2015-10-13
şi umbra mea creşte înaripată…
Cetatea a vuit de oameni ca în zilele ei de glorie cu festivale şi oaspeţi din lumea mare. M-am nimerit şi eu pe acolo, neprevăzut şi în fugă. Aşa se face că, într-o după-amiază, după ce ne-am cunoscut în carne şi oase, am urcat ,împreuna cu noua mea prietenă Brunhilde, în turnul Bisericii Evanghelice! Ani de zile acest lăcaş a fost pentru mine doar o umbră mare şi mută în curtea liceului Brukenthal. Apoi au răsărit schele şi folii de plastic şi cafe Wien în preajmă, o bucurie! Calfele s-au întors în Cetate şi au ridicat colbul drumului în pantalonii trapezi plini de bumbi. Dar, în sfîrşitul acesta de vară, acoperişul Bisericii strălucea nou-nouţ în apus.
În Poartă, la intrare, două trupuri mici în falduri de piatră, ciuci şi cu picioare încrucişate ţin pe creştet, zîmbind, ogiva grea. Altare vechi şi dantele în lemn aurit, picturi mari cu sfinţi ce suferă pentru om, vitralii luminate în soarele cald de vară tîrzie şi zumzetul vizitatorilor. Toeretic ştiam tot ce am să găsesc aici, dar nimic nu se compară cu clipa aceea în care obiectele se descoperă ochiului, în lumina filtrată a încăperii. În fiecare colţ, pe fiecare piatră, un detaliu, un nume… istorie.
Scara de piatră se înfăşoară în jurul propriei axe, strîns strîns. Trecem praguri de lemn, fîlfîie cîte un porumbel rătăcit prin geamul lăsat deschis de vreun turist. Pe marele clopot joacă umbrele şi umbra mea creşte înaripată. Scara devine o adevărată încercare de vitejie şi de condiţie musculară: strălucitoare, în metal şi vertiginoasă. Nu ştiu ce gîndeşte Brunhilde îmbrăcată în rochie, dar nu se plînge.
Spectacolul Cetăţii se oferă ochilor noştri în toată splendoarea şi am uitat sudoarea şi oboseala într-o clipă.
Adriana Moscicki
Biserica Evanghelica Sibiu, septembrie 2015
