„Der Hermannstädter Nepomuk“ // „Nepomuk-ul sibian“

Sfântului Nepomuk din Piața Mare fotografiată de renumitul fotograf sibian Emil Fischer în jurul anului 1940.
(Fotografie dintr-un set de reproduceri fotografice primite 1984 de la Josef Fischer.)

Informații interesante despre statuia Sf. Nepomuk puteți afla, citind articolul profesorului universitar doctor Paul Brusanowski „Etapele Contrareformei în Transilvania până la Mijlocul sec. al XVIII-lea”.

4. Cazul concret al Contrareformei în oraşul Sibiu

La prima vedere, s-ar putea crede că locuitorii saşi ai Ardealului au primit cu braţele deschise armatele dinastiei germane. Însă realitatea a fost alta. În cei aproximativ 150 de ani de existenţă a Principatului autonom al Transilvaniei, această ţară a suferit în două rânduri ocupaţia habsburgică: mai întâi între anii 1551-1556, iar apoi între anii 1601-1604. Cea din urmă ocupaţie a rămas adânc întipărită în memoria sibienilor. Preoţii militari catolici îi îndemnau făţiş pe locuitorii cetăţii de pe Cibin să revină la catolicism, iar duhovnicul generalului Basta, paterul iezuit Piharietti, a organizat în Piaţa Mare ceremonii în care erau arse cărţi protestante tipărite la Braşov.

Se înţelege că saşii au primit cu teamă includerea Transilvaniei în Imperiul Habsburgilor. Ulterior şi-au dat seama că teama lor fusese justificată. În pofida legilor în vigoare, iezuiţii s-au instalat curând în oraşele ardeleneşti, de cele mai multe ori în calitate de preoţi militari. Cei dintâi au sosit în Sibiu în anul 1689, împreună cu trupele generalului Caraffa. La cererea expresă a acestuia, Magistratul a fost nevoit să cedeze preoţilor militari catolici bolţile prăvăliei croitorilor, din Piaţa Mare (pe teritoriul pe care azi se află biserica parohială romano-catolică), în care să celebreze serviciile divine pentru garnizoana austriacă.

Zece ani mai târziu, printr-un ordin al împăratului Leopold I, Magistratul a organizat o primire oficială în oraş călugărilor iezuiţi. Unul dintre aceştia, paterul Schreyner, a raportat mai apoi superiorului său:
„Am fost primiţi în acest oraş drăguţ de către saşii luterani cu foarte mare prietenie, nu ştim însă dacă această serviabilitate se datorează poruncii imperiale sau simpatiei pentru noi. Dar ne vom da osteneala să-i atragem de partea noastră pe aceşti saşi care par atât de supuşi împăratului şi sperăm într-o recoltă bogată în via Domnului”.

Dar pentru început, trebuia rezolvată o altă problemă, anume câştigarea unui lăcaş de cult propriu. Chiar la puţin timp după primirea bolţilor prăvăliei breslei croitorilor, preoţii militari l-au rugat pe generalul Caraffa să le mijlocească cedarea de către saşi a unei biserici. Dar stăpânirea habsburgică în Ardeal încă nu era consolidată, astfel că generalul le-a răspuns: „Dacă paterului Kolich şi celorlalţi fraţi le e prea strâmt în capela din Sibiu, atunci să se mute la Roma, în Lateran, Vatican sau chiar la Sf. Petru”. După semnarea Păcii de la Carloviţ, lucrurile s-au schimbat. Noua stăpânire era consolidată, astfel că în anul 1702, generalul Rabutin a socotit că sosise timpul să ceară Magistratului cedarea unei biserici, pentru ca membrii garnizoanei să aibă unde depune trupurile celor decedaţi. Magistratul a tărăgănat rezolvarea problemei, rămasă, de altfel, în suspensie după izbucnirea răscoalei curuţilor.

Abia în anul 1711, au reuşit catolicii să primească aprobarea pentru amenajarea a unei biserici din lemn, numită Biserica arcadelor – Laubenkirche şi situată în centrul Pieţei Mici, între clădirile care acopereau tunelul de acces dinspre Oraşul de Jos. Biserica era de fapt o simplă casă de rugăciune (Bethaus), fără turn. În noaptea de 2 februarie 1712, în secret, catolicii au început lucrările de construcţie a unui turn clopotniţă. Magistratul a înaintat un protest la Curtea imperială, iar lucrările au fost oprite. După o lună însă, iezuiţii au cerut şi primit aprobarea de a acoperi turnul cu un acoperiş, astfel ca ploile să nu producă stricăciuni clădirii.

Evident că o simplă casă de rugăciune din lemn nu putea mulţumi autorităţile habsburgice. De aceea, în anul 1716, sub pretextul că ofiţerii catolici austrieci nu aveau biserică în care să fie îngropaţi, generalul Steinville a revendicat vechea mănăstire a clarisselor, din strada Şelarilor. După adoptarea Reformei luterane, aceasta era folosită ca depozit, iar în biserică nu se mai oficiase serviciu religios. Magistratul s-a învoit să cedeze vechea mănăstire a clarisselor, în care au fost aşezaţi călugării franciscani. Autorităţile militare au promis că nu vor permite intrarea în mănăstire a unor novici de altă etnie decât cea germană.

Un mare apărător al cauzei catolice şi iezuite a fost generalul Damian Hugo Virmond († 21 aprilie 1722), fapt dovedit chiar din ziua sosirii sale la Sibiu, la 2 august 1721, când, cu prilejul ceremoniei de investire în funcţie, i-a obligat pe oficialii saşi să-l aştepte până ce s-a împărtăşit în biserica franciscană. După doar patru zile, la 6 august, primarul Georg Werder i-a anunţat pe membrii Magistratului că Virmond a cerut ca iezuiţii să dobândească dreptul de a cumpăra prăvălia croitorilor din Piaţa Mare, pentru a construi pe acel loc o biserică. Clădirea a fost evaluată la suma de 10.000 florini, dar „pater superior societatis Jesu residentae Cibiniensis, utopote dominus Antonius Kiffer” s-a arătat dispus să ofere doar 2000 florini, sumă refuzată de senatori, care au decis să cedeze fără bani clădirea (fapt specificat într-un contract semnat de conducerea sibiană şi de generalul Virmond, la 20 august 1721). Au fost cedate şi alte clădiri, unele dintre ele folosite şi de Compania grecească, fapt pentru care impozitul datorat de aceasta oraşului s-a redus, în anul 1725, de la 500 florini la 276 florini.

La 4 iulie 1726 a fost pusă piatra de temelie a noii biserici catolice din Piaţa Mare. Dar nici nu începuseră bine lucrările de construcţie, şi iezuiţii s-au adresat Magistratului cu alte revendicări: au cerut cedarea unei clădiri învecinate, anume farmacia orăşenească (situată pe acel loc din anul 1672), pentru a construi turnul clopotniţă al noii biserici. Totodată, pentru a fi siguri că vor obţine clădirea farmaciei, iezuiţii au cerut şi ca în timpul în care se vor desfăşura lucrările de construcţie a bisericii lor, să le fie permisă celebrarea serviciului divin în ferula catedralei evanghelice. Desigur, această ultimă cerere era imposibil de îndeplinit, astfel că în cele din urmă, după mai multe luni de tratative (încheiate abia la 7 februarie 1727), Magistratul le-a permis iezuiţilor ca timp de 4-6 ani, până la definitivarea lucrărilor de zidire a bisericii noi, să celebreze serviciile divine sub bolţile prăvăliei breslei aurarilor. Iar la 15 aprilie, Centumviratul a cedat iezuiţilor şi farmacia oraşului. Dar pentru că între farmacie şi prăvăliile predate mai înainte iezuiţilor se afla o mică uliţă care făcea legătura între Piaţa Mare şi Piaţa Mică, centumvirii au cerut ca turnul noii biserici să cuprindă un pasaj care să poată fi folosit de către oricine. Lucrările de construcţie au continuat cu repeziciune, biserica fiind terminată în anul 1733, sfinţirea ei având loc la 13 septembrie 1733. Exact şase ani mai târziu, a fost aşezată şi crucea pe turnul noii biserici48. Tot atunci au fost încheiate lucrările de construcţie a mănăstirii şi seminarului iezuit, azi casa parohială romano-catolică, aflată chiar lângă biserica iezuită.

Un alt ordin călugăresc adus în Sibiu de autorităţile habsburgice a fost cel al ursulinelor. În martie 1722, generalul Virmond a transmis Magistratului sibian dorinţa împăratului, ca la Cluj sau la Sibiu să fie aduse mai multe călugăriţe ursuline care să înfiinţeze o şcoală de fete. Statusul catolic a cerut în Dieta din acel an ca măicuţele să fie aşezate la Sibiu. Magistratul şi Centumviratul au refuzat categoric. Dar trei ani mai târziu, guvernatorul Kornis i-a spus primarului Georg Werder că ar fi indicat ca Magistratul să-şi exprime loialitatea faţă de suveran, printr-o scrisoare în care să ofere călugăriţelor ursuline vechea mănăstire a dominicanilor. După adoptarea Reformei şi alungarea dominicanilor, în biserica vechii mănăstiri – numită Klosterkirche – au continuat să slujească doi predicatori protestanţi, iar într-o parte a vechilor chilii ale călugărilor fusese inaugurată, în anul 1711, o şcoală germană (din care s-a dezvoltat apoi Şcoala reală din Sibiu). În alte clădiri din vechiul complex mănăstiresc fuseseră amenajate depozite de alimente şi de lemne. Prin urmare, Magistratul a rămas ferm pe vechea poziţie. Un refuz a fost emis şi de colegiul predicatorilor sibieni. Dar în ianuarie 1726, primarul anunţa Magistratul că împăratul autorizase folosirea forţei, în cazul în care autorităţile sibiene nu se arătau de acord cu cedarea vechii mănăstiri. Oficialităţile Imperiului considerau îndreptăţită cererea lor, deoarece biserica cu pricina fusese, ante reformationem, proprietatea catolicilor. Senatorii sibieni considerau însă nefondat acest argumentum restitutionis, arătând că nu le putea fi răpit sibienilor de la începutul secolului al XVIII-lea ius succesiones, adică dreptul succesoral, pe baza căruia puteau menţine în proprietatea lor un lăcaş de cult zidit de strămoşi.

Timp de doi ani, conducerea sibiană a rezistat presiunilor Curţii. Dar aceasta a devenit nerăbdătoare, cerând cu insistenţă ca biserica să fie cedată în timpul desfăşurării lucrărilor Dietei ardelene, întrunită la Sibiu între 19 aprilie – 11 iunie 1728. În acest scop, generalul comandant de Tige i-a convocat la 19 aprilie pe toţi membrii Magistratului la reşedinţa sa, unde era de faţă şi secretarul Consiliului Aulic de Război. Saşii au mai reuşit să mai opună rezistenţă timp de o lună. Vechea mănăstire a fost cedată în sfârşit în ultimele zile ale lunii mai. Ea a fost preluată de călugării iezuiţi, deoarece primele opt călugăriţe ursuline au sosit la Sibiu (de la Bratislava) în anul 1733, primirea oficială având loc într-o grădină deţinută de iezuiţi în faţa Porţii Turnului (pe locul în care azi se află casa parohială a bisericii româneşti Dintre brazi). Serviciul divin pentru cei 3000 de credincioşi evanghelici rămaşi fără lăcaş de cult a fost oficiat în continuare în Biserica arcadelor, iar mai târziu a fost repusă în folosinţă biserica „Sf. Elisabeta” de pe strada 9 Mai.

Ca semn al puterii confesiunii catolice în Sibiu, generalul comandant Wallis a instalat, în anul 1734, în Piața Mare, statuia Sf. Johann Nepomuk, obligând Magistratul să asigure materialul pentru înălțarea soclului. Autoritățile catolice au considerat o blasfemie faptul că execuțiile se desfășurau în continuare în Piața Mare, chiar în imediată apropiere a statuii sfântului. De aceea au cerut conducerii orașului să mute în Piața Mică atât stâlpul infamiei, cât și căsuță nebunilor. Magistratul a decis însă ca stâlpul infamiei să rămână pe vechiul amplasament, înlăturând, la 30 noiembrie 1734, doar căsuţa nebunilor, „care şi aşa este folosită foarte rar, iar în caz de necesitate se poate amenaja din nou”.

Așezarea acestei statui în Piața centrală a unui oraș majoritar luteran a deranjat opinia publică, cronicarii vremii consemnând faptul că populația nu îi acordă deloc cinstirea cuvenită. Poate tocmai de aceea au fost organizate de garnizoana militară numeroase procesiuni catolice, pe care credincioșii evanghelici erau obligați să le respecte prin păstrarea tăcerii. Mai mult, generalul comandant Wallis a ordonat ca atunci când era dusă Sfântă Împărtășanie celor bolnavi, sașii luterani să-și aplece capul sau să se retragă în casele lor.

În același timp, preoții catolici rosteau predici în piețele publice prin care îi îndemnau pe sibieni să treacă la catolicism. În Piața Mică a fost înălțat un amvon, din care paterul Sandschuster adresă injurii la adresă protestanților, numind „bisericile acestora capele ale diavolului și case ale prostituatelor, pe păstori drept predicatori prosti” și considerându-i pe protestanți ca „pierduti și blestemați pentru veșnicie, urmându-i pe predicatorii lor în iad”.

Este explicabil faptul că în acești ani de ofensivă a catolicismului, exista în oraș o stare de încordare, autoritățile militare nefiind deloc preocupate să liniștească spiritele. Mai mult, foloseau orice incident pentru a spori această dușmănie. Astfel, în anul 1727, în timpul unei procesiuni catolice cu ocazia Înălțării la Cer a Domnului, o servitoare a predicatorului orășenesc Schun (viitor superintendent al Bisericii Evanghelice) a aruncat din neatenție apa murdară de vase pe stradă, murdărind rochia scumpă (valora 70 florini) a unei soții de locotenent austriac. Autoritățile militare, considerând faptă drept un atentat la libertatea religioasă și o ofensă adusă religiei catolice, au poruncit arestarea predicatorului (care însă lipsea de acasă) și a servitoarei. Aceasta din urmă a fost biciuită de soldați în Piață Mare. Este explicabil faptul că abia a putut fi oprită o revoltă a populației cu ocazia cedării vechii mânăstiri dominicane.

Însă şicanele la adresa protestanţilor au continuat. Un rescript imperial din anul 1751 impunea cinstirea generală şi obligatorie a tuturor sărbătorilor catolice. Ca urmare, la Sibiu au fost trimise patrule din casă în casă, pentru a se verifica dacă meşteşugarii evanghelici respectau noua lege. Odată cu trecerea anilor, respectarea acestei măsuri a lăsat tot mai mult de dorit, astfel că în anul
1764 controalele poliţieneşti au fost reluate. Zeci de meşteşugari şi negustori saşi au fost atunci arestaţi şi închişi. În cele din urmă, legea a fost totuşi modificată şi „îmbunătăţită”, obligându-i pe acatolici să oprească orice lucru doar până după încheierea serviciilor divine din bisericile catolice (deci până în jurul orei 11 dimineaţa).

Toate aceste măsuri nu şi-au atins scopul urmărit de iezuiţi şi de autorităţile militare habsburgice. Populaţia săsească s-a strâns şi mai mult în jurul Bisericii Evanghelice. Autorităţile şi-au dat seama că vigoarea protestantismului săsesc se datora în principal susţinerii sale din partea organelor administrative de pe Pământul crăiesc, precum şi sprijinului cultural sosit din afara graniţelor Imperiului Habsburgilor. Prin urmare, Curtea de la Viena a socotit necesar să restrângă dreptul de autonomie al naţiunii săseşti. În anul 1732, un rescript imperial a cerut ca în oficiile publice ale Pământului crăiesc să fie admişi şi un număr proporţional de catolici. La începutul anului 1734, superiorul ordinului iezuit din Sibiu a cerut Magistratului ca în Centumvirat să fie aleşi şi patru catolici. Din cele patru persoane propuse, doar negustorul catolic Öttinger a reuşit să fie admis în Consiliul lărgit al oraşului de pe Cibin, celelalte trei fiind respinse, pe motivul neapartenenţei lor la nici una din breslele din localitate. Zece ani mai târziu, contrar legilor în vigoare, Curtea l-a depus pe comitele de atunci (care era de confesiune evanghelică), numind un sas convertit la catolicism, anume pe Stefan Waldhütter von Adlershausen (rămas în funcţie până la moartea sa, în anul 1761). Iar în anul 1751 a decis ca obligatorie alegerea în organele administrative orăşeneşti (Magistrate şi Centumvirate), precum şi în bresle a unui număr egal de catolici, ceea ce a dus la pătrunderea în aceste organisme a unor persoane fără pregătirea politică necesară.
Însă şi mai greu i-a lovit pe saşi un alt rescript, din anul 1764, care interzicea frecventarea universităţilor protestante din Apusul Europei. În deceniul următor s-a oprit chiar şi importul cărţilor neverificate de cenzură, lista lucrărilor interzise fiind în teritoriile habsburgice mult mai lungă decât la Roma. Aceste măsuri contrareformatoare au încetat abia în epoca iozefinistă, după emiterea Patentei de toleranţă din 1781.”

(Articolul intreg se poate citi la linkul accesat / format PDF: LINK)

* * *

Următoarea informație interesantă despre statuia sfântului Nepomuk din Sibiu se poate citi în cartea lui Emil Sigerus „Vom alten Hermannstadt” // „Despre vechiul Sibiul” vol III, la capitolul „Kirche und Leben” // „Biserică și trai” pagina 31. Sigerus susține că statuia sfântului Nepomuk (fără soclu) a fost amplasată inițial sub turnul Bisericii catolice din Piața Mare, „la intrare în biserica iezuiților”! Traduc aici pasajul despre iezuiți din cartea lui Sigerus:

„Au construit biserici și mănăstiri și sub turnul bisericii lor au amplasat statuia sfântului Nepomuk, creată de ei. Întrucât populația orașului protestant nu a acordat nicio atenție sfântului, sau după cum scrie cronicarul Conrad, după ce sfântul a fost ‚despectat în mod ridicol‘, statuia a fost așezată pe podul din fața Porții Ocnei. Singur, poarta veche s-a prăbușit și a îngropat sfântul sub dărâmături. Atunci generalul comandant Franz Wallis a dat ordin să fie amplasată în Piața Mare!”

„Sie bauten Kirchen und Kloster und unter dem Turm ihrer Kirche stellten sie das Standbild des von ihnen geschaffenen heiligen Nepomuk. Da aber die evangelische Stadtbevölkerung dem Heiligen gar keine Beachtung schenkte oder, wie der Chronist Conrad schreibt, der Heilige hier ridicul geachtet wurde, ward die Statue auf die Brücke vor das Burgertor gestellt. Allein, das alte Tor stürtzte zusammen und begrub den Heiligen unter seinem Schutt. Nun ließ ihn der kommandierende General Graf Franz Wallis auf dem Großen Ring aufstellen.“ (Textul original)

Stauia sfântului Nepomuk a fost amplasată în Piața Mare 1734, iar Biserica Catolică a fost construită începând din 1726 prin Punerea Pietrei de Temelie și sfinţită 1733!, vezi cronica lui Sigerus:
1726 3.7. Feierliche Grundsteinlegung der Jesuitenkirche auf dem Großen Ring.
1733 13.9. Die röm.-kath. Kirche auf dem Großen Ring wird eingeweiht
1734 Der kommandierende General Graf Wallis lässt auf dem Großen Ring die Nepomukstatue aufstellen.“

Se ridică întrebarea legirimă dacă întradevăr statuia instalată de generalul comandant Wallis în anul 1734, în Piața Mare, este identică cu statuia amplasată sub turla bisericii iezuiților, ulterior mutată în fața Porții Burger // Ocnei!
Răspunsul la această întrebare în găsim în articolul profesorului universitar teologul doctor Paul Brusanowski „Etapele Contrareformei în Transilvania până la Mijlocul sec. al XVIII-lea”: „Ca semn al puterii confesiunii catolice în Sibiu, generalul comandant Wallis a instalat, în anul 1734, în Piața Mare, statuia Sf. Johann Nepomuk, obligând Magistratul să asigure materialul pentru înălțarea soclului.”

Pe locul unde se află astăzi turnul Bisericii Catolice se afla în trecut o trecere, un pasaj care făcea legătura între Piața Mare și Piața Mică, numit Gaura Lăcătușilor // Schlosserloch. În clădirea de lângă Biserica Catolică se afla prima farmacie din Sibiu (menționată deja 1491). În cartea de adresse din 1882 găsim la nr. 3, casa de langă biserică, farmacia lui Müller Carl. Propietarul calădirii din Piața Mare nr. 3 (vechiul număr 398) era în anul 1872 baronul Ludwig Rosenfeld. În cartea de adresse din 1878 farmacia lui Müller Carl se găsește la adresa Piața Mare nr. 4.

P.S. Căsuța nebunilor a fost înlăturată 1757 iar Stâlpul infamiei a fost demolat 1783.
Făcând abstracție de motivele religioase care au dus la instalarea monumentului controversat în Piața Mare, statuia Sf. Nepomuk și-a găsit, totuși, locul în amintirea oamenilor și a rezistat în spațiul și timpul obijnuinței 214 de ani… cu toate că, după părerea mea, statuia realizată în stil baroc s-a potrivit în Piața Mare „ca nuca în inima protestantă a orașului medieval Sibiu”.