vedere din turn

Sute de ani, oamenii au urcat scările acestea înguste şi întunecoase de piatră. Ajunşi în vîrf, prin geamurile mici, desigur şi-au pus mîna streaşina la ochi şi au privit în depărtare. Odată, turnurile bisericilor erau posturi de observaţie: aşa se zăreau duşmanii şi cotropitorii şi focul. Desigur, altă dată, oraşul era mic şi îngrămădit între ziduri iar privirea cuprindea dealurile şi drumurile ce le străbat pînă departe în munte. Şi apoi, de-ţi pleci privirea jos, în perimetrul apropiat, turnul bisericii îşi lasă umbra precum un ac de ceasornic peste ecranul Pieţii. La aceeaşi ora a privit de aici, mult timp înaintea mea, un fotograf. Casele-şi purtau firmele vopsite afară, pe pereţi: librărie-tipografie, farmacie. Şi numele proprietarului era vopsit acolo mare, pe pereţi, ca o carte de vizită publică. Pe vremuri afacerile erau mai simple şi mai curate, în văzul lumii. Şi oamenii erau mîndri de munca lor şi de rodul ei. Poate se mulţumeau cu mai puţin, poate „facerea“ lucrului era mai importantă. Sînt case cu istorie, precum acestea, pe care se lasă umbra turnului ca o săgeata, case în care de sute de ani a mirosit a cerneală şi a hîrtie, în care s-au pisat mărunt, mărunt plante şi minerale în mojare, în care a clocotit alambicul şi pe serpentina lui au lunecat leacurile. Doar casa cu numărul 26 mai povesteşte din trecut: „La ursul Negru“ se venea pentru doftorii, acum se vine în plimbare, la muzeu.

De sus din turn, ca pe catargul unei corăbii, pentru o clipă te simţi stăpînul lumii, cu privirea. Pentru o clipă zăreşti ochiul rotund şi îngrijorat al unui porumbel în zbor. Pentru o clipă, toată întinderea se aşează frumos în cercuri, arce şi linii. Îmi vin în cap hărţile Cetăţii, cu linii negre şi roşii. Unele poate au fost schiţate chiar aici, în turn şi poate tipărite chiar acolo, jos, în Librăria lui Filtsch. Aşa, aroma cernelei se amesteca în aburii poţiunilor din vecinătate. Am făcut drumul în turn pentru vederea aceasta în trecut, cînd umbra se lasă pe case.

Adriana Moscicki

Piața Mică // Kleiner Ring – privită din turnul Bisericii Evanghelice – în dreapta se vede Biserica Ursulinelor și Turnul Sării (demolat 1890) în fundal se vede clădirea Gării dată în folosință 1872. În stânga imaginii se poate distinge Biserica Manastirii Nonnelor Cenusii din str. Ampère / str. Elisabeta. Pe fațada clădiri din Piața Mică nr.25 se poate citi reclama pictată a librăriei și tipografiei lui Samuel Filtsch, iar alături la nr 26 reclama farmaciei lui Kayser (cândva numită “La Ursul Negru”). În incăperile fostei farmacii se află astăzi Muzeul de Istorie a Farmaciei.

„Între 1809-1878 proprietarul farmaciei a fost Georg Kayser, din 1878 până 1898 Karl Henrich, între 1898-1903 Henrich Gottlieb iar din 1903 până 1943 a fost în posesia lui Guido Fabritius.“ (sursa informații: Sibiu.patrimoniu.ro)

1

şi umbra mea creşte înaripată…

Cetatea a vuit de oameni ca în zilele ei de glorie cu festivale şi oaspeţi din lumea mare. M-am nimerit şi eu pe acolo, neprevăzut şi în fugă. Aşa se face că, într-o după-amiază, după ce ne-am cunoscut în carne şi oase, am urcat ,împreuna cu noua mea prietenă Brunhilde, în turnul Bisericii Evanghelice! Ani de zile acest lăcaş a fost pentru mine doar o umbră mare şi mută în curtea liceului Brukenthal. Apoi au răsărit schele şi folii de plastic şi cafe Wien în preajmă, o bucurie! Calfele s-au întors în Cetate şi au ridicat colbul drumului în pantalonii trapezi plini de bumbi. Dar, în sfîrşitul acesta de vară, acoperişul Bisericii strălucea nou-nouţ în apus.

În Poartă, la intrare, două trupuri mici în falduri de piatră, ciuci şi cu picioare încrucişate ţin pe creştet, zîmbind, ogiva grea. Altare vechi şi dantele în lemn aurit, picturi mari cu sfinţi ce suferă pentru om, vitralii luminate în soarele cald de vară tîrzie şi zumzetul vizitatorilor. Toeretic ştiam tot ce am să găsesc aici, dar nimic nu se compară cu clipa aceea în care obiectele se descoperă ochiului, în lumina filtrată a încăperii. În fiecare colţ, pe fiecare piatră, un detaliu, un nume… istorie.
Scara de piatră se înfăşoară în jurul propriei axe, strîns strîns. Trecem praguri de lemn, fîlfîie cîte un porumbel rătăcit prin geamul lăsat deschis de vreun turist. Pe marele clopot joacă umbrele şi umbra mea creşte înaripată. Scara devine o adevărată încercare de vitejie şi de condiţie musculară: strălucitoare, în metal şi vertiginoasă. Nu ştiu ce gîndeşte Brunhilde îmbrăcată în rochie, dar nu se plînge.
Spectacolul Cetăţii se oferă ochilor noştri în toată splendoarea şi am uitat sudoarea şi oboseala într-o clipă.

Adriana Moscicki

Biserica Evanghelica Sibiu, septembrie 2015

1

în aşteptarea unei poveşti…

Îmi imaginam întinse grădini şi cîmpuri cu flori pe aici, lîngă uliţa ce mărgineşte zidul. Îmi imaginam poteci ce străbat grădinile şi calfe călărind spre turnuri. Turnurile erau doar apărate de bresle şi acolo îşi aveau depozit de marfă şi arme. Poate alergau pe metereze în caz de atac şi aruncau ghiulele, apă fierbinte, smoală. Desigur, poveştile din copilărie au creat modele în noi şi imaginea umple un anumit şablon.
Am fost puţin dezamăgită să aflu că toate casele de pe strada aceasta sînt relativ noi. Şi ele au fost construite după un anumit model şi au umplut spaţiul între strada Cetăţii şi parcelele dinspre strada Bălcescu și pe cele dinspre strada Tipografilor. Spațiul aflat între strada Timotei Popovici, Tipografilor și strada Cetații era pe vremuri un cîmp, un teren cu iarbă, (în germană Wiese), cunoscut deja 1495 sub denumirea de „auf die Wysen“. Strada Tipografilor însăși se numea cîndva și Wiesengasse și strada Livezii. Curţile se înfăşoară în jurul zidurilor, în lungi paviloane dreptunghiulare, de lemn iar de-a lungul lui sînt presărate uşi ce duc în inima clădirii. În curţi, de ridici capul spre cer, vei vedea că albastrul e tot unghiuri drepte, exact după mărimea curţii. Aşa, fiecare curte are pătratul sau dreptunghiul ei de cer şi doar soarele şi norii sar dintr-unul în altul ca într-un şotron imaginar. Strada Cetăţii a fost totdeauna liniştită, traversată pe diagonală de trecători grăbiţi ce coborau pe scările pasajelor ce tăiau promenade şi se scurgeau, ca un şir de furnici ieşit din muşuroi, spre autobuze. În ferestre poţi vedea şi acum pernele puse la aerisit. Pe sub porţile rotunde de lemn se intră cu capul plecat uneori printr-o poartă decupată, în umbra curţii interioare.
Ştiaţi? doar din 1970 se numeşte strada Cetăţii! M-am gîndit, că e singurul lucru bun care i s-a putut întîmpla, caci ne-a facut conştienţi de existenţa Cetăţii şi a crescut mîndria din noi! Iată, sîntem oameni ai Cetăţii, şi datori a-i păstra memoria! Turnurile cu metereze si zidurile ne-au deschis poartă spre imaginţie… Strada Cetăţii este în aşteptarea unei poveşti!

Adriana Moscicki

Turnul Dulgherilor, Olarilor öi Archebuzienilor / Strada Cetații // Harteneckgasse // Harteneck-utca. Turnurile făceau parte din centura a III-a de fortificație a orașului.

1

am mers de-a lungul zidurilor în căutarea unei imagini din trecut.

Recunosc, e una din fotografiile mele preferate. Poate pentru că îmi aminteşte de simplitatea şi omenia de altă dată. Îmi aminteşte şi de satele prin care am umblat şi de oamenii ce stăteau îngrămădiţi în poartă sau pe o bancă scrutînd orice nou venit cu interes şi neîncredere, şuşotind mai apoi. Băncile din faţa caselor erau adevărate parlamente de dezbătut probleme de viaţă şi de moarte, erau balcoanele romantice şi înflorite pentru poveşti de iubire, erau jilţuri comode de contemplat spectacolul vieţii şi al lumii. Acolo se năşteau şi mureau poveşti, acolo se spuneau buletinele de ştiri. Fiecare plecare, dispariţie erau un loc liber pe bancă, pînă cînd băncile au rămas singure, pînă cînd le-au cuprins buruienile, pînă cînd s-au făcut lemne de foc! Dar aici, stă în poartă adunare veselă şi primitoare!

Pohtiţi de vă hodiniţi! Pohtiţi de vă ostoiţi setea! Pohtiţi de vă bucuraţi!
Am mers de-a lungul zidului căutînd poarta veselă din trecută. Oamenii au rămas în mintea mea întru veşnicie cu zîmbetul larg pe faţă. N-am găsit poarta, nici vechea crîşmă. Doar un magazin Alimentar cu uşă de sticlă termopan. Spitalul era şi el mut şi trist. Acolo, peste drum, se năşteau odată pruncii în Cetate şi taţii mîndri, desigur, îşi cinsteau bărbăţia cu vreo glajă aici, în cîrciumioara modestă şi primitoare. Tot acolo m-am ivit şi eu, într-un miez de noapte, deşi mama ţinea neapărat să mergem la circ! Crîşma nu cred să mai fi fost, nici de casă n-am avut habar pînă acum, cînd am pornit în Călătorie în timp!
În faţa fostei porţi am stat o clipă şi oamenii aceia mi-au zîmbit: pohtiţi de vă ospătaţi ! Pohtiţi de vă hodiniţi!

Adriana Moscicki

„Wein & Bier – Bor és Sör“ – Cârciumă pe str. Pompeiu Onofrei (Maternității) colț cu str. Manejului. Pe ușă reclame la berea ”Thomas Bräu“ și ”Hagerbräu“ – Carte Poștală circulată 1915

1

Prieteni ai „Asociației Carpatine Ardelene“ // S.K.V. „Siebenbürgischer Karpatenverein pe ”Poteca zmeilor” / Negoi (Drachensteige) – în anul 1925. În aceasta fotografie recunoaștem pe brașovenii Carl Lehmann (șezând) și Michael Bonfert în stânga imaginii, și sibianul Josef Habicher în dreapta imaginii.

1

Prieteni ai „Asociației Carpatine Ardelene“ // S.K.V. „Siebenbürgischer Karpatenverein“ în fața tunelului din Cheile Cibinului (Zibinsklamm) – în anul 1925

1

Mulțumim domnului Ordean pentru poștarea acestei minunate fotografii, făcută în casa lui Carol Lehmann… renumitul membru S.K.V. sectia Brașov, „Siebenbürgischer Karpatenverein“ // „Asociaţia Carpatină Ardeleană“ – Aprilie 1990.

1

aş fi suflat pămătuful spre tine şi aş fi rîs…

În spatele zidurilor erau bănci. Printre cărămizi înfloreau toată vara buruieni aromate. Cele mai frumoase flori mi le-ai fi cules acolo, dintre pietrele acelea: fire de muşeţel şi păpădii.
Aş fi suflat pămătuful spre tine şi aş fi rîs. Ninge în vară cu fulgi uşori în rochiţe de tull. În iarnă, desigur, hărmălaia copiilor cu sănii cuprinde intreaga Promenadă. Doar zidul era tăcere prin anotimpuri. Nu am stat niciodată pe băncile acelea. Nu am mers de-a lungul zidurilor. Nu am alergat acolo. De ani de zile merg prin trecutul altora şi al meu. Drum de cuvinte. Poate îl fac pentru cei ce stau muţi, cu sufletul uscat şi limba înţepenită. Şi pentru cei care au uitat. Şi pentru cei care neagă. Şi pentru mine însămi şi pentru Cetate. Nici timpul, nici depărtarea nu o scoate din noi. Nu numai istoria cu ani şi evenimente îi salvează memoria, ci şi povestea celor mărunţi, neştiuţi, fără nume. Între valurile înalte de pămînt, ca printr-un tranşeu, trece viaţa Cetăţii.

Adiana Moscicki

Promenada Cetății // Zwingerpromenade – Fotografie Emil Fischer – Carte Poștală circulată 1940

1

Paşi

primii paşi i-am făcut pe aici de mînă cu mama şi tata. Turnurile erau foarte înalte, zidurile foarte groase, şanţurile foarte adînci. Era mereu soare peste Promenada, era mereu misterioasă strada Cetăţii. După porţile de lemn arcuite se ascund curţi cu balcoane şi coridoare lungi de lemn, cu scări ce urcau pînă la ochii oraşului şi miros amestecat de tocană şi rîntaş. Oameni străini veneau grupuri, grupuri şi se minunau. Noi eram mîndri.

Aici au fost şanţuri şi lacuri şi iată fortificaţiile Cetăţii cu turnuri aparate de bresle. O vreme puteam alerga sus pe metereze şi visam la tunelele subterane, ne imaginam cum le trecem cu făclii pînă în pădurea Dumbrava. La gura lor erau gratii. Apoi am tăcut. Paşii s-au făcut mai mărunţi, turnurile mai joase, şanţurile mai rotunjite, copacii au scos rădăcini groase şi răsucite pe obrazul pămîntului. Dar azi ştiu, brîul acesta verde dintre ziduri, numit cîndva „Zwingerpromenade“, era un fel de armură în piatră, scut ce ocrotea sufletele din Cetate.

Adriana Moscicki

Promenada Cetăţii // Zwingerpromenade – Carte Poştală din 1940

1

de-a lungul zidurilor

este o linişte stranie de-a lungul zidurilor. Deşi şoseaua e la doi paşi, deşi trec autobuze şi maşini, de-a lungul zidurilor te cuprinde o linişte ireală, ca şi cum ai intra într-un coridor capitonat, ca şi cum ai merge într-o lume paralelă. Castanii s-au roşit deja, au vîrfuri arse de soare, fructele cad pe pămînt, bubuind, uneori. Zidul are guri deschise. Din ele urcă şi coboară întotdeauna cineva şi, în clipele de rară singurătate, urcă şi coboară amintiri. „1923 12.11 Scara Bedeus este finalizată și dată în folosință“ – E.Sigerus, Cronica orașului Sibiu.

Adriana Moscicki

„Scara Bedeus – Bedeusstiege – Bedeuslépcsö“

1

Citeva zile am mers pe drumurile Cetății. I-am cautat peretii obosiți, piatra știrbita, trecerile ascunse, am mers haotic purtată de vreo amintire… Desigur, toate aducerile aminte se vor așeza frumos in pagina, in timp. Va scriu acum pe un telefon, pe picior de plecare… Cetatea trăiește si respira, uneori cu fata schimonosita, alteori cu Zimbet larg!

Cetatea este piatra si pamint, dar Oamenii ei sint viata! Pornesc la drum cu nostalgii si tolba plina. Pe curind!

Adriana Moscicki

1

Veduta cu fantezie!

În alte vremuri, călător dornic de o amintire prin locurile vizitate, scotea caietul şi peniţa, acuarele şi culori şi se punea pe treabă! Era lucru complicat „luarea“ unei fotografii şi nu la îndemîna oricui!
Căpitani sau pasageri pe corăbii, cercetători prin lume, călători călare sau în diligenţe, au umplut jurnale cu povestiri şi desene ce ne încîntă azi ochii prin albume și muzee. Unul dintre cele mai minunate Jurnale de călătorii l-am văzut în Royal Museums Greenwich / London. Dar tot aici am zîmbit zărind un nume cunoscut: Jan Peeters, pictor flamand, cunoscut pentru scenele maritime, pentru mările agitate cu epave scufundate sau corăbii plutind liniştite. Peeters pictează scene din colţuri îndepărtate de lume: Arabia, Syria, Allepo, Jerusalem, Mecca, Grecia sau insule în Mediterana.
A fost Jan Peeters un asemenea călător artist, ori şi-a folosit imaginaţia ascultînd poveştile altora?… lucru obişnuit pe vremuri!
De ce ne interesează Peeters pe noi? Se pare că acest artist ne-a lăsat o frumoasă vedută a Cetăţii noastre. La o primă vedere pare fantezistă: clădiri înalte şi ţuguiate ce străpung aerul, turnuri groase pe care se odihnesc cupole, chiar şi o moară de vînt cu aripi mari deschise pe cer. La o privire mai atentă însă, realitatea Cetăţii ne uimeşte: văzut dinspre Răsărit, dincolo de gară, curge rîul Cibin (aici numit Olt „Alauta“ Alutus şi curge invers) posibil ca în memoria călătorului să fi rămas rîul mai mare, Olt, transpus aici în apropierea cetăţii. Biserica cea mare şi grasă ar putea fi foarte bine Biserica Ursulinelor iar cea înaltă biserica Evanghelică. Zidul de apărare în zig-zag, de la Poarta Elisabeta spre Ursuline și bastionul Haller, este conform realităţii. Poarta Elisabeta, un turn (extra muros), legat prin două ziduri de centura a IV-a de fortificație iar clădirea rotundă din dreapta- Rondela Rotarilor- greșit poziționată. Ce facem însă cu moara de vînt? Se ştie că în Sibiu, în acea zonă, au existat mai multe mori, dar artistul este flamad, în realitatea lui, o moară nu poate fi decît de vînt. Uneori imaginaţia este limitată de ideile preconcepute pe care le purtăm în noi și este greu de acceptat tot ce nu conformă imaginii noastre despre realitate!
Cetatea noastră avea la sfîrşitul Evului Mediu peste 70 de turnuri şi 8 km de zid de fortificaţii. Era o cetate împunătoare, demnă de atenţia unui călător, artist străin!
Iată deci o gravură cu Veduta oraşului Sibiu (ca.1690) din renumitul atelier al lui Jacob Peeters (1637-1695) din Anvers/Antwerpen. S-ar putea ca această gravură să fi fost făcută de Gaspar Bouttats (1640-1695) după un desen de Jan Peeters (1625-1677) fratele lui Jacob și al lui Bonaventura Peeters. „Hermanstat op de Revier de Alauta in Transilvania“, aici „op“ cu sensul deasupra rîului, adica oraș situat pe o ridicătură de teren, şi nu poate fi decît oraşul nostru iubit!

Adriana Moscicki

sursă foto: „Alt-Hermannstadt“

1

găsiţi deosebirile!

Poarta Elisabeta // Elisabethtor – fotografie făcută de Theodor Glatz după demolarea turnului interior în 1853. Turnul mare, exterior va fi demolat în 1865. După această fotografie Johann Böbel a pictat tabloul (nedatat): „Poarta Elisabeta din Sibiu, vedere dinspre oraș” // Elisabethtor Hermannstadt, Innenansicht“

Adriana Moscicki

1

un gînd

M-am îndrăgostit de Böbel la prima vedere! Fiecare planşă din Album e delicată şi riguroasă. Cum se trezeşte un om, într-o bună zi, şi pictează oraşul? Pensula este armă, timpul este duşmanul.
Cum se trezeşte un om să frămînte aluatul, să-l coacă în cuptor dis de dimineaţă, să răscolească dorinţa cu aroma pâinii, să hrănească inima şi trupul? Un meşter brutar, din iubire, salvează memoria oraşului. Mai merg oameni prin Cetate şi în depărtare, numele lor nerostit, gura lor tăcere. Doar în inima lor bate ceasul Cetăţii, doar în sîngele lor curge amintirea. La Poarta Elisabeta stă un băiat cu pălărie, nemişcat prin timp, necunoscut şi el e mereu Om al Cetăţii!
Turnul mic a fost demolat 1853, cel mare împreună cu zidul de apărare 1865. În această pictură turnului exterior (cel mare) este redat cu acoperișul în forma lui inițială, înalt și mai ascuțit. 1844 acoperișul a fost demontat și înlocuit, de maestrul dulgher Süler, cu un acoperiș nou, mai puțin înalt. Dacă Böbel a pictat acest tablou 1852, atuncea doar după un desen sau fotografie… dar în nici un caz ”după imaginaţie“.

Adriana Moscicki

„Poarta Elisabeta din Sibiu, vedere dinspre oraș” // Elisabethtor Hermannstadt, Innenansicht“ – Carte Poștală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Intreprinderea Poligrafică Sibiu

1

Maiereanca

Pe cînd fetiţa cu breton ajungea în Piaţa Gării într-un tramvai, în alt timp, treceau pe acolo trăsuri şi căruţe. Pe drum de ţară bătătorit trecea Maiereanca tînără cu coşul însăilat pe braţ, mîndră şi dreaptă. Frumoase erau Maierencele şi somptuoase în straiele populare, cu pletele prinse sub năframă şi obraji sănătoşi înroşiţi afară sub cerul curat, cu pielea mătasă şi aromă de fruct tînăr ademenitor la muşcat, la sărutat…

Pe locul unde azi se află doar o mare de asfalt încinsă şi plictisitoare, erau pe vremuri parcelele de pamint lucrate de maiereni. Pe o parte a drumului erau parcele, pe cealaltă casele înşirate şi ivite ca ciuperci după ploaie, afară din cetate. Maierenii erau fermieri la orăşenii saşi, lucrau pămîntul în arendă, cultivau zarzavaturi şi poame, cu coşul le cărau mîndri în Cetate. Intrarea dinspre răsarit era pe vremea aceea prin Poarta Elisabeta, poartă cu turn şi trecere boltită păzit de breasla cojocarilor. De-ar mai sta în picioare, Poarta Elisabeta s-ar înălţa pe strada 9 Mai colț cu Blănarilor, turn înalt şi ţuguiat văzut din afara zidurilor şi turn mai dolofan şi mic spre Cetate. Pe Poarta Elisabeta, ca şi pe Poarta Ocnei si Turnului, intrau Maierenii cu rodul muncii lor, gospodari pe terenurile agricole din împrejurimile orasului.

Cîtă linişte e în desenul acesta! Deşi strada este animată, trec cai şi călăreţi, trăsură… două tinere s-au oprit la taifas pe marginea drumului, alta trece mîndră şi ne poartă privirea şi interesul spre planul îndepărtat al Porţii, spre turnurile din zare. Inevitabil te întrebi: oare care-o fi povestea? Încotro merge, de unde vine? Poate cu bucate la vreun flăcău iubit ? Poate doar la Tîrg în Cetate? Şi dacă o fi poveste de amor, oare cîte vise şi suferinţe s-or fi scurs pe sub bolta turnului? O fi fost vreo dramă, precum cea a Julietei, să zdruncine viaţă şi echilibrul Cetăţii? Social, paturile erau bine stabilite şi departajate de limbă, credinţă şi avere. Dar iubirea nu vorbeşte decît o singură limbă, a inimii şi a trupului… de multe ori tăcută şi înăbuşită în adîncul fiinţei. Or fi fost iubiri interzise, suferinţe, drame, bîrfe? Din păcate nu cunosc exemple din literatura sau istoria locală. Poate nu au existat, poate au circulat doar pe şoptite, din gură în gură, vorbe şoptite la margine de drum.
Şi un gînd îmi trece prin cap privind romanticul desen al lui Glatz: o femeie trece pe drum, pretext de a ne oferi o minunată panorama a oraşului şi a deschide o fereastră imaginaţiei.

Adriana Moscicki

Sibiu și Poarta Elisabeta văzut dinspre vechea stradă spre Gușterița, din zona unde se va construi Gara Sibiu. În prim plan se vede o Maiereancă, în stânga imaginii grădinile gospodărite de maiereni. – Desen Theodor Glatz 1854 (Sursa foto: K.Klein)

1

„Un tramvai numit dorinţă!“

Prin orice oraş, care se respectă, trece un tramvai. Un tramvai trece exact prin inima lui, îl străbate în lung şi în lat, prin vene şi artere şi pulsează de viaţă. Pentru noi, odată copii, tramvaiul era aventura, excursia, emoţia, încîntarea, mîndria! Acum este doar amintirea!
Tramvaiul a fost galben şi pătrăţos, a fost roşu şi dolofan, a fost lunecos şi silenţios, a fost zgomotos şi ruginit, dar ne-a plimbat în sus şi în jos prin Cetate. Scaunele de lemn erau tari şi dureroase. Cui îi păsa? Cine simţea vreo durere cînd tramvaiul pornea icnit şi se îniepta la deal sau cobora opintit dealul la vale spre Gară?!
Staţia din Piaţa Mare era punct de control pentru prezenţa tonetei de îngheţată! Ah, cu cîtă fericire anunţam: e aici! Toneta cu îngheţată e aici! Desigur, nu coboram din tramvai, doar prezenţa îngheţatei era esenţială! Săream de cîteva ori pe fund în sus spre enervarea oricui stătea pe lîngă mine. Şi porumbeii zburau împrăştiat, deranjaţi de prezenţa dihaniei de fier. Pentru că era o staţie mare şi importantă (doar Piaţa este inima oraşului!), dura mai mult urcarea şi coborîrea călătorilor. Iar adunarea era pestriţă: ţărani din Mărginime cu traistă legată după mînă, cu cojocel şi pălărie pe ceafă, olteni în galoşi şi saci mari de sfoară şi coşuri împletite de nuiele, muncitori obosiţi cu mâini negre şi murdare, femei cu ciorapi cu dungă şi pantofi cu toc cui, căldărari cu barbă încâlcită şi pipă, elevi. Mergeam cu tramvaiul spre Gară şi aşteptam mereu cu nerăbdare coborîrea de la Ursuline. V-am mai povestit cum călare pe scaunul meu eram stăpînă pe tramvai şi pe oraş! Atunci nu auzeam nimic în concentrare, doar scrîşnetul roţilor pe linia încinsă, doar zdrăngănitul vagonului şi desigur, în capul meu se punea o frînă mare care-l împiedica să alunece la vale! Straşnic mai era tramvaiul meu! Uneori coboram pe jos pe Avram Iancu şi Magheru, dar totdeauna mă opream să supraveghez coborîrea dintr-o parte, de pe trotuar şi, să ştiţi că ieşeau scîntei de sub roţi, aşa de puternic era tramvaiul meu!
Nu-i ştiam istoria atunci, nu eram mîndră decît de existenţa lui. Cît am iubit tramvaiul şi cît am plîns cînd au smuls şinele din pămînt. Cu macarale grele au scos şinele de parcă trăgeau venele din corpul oraşului. Un oraş maltratat, îndurerat, mutilat. Tramvaiul era parte din viaţa lui şi a noastră.

A fost odată un tramvai galben şi suplu, un tramvai roşu şi dolofan, el purta oameni cu poveşti, vise şi dorinţe încolo şi-ncoace prin trupul Cetăţii!

Adriana Moscicki

„Gara // Bahnhof // Pályaudvar“ – Sibiu

1

Ursuline ca amintire
Uneori ne purtăm amintirile închise etanș ca într-o sticlă plutind în ocean. Ajunsă la vreun mal, întîmplarea o primește și o deschide. Și iată aroma din alte vremi, iată povestea uitată!
Mikaela a învățat la Ursuline precum mulți dintre voi. După zeci de ani i-a pășit pragul… curtea goală și părăsită, coridoarele ce duc spre clasă, spre sala de festivități, spre laboratorul de fizică…cîte generații au trecut pe sub cupole șoptind? Și în curte, castanul deja batrîn, cîte iubiri și chipuri a umbrit?
Ursuline, în curte! Mulțumesc Mikaelei din Viena pentru fotografii și amintire!

Adriana Moscicki

1

Ursuline!

Nu am multe amintiri despre Ursuline. Mică de tot, aveam un palton maro de blană cu pompoane în loc de nasturi, se prindeau cu o legătură elastică, îi spuneam „urson“ (nu era blană adevărată- desigur- ci imitație sintetică). Paltonul era de mîna a doua, primit de la nașa căreia îi port numele. Nu eram bogați, dar nu ne lipsea nimic.
Ursonul il primisem deci de la cealaltă Adriana și eram fericită. Așa treceam pe lîngă Ursuline înfofolită în urson și-mi imaginam Ursulinele niște fetițe mici, cu fața rotundă și veselă, țopăind în paltoane precum puii de urs!
Cînd am învațat sa citesc am aflat povestea Ursulei și era, in închipuirea mea, de o frumusețe stranie, cu părul lung și blond fluturînd în vînt, urmată de fete ce purtau lumini, în picioarele goale și tăcute. Apoi nu m-am mai gîndit deloc la Ursuline. Locul acela a rămas pentru mine cea mai grozavă coborîre în tramvai. Din Piața Mare, călare pe scaunul de lemn, cu mîinile crispate pe spătarul din față, cu ochii mari de emoție și teamă, conduceam tramvaiul spre gară, treceam cu herghelia mea de fier huruind și bretonul zburlit.

Adriana Moscicki

Biserica și Institutul „Maicelor Ursuline“ // Kirche und Kloster „St Ursula“ // „Szent Ursula“ templom és zárda – Strada Sării, astăzi str. General Gheorghe Magheru la intersectie cu str. Avram Iancu. (Textul de pe fațada clădirii fostei mănăstiri a maicilor Ursuline: „Kloster und Institut der Ursulinen“ // „Mânăstirea și Institutul Ursulinelor“ – Carte Poștală din perioada interbelică

1

trecerea in trecut

N-am trecut niciodată pe sub Poarta Sării, dar am trecut de mii de ori peste locul unde se înălţa odată. Inevitabil, numelui acestuia nu-i pot asocia decît vreo legătură cu sarea. Istoria consemnează în anul 1401 existenţa unei gropi cu cereale în zona ”Dealul Sării” (”Salzrech”). Aşa se face că, după construirea unui turn, în sec al- XV-lea, acesta se va numi „Turnul Sării“, după locul în care se află: strada Sării, dealul Sării. Turnul făcea parte din incinta a III-a a ansamblului fortificațiilor orașului și, s-ar putea să fi fost un turn de poartă spre răsarit, pe drumul care intra prin Poarta Cisnădiei și traversa orașul…

M-am tot gîndit la ce o fi folosit…Cum trecerea aceea era întunecată şi joasă, imaginaţia mea începe să zburde şi văd călugări ieşind în spatele măgăruşilor. Sau poate corpurile celor răpuşi de epidemiile repetate de ciumă erau scoase afară din cetate prin trecerea asta întunecoasă. De-a lungul vremii, turnul îşi schimbă poprietarii, este vîndut unor particulari pentru suma de 116 Guldeni în anul 1553. După două secole intră în posesia Mănăstirii Ursulinelor. Secolul XIX aduce cu el restructurarea oraşului. Astfel, în anul 1890 este demolat pentru fluidizarea traficulu în zonă. La demolare s-a constatat că turnul era construit din cărămizi, deci era mai nou decît se credea, și probabil era o construcţie din perioada în care s-a ridicat clădirea Mănăstirii Dominicane (pe locul unde se afla vechiul turn de apărare). Doar fotografia mai păstrează imaginea acestui loc, aşa cum era pe vremuri. Mă cuprinde o oarecare tristeţe că n-am apucat să trec prin umbra groasă a bolţii lui, dar, pe de altă parte, cum aş fi putut coborî, fetiţă cu vînătăi şi breton, în tramvaiul meu zgîlţîlind spre gară?

Adriana Moscicki

Turnul Sării // Salzturm – fotografie Emil Fischer

1

Călătorul grăbit se opreşte în piaţa oraşului, face turul magazinelor, stă la o masă sub umbrela de soare, mănîncă o pizza, bea o bere şi hotăreşte despre frumuseţile locului. Localnicul cunoaşte toate cotloanele dar nu vede în ele decît ziduri şi case. Desigur, nu toţi localnicii sînt aşa. Unii privesc şi se îndrăgostesc iremediabil de casa lor, alţii privesc şi nu înţeleg, dărîmă, schimbă, vor case moderne într-un stil sau altul.
Acum ceva timp, vizitînd oraşul am fost mustrată de o doamna, cam aşa: „Doamna dragă, da de ce nu fotografiezi casele astea noi şi frumoase? Fotografiezi nişte dărâmături să rîdă lumea de noi?“. I-am explicat că am venit să văd „dărâmăturile“ pentru că ele sînt frumuseţea oraşului şi ce păcat că au ajuns doar nişte dărâmături!

Dar eu voiam să vă spun despre frumuseţea nevăzută a locurilor!
Sibiul s-a născut dintr-un cerc şi în cercuri. Piața Huet, Piața Mică, Piața Mare (Platz, Markt, Ring) sunt nuclee centrale, înconjurate de clădiri și protejate de ziduri și centuri de apărarepe crescute prin timp și spațiu. Între inele curgeau străzi şi străduţe înguste, scări, ganguri şi treceri misterioase, întortocheate. Din Oraşul de Sus treceai în cel de Jos, dintr-o stradă în alta ca şi cum ai traversa lumi, secole. Acesta este oraşul nevăzut, necunoscut, uneori secret păstrat cu zgîrcenie de oameni. Acolo timpul se scurge după bunul plac, molcom sau vijelios, după cum oamenii amestecaţi îşi duc existenţa de provinciali între zidurile năpădite de verdeaţă şi umezeală. Acolo aroma bucatelor pluteşte de la un vecin la altul, te gîdilă şi te îmbie, rufele se întind în curte sus pe sîrmă şi la vedere fără jenă şi fără teamă. Acolo sînt curţi năpădite de iarbă şi coridoare de lemn şi vocile trec prin pereţi dar se opresc totdeauna în zidul Cetăţii şi doar el ştie toate secretele. Cît de aproape treceau oamenii unii pe lîngă alţii şi cît de strîns trăiau unii cu alţii! Doamne cochete cu pălărie şi ţărani abia veniţi la oraş, muncitori şi meşteşugari, se petreceau şi trăiau sub acelaşi acoperiş, în casele cu pridvoare lungi şi învîrtite în curţi de-a lungul zidului, uneori lungi şi înguste, alteori pătrate, cu toţi împreună sub un cer decupat!
Pasajele Sibiului sînt (erau) ca mici vase de sînge prin care viaţa pulsa spre inima oraşului, spre Piaţă şi acolo izbucnea cu frenezie în zile de Tîrg şi în sărbătoare. În pasaj treci pe sub bolţi de piatră şi felinare ruginite, ferestre strîmbe şi porţi tocite.
Cîtă frumuseţe pe faţa bătrînă şi nevăzută a oraşului!

Adriana Moscicki

Pasajul Școlii – între str. Avram Iancu și str. Movilei – Carte Poștală, începutul sec.XX

1

…1000!!!

Cînd am pornit în plimbarea prin timp, era frig şi amintirile în ceaţă. Pe drum, copacii au deschis frunze şi au înflorit, în Cetate s-a făcut primăvară veselă. Oamenii au ieşit pe la porţi, întâi nedumeriţi, apoi un pic curioşi. Unora le-a plăcut şi au rămas şi iată cum mergem împreună prin vara caldă, dar stăm la umbra zidurilor şi spunem poveşti căci ne-am întîlnit în amintire… Acasă!
Va mulţumim că ne sînteţi alături! Azi am împlinit 1000 de like şi să ne fie „la mai mare“! La numărul 1000 ni s-a alăturat Cosmin Iacovescu. Va mulţumim tuturor! La mulţi ani Sibiului şi tuturor celor ce ne citesc!

Adriana Moscicki

Detaliu din Pictura lui J. Hoegg – Str. Mitropoliei / Fleischergasse. În dreapta se vede „Casa cu cariatide“ de la nr.13 așa cum arăta înainte de 1849

1

Bonus: aceeaşi trecere, alt nume… „Străduţa Iepurelui“// „Hasengassel“

Aceeaşi trecere între str. G.Magheru (Pintenului) şi Avram Iancu capătă în sec XVIII numele unui locuitor de seamă!
În capătul străduţei, pe Avram Iancu, locuia la începutul sec.al XVIII-lea o familie de patricieni, fam. Haas.

În anul 1704 Haas cumpără o casă cu brutărie situată în capătul celălalt al străduței, colţ cu str. Pintenului (Magheru). Astfel pasajul capătă numele: „Hasengassel“ // „Străduţa Iepurelui“. Legătura cu familia Haas este una lingvistică: Haas este o modificare fonetică a cuvîntului „Hase“ – iepure! Construirea unor garaje pe terenul celor doua curti, prin care traversa pasajul, a dus la închiderea trecerii.

(sursă informaţii: A.Pancratz „Numele străzilor în Sibiu“ – foto: imagine din Sala Fresca Sibiu)

1

pasaje neştiute
Oraşul Medieval a crescut în jurul unei pieţe centrale, a bisericii, înconjurat de ziduri de apărare şi de turnuri. Dezvoltarea economică, creşterea natalităţii şi a bunăstării cetăţenilor duce la dezvoltarea oraşului. În Occident oraşele s-au dezvoltat pe verticală şi au cunoscut construcţii etajate, apoi odată cu dezvoltarea industrială, au cuprins şi suburbiile. În spaţiul Transilvănean, oraşul cetate se dezvoltă între ziduri succesive de apărare. Economia este bazată pe meşteşuguri reprezentate de bresle şi de agricultură. Casele sînt gîndite şi construite practic şi economic. Ele trebuiau să ofere confortul de zi cu zi, erau spaţii de trăit şi nu de etalat. Mentalitatea, caracterul şi personalitatea unui popor se oglindeşte în arhitectura lui. Crescută între ziduri de apărare succesive, uneori accesul dintr-o parte în alta era ingerunat de construcţii noi apărute mai mult sau mai puţin haotic. Aşa se face că existau în Cetate scurtături, treceri şi ganguri care permiteau deplasarea dintr-o parte în alta fără mare ocol. Unele mai există şi azi, le folosim fără să ne gîndim o clipă la istoria lor! Altele au dispărut demult, nici numele lor nu-l cunoaşteam, doar întîmplarea şi norocul le-a mai păstrat amintirea prin vreo carte veche!
Deja în sec.al XVII-lea exista un pasaj, o trecere pietonală între str. G.Magheru (Pintenului) şi str. Avram Iancu, iar locul acela se numea „pe strada Pintenului la străduţă“. În 1780 intrarea în străduţa a fost acoperită prin ridicarea unei clădiri, dar trecerea prin cele două curţi a rămas deschisă pentru pietoni. După construirea ilegală a unor garaje în incinta celor două curţi trecerea dintr-o parte în cealaltă a devenit imposibilă.
Pe lângă pasajele cunoscute și folosite azi au existau și alte treceri pietonale, necunoscute, nefolosite sau închise în ziua de astăzi… de exemplu între:
Piața Mică nr.23 și Piața Aurarilor prin curtea clădirii nr.5
str. Faurului și Podul Minciunilor prin curtea Azilului de Bătrâni
str. Turnului/Scara Sag și str. Faurului
str. Turnului/Scara Sag și Colțul Pocăinței
str. A.Șaguna prin curtea casei nr.21 spre str. Banatului
str. A.Șaguna și parcul Astra prin curtea Băii Populare
str. Mitropoliei și str. Xenopol și în continuare prin curtea casei Tellmann spre str. Bălcescu.

Treceri cunoscute și folosite în ziua de astăzi:
Pasajul Școlii – între str. Avram Iancu și str. Movilei
Pasajul Pielarilor – între str. Avram Iancu și Piața Mică
Pasajul Pantofarilor – între Piața Mică si Piața Huet
Pasajul Gaura Generalului – între Piața Mare și str. Arhivelor
Pasajul Scărilor – între str. A.Odobescu și str. Turnului
Pasajul Scările „Poschen“ – între str. Centumvirii și str. A.Odobescu
Pasajul Scările „Fingerling“ – între Piața Mică și Piața Aurarilor
Pasajul Scările ”P. Șándor” – între str. Dealului și Șoseaua Alba Iulia
Pasajul Scările ”Bedeus” – între str. Cetății și B-dul Corneliu Coposu
Pasajul între str. Cetăţii şi str. Tipografilor
Pasajul între str. G.Magheru si str. Şelarilor
Pasajul între str. Vopsitorilor și str. Zidului
Pasajul între str. Konrad Haas și str. Cojocarilor

Adriana Moscicki
Fosta trecere pietonală între str. G.Magheru și str. Avram Iancu – (Ilustrație: Horst Zay – sursa: Ziarul „Neuer Weg“ 1976)

1

adresă pentru speranţă

De urcai scările din strada Ocnei spre Podul Minciunilor şi traversai Piaţa Mică, puteai continua drumul intrînd în Pasajul Pielarilor, sub vechiul turn de apărare (o dată parte din a II-a fortificaţie de apărare) pentru a ajunge în strada Avram Iancu. Pînă în 1742 această trecere pietonală era neacoperită.
Pe vremuri str. Avram Iancu (Reispergasse) era un loc de seama în viaţă Cetăţii, „o adresa nobilă locuită de oameni înstăriţi“! (A. Pancratz). Erau acasă două farmacii în care intram doar să stau cu ochii lipiţi de mojaruri, piuliţe, vase mari închise etanş, dulăpioare cu sertare lungi şi etichete în latină, prafuri, cutii, linişte şi respect: pe stradă Ocnei şi pe Avram Iancu! Mulţi ani am visat să fiu farmacistă, să amestec şi să zbrobesc acolo, în mojar, ingrediente, să le amestec cu lanolină şi alte picături miraculoase, să le cîntăresc în balanţa delicată şi să fac medicamente.
Da, pe vremuri, un farmacist era un fel de alchimist. El singur ştia să prefacă ceva în altceva, el singur avea în cap formule şi nume de minerale, plante şi aliaje nemaipomenite care te puteau face bine. De la sticluţa cu albastru de metil cu care se badijona gîtul, pînă la crema cu unt de cacao pentru opăriri, în spatele ghişeului de sticlă, stăteau ascunse privirii minuni şi farmacistele în halat erau mari preotese deţinătoare de secrete.
De închid ochii, imaginea prinde viaţă: încăperea îngustă şi lungă, podeaua de lemn, căldura care te cuprindea în serile de iarnă, zgomotul sertarelor trase, privirea înalta şi superioară a farmacistei şi sentimentul acela incomod de nesiguranţă, de neştiinţă înmînînd o hîrtie mîzgălită de doctor printr-un geamlîc mic şi zgîrcit. De jur împrejur vasele mari cu litere romane şi capac stăteau enigmatice şi mute. În trecut farmaciile aveau nume şi le rosteai cu respect. În zilele noastre au rămas doar o adresă, un magazin în care cumperi pilule şi speranţă.
Şi atunci, „La Îngerul“ // „Zum Engel” era cea mai potrivită adresă pentru speranţă!

Adriana Moscicki

Turnul Sfatului văzut dinspre str. Avram Iancu – Carte Poștală din 1956

1

Curtea de Fier!

Leii mai păzesc încă oraşul. Timpul scurs prin pletele lor nemişcate, doar de vînt pieptănate, doar de ploi spălate, doar de ninsori întinse şi ingheţate. Uneori porumbei li se aşează pe umeri şi pe labele nemişcate de secole. Şi de pui mîna streaşină la ochi, ai să vezi călătorule, chiar şi ghiulea grea de piatră ”înfiptă” în stîncă, de parcă ar fi o bomboană în tort. Dar noi am trecut pe acolo zeci de ani şi nu am privit nici leii, nici ghiuleaua. Am trecut dintr-o piaţă în alta prin gangul boltit (era răcoare înăuntru şi camioanele huruiau cu ecou).

Cît de des am mers la „Curtea de fier“ şi am căscat ochii prin rafturi. Şi acum mă întreb, cum oare am ajuns, noi Sibienii, la numele asta? Sus la intrare scria doar „Ferometal“! Încerc să aduc în memorie imaginea magazinului. În stînga era un sector cu pahare şi vase. Încă mai am pahare lucrate manual, cumpărate de acolo! Puteai găsi pe raft servicii de masă aurite şi albastre cobalt. Se vindeau ca pîinile calde. Îmi amintesc seturile de oale emailate cu abţibild înflorat şi ibricele de cafea cu coadă lungă. Mă fascinau paharele şi toate recipientele cu forme ciudate, aşa se face că aveam acasă pahare de toate felurile, cîte două, cîte trei, cumpărate după plăcerea formei şi a culorii şi niciodată seturi complete!
Era un magazin rece şi întunecat, cu pardoseală de ciment ce şerpuia ca o potcoavă, căci de intrai pe uşa din colţul Turnului Sfatului puteai ieşi ceva mai încolo pe Avram Iancu, pe o uşa mai mică şi prinsă cu arc, cred că scîrţîia la deschidere! Îmi amintesc o masă lungă şi îngustă iar în spatele ei aşa-zisele obiecte electro-casnice, dar exact peste drum găseai păpuşi urîte şi mobilă mică de lemn pentru ele, cărucioare de copii şi chiar artizanat într-un raion, la intrare. Într-altă cameră se vindeau diferite obiecte de metal, de la cuie şi balamale la lanţuri şi săpăligi. Era un magazin ciudat şi desigur, amestecătura de raioane, îmi pare acum deopotrivă interesantă şi amuzantă. Atunci era doar tristă. Prin anii ’80 magazinele deveniseră sumbre şi goale. Chiar şi oamenii treceau cu feţe palide, tăcuţi şi ascunşi înăuntru, doar umbre întunecate pe trotuare. În raftul de oale şi pahare mai strălucea doar lumina cristalului şi culoare de email. La „Curtea de Fier“!

Adriana Moscicki

Piața Mare / Turnul Sfatului – ca.1980

1

Ce ne mai învaţă o carte poştală?

Îmi părea mică Piaţa Mare, dar era destinaţia multor plimbări şi umplea o dimineaţă întreagă. În vremea copilăriei mele, disparuse deja clădirea cu magazinele de lîngă Turnul Sfatului. Nici trăsurile nu mai aşteptau cuminţi în faţa unei băcănii. Autobuze, ca nişte buburuze, nu mai treceau pe acolo şi nici doamnele nu mai purtau asemenea pălării. Dar puteai întîlni, cu siguranţă, o ţărancă din Mărginime, mîndră sub pălăria largă de paie şi chiar o copilă în rochie albă de vară.
Fotografiile spun poveşti adevărate. Învăluită în lumina sepia, Piaţa e surprinsă într-un moment de toropeală.

Ce ne mai învaţă o carte poştală? Dincolo de reperele istorice, anul tipăririi, a circulării, iată aici un detaliu interesant: ştampila de pe verso consemnează existenţa corului Gutenberg, cor al Uniunii muncitorilor grafici. Muncitorii grafici sînt tipografii Sibieni, desigur. Aşa, dintr-una în alta, descoperim că Poligrafia Sibiană a avut un cor activ, instruit şi dirijat de o personalitate marcantă a muzicii corale Româneşti, compozitor şi profesor de muzică, Gheorghe Şoima. Portalul „Cultură Sibiu ro“ consemnează în anul 1945: „La teatrul Municipal (Sala Thalia) are loc concertul Corului Gutenberg al tipografilor români din Sibiu condus de Ghe. Şoima“. Ion Mariş în „Altă Cronică a Oraşului Sibiu“, notează pentru anul 1964 – Corul Poligrafiei împlineşte 80 de ani de activitate. O operaţiune simplă de matematică ne învaţă că în 1884 ia naştere acest cor, de a cărui existenţa habar nu aveam pînă cînd, privind o carte poştală, m-am încăpăţînat să aflu ce reprezintă o ştampilă!
Într-adevăr, E.Sigerus consideră important să reţină informaţia că, în 22 August 1884 se înfiinţează Asociaţia Corală „Typographia“.

Îmi vine în mintea povaţa pe care ne-o dădeau, în trecut, dascălii noştri: dragilor, citiți, citiți cărți… dar cumpăraţi și timbre, priviţi-le, colecţionaţi vederi, totul vă învaţă cîte un pic despre lume şi viaţă! Aveau dreptate!

Adriana Moscicki

„Piața Regele Ferdinand / König Ferdinand-Ring / Ferdinand király-tér“ – Carte Poștală din 1935

1

hîrşîitul măturoiului …

Ce amintiri avem din 23 August? şi eu am trecut pe aici prin Piaţă, cu uniformă de pioner, cravată şi flori pe care le-am zgîlţîit patriotic în faţa tribunei. Apoi am chiulit ani de-a rîndul. Ce era 23 August? Defilare, bere şi mici. Asemeni zilei de 1 Mai. Dar în August era cald şi soare şi defilarea mai bombastică, mai lungă, lozincile mai înflăcărate. Ani de zile 23 August era „Sărbătoarea noastră naţională“, atît de înrădăcinată în noi că, sînt convinsă, vi se întîmplă şi vouă să uitaţi că s-a mutat la 1 Decembrie! De cîtăva vreme mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă…? dacă n-ar fi fost Tratatul Ribbentrop-Molotov, dacă Regele n-ar fi abdicat, dacă n-ar fi fost 23 August? Care ar fi fost faţa Europei? Am mai fi existat? Cîtă vreme am fi stat drepţi în faţa ruşilor din est sau a „prietenilor“ vest? sau poate ne-am fi transformat în vreo republică din Uniune…
Nu am citit nici un fel de simulaţie retrospectivă de genul ăsta şi, recunosc, ar fi interesantă. Sau poate ar fi dezamăgitoare. Poate am descoperi cu uimire că politicienii sînt făcuţi din acelaşi aluat, că interesele nu s-au schimbat, doar oamenii. Şi apoi, pe cine am mai putea învinui? şi cum ne-am mai putea plînge de neşansa poporului, a ţării, a istoriei?!
Ce ar fi, daca ne-am trezi… într-o dimineață de zi nouă (nemanipulată de cei care ne-au vândut libertate și democrație) și am recunoaște, că nu s-a schimbat absolut nimic… ”Comuniștii lui Ceaușescu” sînt de fapt ”Capitaliștii“ care s-au adunat în jurul unui foc ideologic, călcat in picioare și stins cu ajutorul celor de bună credință… și, care astăzi, împreună și fiecare pentru singurătatea proprie, se incălzesc la flacăra unei „bancnote“ tipărite.

Azi, 23 August, să ne amintim fiecare ce dorim: de gustul micilor, de zgomotul defilării, de carele alegorice, de liniştea ce rămînea în urmă şi strada plină de flori strivite, steguleţe de hîrtie călcate în picioare, hîrtii, baloane sparte şi peste tot hîrşîitul măturoiului de nuiele în noapte.

Adriana Moscicki

Măturători în Piața Mare – 1918

1

„Trei Stejari“

Istoria berii se întinde pe mii de ani înscrisă pe tăbliţe de piatră, adunată în vase de lut, amintită în luna de miere a indragostiţilor, în butoaiele celţilor, în fierturile călugărilor germani, în amăreala hameiului. În jurul anului 1200, în Germania se începe producerea berii pentru comercializare, în 1516 Wilhelm al VI -lea emite celebra Lege a purităţii berii: berea trebuie să conţină trei ingrediente-apă pură, orz şi hamei. Deja la 1605 se începe îmbutelierea berii. În mod firesc, coloniştii germani aduc cu ei ştiinţa fierberii berii şi planta esenţială purificării – hameiul! La început, hameiul se cultivă doar la marginea viilor şi era folosit strict în familie. După 1500 sînt consemnate în documente istorice, plantaţii de hamei, ceea ce înseamnă creşterea popularităţii berii şi a producerii ei.

În Sibiu, cronicarul oraşului E. Sigerus, vorbeşte despre fabrici de bere: „1712.04.02 printr-un decret (Freibrief) împăratul Karl al IV-lea acordă Sibiului privilegiul construirii unei fabrici de bere, va fi prima fabrică de bere din România. -/- „1717 fabrica de bere orăşenească (Städtische Bräuhaus) este pusă în funcţiune“, -/- „1808 este terminată fabrică orăşenească de bere din faţa Porţii Cisnădiei care a costat 16.500 de Guldeni“.
Au existat mai multe fabrici de bere şi berării în oraş: „Brauhaus“ / Habermann, „Thomas Binder şi Fiii“ sau „Hagerbräu“ / Hager, dar cea mai populară, a devenit „Fabrica de Bere Trei Stejari“ (Drei Eichen Brauerei)! Este şi singura pe care o păstrăm în memoria noastră pentru că existenţa ei a continuat şi după naţionalizare şi berea devenită populară, a devenit berea casei, a oraşului!

De urcai drumul uşurel, pe lîngă Spitalul Public, la intersecţia străzii Bâlea (Șoseaua Trei Stejari) cu strada Șerbota, era pe la 1889 o grădină cu de brazi falnici, împrejmuită de boscheţi şi umbrită de trei stejari impunători. Iată cei trei stejari sînt o realiate istorică şi nu numai o metaforă coborîtă pe o etichetă şi un capac de metal! Orăşenii veneau pe jos în plimbare, doamnele cochete sub umbrele, domnii cu pălării şi joben. Diligenţele treceau chiar prin faţa porţii în drum spre Valea Hîrtibaciului sau la întoarcerea spre oraş. O frumoasă grafică surprinde chiar prima imagine a Grădinii Fabricii de bere: în verdeaţă stau mese şi muşterii! Desigur, devine repede punct de atracţie pentru petrecerea timpului liber, cadrul este bucolic – o oază de verdeaţă şi răcoare, iar băutura este uşoară şi plăcută în dogoarea zilelor de vară. Mai puţin idilică este imaginea care ne-a rămas din timpul comunismului dar, memoria umană este una afectivă. Trei Stejari – a fost berea tinereţii noastre! A fost, căci în timp, fabrica s-a făcut colb în drum şi imaginea ei păstrată doar în poze vechi.

Gustul berii uitat. Cine-l mai ştie?

Adriana Moscicki

Cei „Trei Stejari“ renumiți – în fotografie, pe delușorul în fundalul Grădinii, în grafică, pe deluțul colț str. Bâlea (Șoseaua Trei Stejari) cu str. Șerbota (sursa grafica: „Alt-Hermannstadt“)

1

Cît de frumoasă era grădina Fabricii de bere!

O curte umbrită, cu mese și scaune simple de lemn, cu cadru metalic pliant şi feţe de masă cadrilate, dar cu atmosferă. Anul 1900, început de secol. Orăşenii, bine îmbrăcaţi de plimbare, cu baston şi pălărie, doamnele în volane şi mantale se întîlneau la o bere dantelată şi taifas. Şi printre meseni baleta desigur servitoarea aceasta mîndră în şorţ brodat cu trăistuţă prinsă la cingătoare. Un muşteriu a sosit cu bicicletă şi asudat îşi moaie buzele în gulerul înalt al berii în umbra stejarilor. Ce zarvă se încingea aici în sfîrşiturile se săptămînă sau în sărbători, cînd toate paviloanele se umpleau de lume, cîntece şi voie bună!

Îmi amintesc prima bere pe care am băut-o! Era o Duminică cu arşiţă, ca în zilele astea, cînd aerul greu stă neclintit. Am băut-o de sete, toată. La „Albumul Duminical“, Tom şi Jerry au continuat hîrjoneala, eu am dormit buştean după prima bere „Trei Stejari“ din viaţa mea…
Nu-mi amintesc gustul berii de atunci, nici măcar nu-mi plăcea, dar îmi amintesc sticlele, forma lor culoare lor, eticheta. Şi eu am fost cu plasa la Alimentară sa cumpăr bere.Cele mai bune erau sticlele verzi. Trebuia să fii atent cînd cumpărai, altfel te puteai trezi cu berea pusă într-o fosta sticlă de ulei (din cele maro!) şi experienţa gustului era de neuitat! Nu-mi plăcea berea pe vremuri şi nu înţelegeam entuziasmul din jurul ei, aprecierile de „proaspăt, bun, gustos“ erau de nepriceput, pentru mine lichidul spumos nu era decît „amar“. Au trecut zeci de ani de la prima experienţă cu bere, fabrica nici nu mai există, doar amintirile sînt în noi! Gustul berii l-am descoperit abia mulţi ani în urmă,în locuri, îndepărtate şi străine! Ce ne lipsea? Aveam apă de munte curată şi gustoasă, hameiul creştea pe dealurile din jurul oraşului. Am cules hamei, mîinile se acopereau cu o mîzgă neagră şi lipicioasă, albinele se încurcau şi ele între flori, tulpinele verzi se ridicau sus sus pe araci, la vreo doi trei metri înălţime, că de departe, după cules, părea o pădure ciudată de pari despletiţi. Uneori la Piaţa Cibin se vindeau grămezi de muguri de hamei pentru supă şi asta doar pentru cunoscători!

Dar „Trei Stejari“ era berea noastră de acasă, ne făleam cu ea şi earm mulţumiţi! Poftiţi la bere de va răcoriţi! Parcă aud zgomotul acela de plăcere, cînd, după primele înghiţituri şi spuma rămîne pe buze, cu dosul mîinii ştearsă, omul îşi spune tihna şi mulţumirea şi exclamă: ehhhhh!!!

Adriana Moscicki

Salutări din Sibiu – Grădina Fabricii de Bere „Trei Stejari“ – Carte Poștală circulată 1900

1

ah, ce apă bună de Sibiu!…

Apa bună de acasă făcea berea bună şi răcoroasă! – „Salutări de la darea cepului primului butoi de bere Sanator produs de Fabrica de Bere Trei-Stejari Sibiu“ // „Gruss vom Sanatoranstich der Drei-Eichen-Brauerei Hermannstadt“.
Carte Poștală cu reclamă la berea „Sanator“ – ca.1930

1

prin rădăcini băută şi în trup urcată, apă!

Întotdeauna, cînd intram în casă, primul gest era să dau drumul la robinet, să las apa să curgă, să se răcească şi să beau în sfîrşit, apa bună de acasă! Toată lumea ne invidia: ah, ce apă bună de Sibiu! Ah, ce bere bună de Sibiu (Sadu)! Berea bună se face doar acolo unde apa are calităţi excepţionale! Mi se părea normal ca robinetul să curgă şi să-mi astîmpăr setea, aşa cum mi se părea normal să suduim cînd se lua apa şi stăteam cu bidoane şi găleţi la coadă de apă adusă cu cisterna, aşa cum făceam provizii de dinainte, cum ne spălăm în lighean la lumina lumînării. Dar apa îşi păstra gustul şi prospeţimea!
Demult, pe cînd cetatea stătea cuprinsă între ziduri, apa Sevişului şi a Cibinului ajunsă în oraş, se dovedea imposibil de băut din cauza impurităţilor, a argilei care o colora, după o ploaie torențială, în galben. Dar oraşul avea apă potabilă din pînză freatică, izvoare se iveau la suprafaţă între Oraşul de Sus şi cel de jos. În Oraşul de sus și de jos erau multe fîntîni. Şi-mi imaginez căutătorii de izvoare, cum umblau aşa cu nuiaua magică de alun şi braţele înainte, pînă cînd nuiaua vibra în recunoaşterea firului de apă, în pămînt. Poate şi alunul poartă în fibra lui amintirea apei şi freamătă şi tresare simţindu-i prezenţa în adînc. Şi acolo se sapă fîntînă, nuiaua de alun stă înfiptă în pămînt şi caută rădăcini. Cea mai celebra fîntînă din Cetate este desigur cea din Piaţa Mare. A susurat secole de-a rîndul şi apa ei a ostoit setea trecătorului şi calului său. La fîntînă la izvor s-a întîlnit dor cu dor, dar şi precupeţe guralive şi mesteșugari asudaţi şi nobili ocosi, înţepaţi! Fîntîna este încercuită şi dichisită, grilaj de fier de jur împrejur se ridică… „în 1798, pielarul Anton Filek donează un umbrar de fier forjat pentru fîntîna din Piaţa Mare!“ (Emil Sigerus)

Sus în creştet, încununată era cu încrengătură, cuib de barză şi pasăre într-un picior, ce-şi hrăneşte puii cu şarpe prins prin mlaştina oraşului. Barza, înainte de a deveni simbol al naşterii, era considerată o pasăre sfînta ce ocroteşte de orice rele. Apa este nepreţuită, izvorul ei sfînt! Iată de ce barza îşi aşează cuibul desupra izvorului, păzindu-l în veci. Era frumoasă fîntîna aşa împodobită! Şi totuşi, nu o cunosc decît din fotografii. În copilăria mea, Piaţa este doar un loc deschis, un rond înflorit în roşu şi galben. Fîntîna nimicită şi izvorul pitit în pămînt. Barza o vedeam în primăvară zburînd sus pe cer şi ţopăiam strîngînd – uite barza! uite barza! Acum pasărea de baltă, metafora de fier, se odihneşte în muzeu. În Piaţă, fîntîna s-a ivit din piatră şi înflorită toată în muşcate. Apa de acasă, prin rădăcini băută şi în trup urcată, în fiecare celulă din noi purtată, prin lume dusă, se face sudoare sărată şi uneori lacrimă, mereu dor, apa bună de acasă!

Adriana Moscicki

„Piața Regele Ferdinand / König Ferdinand-Ring / Ferdinand király-tér“ – Carte Poștală din 1935

1

Sîntem apă şi ne facem pămînt!

Cine poate să explice misterul vieţii şi al morţii?
Nimic nu există fără apă. Omul, misterios ivit pe pămînt, poate trăi câteva zile fără hrană, dar se stinge fără apă. Corpul nostru este apă. Şi sîntem apa pe care o bem. Ştiaţi că, în corpul nostru, structura apei este identică apei din locul în care ne-am născut?
Atunci „apa de acasă“ nu este doar o metaforă ci o realitate ştiiintifică, dorul de casă este înscris în noi, în fiecare picătură de lichid din trupul nostru. Sîntem atunci parte din apa Sevişului, a Sadului, a Oltului, a Cibinului, a fîntînilor burgului. Sîntem apă şi dor pînă ne facem pămînt… În 1584 oraşul cumpără un iaz în faţa Porţii Cisnădiei pentru a-l folosi la limpezirea apei potabile. „În Piaţa Mare este instalată prima fîntînă cu ţevi“ (Sigerus – Cronica Oraşului Sibiu). Apa curgea prin cetate de la rîul Seviş, pe centru, spre Piaţa Mare, spre bucuria raţelor şi cînilor, spre tristeţea doamnelor. Cînd veneau ploi, rîuleţul se umfla şi cuprindea strada întreagă, aşa de puternic şi de vijelios că, omul ce voia să treacă dintr-o parte în alta, nu o putea face decît cu ajutorul unor podulețe amplasate temporar în diferite străzi sau în spinarea calului. Pîraiele curgeau prin Cetate, primenind aerul îngreunat de gunoaiele aruncate direct în stradă. Vecinătăţile se ocupau cu curăţenia şi igienizarea oraşului. Locuinţele sufereau din lipsa alimentării cu apă. Apa curgea prin conducte de bazalt şi de lemn şi pe parcursul lor erau construite cişmele cu scurgere permanentă. Noroiul era mereu proaspăt, iar în jurul cişmelelor era o permanentă forfota. Iată loc de întîlnire şi de socilizare: la fîntînă!

Şi aici, în mijlocul Pieţei, se adăpau animalele, se spalau rufele, femeile cu cămeşi suflecate se încingeau la taifas, vorbele se imprastiau, creşteau umflate ca nişte baloane, pluteau apoi peste cetate, pînă cînd, în pocnitura lor umedă, împroşcau povestitor şi victimă.

va urma…

Adriana Moscicki

Piața Mare – „Piața Regele Ferdinand / König Ferdinand-Ring / Ferdinand király-tér“. Carte Poștală din perioada interbelică (după 1920)

1

speranţă şi carpe diem!

De cînd mă plimb aşa prin amintire şi timp, am început să mă întreb: „Cînd mi-aş fi dorit să trăiesc cu adevărat?“ Cred că toată lumea se gîndeşte aşa şi mai cred că, mulţi dintre noi au simţit (mai ales femeile) că nu s-au născut în timpul potrivit.

Oare cînd aş fi dorit să trăiesc? Fiecare din noi are o preferinţă pentru una sau alta din perioadele istoriei universale în funcţie de sensibilitate, personlitate şi interese. Şi ştiu, fiecare am alege aşa cu pinseta, chirurgical, doar o mică porţiune din Istorie şi am face un mozaic, pentru că desigur, fiecare din noi trăieşte în trecut, aşa cum trăieşte în prezent. Da, îmi plac poveştile medievale din burguri cu domniţe, poezie şi menestrel. Da, îmi plac modelele Renaşterii şi marile ei descoperiri, îmi place Iluminismul cu ideile lui democratice şi universale. Şi apoi epoca zis „modernă“‚ cînd industria şi ideile sînt vîltoare, luptă. Ce mi-ar fi plăcut între cele două Războaie? Desigur, eliberarea trupului din corset, setea şi foamea de viaţă, dansul, bijuteriile, veselia, graba, alergătura, tramvaiul, muzica, speranţa şi carpe diem. Iată, trecea tramvaiul, ţăranii au paporniţele şi coşurile goale după tîrg, femeile şuşotesc sub umbră pălăriilor, trăsura aşteaptă şi calul obosit schimbă picioarele, soare, peste Nepomuk se va aşterne umbră groasă şi, prin ani, uitare, linişte, plictis provincial în Piaţa Mare. Dar eu ştiu că mintea şi spiritul oamenilor se frămîntă şi sînt împărţiţi, un vînt de discordie se anunţă şi mintea se întunecă pînă la fanatism. Ce este nou în lume, mă întreb? Privind un tablou, uneori descoperi că nimic nu mai e de descoperit ci doar de distrus şi construit din nou, poate. Ce este nou în lume, mă întreb citind şi ascultînd ici-colo poveşti. Acelaşi discurs care dezbină şi incită şi atunci şi acum. Istoria se repetă.
Iată, imaginea paşnică a unei scene în Piaţa Mare, mă poartă cu gîndul prin Istorie şi mă întristează.

Adiana Moscicki

„Piața Regele Ferdinand / König Ferdinand-Ring / Ferdinand király-tér / Piața Mare“ – Carte Poștală din anii ’30

1

„Belvedere“

Să fi fost o insulă librăria lui Krabs, mă gîndesc, o cameră cu lumină difuză şi mobilă grea de lemn, cu sertare în care se odihnesc hărţi de teritorii trasate în negru şi roşu şi albastru, în verde carelate, poate era şi aromă de cerneală, de piele legată cu înflorituri şi aur. O insulă de hîrtie unde fiecare obiect este o călătorie. Am intrat în Pisa într-un astfel de magazin şi am bătut din palme ca o copilă! Aş fi pipăit toate hîrtiile şi mapele, aş fi adulmecat toate volumele, îmi sclipeau ochii şi m-am pierdut acolo o clipă. Apoi, am zărit pe perete după uşă, o copie a unei litografii vechi, am cumpărat-o şi am fugit cu ciuda că nu pot mai mult de o călătorie. Aşa-mi imaginez şi librăria de altă dată din Piaţa Mare. Poate o uşă cu clopoţel să anunţe clientul în timp ce meşterul e în spate, în atelier, căci Krabs nu a fost doar un librar ci un artist. Poate-aş fi zărit acolo această litografie şi aş fi visat un pic!
În Dealul Guşteriţei e atîta pace. În depărtare cetatea Sibiului toată piatră şi prizonieră în verdeaţă. Cibinul îşi vede liniştit de curgerea-i plictisită şi lină, doar nu se luptă cu obstacole în drum!
Văzută atît de aproape, biserica satului seamănă mai degrabă cu un Dom impunător, victorios supravieţuitor prin secole, îmbrăţişat de străduţe înguste şi strîmte, de case mici şi toate cu o poveste veche şi neştiută. Odată, vitele urcau panta abruptă şi urma lor rămînea adînc în pămînt. Aşa, săpată în trepte de timp prin trecerea animalelor, spinarea asta de pămînt privită de jos în sus, părea un drum pe clape de pian. Probabil de aceea i se spunea „pianul bivolilor“ (Büffelklavier).
Loc de „Belvedere“, Dealul Guşteriţei era odată destinaţia plimbărilor galante, izolare şi evadare din vînzoleala şi zgomotul urban, dar şi loc de relaxare sau de petrecere. În a treia zi de Rusalii, saşii încingeau aici grătarele şi sărbătoreau „Grigorifest“. Iată călătoria pornită din magazinul lui Krabs pînă sus în vîrful dealului verde, o mai puteam face şi acum doar în visare pe o litografie…

Adriana Moscicki

Panorama orașului Sibiu văzut dinspre Dealul Gușteriței – litografie colorata executată 1850 de Liborius Gritzbach dupa un desen de Krabs. (sursa poză: de.zisska.de)

1

prin ani…

După 1830, frumoasa casă – castel zisă „Casa Lutsch“ pînă în zilele noastre, este dărîmată parţial şi schimbată esenţial. De-a lungul timpului a găzduit librărie, litografie, băcănie, farmacie, restaurant, pînă cînd a ajuns în posesia Forumului German şi, renovată, a căpătat imaginea de care se bucură azi trecătorii prin Piaţa Mare.

Adriana Moscicki

Piața Mare – Carte Poștală din 1918

1