stele şi în sori. Ce frumuseţe, îmi spun şi-mi amintesc zeci de abatii din piatră din drumul Compostellei. Și, coincidență! aceleași chingi de fier învîrtit le-am văzut pe portalul de lemn la mânăstirea din Maulbronn!

Sfîntul „Mihail“ din Michelsberg / Cisnădioara – 20 nov.1223
Regele Andrei al II-lea confirmă o donaţie făcută de „clerico nostro magistro Gocelino . . . montem sancti Michaelis de IIII annis solvit XI antiquos banales“.
Cîtă curăţenie, cîtă linişte, cîtă pace în simplitate. „Nicio piatră schimbată“ aici din sec XII!
Grămezi de bolovani rotunzi mai stau încă în curte şi îţi poţi imagina munca sisifică a rostogolirii bolovanului sus pe deal! Cu cît era bolovanul mai mare, cu atît mai mare bărbăţia! Ce găselniţă înţeleaptă – îmi spun!… femeia este mîndră, bărbatul are egoul satisfăcut şi umflat, iar satul tot are „muníție“pentru apărarea cetății. Doar asta era tradiţia rostogolirii bolovanului pînă sus în cetate! Caut cu privirea o cămară în care ar fi putut sta pînă la moarte soţii ce voiau să se despartă: o singură farfurie, un singur cuţit de folosit! Conservatori sau spirite practice vechii saşi? Este aici loc la multe interpretări şi divagaţii. Dar eu sînt în trecere prin Cetate şi glasul meu zburdă în sala mare cu ecou… mă aud şi sînt! Am fost şi eu aici în cetatea lui Michael! Cetatea, cu biserica fortificată dedicată Sfântului Michaelis, a fost construită la sfârșitul sec. al XII-lea pe vârful dealului care îi poartă numele “Mons Sancti Michaelis”. Basilica este cel mai vechi edificiu religios în stil Roman din Transilvania, ridicat de coloniștii sași, care s-a păstrat aproape nemodificat de-a lungul secolelor.

Adriana Moscicki

Cetatea Cisnădioara // Michelsberg // Kisdisznód – Acuarela de Juliana Fabritius-Dancu 1978

1

Pe vremuri, poate încă şi azi în unele locuri, vecinele stăteau la taclale în faţa porţii, ştrencănind, brodînd şi punînd ţara la cale! Trecătorul era fixat ca de radar şi scanat de sus pînă jos, apoi tocat mărunt în toate combinaţiile posibile! Pe vremuri şi aici în sat, femeile stăteau la poartă şi din mâinile lor ieşeau faimoasele „Häubchen“ purtate zi de zi ,dar și de sărbătoare : bonete delicate brodate în motive de flori, pomi şi păsări, păienjeniş de aţă albă ce acoperea părul strîns şi sucit în cozi. Satul era renumit pentru bonetele astea ce se purtau cu mîndrie. Şi dacă femeile pălăvrăgeau pe la poartă, bărbaţii, ei, erau duşi după lemne în pădure sau la muncă pe câmp, sau poate prindeau ceva păsări cîntătoare… și, Doamne fereşte, mai bine să nu pomenim cuvîntul „Pachiaruz“…

Adriana Moscicki

Cisnădioara // Michelsberg // Kisdisznód – Crâșma satului de la poalele dealului unde începe urcușul spre Cetate

1

pe drum…

Pentru că e iunie, pentru că iubesc cireşele, visinele, agrişele, rozinchinele, fac drumul acesta în cap.
Ieşim din Cetate. Drumul intră adînc în pădure, ca un cuţit înfipt pînă la prăsele. După Fabrica Dumbrava (mîndria oraşului de altă dată), o luăm la stînga şi liniştea verde ne cuprinde deodată. Pe drumul ăsta a învăţat (aproape) toată lumea să conducă o Dacie, un Oltcit sau altă maşină mai fancy, străină, mai rară pe atunci. Fîneţe întinse cusute cu flori, cerul înalt şi foşnetul pădurii în zare, ca un murmur, ca o aşteptare.

E frumos ca în Elveţia, deşi ar trebui să spunem: în Elveţia e frumos ca aici! Şerpuind în pădure, drumul urcă spre coama dealului prin desiş de stejari şi arţari. Ferigi crude îşi etalează limbile învîrtite ca nişte arătări fantastice, desfăcute în toată frumuseţea verde, cu solzii mici şi tari în aer.
Deodată lumina ne explodează în ochi şi, în stînga şi dreapta, coama dulce a dealurilor se iveşte impodobita toată în livezi. Alerg cu mîinile dornice, întinse, să culeg cireşele, vişinele, zeama lor dulce să-mi umple gura, globul lor cărnos şi lucios să-mi pun la ureche şi să rîd. Pe vremuri aici veneam cu căldările la cules. Rînduri, rînduri cireşii şi vişinii se lăsau despuiaţi. Şi tufe de agrişe se iveau pe ici colo şi rozinchine roşii de sînge şi tufe de mure sprijinind cîte un gard. Atît de aproape de Marea Cetate şi atît de departe că te simţi în altă lume: Cisnădioara / Mischelsberg / Kisdisznód…
Se spune că un cavaler, Michael de Nürnberg, ar fi venit odată cu Hermann pe aici, a construit o cetate şi a plecat cu oamenii lui.

Adriana Moscicki

„Cetatea din Cisnădioara // Michelsberg // Kisdisznód“ – Carl Dörschlag 1883 (Sursa foto: clasate.cimec.ro/muzeul national brukenthal)

1

Cîteodată stau cu faţa spre depărtări şi, în nară, aroma livezilor mă cheamă!
Cu picioarele bine înfipte în caldarîm adulmec aerul.
Aici ar fi stat Turnul Preoţilor şi Capela Sf.Ladislau, necunoscute ochiului.
Şi, din turn de-am fi privit, scobită între fortificaţii, se deschidea strada „Măcelarilor“ / Fleischergasse, astăzi strada Mitropoliei (cândva strada 1 Mai), una din cele mai vechi străzi din centrul oraşului. O fi fost aceasta o stradă mustind a sînge şi bîzîind în nori de muşte? Strada Măcelarilor?… Se povesteşte că, atunci cînd oraşul era atacat, în fugă venind din oraşul de jos, tocmai prin strada aceasta se grăbeau măcelarii să ajungă la Turnul de la Poarta Cisnadiei pe care îl apărau! Azi, în faţa noastră, se desfăşoară o stradă însorită, străjuită de clădiri solide şi impunătoare, cu blazoane şi ascunse comori.

Adriana Moscicki

Strada Mitropoliei // Fleischergasse // Mészáros utca – văzut dinspe Piaţa Huet – Carte Poștală circulată 1901

1

Porţile stau ferecate.

În umbra balconului de lemn se cuibăreşte doar tăcerea.
În trecut, glasurile urcau pînă aici, se învîrteau prin prispa răcoroasă şi se căţărau pe zidurile caselor, lunecau frumos pe acoladele de gips, în joacă, pînă cînd târgoveţii se împrăştiau pe la casele lor. Limbile se amestecau fără teamă în Cetate, căci oamenii vorbeau fiecare pe limba lui… şi totuşi se înţelegeau împreună: română unduitoare şi molcomă, germană sobră şi rostogolită în zeci de dialecte săseşti, maghiară sacadată… dar sigur şi altele mai îndepărtate şi mai stranii. Se spune că aici se ţinea pe vremuri, săptămânal, un târg și chiar din când in când un talcioc… târg de vechituri cu de toate pentru toți. Cum aş fi cotrobăit acum pe acolo!!! Loc plin de minunăţii. Marfa se întindea direct pe jos, pe piatra caldă a caldarîmului. Uneori, pânzeturile, hainele, lâna de oaie din Mărginime, stăteau atârnate frumos, expuse ochiului, la înălţime. Din depărtare ai fi zis că o mare de şevaleturi stau ancorate în inima Cetăţii!
Iată, în mijlocul zilei, femeile îşi poartă umbra prin piaţă, soarele nu răzbate pe sub pălăriile largi de paie, dar sigur faţă lor e asudată şi obrajii rumeni. În desagii de lână aspră, ţesuţi în casă, se cară bucatele. Desagii se burică sus pe spate şi aşa, încărcat, poate omul să se mişte uşor prin Târg. Tulai Doamne ce căldură! cu mîneca de pînză albă se şterg frunţile. S-au ridicat corturi de pânză şi în umbra lor se vinde şi se cumpără sau se stă o clipă de tras sufletul.

Târg Săptămînal în piaţa Huet. Doar privind imaginea aceasta ne putem, azi, imagina vânzoleala, forfota şi emoţia unei zile toride în buricul târgului. Din înălţimea ei solemnă, doar Biserica stă martor tăcut, prin secole.

Adriana Moscicki

Târg în Piața Huet // Huetplatz // Huet-tér – anii ’70 sec.al XIX-lea

1

Turnul Preoților și Capela Sf.Iacob / Sf.Ladislau – demolate 1898 – Carl Dörschlag (1832 – 1917), pictură datată 1899

1

prin timp duşi precupeţi, şoaptele pierdute, doar casa se coace în soare, tăcută.
o frumuseţe uitată în buricul târgului… iunie 2014 – Piaţa Huet // Huetplatz // Huet-tér

1

Se ia o cretă şi aşa, de jur împrejurul picioarelor, se face un cerc maaare, se sare cu amîndouă picioarele înăuntru: asta e casa mea! apoi de jur împrejur se face zid şi casă peste casă, cercul rămîne curat şi deschis ca o inimă! Aşa se nasc cetăţile şi apoi trupul lor creşte, ca un copil ce nu mai încape în haine, aşa iasă şi cetatea pe dinafara zidului şi se lăţeşte, lărgeşte, lungeşte. Dar în mijlocul ei rămîn insule curate, pieţele, oaze de piatră. Bum-bum bate inima lor bătrînă… Şi iată cum azi mai mergem şi noi prin ele în gînd în amintire sau cu piciorul le măsurăm.

Să poposim o clipă aici! N-aş fi schimbat, dărîmat nimic din Piaţa Huet, de-aş fi putut. În tăcerea ei seculară şi-a păstrat chipul fermecător şi romantic. Pe vremuri se ţinea aici, uneori, tîrg (de vechituri). Atunci liniştea îi era tulburată de vacarmul precupeţilor. Altfel este o oază de umbră şi linişte.
Şi, de vrei să te fofilezi prin umbra clădirlor, o trecere ascunsă privirii scormoneşte în trupul caselor şi te poartă cum ai zice „Schusterloch“ direct în Piaţa Mică! Aşa însăilate stau pieţele la noi!
Şi precupeţele mîndre, cu faţă umbrită de pălării, se ţin demne, drepte şi elegante la o şuetă, în gura tunelului, ca şi cum esenţială ar fi informaţia la trecerea dintr-o parte în alta. Doar mă întreb ce-o fi cărat negustorul în coşul lui imens de paie, împletit??? Poate găinii vii de vînzare??? Vă spun cu siguranţă însă, traistă de aceea mai poţi vedea chiar şi azi pe la noi, din Mărginime venită, legată cu nod la breteală şi mîndru atîrnată la încheietură.
Un băiat în faţa magazinului îşi pune o dorinţă, poate rostită, poate doar gîndită…

Adriana Moscicki

Piaţa Huet // Huetplatz // Huet-tér – Carte Poștală necirculată. Text verso: România Cartă Postală Nr 2. Jos. Drotleff. Sibiu. Hermannstadt. Reproducere oprită – Nachdruck verboten

1

Piaţa Huet // Huetplatz // Huet-tér – începutul sec.al XX-lea – Carte Poștală necirculată – Fotografie Emil Fischer

1

Şi iată…

cum trec femeile, ca florile, cu rochiile lor înfoiate, petale în vară. O adiere mîngăie trupul şi poalele uşoare se înfioară. Ce frumoase erau ele, femeile, cu formele unduitoare şi nuri, cu părul vălurit şi prins în agrafe, cu mijlocul strîns. Aşa treceau în cetate şi fiecare ducea în ea cîte o iubire, cîte o amintire. Şi lumina se schimbase şi drumul. Un afiş cheamă la spectacol, sau poate la cinema. Un bărbat şi o femeie, fără atingere, dar atît de intim uniţi că umbrele lor se amestecă şi se confundă, sub ochii grei ai caselor. Și, peste întunecimea zidului batrîn, conturul alb al băiatului dus pe gânduri se scurge in linişite, pe nesimţite… Iată, înfiripată povestea noastră, toată, la Turnul de Poartă!

Adriana Moscicki

Casa Altemberger-Pempflinger / Primăria Veche – Fotografie Emil Fischer

1

Călătorie în timp // Zeitreise // Időutazás… urează tuturor celor care sărbătoresc vechea sărbătoare creştină duminica aceasta Sărbători fericite de Rusalii!

„Fröhliche Pfingsten“ – Carte Poștală circulată 1918

1

„Sîntem nişte provinciali“ îmi spun şi, dacă altă dată m-aş fi înfuriat la auzul acestor cuvinte venite din partea altora, azi mă fac să zîmbesc!

Mă învîrt pe sub Turnul de Poartă. Ce hărmălaie de care cu boi şi căruţe trase de cai! Trecători vin şi pleacă din oraşul de sus în cel de jos, doamnele poartă pălării grele şi largi. Soare. Şi strada e lărgită. Au dispărut căsuţele pitoreşti ce străjuiau drumul şi tufele de flori ce se catarau pe ziduri. Şi romantica lampă de iluminat de pe zidul Primăriei. Iată, în locul ei, stau întinse noile cabluri şi instalații de curent electric. Pîraiele s-au furişat în canale pe sub pămînt. Sîntem în rînd cu lumea la început de secol, în cei mai nebuni şi frumoşi ani. Şi dacă în marile metropole se dansa cancanul, dacă femeile dezgoleau glezne şi sorbeau din tigarete, iată şi doamnele noastre se preumblă cu palarii împănate. Un aer de emancipare străbate Cetatea medievală dar, în toată adunătură aceasta pestriţă, chiar cele două personaje emancipate la şuetă in umbra Primăriei şi în pas cu moda, par pregătite mai degrabă de carnaval.

Stop cadru, se filmează la Primărie, mi-am zis zîmbind şi cred că însuşi fotograful Fischer a zîmbit. Cine doreşte reconstrucţie de epoca, iată material şi inspiraţie! Privesc fotografia asta şi parcă văd un film, aşa prinde ea viaţă sub ochii noştri.

Adriana Moscicki

Primăria Veche – Fotografie Emil Fischer – Carte Poștală circulată 1922

1

viaţa între paralele

„Oskar Van Zel von Arlon, K.u.k. Artillerie-Ober-Lieutenant im Korps-Artil.-Regiment Nr.12″… – îl găsim în anul 1892 la Sibiu, la adresa Mühlgasse 5. Omul este militar de carieră în Armata Imperială, desigur riguros, corect şi drept ca o lumînare. Vede lumea în mişcare. Aşa o şi prezintă pentru că Van Zel von Arlon este şi fotograf, numele îi este consemnat în vol. 5 al Indexului fotografilor amatori din Viena: „Photographische Rundschau“.
Vechea Primărie/Casa Altemberger şi Turnul de Poartă fotografiate de la înălţime, privite direct în faţă. Ochiul vede liniile drepte şi paralele, pînă şi personajele surprinse evoluează paralel şi ordonat, şi, deşi imaginea este spontană, ea pare pîndită, aşteptată! Soarele e în mijlocul zilei, oamenii îşi feresc privirea în lumina puternică, pavajul deja uscat şi mat, doar pîrîul de „răcorire“ se lungeşte întunecat, despicînd drumul perfect şi insinuînd continuarea unei poveşti. Cîte detalii, atîtea mărturii istorice despre oraş şi oameni, repere în timp: lampa de pe zidul Primăriei, îmbrăcămintea de epoca, compoziţia socială, uniformă miltara. Istoricul, antropologul, sociologul văd aici date, informaţie. Artistul vede aici poveşti ce dorm ca într-un cocon şi aşteaptă să se nască!

Adriana Moscicki

„Vechea Primărie/Casa Altemberger // „Altes Rathaus/Altemberger Haus“ – foto: Oskar Van Zel von Arlon

1

Scări de piatră

Și zidurile au memorie! scrijelite adînc în carnea lor de piatră „grafitti“ trec prin ani mărturie vremilor şi oamenilor! Din act de vandalism, se transformă în mărturie, document. Aşa îndulceşte timpul amintirile! Dar, mîna care construieşte, este şi mîna care strică! poate frumuseţea, poate întreaga operă! zidul dărîmat… ce rămîne? Imprimată în hîrtie imaginea aceasta: scări de piatră spre un pasaj care nu mai există, un chip martor în fereastră, necunoscut!

Adriana Moscicki

„Sibiu – Str. Pempflinger – Hermannstadt / Nagyszeben / Sibiiu“ – Carte Postala circulata 1926 – Fotografie Emil Fischer

1

cu fruntea-n soare…

Dacă nu s-ar fi scris deja povestea lui Harry Potter… ar fi trebuit inventată desigur pe aici, prin Burgul nostru natal!
Ziduri şi camere ascunse ar fi fost loc prilenic pentru evadare în fantezie! Mîndria de a fi elev cu caschetă – chipiu/pălărie şi pelerină/togă, nu era chiar la îndemîna oricui! Pe sub Turnul de Poartă trecea floarea tinerilor Sibieni, elevi saşi, unguri ori români, poate chiar cei de la „Brukenthal“…!
Atestat deja de la 1380, Colegiul Brukenthal a fost şcoală a comunităţii săseşti locale şi a comunităţii catolice, dar, în aceeaşi măsură şi şcolarilor români! Pe atunci chipiul/pălărie şi pelerina însemnau onoare personală.
Cu cîtă seninătate şi hotărîre de sine ne privesc tinerii aceştia! Ei sînt cei ce visau în latină şi greacă veche, excelau în gramatică şi matematică, gînditori în miniatură şi mici scribi, cu mîndria de a fi elev, pendulau între ore risipite cu o minge şi înţelepciunea scrierilor vechi!
Pe sub Turnul viselor, ca o trecere prin alte lumi şi vremi, au trecut copii, au ieşit bărbaţi… cu fruntea-n soare.

Adriana Moscicki

Turnul de Poartă, str. A.Odobescu nr.1 / Casa Altemberger făcea parte din cea de-a treia centură de fortificații a orașului Sibiu – Fotografie Emil Fischer (detaliu)

1

din sertare-ediţie specială

cum îmi vîr nasul prin sertarele pline cu amintiri, iată găsesc comori! Fata cu batic priveşte senină peste lume. Cunosc privirea aceasta plină de încredere şi hotărîre. Cunosc faţa această prin ani! O văd fetişcană, apoi femeie, o văd în amintiri şi o văd în Burg. Mulţi dintre voi o cunoaşteţi, poate. Şi, dacă n-aş fi găsit fotografia aceasta bătrînă, să vedeţi cu ochii voştri, ar fi trebuit să mă credeţi pe cuvînt: cu aceeaşi privire te cîntăreşte, te înveleşte, trece prin timp puternică şi senină! I-am zis „fata din Burg,“ i-am zis „paznica Burgului“, căci ne desparte cale lungă şi ea este ancora din inima oraşului, neclintită… iată un gînd:
Mai scriu despre prieteni şi prietenie.
E un cuib aici căptuşit cu mii de pene, gânduri,
sechestrat înăuntru un timp.
Şi oraşul cu zid viu e cuib de paznici.
Ei stau în prag şi luminează drumul.
Mâinile lor de apă şi pâine se adună în ştergar
cu alesătură,
drumeţ prin vremuri eu… tu,
să primenesc pleoapele la răsărit şi la apus!
Şi atunci, cu imaginea fetei în inima şi în gînd îi spun:
La Mulţi Ani să ne trăieşti Dia! Sînt mîndră să-ţi fiu prietenă!

Adriana Moscicki

(fotografie personala Adriana Constantin)

1

Cer nemişcat în albastru.

Zidurile se fac aurii şi prin cotloane stă umbră deasă, înghesuită. Uneori paşi trecători şi vîntul ridică nisip spre o mare imaginară. Liniştea secolelor locuieşte aici, arcuită peste lume! Aşa gîndi bărbatul ce purta în el aroma casei şi dorul de depărtări şi mîna lui scrise rînduri pentru mama! „Dragă mamă, Salutări de prin Sibiu. Duminică seară sosesc. Sărutări de mâini! (semnat pentru veşnicie) – Gabriel“

Adriana Moscicki

Pasajul Pempflinger – Carte Poștală circulată anii ’20

1

Butoiul de Aur

Ca orice restaurant care se respectă, „Butoiul de Aur“ îşi anunţă prezenţa prin firma, reclama ce se vede din depărare: un butoi pîntecos tot în „aur“ strălucitor. Îmi imaginez desigur, căci istoria este pînă la urmă şi o poveste tivită cu fantezie… că de bună seama o fi fost o torţa în zid pe vremuri şi butoiul o fi strălucit în bătaia flăcării. Cum nu am găsit prea multe date istorice, vă spun şi eu o povestioară! Se spune că „Butoiul de Aur“ e cel mai vechi local/restaurant din ţară (1542) şi, şi-ar fi păstrat arhitectura originală până în zilele noastre, și… se spune că însuşi Mihai Viteazul s-ar fi ospătat aici!

Sînt zeci de ani de cînd nu i-am mai călcat pragul, dar ştiu zidurile lui groase şi reci, mirosul acela de stătut şi întunericul ce pe vremuri era apărătoare de ochi curioşi şi iscoditori, fumul gros ce se ridica spre tavan, sticlele de vin din frapiere şi mirosul de carne friptă. Pe vremuri era restaurant cu tipic românesc. Am încercat să-mi imaginez locul acesta în timp. Ce se mînca? cum se mînca? Evul Mediu a fost o perioada de mari descoperiri culinare, mirodeniile Orientului şi-au făcut drum în Europa, oamenii au învăţat gusturi noi. Pe vremuri vinul era băutură de bază şi digestiv, iar crîşma aceasta stă în buricul târgului! Îmi imaginez cănile mari de lut pline cu licoare îngrămădindu-se pe mese! Tot aici, în Transilvania, se foloseşte şi metoda de distilare a alcoolului. Se prea poate să se fi băut aici şi „vin ars „. Îmi imaginez muşterii şi hărmălaia aceea pitorească şi cuţitele lor personale, căci pe vremuri muşteriu venea cu sişu la brăcinar, cu el tăia bucatele şi cu el se scărpina mai apoi în dinţi! Bucătăria noastră nu a păstrat rafinamentul celei franţuzeşti, nu a excelat în sosuri şi condimente extravagante, dar a avut desigur o identitate bine conturată şi o savoare dată de folosirea plantelor şi fructelor locale.

Două cărţi de bucate descoperite la Cluj:
„Ştiinţă bucătarului“ – Cartea de bucate din secolul al XVI-lea a bucătarului principelui Transilvaniei (autor necunoscut) şi „Cărticica meseriei de bucătar“ – Cartea de bucate de la Cluj din anul 1695, tipărită de Miklós Misztótfalusi Kis, ne învaţă cîte ceva despre obişnuitele şi ştiinţa artei culinare din epocă.
Există o bucătărie elaborată şi distinctă, ea se deosebea în funcţie de etnia şi experienţa dobîndită de bucătar pe la curţile vremii. Astfel aflăm că, pe lîngă varză, cârnaţi şi macaroane italiene (olasz makaro), se gătea şi „zeamă nemţească“, o „mâncare nemţească cu lapte“, „carne de miel preparat în mod nemţesc“, „ouă preparate în mod nemţesc“, „terci arăbesc cu lapte“, un preparat cu mere coapte amintit ca fiind cehesc (cseh rántott). Printre supe apar un „borş polonez“ (lengyel cibre) şi o „zeamă poloneză“; o „zeamă spaniolă“ şi o „zeamă ungurească“. În câteva locuri sunt comentate gusturile concetăţenilor: la varză cu smântână se spune că „este o mâncare îndrăgită“, „carnea de cap de porc cu hrean“ este amintită ca fiind“ obişnuită“, „racii cu smântână „sunt amintiţi ca “ mâncare bună a ardelenilor“. Printre reţete cu preparatele din carne găsim „zeamă Luther“ pregătită din peşte, slănină prăjită şi un sos făcut din oţet, ghimbir şi piper! În Evul mediu, mincarea devenise nu numai un element de demarcare socială între clase şi pături dar şi o reală bucurie a vieţii. În famiile înstărite, exista obiceiul ţinerii unui reţetar secret şi personal căci mesele trebuiau să impresioneze şi să rămînă în memorie!

Noi nu ştim dacă (și cu ce) s-a ospătat Mihai Vitezul la „Butoiul de Aur“, dar ştim că saşii găteau gîscă cu orez şi foloseau sosuri de fructe, umpleau gogoşile, găteau carnea de vînat, ungurii găteau varză şi cîrnaţi şi alte cărnuri, românii o frigeau pe foc.
Poate că a fost un regal şi un bou întreg s-o fi învîrtit la proţap şi-n burta lui un purcel, şi-n burta lui un miel şi-n burta lui un clapon într-o demonstraţie de măiestrie şi ştiinţă. Doar iubim (şi) ce trece prin stomac!

Adriana Moscicki

„Butoiul de Aur“ – 2014 (bibliografie-Lukacs Jozef-Începuturile gastronomiei în Transilvania)

1

Poveste neterminată

Îmi plac fotografiile vechi. Îmi place mirosul lor, culoarea lor, misterul lor. Cînd din ele îţi zîmbesc oameni cunoscuţi, trupul întreg e cuprins de nostalgie şi povestea se deapănă singură în gînd. Uneori te trezeşti rîzînd, alteori lăcrimînd. Cît de mult trăim în trecut ? Cît de mult ţinem în noi amintiri, regrete, doruri, dureri, bucurii, vise?
Uneori găsesc în pieţe albume întregi aruncate în maldăre de obiecte, la vînzare cu grămada. Albumele vin din case „desfăcute“, golite şi vîndute de urmaşi. Mă întristez. O viaţă întreagă într-un album. Omul dus, hîrtia încă aici. Cine sînt ei, cei care au zîmbit, iubit, născut, dansat, s-au căţărat pe munţi, s-au lungit pe plaje, au făcut cu mîna din vapor? Nişte străini. Chipuri. Hîrtie.
Îmi plac fotografiile vechi. Îmi spun poveşti şi caut să ghicesc cît de multă spontaneitate e în ele sau cît de aranjată este scena surpinsă pentru nemurire.
Uite, coborînd strada Pempflinger, dau cu ochii de femeia asta cu broboadă, privind în gol, trupul ei uscat sub rochia prea largă şi înflorată. Bărbatul o priveşte distant şi oarecum superior, de departe, cu mîinile împletite pe baston. Oricum nu ar ştii a face nimic cu ele. Poate i-ar tremura de emoţie şi teamă şi un bărbat nu trebuie să se lase pradă slăbiciunii. Oricum nu ar îndrăzni să o atingă căci nu se cade. E doar o sărmana zilieră! Copila stă ţintită locului. Curiozitate şi teamă se aleargă pe chipul umbrit de pălărie. Da, îi repugnă oarecum. „Noi nu ne amestecăm cu slujnicele“ îi sună în ureche cuvintele mamei. Dar ea ştie că Bona miroase a piele curată şi a săpun, bucătăreasă are pieptul mare şi şorţul pătat cu grăsime. Mîinile ei arse se odihnesc uneori în poală cînd stă pe scăunel şi ronţăie un cornuleţ tot parfumat în vanilie. Atunci îi face cu ochiul, îi întinde şi ei unul cald şi ea îl ronţăie fericită pe ascuns. Mai sînt femeile ce curăţă casa, mai ţîfnoase şi plictisite şi ţărăncile ce vin cu laptele şi tîrgoveţele cu zarzavaturi şi spălătoresele cu gură mare şi braţe puternice. Fiecare are un miros. Şi mîinile lor sînt diferite. Dar femeia aceasta, ce priveşte în gol, nu seamănă cu nici una. Mîinile ei dorm în moleşeală amiezii ca nişte păsări în agonie. Şi privirea ei e pierdută în depărtări.
Şi, pentru veşnicie, povestea asta va rămîne neterminată pe hîrtia îngălbenită. Cineva s-a semnat cu un creion muiat pe limba: „Herzlichen Gruss, Schuller!“… Şi soarele nu o să apună niciodată pe Pempflingergasse!

Adriana Moscicki

Pasajul Scărilor // Pempflingergasse // Pempflinger-utcza

1

arce in timp – plimbare romantică prin „Pasajul Scărilor“ – ca. 1900 fără „scari“

1

Scările Sag si Turnul Scărilor

Să mai zăbovim o clipa pe aici. Iată-ne ajunși in fața „Butoiului de Aur“. Facem un ocoliș inainte sa ne așezăm aici! Din fața clădirii în care se află restaurantul „Butoiul de Aur“ pornea un drum carosabil ce urca pe o rampă de acces până la prima podestă a Scărilor Sag, intra prin trecerea boltită în curtea locației de pe Strada Turnului Nr.4, se indrepta spre pasajul numit „Bußwinkel“ și intra prin poarta Turnul Scărilor (cea mai veche poartă existentă) în cetate / Piața Albert Huet. După unele surse acest drum carosabil intra în incinta cetații în zona Podului de Fier. Rampa de acces a fost demolată în 13 aprilie 1860.

Adriana Moscicki

Scările Sag si Turnul Scărilor – tablou realizat după o pictură romantică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. (Sursa foto: „Alt-Hermannstadt“)

1

Cum am săltat pe aici pe sub ploi şi ninsori… Şi sub arşiţa verilor noastre!
Cum am căutat umbra zidului şi mirosul lui de umzeala şi timp stătut.
Toată lumea recunoaşte Sibiul după pasajul acesta. I-au spus „al scărilor“, deşi ele nu sînt aici decît în urma capriciului arhitectului oraşului, din anii ’50.
Și poteca asta abrubtă pe sub coastele oraşului o puteai urca şi coborî în grabă, gîfîind şi asudînd peste pietrele caldarîmului. Cred că era şi un jgeab de scurgere a apelor şi a zoaielor. Oraşul medieval pare romantic, dar cîteodata putea fi necruţător, rece, murdar, împrăştiat şi îngrămădit. Oraşul creştea şi se umfla într-un loc sau în altul cu frenezie, în ritmul curgerii vieţii.
I s-a mai spus şi „zidul cu arce“… din cauza acestor întăriri aeriene ce susţin zidul de fortificaţie. Oricum îl veţi numi, eu, de cîte ori am trecut pe sub umbra lor, mi-am imaginat locul acesta ca o trecere pe sub coastele oraşului… ca şi cum, în timp, aş trece spre măruntaiele Cetăţii, spre inima ei ascunsă, să o văd palpitînd şi să-i simt bătaia în capul pieptului meu. Dar acum, stau aşa, cu ochii închişi, o aud şi o simt în mine, de departe, Inima Cetăţii… Și lumină aurită o cuprinde şi o dezmiardă.

Adriana Moscicki

Pasajul Scărilor – anii ’30 – Carte Postală, text verso: Sibiu – Hermannstadt, Str. Pempflinger-Gasse – Fot. orig. E. Fischer, Sibiu

1

Zidul cu arce

„Pasajul Scărilor din Sibiu este un pasaj de piatră și cărămidă din orașul Sibiu, care făcea legătura între Orașul de Sus și Orașul de Jos. El este construit în secolul al XIV-lea și făcea partea din cea de-a treia centură de fortificații a orașului. Invazia tătară din 1241-1242 a demonstrat că sistemele de fortificații existente în Transilvania se aflau într-un stadiu incipient și nu puteau face față asediilor. Pentru a crește capacitatea de apărare a orașului s-au construit noi centuri de apărare, fiind extinse zidurile Orașului de Sus. Unii istorici presupun că Pasajul Scărilor ar fi fost construit prin secolul al XIII-lea, dar majoritatea specialiștilor cred că, abia la începutul veacului al XIV-lea, primarul Marcus Pemfflinger a dispus construirea pasajului.
Pasajul Scărilor, cunoscut și sub numele de “Zidul cu arce”, a fost construit din piatră și cărămidă și făcea legătura între Orașul de Sus și Orașul de Jos, prin două ramificații de scări și arcade ce înconjurau zidurile cetății din jurul Bisericii Evanghelice. Orașul de Sus era protejat printr-un zid de apărare, în două terase, înalt de circa 10 m, susținut prin contraforturi masive ce se sprijină în arcuri butante pe clădirile Orașului de Jos, multe dintre ele cu o vechime de șase secole. Cele două ziduri se întâlnesc în partea superioară a pasajului. Pasajul se termină în partea de sus, la întretăierea cu strada Odobescu, cu Turnul de Poartă și cu Primăria Veche, astăzi Muzeul de Istorie din cadrul Muzeului Național Brukenthal.“ (Sursa text: Wikipedia)

Adriana Moscicki

Pasajul Scărilor (1943) – Carte Postală, text verso: Nr. 9, Sibiu – Strada Pempflinger, Edit. M. C. Florescu – Craiova – 1945 B-dul Carol 77, reprod. oprită

1

locuri si oameni in cetate!

scări spre veşnicie – In memoriam O.R.Wolff

copilul alerga cu tălpile desculţe pe aici
era nisip şi încălzite tălpile lui
iar umbra se făcea arc peste ziduri.

femeie tînără trecea pe aici cu pas săltat
şi inima cuprinsă de fiori.
mamă trecea pe aici cu pîntecul rotunjit
şi ochi înfloriţi de aşteptare.
apoi cîte doi, cîte trei treceau pe aici
cînd de mînă, cînd în pas gînditor
urcau si coborau scări.

bărbat tată si fiu,
trup cioplit si inimă in durere,
cîndva a desenat scările spre veşnicie.
Mîna lui a iubit liniile si umbrele cetătii
si amintirea a sunat în el ca un clopot
pînă cind
tăcere.

Adriana Moscicki

„Pasajul Scărilor“ – 1972

1

uneori mă gîndesc, cum soarta unui loc e în mîna hazardului, sau a norocului.
mi-aş dori uneori, ca, locul ăsta pe care-l numim „casă“, să fi fost uitat de lume şi de timp şi, descoperit din întîmplare în verde, să fie cetatea aceea medievală, întortocheată cu cotloane şi unghere. Cetatea noastră era păzită de Lei şi ei au pierit. Mai păstrăm amintirea unora, mai desluşim conturul tocit al altora în aşteptare şi veghe. Leul stă simbol de veşnicie, putere, înălţare, divinitate ,consecvenţă. Au mai rămas lei în Cetate. Alţii doar în veşnicia unei fotografii. Azi vă trimit „în Groapa cu lei“
„Casa cu lei“ – Str. A.Odobescu nr.18 // „Löwengrube“ – Pempflingergasse, din fostul ansamblu de clădiri „Groapa cu lei“, demolate 1934. Spre Str. Moş Ion Roată, la etajul 2 al clădirii, se aflau doua basoreliefuri pictate reprezentând tema biblică – proorocul Daniel in Groapa cu lei.

Adriana Moscicki

1

Ahhh…

cum aş mai fi cotrobăit pe aici prin sertare şi prin cotloane!
desigur, înăuntru o fi fost ordine desăvîrşită ,“săsească“!… dar mirosul de hîrtie şi de carton, sigur umpleau prăvălia/librărie şi pluteau aşa în întunecimea zidurilor groase. Oare ce se vindea într-o asemena prăvălie? Putem face un exerciţiu de imaginaţie, privind în vitrină: înscrisuri şi caiete de tot felul, poze şi imprimate, stampe, litografii înrămate?… şi poate era un clopoţel acolo la intrare şi anunţa muşteriii… cine ştie?… părinţi cu copii de mînă pentru vreo armonică de încercat, de cumpărat ? (doar se ştie că la noi în cetate muzica răsuna în case!)
Ce veselie cînd, mîinile pe clape fugind, burduful umflat, aerul de cîntare tot îndesat!… şi apoi, mîndrii ne zîmbesc din fereastră, poate, chiar proprietarii într-o amiază tîrzie!

Adriana Moscicki

Librăria și Magazinul de Armoniuri „Gustav Nikesch“ – Str. Moş Ion Roată nr.6

1

şi muzica a răsunat în Cetate! – Asociaţia muzicală „Hermania“ 1939 / aniversarea de 100 de ani de la înfiinţare

1

Iubesc clipele acestea de tihnă.
Piaţa goală, negustori şi tîrgoveţi duşi pe la casele lor. Cîte o căruţă rătăcită sparge liniştea zgîlţîindu-se pe pietrele drumului.
Şi, sub ochii caselor abia mijiţi, copii şi cîini în moleşeală sau în reverie.
Cunoaşteţi momentele acelea cînd mîinile meşteresc în gol un joc, ori o jucărie? şi pe faţă un vis, ori o amintire aduce zîmbet larg?
Ce linişte! şi sub cerul senin, se aude răsuflarea caselor bătrîne…

Adriana Moscicki

Carte Poștală: Biserica Evanghelică vazută dinspre Strada Turnului, Pictor Heinrich Trenk (1818-1892)

1

hai cu pelin de Armindeni!
hai cu betia de Valpurgia!

Nu ştiu dacă demonii au fost muze comuniştilor şi i-au sfătuit cum să joace oamenii încălecaţi pe pancarde patriotice, dar ştiu, din auzite, că în noaptea de 30 aprilie spre 1 Mai, din nebănuite cotloane ale întunericului vin vrăjitoarele şi saltă drăceşte, calcă pămîntul în picioare şi, în plutire razantă pe mături, chiuie a bucurie!

Noaptea aceasta de dezmăţ mitologic, noaptea Valpurgiei, pămîntul este deschis şi freamătă primitor. Şi Goethe, Thomas Mann, Bulgakov, oare au visat-o?… sau doar în cap au văzut ceremonialul acesta misterios? l-au scris în cuvinte şi ne-au mărturisit… Nu ştiu. Îmi amintesc doar pomii aceia măreţi din pieţe, impodobiti cu coroane şi panglici (Maibaum). I-am vărzut in toate orasele in plimbările mele, şi ei stăteau înfipţi ca un fus în pămînt străbătîndu-l. Axis mundi m-am gîndit!
Mi-am amintit pomii mai modeşti pe Valea Hîrtibaciului ce umbreau fereastra femeii iubite şi stăteau demni, în mărturisire, în faţa întregii comunităţi.
În jurul copacului se învîrte lumea toată, m-am gîndit. Lumea toată stă pe ramurile copacului, căci este viaţă şi culoare, cîntec şi veselie. Şi, dacă în noaptea Valpurgiei, vrăjitoare şi demoni au chiuit în dezmăţ, peste zi, zîne bune îşi vor trece talpa piciorului peste pămînt… mîngîindu-l vor spune: vei rodi! Oamenii vor veni în sunet de alămuri şi fanfara va strînge aplauze. Uite cum se luminează faţa oamenilor prin satele săseşti! (dar satele sint acum pustii si fanfara dusă!). Alţii vor deschide cepul butoaielor căci e ziua pelinului, Armindeni, şi în iarbă omul trebuie să se roage şi să se bucure pentru rodul pămîntului, pentru sănătatea animalelor:“Tradiţia spune că acum se pun ramuri verzi la porţi, pentru noroc şi belşug; la casele cu fete se pun puieţi de mesteceni în faţă porţii. Armindenul simbolizează vechiul zeu al vegetaţiei care proteja recoltele şi animalele. Cu o zi înainte, se aduce din pădure o ramură verde sau un pom curăţat, iar de 1 Mai se pune în faţă casei, unde se lasă până la seceriş, când se pune în focul cu care se coace pâinea din grâul cel nou. În această dimineaţă se împodobesc cu ramuri verzi stâlpii porţilor şi caselor, dar şi intrările în adăposturile vitelor, pentru că oameni şi animale, deopotrivă, să fie protejaţi de forţele distrugătoare ale spiritelor malefice“(Armindeni-creştin ortodox.ro).

De veţi sta la socotit, veţi vedea cîte similitudini în toate aceste obiceiuri şi toate se învîrt, roată ca o horă, între renaştere, viaţă, iubire, rod!
Maibaum-ul din pieţe sau ramura la fereasta casei – este pomul vieţii. Veşnicia creşte într-un copac şi în fiecare primăvară deschide frunze şi petale de culoare şi aromă. Să ne fie viaţa o veşnică Sărbătoare de Mai!

Adriana Moscicki

(sursă foto: Jurnalul.ro)

1

„Râde iarăşi primăvara!“

Cu un singur click putem afla azi întreaga istorie a zilei de 1 Mai. Şi vă asigur, veţi fi dezamăgiţi! În mintea noastră, ziua aceasta era încă o născocire a fanteziei comuniste! Doar parţial adevărat, căci ziua muncitorului vine tocmai de peste ocean, din marea democraţie Americană! Muncitorii s-au luptat pentru drepturi şi pentru o zi de muncă de 8 ore (1872 New York, 1886 Chicago). Din America, ideea unei zile a muncii şi solidarităţii trece oceanul şi se împrăştie în întreaga Europă. Americanii sînt, însă, cei care se dezic de ea (pentru spălarea păcatelor înăbuşirii revoltelor cu gloanţe şi morţi). Aşa se face că în America va apare Labor Day – sărbătorită cu picnicuri şi bere, vara, dar fără marşuri şi manifestaţii.
În România, această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890, fiind numită „Ziua Solidarităţii Oamenilor Muncii“. După instaurarea regimului bolşevic, însă, evenimentul a căpătat proporţii şi a devenit o sărbătoare care cuprindea manifestaţii de mare amploare, organizate pe bulevardele şi chiar pe stadioanele din marile oraşe. Noi am cunoscut defilările, panourile, steagurile, ovaţiile, tribuna, fluturatul de garoafe şi de steguleţe de hîrtie prinse pe un beţigaş. Ce forfotă! Muncitorii treceau rînduri rînduri prin faţa tribunei aranjată în faţa hotelului Bulevard. Toată lumea rîdea şi glumea codificat. O ţineam pe mama de mînă, aveam balon şi steguleţ de hîrtie. Femeile purtau pardesie. Erau şi muncitori în salopete. Nu-mi amintesc cine scanda, dar ştiu cu siguranţă că adunarea trecea veselă din alte motive. La Colţul străzii toate pancardele la care asudaseră pictorii oraşului erau adunate şi urcate în camion. Pe jos zăceau steguleţele de hîrtie rupte, cozi de garoafe şi baloane dezumflate. Autobuzele se umpleau de oameni şi duduiau în sus pe Calea Dumbrăvii. Defilarea era mai de soi şi mai veselă spre pădurea Dumbrava. Acolo se înroşeau grătarele de două ori pe an de 1 Mai şi de 23 August. După ceva vreme însă, o idee genială de a sărbători „prin muncă“, ne va lipsi de reuniunea tradiţională la mititei. Dar zilele acelea erau într-adevăr de solidariate: solidaritatea în ură şi înjurătură. Pe vremea aceea români, saşi, unguri, evrei şi ţigani aveau în comun ura împotriva comunismului şi a servililor ei reprezentanţi. Uite aşa eram o naţiune unită: defilam şi înjuram împreună! Mîncam aceeaşi mici şi beam aceeaşi bere, împreună!
Mă uit acum de jur împrejur, aici, în ziare, la televiziuni, după 25 de ani de Democraţie, toţi cei care defilau împreună şi urau împreună, acum se urăsc şi se înjură reciproc. Se nasc teorii aberante despre istoria poporului român, istoria şterge amintirea celor ce s-au împrăştiat în lume ca şi cum n-ar fi construit cetăţi şi drumuri şi săpat pămîntul. Ţiganii sînt rromi, evreii sînt responsabilii universali pentru nenorocirile lumii, saşii nu mai există, ungurii sînt doar niste venetici care trebuie să dispară , poporul român defilează prin lume plîngînd toate relele pămîntului şi plîngîndu-şi de milă. Şi aşa, în timp, mă cuprinde nostalgia pentru defilarea aceea în care toţi erau români, mîncau aceeaşi pită semi şi beau nechezol.
Şi Un, doi, trei… cîntînd „Rîde iarăşi primăvară“… treceam rînduri, rînduri visînd! Ştiaţi că acest imn vesel şi revoluţionar a fost compus de Ciprian Porumbescu? Era un cîntec voios, scris în 1880 şi dedicat primăverii, renaşterii naturii. Dar după 70 de ani de la creare, versurile originale (scrise de Porumbescu însuşi!) au fost schimbate şi întregul cîntec a căpătat altă conotaţie. Şi iată cum Sărbătoarea muncii şi muncitorilor şi cîntecul de primăvară au fost furate şi s-au deghizat în mascaradă comunistă! Ce-a mai rămas din vise, idealuri, unitate??? Amintiri… şi acelea doar disparate, înfrumuseţate de trecerea vremii sau urîţite tot de ea…

Râde iarăşi primăvara
Peste câmpuri, peste plai,
Veselia umple ţara
C-a venit Întâi de Mai!                              
Muncitorii au pornit
Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu mai muncitoresc.
Înfrăţiţi azi cu ţăranii,
Muncitorii-n joc şi cânt,
Prăznui-vor în toţi anii
Libertatea pe pământ.
Peste mari şi peste ţări
Se adună pe cărări
Lumea toată în alai
Pentru al nostru Întâi de Mai.
(vesuri Maria Rantes)

Adriana Moscicki

(fotografie personala)

1

Spinarea Câinelui

Str. Centumvirilor mi s-a părut totdeauna o ciudăţenie! Vederea ei îmi evoca posibilitatea unui derdeluş grozav în iarnă şi a unei oaze de umbră şi linişte în vară! Acum însă, mă aplec pe la porţi să-mi bucur ochii în detalii ce nu le vedeam în trecut! Şi spinarea ei pietruită o urcam gîfîind sau lunecînd după ploaie, după îngheţ. Ba chiar am fost acolo într-o casă, pe vremuri, şi am vazut un film la video, la colega Gabi, invățătoare, jumătate româncă – jumătate săsoaică. Eheee, pe vremuri (anii ’80) un film la video era mare lucru!

Str. Centumvirilor, situată intre str. Tribunei și str. A.Odobescu, „urcă si coboară“ de-a lungul zidului de apărare al incintei a III-a de fortificaţii, între Bastionul Soldisch si Turnul de Poartă Altemberger. La intersecția cu Str. Poștei se află scările Poschen.
De veţi căuta istoria străzii, vă veţi stîlci limba încercînd să-i spuneţi numele: Off dem Hwesruck / Auf dem Hannersrucken – sec. XVII / Oberes Johannes Reg – sec. XVIII / Ober dem Johannisreg – sec. XIX / Hundsrücken (Spinarea cainelui)… si veţi află că era, cândva, defapt și un loc între două ziduri, transformat apoi într-o uliţă îngustă, împărţit în „curţi“, un fel de depozite pentru negustorii ce veneau la tîrg în oraş.
Fotograful o surprinde aici intr-un moment ieşit din comun: venirea ursarilor! Trebuie să va mărturisesc: sînt fericită că acest obicei a dispărut de pe faţa pămîntului! Cel puţin la noi! În secolul trecut, distracţiile erau rare pentru omul de rînd ce nu frecventa baluri, teatre şi opera. Distracţiile se suprapuneau cu sărbătorile şi aveau loc, fie în familie/comunitate, fie la tîrguri/bîlciuri.
Una dintre atracţii era dansul ursului. Oamenii rîdeau, copii erau fascinaţi, ursul părea că dansează şi nimeni nu-şi bătea capul cu suferinţa bietului animal. Ursarii erau în general rromi, pe vremuri le ziceam ţigani. Rromii ursari obişnuiau să trăiască pe lîngă vetrele localităţilor, pe lîngă curţile boiereşti, pe lîngă mănăstiri sau la curţile domneşti (rromi vătraşi ). Rromii, talentaţi muzicieni, erau solicitaţi de dresori (circari) pentru a realiza dresajul urşilor. Puiul de urs era adus din sălbăticie, era pus cu picioarele pe jăratec în timp ce muzicantul îngîna o melodie la un instrument. După un timp jăratecul era îndepărtat, rămânând doar muzicantul cu melodia, care declanşa mişcarea ursului. Pe măsură ce urşii creşteau, dresorii nu-i mai puteau face să se supună fără a le provoca durere, aşa că li se introduceau belciuge prin botul sensibil şi prin fălci. Apoi prin belciuge erau trecute lanţuri astfel încât dresorii să poată controla animalele, doar cu o smucitură din lanţ.
Aşa veneau pe vremuri Ursarii, spre bucuria oamenilor ce vedeau în fiara îmblînzită un clown desăvîrşit. Aşa au jucat urşii pe Spinarea Câinelui şi clipa această imortalizată pe hîrtie, ne vorbeşte azi de un loc şi de un obicei pierdut în negura vremilor.

Adriana Moscicki

1

Oamenii cetăţii – ediţie specială!

Cine scrie povestea celor mulţi, tăcuţi, necunoscuţi, neintrati în clasificări, ne-numiţi, ne-premiaţi, ne-categorisiţi??? Cine îşi aminteşte numele lor, trecerea lor, fapta lor, viaţa lor?
Oamenii cetăţii sînt trecuţi sub tăcere, uitaţi! Şi totuşi, ei au pus piatră peste piatră, ei au săpat pămîntul şi l-au semănat, au mîngîiat pruncii şi i-au crescut, educat. Ei au citit în biserica şi au cîntat. Ei au iubit, au plîns, au rîs, au trăit între zidurile cetăţii. Acolo li s-au născut părinţii şi ei înşişi. Şi strămoşii lor au pus temeliile oraşului. „oamenii sînt sub vremi“… uitat numele lor!
Acum cîţiva ani am intrat în grupul Alt-Hermannstadt şi inima mea a tresărit! Oamenii aceia vorbeau despre oraş, despre case şi străzi! Fiecare piatră e istorie şi o caută cu pasiune şi cu meticulozitatea detectivului. Aşa s-a trezit în mine oraşul!

Ieri a fost sărbătoare în Alt-Hermannstadt şi le-am lăsat ziua întreagă să se bucure. Dar azi, Helmut – eşti invitatul nostru! Trebuie să spunem tuturor: Helmut este cel care a creat pagina Alt-Hermannstadt! Helmut este cel care, din depărtare, re-creează trecutul, stradă cu stradă, în inimă şi în imagini, în virtual şi în spaţiul real al propriei camere de lucru. Pentru Helmut, Sibiul a fost şi va rămîne Heimat!
De-a lungul vremii s-au născut, ca ciupercile după ploaie, pagini şi grupuri, care au copiat fotografiile şi le-au însuşit ca pe un bun propriu, fără un cuvînt, fără mulţumire. (Helmut, semnează fotografiile!) Ieri a fost ziua lui. Poate toţi, cei ce se înfruptă din materialul lui, ar fi trebuit să-i mulţumească. Cred, însă, că a fost o mare linişte!
Helmut, noi nu avem nevoie de liste de apreciere şi categorisiri! Pentru noi eşti Om al Cetăţii şi numele tău întru cinste purtat şi scris. Îţi mulţumim pentru ajutor, înţelegere, colaborare, existenţă!
La mulţi ani să trăieşti şi să faci din pasiunea ta viaţă şi istorie celor ce vor veni!

La Mulţi Ani Helmut Wolff! Alles Gute zum Geburtstag! Boldog születésnapot!

1

„Turnul Aurarilor din Sibiu, de pe Soldisch“ // „Goldschmiedeturm Hermannstad, auf der Soldisch“ construit ca.1450, a fost renovat 1759, iar din 1874 pănă la demolare în 1880/81 a fost în custodia pompierilor voluntari din Sibiu. Turnul se afla in zona bastionului Soldisch la intersecția str.Ioan Lupaș / str.Bastionului și era integrat în zidul de apărare care făcea parte din incinta a III-a de fortificaţii a orașului Sibiu.
În spatele turnului se vede spatiul numit „Zwinger“, format de cele două ziduri din sud/vestul centurii de apărare (asemănător cu cel de pe str.Cetații), spațiu care se întindea de la Poarta Cisnădiei până la bastionul Soldisch, cândva Parcul Soldisch și Stadtpark. Astăzi, se află pe aceast loc Parcul Astra, Biserica „Sf. Ioan” „Johannis“-Kirche și Complexul Sportiv Luceafărul. (După Emil Sigerus Turnul Aurarilor se afla în spatele cladirii din Piaţa Armelor Nr.10, Cazarma Kempel, și făcea parte din incinta a IV-a de fortificaţii) – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu.

1

Biserica „Sf. Ioan” // „Johannis“-Kirche // „Johannis“-templom

Biserica de pe str. Mitropoliei nr. 32 a fost construită în anul 1912 pe locul unei biserici mai vechi din perioada 1881-1883. În dreapta imagini se vede orfelinatul evanghelic, astăzi Centrul Cultural „Fr. Teutsch“. – Carte Poștală din 1935

1